Miorița s-a născut în Maramureș/Conflictul erotic

 

Conflictul erotic. Tipul “fata de maior”

Soborul și omorul nemotivat, teme specifice colindelor de tip nord-maramureșean (și lăpușean), au evoluat în alte regiuni spre conflicte menite să justifice oarecum moartea prefigurată a păstorului. În jumătatea de nord a Transilvaniei, până în Chioar și Codru, circulă variante ce pot fi încadrate în tipul fata de maior (conflict erotic).

Acest tip este o continuare mai puțin bizară decât variantele din sud-estul Carpaților, având o autonomie certă, o personalitate proprie, un mesaj clar, care esențializează teme și motive folclorice dintr-un segment larg: cântecele erotice, colindele premaritale, de dragoste, de pețit (Mă luai, luai…), motivul/mitul Zburătorului, motivul Stâna prădată, prezența feminină la stână (superstiții, prejudecăți) ș.a.m.d. Vechimea unora dintre acestea este incontestabilă în raport cu întreg repertoriu de teme sugerate de același segment al versiunii-baladă.

Raportându-le la tipul clasic al versiunii-colind, textele în care motivația omorului indică o rivalitate în dragoste sunt de o dată mai recentă. Pentru a înțelege în linii mari procesul de adaptare locală și de zămislire a unor variante distincte, apelăm la memoria documentelor etno-folclorice. Însemnările lui Tache Papahagi (1925) sunt elocvente:

■ Păcurarul, mândra și testamentul

“În Vad [Vadu Izei, localitate în nordul Maramureșului, în apropiere de Sighetu Maramației, n.n.] trăiește și astăzi [1925] femeia Ioana Codrea, poreclită «Fundeasa». Nu știe carte și e foarte scăpătată: iarna își agonisește existența zilnică făcând câte un serviciu prin sat, ba chiar și gropi la cimitir; vara mai paște și vacile satului. E boemă în toată puterea cuvântului (…). Adesea, în cele ce mi-a comunicat, am constatat cum personalitatea ei intervine direct în creația poetică: uitând continuarea sau șirul cântecului ea venea cu versuri nouă intercalate (…).

În ziua de 1 ianuarie 1925, cum m-a văzut în Vad mi-a spus că a făcut o altă «hore», dar «nu așa hireșă ca acelea ce ț-am spus». Pentru o mai amănunțită urmărire a modului în care personalitatea creatoare intervine și brodează o variantă pe un fond cunoscut, reproduc aici și ultimele două poezii pe care mi le-a comunicat această poetă epică de pe valea Marei. «Frunză verde, stinișei, / Era trei păcurărei. / Numa unu-așa zicea: / - Măi, fârtate, fârticele, / Ai grijă de oile mele, / Că merg colea pe vâlcea, / Că-mi aud o mniorea / Bine seamănă cu-a mea. / - Grijă de oi ți-oi avea, / Numa mult de nu-i ședea. / El s-o dus la mândra lui; / El mai mult că n-o șezut, / Fă` de luni dimineața / Până sâmbătă sara. / Numai el așa zicea: / - Sănătate, mândra mea, / Că mai mult nu ne-om vedea. / - Hei, tu, mândrul meu cel drag, / Da cum să nu ne vedem? / Că de când noi ne-am văzut / Noi dragoste n-am avut.» (…).

«Frunză verde de trifoi / Mândră, nu săm, numai doi. / Hei, tu, mândrulica mea, / Numai eu când oi muri / Nu mă-ngroape-n temeteu / Da mă-ngroape-n locu mneu. / Și de-a mâna de-a stângu / Tăt îmi pune fluieru; / Și de-a mâna de-a dreapta / Tăt îmi pune trâmbița. / Când vântuțu ș-a sufla / Trâmbița a trâmbițá. / Numai eu când oi muri / Cine focu m-a jeli? / Tăt jeli-m-or oile - / Le-am iernat săracele. / Hei, tu, mândrulica mea, / Numai eu când oi muri / Mândră, când mi-i îngopa / La cap pune găleata. / Găleata a suspina / Că nu mulgeți în dânsa. / D-apoi câți îs pângă mine / Tăt or plânge după mine - / Până-n lume ce-am trăit / Eu nu v-am batjocorit, / Tăt v-am spus câte-un cuvânt / Cum să trăiți pă pământ.»

