Miorița s-a născut în Maramureș/Ruptul Sterpelor

Jump to navigation Jump to search
Tânjaua - Plugușorul Miorița s-a născut în Maramureș de Dorin Ștef
Ruptul Sterpelor
Colindele cu măști
O călătorie inițiatică. Analiza variantelor mioritice din Maramureș


Pe Valea Marei, Cosăului, Izei și Vișeului i se spune Ruptu sterpelor. În Oaș – Sâmbra oilor. În zona Lăpuș, obiceiul se numește Însâmbrat sau Măsuriș. Aceasta este o altă mare sărbătoare a primăverii și constă în alcătuirea stânelor pentru perioada de vară, numirea ciobanilor și măsuratul laptelui de la oile fiecărui gospodar pentru stabilirea cantităților de brânză, caș, urdă ce îi vor reveni peste vară. Vom zăbovi asupra acestor aspecte deoarece avem astfel șansa să reconstituim momentul premergător desfășurării evenimentelor expuse în Colinda păcurarilor (Miorița).

Dincolo de rațiunile organizatorice, chiar și agroturistice, de festivismul ce sufocă în prezent desfășurarea acestui obicei, mai demult momentul ales era influențat de factori obiectivi. „Primăvara, când rump sterpele, atuncea să strâng laolaltă tăte gazdele și fac stâna. Ș-apoi când gată de făcut, apoi să dau și iau tămâie, apoi, un om ia clopu din cap și înconjură stâna și dzâce: «Doamne, ajută-ne!». Apoi, când mulg întâiași dată, pun crucea și-mplântă cuțâtu în pământ sâmbrașu cel mare și-l lasă așa gios în pământ, până ce-nconjură stâna” (Tache Papahagi, Graiul și folklorul Maramureșului [1925], în Grai, folklor, etnografie, Editura Minerva, București, 1981, p. 317, text DXXX – informator Maria Mununari, 76 ani, localitatea Hărnicești, 1920). Sau: „La o săptămână după Sân-Georz, dacă strângem stâna laolaltă ca din 400 de mândzări o` de mulgări, apoi merem la munte; apoi când rumpem sterpele, băgăm oile după strungi și le afumăm” (Ieud, ~1924).

Mărturii asemănătoare cu cele ale lui Tache Papahagi au fost consemnate de către Ion Bîrlea: „Pe la Sf. Gheorghe [Sân-Giordz], fac tovărășie de lăptărit, alcătuiesc așa-zisa stână, care numără până la 500-600 de oi cu lapte (mulgări), numite pecuini. (…) De regulă, oile de la 5-6 păcurari se împart pe grupe: oi cu lapte, sterpe, mielușei”(Ion Bârlea, Literatura populară din Maramureș [1924], Editura pentru Literatură, București, 1968, p. 462-465, note la ediția din 1924) . Iar în alt loc: „Aproape de Sf. Gheorghe hotărăsc o zi, când cu solemnitate bisericească pun bază tovărășiei”. Dar urcarea la munte are loc abia spre finalul lunii mai, de Constantin și Elena, „zi fixată de tradiție ca dată calendaristică a urcării oilor la munte” – sau „începutul lunii iunie”, când „merg la munte, în Carpați, depărtare de 100-150 km” .

Cercetând păstoritul din Munții Maramureșului, Vasile Latiș notează: „Sâmbra (ruptul sterpelor, măsuriș) este o sărbătoare de constituire a stânii din Maramureș, cam pe la mijlocul lunii mai, înainte de urcatul în munte al oilor (…). Înainte de aceasta, stâna se numește lăptărie și că, după număr, stâna este suma mai multor lăptării (de regulă trei în Maramureș). Acest moment este un initium profesionale absolut”(Vasile Latiș, Păstoritul în Munții Maramureșului, Baia Mare, 1993, p. 61).

