Miorița s-a născut în Maramureș/Reflectarea unui mit/ ritual antic

Jump to navigation Jump to search
Ipoteze. Teorii. Interpretări Miorița s-a născut în Maramureș de Dorin Ștef
Reflectarea unui mit/ ritual antic
Reflectarea unor credințe religioase
Ipoteze, teorii, interpretari privind geneza Mioriței


Reprezentanții acestei direcții (comparatist-mitologice) și-au formulat tezele pornind de la anumite paralelisme și similitudini frapante între unele secvențe mioritice și elementele definitorii ale unor mituri sau rituri aparținând unor civilizații (din antichitate) care, în mod potențial, puteau stabili contacte culturale cu populația autohtonă. Deși plauzibile și atractive, aceste teorii nu s-au bucurat niciodată de o susținere suficient de puternică nici din partea confraților, dar nici din partea opiniei publice. „Dezavantajul” lor era faptul că puneau sub semnul întrebării specificul național al Mioriței, ceea ce a generat un val de proteste din partea naționaliștilor, dar și a adepților altor direcții (cu predilecție etno-folclorice). Meritul lor, însă, avea să fie recunoscut și pus în evidență mult mai târziu, apreciindu-se că au lărgit mult sfera investigațiilor, îmbogățind valențele interpretative. Revenirea în actualitate s-a petrecut spre sfârșitul secolului al XX-lea, atunci când germina o nouă tendință – globalizarea culturii.

Mitologia greacă[modifică]

Cântecul lui Linos / A. Odobescu (1961 / Cântec de jale al juneții învinse

Deschizător de drum al acestei direcții este Alexandru Odobescu. El consideră că germenele Mioriței nu poate fi identificat decât într-un „cântec de jale al juneții învinse”. Cu alte cuvinte, balada își are originea într-un vechi ciclu elen al „cântecului lui Linos”. „Mioara este izvorâtă din aceeași pornire de spirit, ca toate cântecele antice, ce jeleau pe un păstor tânăr (ucis) în floarea juneții”. (Alexandru Odobescu, Răsunete ale Pindului în Carpați, în Revista Română, 1861, reluat în Albumul Macedo-Român, București, 1880, p. 83-98 și în Opere complete, București, 1908, vol. II. Vezi și studiul Miorița-bocet de Gh. Pavelescu, în Miorița, III, nr. 1 (5), Câmpulung Moldovenesc, 1993, p. 53-54.) Teoria n-a avut darul să justifice atitudinea păstorului și a căzut în desuetudine relativ repede. Însă A. Odobescu va fi considerat un precursor al liniei Mușlea – Brăiloiu – Fochi, cei care vor elabora teza morții tânărului nelumit.

Rit eleuzian / R. Sfințescu (1992) / Sacrificarea unui tânăr

Preluând o informație din „La génie grec dans le religion”, Rodica Sfințescu (Substratul mitologic în Miorița, în Simpozion Miorița – 1992, Câmpulung Moldovenesc, 1993, p. 49-52.) consideră că misterele eleuziene ce aveau loc primăvara în spațiul fabulos al Greciei antice ar putea lămuri destul de bine un alt mister, cel al modului în care a fost conceput textul mioritic primar. Ritualul eleuzian se numea Pharmakoi și avea drept scop rodirea pământului. El se încheia cu sacrificarea unui tânăr pur și liber, care „acceptă moartea pentru binele comunității, după ce e plimbat timp de trei zile printre oameni ca să-și asume păcatele lor”. Aceeași tradiție multiseculară se regăsește, după cum arată Frazer, la toate popoarele din lume, susține autoarea. La pelasgi, băștinașii teritoriului actualei Grecii, e posibil să fi existat un cult cu sacrificii umane în vederea rodirii pământului, „încă înaintea venirii din nord a dorienilor”. În continuare, Rodica Sfințescu dezvoltă teza potrivit căreia „dorienii veniți din nord (…) par să fie veniți din Dacia”. În ceea ce privește termenul de mioară, sub care regăsim unul dintre personaje, R.Sfințescu lansează ipoteza că ar proveni de la numele zeiței destinului, Moira, zeiță care e reprezentată torcând un fuior de lână, care la rândul ei provine de la totemul „oaie”, conform teoriei lui Solomon Reinach.