Ținând seama de faptul că Ioana Codrea e considerată în sat ca un adevărat rapsod care, prin cântecele sale (arie sau poezie) înseninează în multe împrejurări multe cântece din satul ei, evident că «horile» sale sunt prinse de cei sau cele ce o ascultă, apoi răspândite și încredințate generațiilor tinere, cu tot ce constituie nota personală integrală sau parțială” (T. Papahagi, Graiul și folklorul Maramureșului, Editura Minerva București, 1981, p. 128-129).

Această notă a lui T. Papahagi ilustrează cu o mare fidelitate procesul de adaptare și de transformare la care textul (în speță mioritic) e supus din partea unor rapsozi populari. Pornind de la Colinda păcurarilor, Fundeasa din Vadu Izei compune două «hore» utilizând elemente cu tentă erotică, prin introducerea unui personaj feminin: mândra păcurarului.

Dacă în prima poezie lipsește chiar episodul central din Miorița – testamentul – ea ne oferă în schimb o posibilă dezvoltare a unui conflict ce s-ar naște la stână, după întoarcea păstorului. A doua poezie (în prelungirea primei) atacă tema testamentului tipic mioritic, prin repetiția obsedantă a versului Numai eu când oi muri. Cu alte cuvinte avem povestea unui păstor care, printr-un șiretlic, își părăsește fârtații și pleacă de la stână pentru a se întâlni cu mândra lui. După șase zile își ia rămas bun de la fată pentru totdeauna. Văzând nedumerirea fetei, el îi dezvăluie acesteia presentimentul morții și îi dă indicații precise cum să procedeze ulterior. În anumite circumstanțe acest cântec s-ar fi putut trasforma într-o variantă locală a Mioriței, intrând în repertoriul colindelor de vară, a horelor sau a baladelor.

Un aspect ce trebuie reliefat este ușurința cu care Fundeasa a brodat un motiv erotic pe tema Colindei păcurarilor, în condițiile în care tipul fata de maior este necunoscut în Maramureșul de nord. O altă Fundeasa, de prin părțile Sălajului, Bistriței sau Clujului a procedat în aceiași manieră în urmă cu câteva generații, născocind motivul fata de maior, care a înlocuit treptat cadrul epic inițial al colindei – conflictul erotic devenind o motivație (plauzibilă) a omorului și un prilej de introducere a episodului testamentar. Evident că această nouă variantă se întemeia pe valorificarea inspirată a unor teme de largă circulație în zona de obârșie.

■ Majoritatea cercetătorilor au indicat, în acest caz, anumite credințe și cutume pastorale care vorbesc despre interdicția femeilor de a urca la stână. O radiografie a acestor credințe, păstrate până în zilele noastre în Maramureș, a fost realizată de Jean Cuisener (2000), sesizând totodată faptul că “spațiul activităților pastorale reproduc, la scara întregii naturi, spațiul însăși al biserii și configurația sa” (Jean Cuisener, Mémoire de Carpathes – La Roumanie milénaire: un regard interieur, Plon, 2000, în Memoria Ethnologica, I, nr. 1, Baia Mare, 2001, p. 30-31).

Pornind de la această paralelă semnificativă, J. Cuisener descrie itinerariile masculine și feminine (ce nu pot fi decât distincte) practicate la Ruptu Sterpelor: “Spațiul pastoral este, în general, un spațiu masculin. Proprietarii și păstorii au acolo fiecare locul lor, iar la mijloc stâna. Femeile și fetele nu fac decât să treacă repede prin acest loc, așa cum și la biserică trec repede prin naos, prin mulțimea bărbaților, pentru a se duce la iconostas. Doar bărbații, numai ei, mână oile în staul și le mulg. Este interzis femeilor să intre în târlă, așa cum le este interzis să intre la altar. Ele asistă la oficiul sacru al mulsului ca la «cea mai mare sărbătoare din an», în picioare, cu mâinile ținându-se de staul, barieră sfântă care le separă de bărbați și de oi”(Ibidem).