Pentru comunitatea tradițională, momentul declanșării acestei sărbători era strict stabilit, în funcție de condițiile climaterice, reperele astronomice (echinocțiul) fiind necesare doar pentru o aproximare a temporalității optime. „Când începe, așadar, timpul amplu al păstoritului în Maramureș? Răspunsul este simplu: o dată cu primăvara anului, când iarba îngăduie pășunarea organizată a turmelor. Nu poate fi vorba de o zi sau de zile anume (…). Timpul pastoral al stânii în Maramureș începe o dată cu sâmbra oilor (…). Mai întâi prezența umană masivă la stână: sunt aici familiile sâmbrașilor – bărbați, femei, copii – invitați ai acestora, oameni săraci din sat (fără oi), preot și muzicanți. Oricum s-ar petrece lucrurile azi, obiceiul e un transport dintr-o fază mai veche sau poate străveche, care avea și are semnificație specială” (Vasile Latiș, op. cit., p. 102-103).

Evident că toată această desfășurare de forțe și consum de energie avea o motivație mult mai puternică, momentul fiind perceput ca un timp incipient, în măreția lui, trăit cu religiozitate dintr-o perspectivă spirituală și cu speranța că auspiciile sunt favorabile unui an bun, din punct de vedere economic, pentru asigurarea subzistenței. Muncile agricole de primăvară și păcurăritul prefigurau orizontul de așteptare pe termen mediu. De aceea interesul depășea sfera sărbătorescului și tot de aceea semnalăm prezența unor abundente acte ceremoniale și ritualuri, ce aveau menirea să influențeze traiectul destinului individual și colectiv: „Nicăieri în existența populară nu avem o asemenea prezență uman și este drept, din acest fapt, să deducem suprapunerea unui timp cultural peste timpul natural, perioada de început de an arhaic, echinocțiul de primăvară, cum o pot dovedi colinzile și refrenele lor și nu numai ele. Numai astfel putem înțelege prezența egal îndreptățită atât a femeilor, cât și a bărbaților, înăuntru actului sărbătoresc al sâmbrei (dincolo de hipertrofia spectaculoasă de azi)” (Ibidem).

Momentul culminant al acestui obicei este măsurișul laptelui, care se face înainte de orele prânzului, în ziua hotărâtă. Laptele fiecărui sâmbraș (proprietar de oi) se toarnă într-o putină și „se măsoară cu o botă cioplită, numită carâmb”. De la ceremonial nu lipsește nici preotul satului, care stropește „cu apa sfințită oile și păcurarii” . În unele regiuni se aruncă peste oi sare sau apă rezultată din spălarea găleților, ori se afumă turma cu rășină de brad. În final, are loc o serbare câmpenească, timp în care baciul prepară cașul din laptele smuls, iar apoi acesta se împarte între sâmbrași, cu o balanță, pe un talger așezându-se o putină „cu atâta apă cât lapte a avut”, iar pe celălalt talger „atâta caș cât este greutatea apei” (I. Bîrlea).

■ Dincolo de această relatare etnografică succintă, există câteva aspecte cu repercusiuni majore asupra textului mioritic. În primul rând, trebuie să notăm faptul că gospodăriile maramureșenilor „nu au dezvoltat niciodată un oierit individual de mari proporții, ci au ținut oi pentru nevoile de brânză și lână ale fiecărei familii”, motiv pentru care „nu s-au putut constitui mari stâni individuale, ca la oierii din Carpații Meridionali”(Mihai Pop, prefață la Antologia de folclor din județul Maramureș, Baia Mare, 1980, p. 9). Fiind o regiune muntoasă, anotimpul rece domină aproape jumătate din anul calendaristic, situație în care iernarea oilor devine costisitoare („încă din octombrie trebuie să le dea fân până în aprilie” ), deci numărul oilor e redus la strictul necesar. În aceste condiții, „pentru a constitui o stână pentru văratul oilor la munte, ei [maramureșenii] se asociază după neamuri și vecinătăți…”(Mihai Pop, op. cit).

Nefiind o profesie ca atare (decât cu mici excepții), ci una ocazională / temporară, păcurarii aveau toate șansele să fie numiți / aleși din rândul flăcăilor aparținând familiilor sâmbrașilor; deci existența unei «legături de sânge» între păcurari era foarte posibilă. Cum numărul păstorilor variază între 3 și 5, în funcție de numărul de boteie, într-o ceată de păcurari – aceștia devin, în cele din urmă, fârtați, prin depunerea unui jurământ – se poate întâmpla să se afle și unul sau mai mulți «intruși», adică străini de neam, de familie, dar nu și de obște. Or, relațiile cosangvine au jucat un rol extrem de important în societatea tradițională maramureșeană.