„Sacrificiul fiului regelui” / G. Manea (1993) / Legenda lui Phrixus

Pornind de la premisa că „punțile stabilite între motivele Mioriței și mitologia Greciei antice sunt majore”, Gabriel Manea (Miorița și alte mituri, în Miorița, III, nr. 2 (6), Câmpulung Moldovenesc, septembrie 1993, p. 34-35.) propune o serie de paralelisme cu legenda lui Phrixus: „Astfel, o legendă elenă ne spune că Phrixus și Heelle, fii din prima căsătorie a lui Athanax, regele Orchomennsului, aveau viața amenințată de mama vitregă Nefele. Convingând femeile de la țară să vrăjească sămânța pentru semănat, produce înfometarea poporului. În această situație, denaturează răspunsul Oracolului din Delfi, cerând sacrificarea celor doi tineri păstori. Păstori fiind, vor fi avertizați de un berbec cu lâna de aur care avea grai omenesc. Copiii îl încalecă, fiind duși peste mări și țări. Fata se îneacă, iar băiatul, ajuns în Colchida, va domni ca fiu al Soarelui, sacrificând berbecul lui Zeus. În Creanga de aur, J.G. Frezer încadrează acest mit în Sacrificiul fiului regelui…”. În plus, Phrixus, „ajuns cu bine pe tărâmul Colchidei, preia puterea regelui, primind ca soție pe fiica acestuia”, astfel „eroii noștri se căsătoresc fiecare c-o mândră crăiasă”.

Alte mitologii[modifică]

Cult cabiric. Th. D. Speranția (1915) / Fratricid / Rit inițiatic

Poate una dintre cele mai controversate teorii ce a fost formulată vreodată despre Miorița aparține unui autor de cărți didactice, Theodor D. Speranția (1856-1929), membru corespondent al Academiei (din 1891).

Încă în debutul expunerii, Speranția își exprimă limpede punctul de vedere: „…Noi socotim că Miorița e un rest din cultul cabirilor”. Autorul consideră necesar să precizeze că „Miorița nu este cântec sau doină, ci un mit sau legendă rituală”.(Th. D. Speranția, Miorița și călușarii – urme de la daci, București, 1915, p. 4-53, text republicat integral în Miorița, I, nr. 2, Câmpulung Moldovenesc, septembrie 1991, p. 16-36.) Pentru a fi și mai convingător, plusează: „Miorița este un rit care odinioară făcea parte dintr-un oficiu, dintr-o liturghie a cultului cabirilor, o legendă care se recita ori cânta la misterele cabirice, cum de pildă, în cultul creștin, se întrebuințează astăzi, la slujba de seară, citirea parimiilor și la slujba de dimineață Apostolul”. Mai aflăm faptul că, în cultul cabirilor, „se cinstea fratricidul”, deoarece unul dintre frații cabiri „a fost ucis de ceilalți doi la poalele muntelui Olimp, iar cel omorât este cabirul pe care macedonenii îl adoră cu o patimă nebună”. Deci Miorița face parte din cultul cabirilor „și anume din cultul cabirilor egipteni – germani¨, care invocau numele și spiritul lui Osiris și Isis – „deci cabirul cel omorât nu poate fi decât Osiris” . Teza a fost lansată în anul 1915, când Europa se vedea nevoită să facă față aspirațiilor expansioniste ale Puterilor Centrale, iar România se străduia să-și păstreze neutralitatea, deși reprezentanții Antantei promit guvernului român acordul țărilor lor privind unirea Transilvaniei cu România, în schimbul participării României la război împotriva Puterilor Centrale. Tot în acel an, Nicolae Iorga lansează Revista istorică și publică articole, studii și documente referitoare la vechimea, continuitatea și unitatea poporului român. Mihail Sadoveanu își lansează Neamul Șoimăreștilor. Deci un context total nefavorabil unor idei care susțin faptul că cea mai reprezentativă creație populară românească ar fi o simplă legendă de origine egipteană.

George Coșbuc se numără printre cei care ripostează: „ Miorița este românească, deci tracă, ariană și ca atare n-am luat-o de la nimeni” . O replică mult mai dură vine din partea lui Adrian Fochi, acesta acuzându-l pe Speranția că prin nota lipsită de patriotism a interpretărilor sale a denigrat poporul și creația sa artistică.

Însă Speranția nu făcuse altceva decât să urmeze linia comparatistă inaugurată de Al. Odobescu și dezvoltată de „Școala lui Hasdeu”. Mai târziu și Mircea Eliade (1970) va taxa această producție critică drept „o interpretare fantezistă”.(M. Eliade, De la Zamolxis…, Editura Humanitas, 1995, p. 239.)

Legenda celor trei fii ai lui Feridum / Mit iranian / O. Buhociu (1979)

Octavian Buhociu (1979) își construiește teoria pornind de la supoziția că ciobanul mioritic ar putea fi un domnitor (real sau virtual), măreț în bogăția și frumusețea lui, netrudnic, întemeietor: „Ciobanul este un tânăr puternic, un cioban de-o frumusețe strălucitoare și cântăreț din fluier; un domn sau un domn virtual (…), textele nu ni-l arată muncind sau c-ar trăi din sudoarea frunții” . Cu această achiziție, Buhociu realizează similitudini cu mitul de origine al sciților, dar și cu mitul iranian al celor trei fii ai lui Feridum. Conflictul dintre fii ar fi real, „încât primii doi se înțeleg și ucid pe cel mic”.