Pentru locuitorii de azi ai satelor maramureșene semnificațiile interdicției ca femeile să acceadă în spațiul sacru al stânei nu cer o dezlegare. Cutuma e luată ca atare; un obicei din bătrâni. Pentru cercetători însă, aceste semnificații sunt importante și ele nu pot fi identificate decât prin raportarea la un complex de factori. În spatele conotațiilor religioase există altele, de natură elitist-inițiatică (stratul arhaic).

Pe de altă parte Muntele era socotit un lucru curat. Se ține credința că, dacă o femeie rămâne la stână, oile nu mai dau lapte, înțarcă . Muntele e socotit curat și sfânt, ca și târla oilor. Această sfințenie derivă din concepția elitistă a inițierii în sacerdoțiu. Purității spirituale trebuie să i se suprapună o puritate trupească, fizică – precept pe care femeile nu îl pot îndeplini în mod permanent din motive obiective (fiziologice). Sângele (cu excepția sângelui ritualic, al jertfei) era socotit o impuritate, o profanare a actului ritualic sau religios. Însă practicarea unei pedepse cu moartea pentru încălcarea acestei cutume nu poate corespunde decât (eventual) unui strat preistoric, nicidecum unei istorii recente. Mai degrabă ar fi vorba despre o amenințare cu moartea, urmărindu-se scopuri preventive, de respectare a cutumelor.

■ Și totuși, producții folclorice de o incontestabilă vechime în care e semnalată prezența unei fete la stână nu lipsesc. Un caz special este motivul pastoral «stâna prădată», care “se mai poate auzi astăzi, din ce în ce mai rar însă, în nordul țării, mai ales în Maramureș și Țara Oașului. Avem însă mărturii sigure că în trecut motivul a cunoscut o largă răspândire…” (Dumitru Pop, Stâna prădată – un motiv din sfera mitologiei pastorale, în Calendarul Maramureșului, Baia Mare, 1980, p. 72-73). El a fost consemnat și la alte popoare din sud-estul și centrul Europei (la greci, sârbi, bulgari, ruteni, polonezi și slovaci), dar numai în Maramureș și Oaș personajul principal e o figură feminină, o ciobăniță. O particularitate ciudată, deoarece “se credea anume că intrarea unei femei la stână putea aduce turmei cele mai mari prejudicii și calamități” .

Una dintre cele mai vechi și izbutite variante a fost consemnată de T. Papahagi în 1923, în localitatea Șugatag – Maramureș: “În vreme de demult, o gazdă a avut la oile sale un cioban. Sosind sărbătorile de Paști și dorind și acesta ca măcar o dată pe an să coboare în sat, a cerut voie de la stăpânul său, care, în locul lui, a trimis pe unica sa fată ca să aibă grijă de oi. Tâlharii de prin părțile locului, când au aflat aceasta, s-au dus la stână și au vrut să mâne cu ei întreaga turmă de oi. În fața acestei hotărâri, fata s-a rugat de căpitanul haiducilor ca, înainte de a se duce cu oile, să o lase să cânte o dată din trâmbiță și pe urmă să o lege de trunchiul arborelui. Căpitanul a lăsat-o.

Era în prima zi de Paști. Tot satul era la biserică. Preotul citea Sfânta evanghelie când sunetul trâmbiței a tulburat sufletul gazdei.

Fata a terminat de cântat, în timp ce căpitanul se pregătea să o lege și apoi să plece cu turma. Fata s-a rugat să-i permită să cânte încă o dată – ceea ce căpitanul nu a refuzat. Tatăl ei înțelege alarma fiicei sale și cheamă pe săteni afară din biserică. Trâmbița însă încetase. Fata se rugă pentru a treia oară și ultima. Căpitanul, înduioșat de fiorii pătrunzători ai trâmbiței, o lăsă să mai cânte. Atunci fata începu să cânte iar din trâmbiță, de plângeau oile și răsunau munții. Din sunetul trâmbiței se desprindeau limpede următoarele cuvinte: Ină, tată, ină! / Oile furatu, / În țară mânatu, / Pe mine legatu! / Eși, tată, afară, / Oile-s pă țară! Tatăl ei, care ascultase ultima trâmbițare în curtea bisericii, pornește cu oamenii din sat și-și scapă din mâna pribegilor turma de oi”(T. Papahagi, op. cit., p. 123-124; informator Tudor Tincu, 93 ani, localitatea Sat-Șugatag, 1923).