În corpusul de texte mioritice antologate există patru variante (toate din Țara Maramureșului) unde am remarcat o secvență exprimată printr-o formulă de stabilire a gradului de rudenie dintre păstori: „Stați, fraților, să vedem / Care din cine suntem” (TM 2); „Haida noi să ne cătăm / Care ceva neam ne-aflăm” (TM 6). Cele patru variante provin din localitățile Vad, Sighet, Bârsana și Săcel. E posibil ca în trecut această formulă să fi avut o frecvență mai mare în tipul nord-maramureșean, deși în prezent are un caracter regresiv. Cert este că ea va genera tema verilor primari și tema străinului: „Cei mai mari îs veri primari / Cel mai mic e străinic”, teme a căror frecvență depășește 60%.

În procesul de răspândire-circulație a colindei Miorița, acest aspect definitoriu s-a conservat în variantele din majoritatea regiunilor Transilvaniei (cu excepția tipului fata de maior) și chiar dincolo de Carpați, în unele variante din nordul Munteniei și Olteniei (versiune-baladă). În Carpații de Curbură și în sudul Moldovei, tema verilor primari și a străinului se atrofiază tocmai din pricina unor realități etnografice de altă factură: «oierit individual de mari proporții», respectiv ciclicele procesiuni de transhumanță spre zonele prielnice de câmpie, pentru iernarea oilor.

■ Un alt aspect legat de Ruptu Sterpelor se referă la ipoteza (confirmată parțial) potrivit căreia, într-o fază incipientă, cântecul mioritic se interpreta doar cu prilejul acestei sărbători – evident, într-o formulă mult diferită chiar și față de versiunea-colindă. Ceea ce ar conduce la scenariul unei translări ulterioare în repertoriul colindelor.

Într-o expediție realizată prin anii ’70 de un grup de cercetători din Republica Moldova în satele maramureșene din nordul Tisei – parte integrantă, în trecut, din Maramureșul istoric – s-a constatat că interpretarea Mioriței e strict legată de ciclul de manifestări performante la Ruptu sterpelor și îmbracă o formă dramatizantă: „În regiunea Transcarpatică subiectul Mioriței, cât și Miorița, se produc în jurul sărbătorii Sf. Gheorghe. Când se scot oile la pășunat este o adevărată sărbătoare (…), mai ales când mieii se despart de «mame». Atunci, pe melodia Plânsul mieilor se reproduc fragmente sau, mai bine zis, se improvizează momente când toți îi plâng pe mieii ce se despart de oi. Această sărbătoare se face la marginea satului, într-o zi specială – duminica. Masa se așterne pe pământ. Se mănâncă numai carne de miel, care se pregătește în mai multe feluri, însă predomină mielul fiert în ulei. Tot aici, în satul Apșa de Mijloc, în 1970, în expediția condusă de N. Demcenco, am întâlnit și dramatizarea populară în formă dialogată. Se îmbrăcau în formă (mască) de miel două persoane, în oaie o persoană, în formă de berbec altă persoană. Un cioban cânta din fluier melodia Miorița. «Oile» și «berbecul» , în dialog, le dau povețe mieilor să aibă grijă că în munți sunt oameni răi și lupi clonțoși, care îi pot sfârteca (…). Oile se duc în munți la pășunat, împreună cu ciobanii lor (păcurarii), cu câinii; …oamenii, seara târziu, se întorc în sat”(Gheorghe Spătaru, Miorița la românii de sub ocupația comunistă rusă, în Simpozion Miorița – 1992, Câmpulung Moldovenesc, 1993, p. 82-84).

În primul rând ar trebui să acceptăm ideea că Maramureșul din nordul Tisei a funcționat ca o veritabilă arie laterală, conservând un stadiu anterior formulei clasice, de tip colindă – și arhaic, în raport cu formula modernă, de tip baladă.