Iordan Datcu (1979) amendează teoria lui O. Buhociu, considerând că au fost depășite limitele „unei plauzibile circulații a motivelor”, astfel încât concluziile sunt total gratuite: „e greu de admis vreo înrudire între (…) cei trei ciobani din Miorița și cei trei fii – Salm, Toz și Eric – ai regelui iranian Feridum, numai pentru că ultimul dintre ei a fost ucis de ceilalți doi și astfel împiedicat să preia domnia”.(Iordan Datcu, S.C. Stroescu, Dicționarul folcloriștilor, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979, p. 97.)

Este evident faptul că O. Buhociu își construiește întreaga teorie pornind de la versiunea-baladă a cântecului mioritic, singura care permite o astfel de apropiere între imaginea ciobanului și cea a unui domnitor.

Ritual pythagoric / H. Vintilă (1990) / Nuntă pythagorică

Horia Vintilă, un scriitor român stabilit în capitala Franței și extrem de apreciat în Occident, este de părere că geneza Mioriței ar trebui identificată mai degrabă într-un ritual pythagoric: „Pe mine m-a tulburat întotdeauna mesajul Mioriței. Eu am găsit că Miorița – și am spus-o asta într-o conferință la Paris, mai demult – cred că Miorița este, de fapt, un ritual pythagoric. Nu este ceea ce s-a spus, un fel de panteism, un fel de nuntă – ce rost ar avea această nuntă în Miorița? Această nuntă cu moartea așa de clar descrisă, de altfel, și pe care o întâlnim la Pythagora, s-a transmis prin Bizanț, probabil, până în principatele române…”.(Horia Vintilă, într-un interviu luat de Gelu Ionescu, la München și publicat în Apostrof, I, nr. 2, Cluj-Napoca, 1990, p. 24-25; vezi și Iordan Datcu, articolul Horia Vintilă: Miorița este, de fapt, un ritual phytagoric, în Miorița, I, nr. 2, Câmpulung Moldovenesc, septembrie 1991, p. 38-39.) Opinia este de fapt o replică la direcția etnografică (Mușlea – Brăiloiu – Fochi), care interpretează Miorița pornind de la aceeași secvență: nunta-moarte, specifică versiunii baladă.

Mitologia autohtonă[modifică]

Un alt set de scenarii vizează menținerea în aria „specificității naționale”, dar fără a abandona direcția comparatistă, exploatând virtuțile unei mitologii autohtone, deosebit de prolifice și bine conturate, în opera acestor exegeți. Este interesant faptul că marele istoric al religiilor, Mircea Eliade, nu a aderat la această direcție în nici una din intervențiile sale despre Miorița, ba mai mult, a încercat de fiecare dată să se delimiteze de aceste concepții, pe care le-a etichetat ca fiind speculative, fără nici o corespondență în izvoarele acceptate de specialiști. Chiar și în aceste condiții, trebuie remarcată incidența semnificativă a acestor încercări de reconstituire a unor practici și mentalități specifice populației trăitoare pe meleagurile noastre în vremurile de demult.

Bocet solar / G. Coșbuc / Uciderea Soarelui / Parabolă cosmogonică

Socotit adesea un veritabil continuator al ideilor Școlii Ardelene, George Coșbuc (1866-1918) s-a evidențiat prin culegeri și prelucrări de folclor, dar și printr-un interes pentru clasicii greci și latini. Scrierile sale evidențiază spiritul popular și specificul național. De pe această poziție G. Coșbuc nu va ezita să-și expună punctul de vedere despre Miorița, însă luând ca reper versiunea-baladă: „La începutul secolului al XX-lea, G. Coșbuc consideră Miorița un bocet solar, interpretând balada în spiritul școlii mitologice și descoperind urme ale cosmogoniei universale. El stabilește unele paralelisme: ciobanul ucis este soarele, iar maica bătrână, pământul”.(Cf. Barbu Theodorescu, Octav Păun, Folclor literar românesc, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1967, p. 200.) O parabolă cosmogonică.

Jertfă ritualică / H. Sanielevici (1931) / Sacrificiul divinității

După o incursiune prin religiile străvechi, H. Sanielevici identifică anumite elemente comune specifice celebrării cultului fecundității și fertilității, al bunelor relații dintre divinitate și oameni. În centrul acestui cult se află ritualul unei jertfe, al unui „mesager”. Astfel, H. Sanielevici se referă la omorul – ritual al unui Dionysos, Attis, Adonis, Sabazios, Tamuz, Nergal, Siva, Osiris etc. La geți, acest zeu se numea Zamolxis. În concluzie, „fiindcă omul jertfit anual întruchipa zeul și-i purta numele, putem afirma că eroul Mioriței era un Zamolxis”.(H. Sanielevici, Miorița sau patimile unui Zamolxis, în Adevărul literar și artistic, X (1931), nr. 552.)