Motivul pastoral stâna prădată provine, fără îndoială, dintr-un strat vechi, pre-creștin, versiune în care motivația păcurarului de a părăsi stâna trebuie să fi fost de altă natură. Intriga de la stână însă, a păstrat un aer străvechi, mitic, legendar, marcat de curajul și istețimea fetei și de calitățile ieșite din comun ale sunetului de trâmbiță. Prezența în text a elementelor creștine ne obligă la o datare medievală a acestei variante, alături de textele mioritice cele mai vechi cunoscute.

Elementul inedit rămâne prezența fetei la stână și modul «bărbătesc» în care soluționează situația conflictuală reală, în opoziție cu atitudinea aparent pasivă a păstorului mioritic. Fapt ce ne îndreptățește să credem că orice scenariu construit pe ipoteza unei lupte reale, a unui conflict de orice natură iscat între frați, este exclus. Chiar și în cazul unui cumul de complexe de inferioritate, cel mic ar fi avut la dispoziție suficiente soluții.

Ipostaza în care apare fata proprietarului de oi din legendă (fata de maier), nu este însă nici pe departe aceiași cu a fetei pe care cei trei păcurari o întâlnesc pe munte, în colindele mioritice. Conotația erotică e minimalizată, ipostaza fiind mai degrabă eroică. Despre acest aspect, R. Vulcănescu (1987) nota: “Dintre căpeteniile de păstori fac parte în tradiția românească și femeile bărbate”, care erau un fel de «amazoane», ce stăpâneau pe păstori “prin forța morală și fizică” și biruiau pe dușmanii stânei . Argumentul invocat este balada Șalga. Eroina e o proprietară de oi; înștiințată de sunetul aceluiași bucium, vine la stână, își eliberează turma și păstorii, după care îl decapitează pe căpetenia lotrilor. Or, ritualul de decapitare apare și într-un număr semnificativ de variante ale Mioriței din Transilvania, ca «opțiune» testamentară.

■ Fata din Colinda păcurarilor este și ea fiica unui proprietar de oi (mare oier, maier - conform unei etimologii sugerate de R. Vulcănescu; vezi Glosarul), însă de data aceasta principalul atribut cu care este învrednicită pare a fi cea de îndrăgostită. Pornind de la această prezumție am putea opina că una din filierele evoluției tipului fata de maior este contaminarea cu o altă celebră colindă regională: Mă luai, luai…

Similitudinile compoziționale sunt atât de izbitoare, încât aspectul nu a trecut neobservat în rândul cercetătorilor. Concluziile unei analize comparative ne permit să acceptăm definiția colindei Mă luai, luai drept o veritabilă Mioriță a fetelor, așa cum Colinda păcurarilor este indiscutabil o Mioriță a feciorilor.

Spre exemplificare redăm o variantă din 1920: “Mă luai pă lângă râu / Cu săceruica de-a brâu, / Mă plecai și secerai / Și găsâi un fir de rai, / Și-n patru îl despicai, / Și cu două mă-nstruțai, / Și cu două-m k`elincai: / Tăți boarii de la boi, / Păcurarii de la oi / Atâta m-o drăgostit / Până soarele-o sfințit; / Ș-atâta m-o sărutat / Până luna-o scăpătat. / Eu acasă mi-am plecat, / Mămuca m-o întrebat: / - Gătat-ai, sie, holda? / - Eu holda nu am gătat, / Că pă mine m-o luat / Durere de inime / De când am fost mitite. / - Du-te, sie, și te culcă / În pătuțu tată-tău. / - Eu, mamă, nu m-oi culca, / Patu-i așternut cu flori / M-or lua grele sudori. / - Du-te, sie, și te culcă / În vârfuțu muntelui, / Sub umbra molidului / Pă brațele mândrului. / - Hei, tu, mămulica mea, / Ierte-ți, Domnu, păcatu, / C-acela mi-i leacuțu” (T. Papahagi, op. cit., p. 254, text CCCCLXXV; informator Tudosie Teleptean, 24 ani, Vadu Izei, 1920).