În al doilea rând, socotim că e puțin probabil să ne aflăm în fața unui proces de involuție, de degradare a acestui subiect, dacă luăm în calcul tipologia colindelor realizate de Ion Bîrlea. Potrivit acestei clasificări, din punct de vedere cronologic primează colindul cu măști care păstrează „caracterul colindului străvechi, precreștin”, apoi urmează o formă ambiguă de colind, un amestec de elemente precreștine și creștine, pe care le-am putea numi colinde medievale – și-n fine, colindele creștine, „cântece de stea și teatru religios, colind modern ce păstrează caracterul doctrinei creștine autentice”(Ion Bârlea, Folclor românesc, volumul I, Editura Minerva, București, 1981, p. 267-268).

Dacă acceptăm ipoteza că Miorița este o creație folclorică de mare vechime, e posibil ca în fazele incipiente să fi luat forma unui colind cu măști (versiunea transilvăneană a Mioriței este tipică pentru colindul medieval, dar există mărturii conform cărora, la un moment dat, a fost integrată și în repertoriul cântecelor de stea și a teatrului religios ).

Deci, înainte de a deveni colind de iarnă, Miorița se interpreta la Ruptu sterpelor, în toiul primăverii, însă tema nu era drama unui tânăr păcurar, ci drama tinerelor oi, a mieilor care urcau pentru prima dată la munte și erau expuși la pericole („oameni răi” și „lupi clonțoși”) în fața cărora nu se puteau apăra, în ciuda „povețelor” primite. Tinerii păcurari, la fel de neinițiați, aveau toate șansele să împărtășească aceeași soartă. Analogia e posibilă. «Bocetul oilor» din finalul textelor mioritice maramureșene ar putea fi o reminiscență a colindei mieilor, un episod comun rezultat din această analogie. Transferul de personalitate s-a petrecut, probabil, în momentul alunecării producțiilor folclorice spre ciclul sărbătorilor de Anul Nou (decembrie-ianuarie).

Versiunea-colind păstrează, din abundență, reminiscențe ale „dramatizării populare în formă dialogată”, dovadă fiind numeroasele întrebări și replici, precum și faptul că în unele zone din Transilvania colinda păcurarului intră în alcătuirea piesei dramatice Viflaimul. Câteva exemple: „Mărgu-și, mărg, oile-n munte / Pîn iarbă până-n jerunte. / - Da cu ele cine mere? / - Mărgu-și trei păcurărei / Cu oile după ei” (TM 12 – Botiza 6); „Ce se-aude-n sat la noi? / - Fluieraș mândru de oi. / - Da la ele cine șede? / - Șed șase păcurărei…” (TM 62); „Frații lui l-o d-întrebat: / - Ce mortiță tu-ți poftești? / (…) / - Altă moarte nu-mi poftesc, / Dară din pușcă-mpușcat / Și din sabie demnicat” (TM 3 – Rozavlea 1); „- Cine biata m-a jeli? / - Oile cele bălăi / M-or jeli umblând pă văi;” (TM 11 – Botiza 5); „- Da` cine mi-o fi popa? / - Graurul când a cânta. / - Și-apoi cine m-a jeli? / - Codrul când s-a veșteji” (TM 16 – Ieud 4); „Mama `nainte-a ieși / Și pă voi v-a întreba: / - Ș-a nost păcurar a zini? / - Ș-a vost păcurar a zini, / D-a rămas pă cele groape / Cu oi șute și cu șchioape…” (TM 7 – Botiza 1). Sesizăm faptul că această avalanșă de întrebări e specifică tipului nord-maramureșean. Răspunsurile cele mai valide au rezistat. Apoi întrebările au fost înlăturate treptat, obținându-se în final o înlănțuire aparent coerentă de fapte și întâmplări din viața pastorală. Deoarece ne aflăm în fața unui scenariu construit pe ipoteze doar parțial dovedite, putem avansa ideea că la același set de întrebări au fost formulate diferite răspunsuri și numai cele mai izbutite și apreciate de auditor s-au osificat și s-au memorat, dând naștere unei piese folclorice noi. Grație caracterului prefigurator (act de divinație) – prin rememorarea întâmplărilor prin care ar putea trece un tânăr păstor urcat pentru prima dată la munte – această producție s-a integrat ulterior în fondul colindelor, evoluând în tipuri, subtipuri și versiuni, de-a lungul spațiului geografic locuit de români.