Practica jertfei ritualice se regăsea, într-adevăr, în religia tracilor , fiind confirmate de mărturiile lui Herodot: „La fiecare patru ani aruncă sorții și întotdeauna pe acela dintre ei pe care cade sorțul îl trimit cu solie la Zamolxis, încredințându-i de fiecare dată toate nevoile lor” . Luptătorul era azvârlit în sus și lăsat să cadă în vârfurile a trei sulițe. „Războinicii geți nu se temeau de moarte. Probabil, Zamolxis le propovăduise nemurirea sufletului celui ucis în luptă…”.

Ipoteza lui H. Sanielevici nu a fost însă însoțită de o analiză textuală care s-o argumenteze, astfel încât i s-a reproșat faptul că nici atmosfera, nici cadrul și nici epicul din Miorița-baladă nu o justifică pe deplin. Cu toate acestea, H. Sanielevici a izbutit primul să răspundă la întrebarea „de ce?”, descriind o situație care, în mod potențial, ar da un sens atitudinii ciobanului.

Sacrificiul divinității / N. Brânda (1991) / Cultul fertilității

După opinia lui N. Brânda (1991), sorgintea Mioriței s-ar afla în scenariul mitico-ritual al cultului fertilității, un cult „vegetațional”, în cadrul căruia se practica un rit de sacrificiu al divinității substituite. Miorița exprimă fabulatoriu cele două faze ale devenirii (mitului, n.n.): moartea și renașterea și „a fost cândva un scenariu ritual ce rememora sacrificiul recuperat al divinității, într-un moment important al anului, probabil Anul Nou, un an nou ce coincidea, după vechile calendare, cu echinocțiul de primăvară”. (Nicolae Brânda, Mituri și antropocentrismul românesc I. Miorița, Editura Cartea Românească, București, 1991.) Apoi, N. Brânda recurge la secționarea variantei Alecsandri a Mioriței pentru a argumenta toate secvențele cultului: „cadrul ocultației”, „compoziția inițială a grupului”, „timpul ocultației”, „moartea creatoare și compensatoare”, „entitatea feminină”, „postul divinatoriu și compensator” ș.a.m.d.

Rit închinat Soarelui. Cult mithraic daco-roman / I. Filipciuc (1993)

Simpatizant al liniei Odobescu-Speranția, Ion Filipciuc (1993) optează pentru o abordare structural-mitologică și ne propune o interpretare zodiacală, inedită și singulară (deocamdată) în cadrul acestei direcții. Spre deosebire de predecesorii săi, I. Filipciuc nu se oprește în analiza sa la clasica variantă Alecsandri și integrează Miorița într-un sistem global al colindelor și baladelor deopotrivă. Astfel, Miorița nu este altceva decât „… un scenariu ascuns și fragmentat din vechiul ceremonial-ritualic închinat soarelui în cultul mithraic al daco-romanilor, cult care a fost adus de armatele romane și care e probat prin mulțimea stelelor – icoane în piatră – de pe teritoriul Daciei”. (Ion Filipciuc, Miorița în sistemul colindelor și baladelor, în Miorița, III, nr. 1(5), Câmpulung Moldovenesc, martie 1993, p. 18-50, teorie formulată și în XXIV contrapoziții despre Miorița, în Cronica, Iași, XVIII, nr. 34(917), 1983, p. 5.)

De pe aceste coordonate, I. Filipciuc opinează că „Paradigma genetică a Mioriței o formează colindele din intervalul celor 12 zile și nopți dintre Anul Vechi și Anul Nou, când poporul român rostește anume semne – texte literare, măști, obiceiuri, gesturi – spre a purifica atât spațiul exterior omului (casă, ogradă, sat, cosmos), cât și spațiul interior, spiritul și trupul omului, care timp de un an de zile a suferit diverse profanări din partea unor forțe malefice” . Ritualul s-a metamorfozat „într-un sistem de semne și texte literare și ceremoniale, în care poate fi așezată și înțeleasă, mai aproape de adevăr, Miorița”. Cu alte cuvinte „un text ca Miorița este cea dintâi cântare închinată celor 12 constelații din crângul Soarelui”. Cântarea era specifică ceremoniei din zodia Berbecului („Berbec sau Mioriță”), alături de alte texte în care „se preconizează sacrificiul unui bărbat tânăr, prevenit de semn (…) asupra faptului că e sortit morții prin decapitare”.