În alte variante (tipologia e destul de vastă) boala fetei pare incurabilă, iar finalul e mai degrabă funest: “Știu eu ce mi-i leacu: / Popa și diacu, / Jolju și colacu / Și-o cruce la capu”. Acesta este motivul pentru care Ovidiu Bârlea (1967) lansează ipoteza că atât colinda Mă luai, luai, cât și Miorița, construite amândouă după “același sistem compozițional”, au fost la obârșie “colinde de doliu” .

Ideea nu este agreată de Dumitru Pop (1980), acesta fiind de părere că mai degrabă Mă luai, luai a fost la origine o colindă premaritală, unica întrupare cu adevărat notabilă a motivului zburătorului în poezia populară românească: “Mă luai, luai ne apare astfel, cel puțin la origine, nu ca o colindă de doliu, ci ca o colindă de dragoste, de pețit, și că se va fi colindat odinioară la vârsta celor dintâi elanuri erotice”(Dumitru Pop, Antologie de folclor din județul Maramureș, Baia Mare, 1980, notă la pagina 119) .

Un studiu mult mai punctual pe această temă a fost întreprins de Vasile Filip (1992), în încercarea de a argumenta procesul de contaminare a colindelor de tipul fata de maior cu epicul cântecelor având incipitul Mă luai, luai: “Din Ardealul de Nord, cuprinzând spațiul dintre Munții Maramureșului și zona Târnavelor, dintre Apuseni și linia Gurghiu-Căliman, au fost culese și publicate până acum circa 45 de variante ale unui tip de colindă ce vădește tulburătoare afinități de tonalitate și atmosferă cu Miorița…” (Vasile Filip, Miorița fetelor, în Simpozion Miorița – 1992, Câmpulung Moldovenesc, 1993, p. 97-103).

Delimitarea zonei de circulație a colindei Mă luai, luai își are importanța sa, deoarece ea se suprapune în bună parte cu zona de răspândire a tipului fata de maior. V. Filip se oprește asupra variantelor ce prezintă vădite similitudini, respectiv cele în care desfășurarea acțiunii îi are în prim-plan pe fata secerătoare și păcurarul din munte (acesta din urmă, «zburător însuși», după cum rezultă din unele variante: ”Meri, câne cu față / Nu mă strânge-n brață / C-a vini mama / Și m-a întreba: / - Gata-i holda?”). Astfel, “…pare a fi vorba de același cioban, mai bogat în turme ca și cel din variantele Mioriței - «Ionaș din munte / Cela cu oi multe / Și cu zile scurte». Această ultimă determinare («cu zile scurte»), care apare numai în variantele tipului Mă luai, luai, fie că înseamnă «tânăr», aflat la vârsta inițierii, fie că înseamnă «predestinat morții», trimite tot înspre statutul ciobanului mioritic” (Ibidem).

O ipoteză incitantă lansată de V. Filip vizează reliefarea unei relații nepotrivite, chiar incestuoasă între cei doi eroi (complexul Oedip): “Da nu-i trâmbița / Că-i soruca ta. / Meri frate la ea / Și-o cuprinde-n brață / Fără pic de greață / - Ba nu-i soră, nu / C-a vini mama / Și ne-a întreba / Gătat-am holda?”. Pornind de aici, versurile mioritice “Tu de i lua / Noi te-om împușca” capătă alte conotații, reliefându-se nu atât interdicția femeilor de a urca la stână, cât sancționarea severă a unei căsătorii incestuoase care se profilează.

Analizând dintr-o perspectivă mai largă substratul cosmologic al colindelor, Vasile Avram (2001) identifică anumite producții în care moartea este asociată cu erosul: “Un iz de înfiorare străbate melosul intonat de «fata secerătoare» care, găsind o floare de mac pe câmp, o asociază cu metafora Zburătorului întruchipată de un flăcău aflat cu oile la munte, pentru ca în cele din urmă să accepte soluția unei morți inițiatice, ca în Miorița” (Vasile Avram, Substratul cosmologic al colindelor, în Memoria Ethnologica, I, nr. 1, 2001, p. 134).

Socotim că suntem în posesia unor argumente suficiente pentru a desprinde câteva concluzii. Colinda transilvăneană Mă luai, luai este, cu adevărat, o “întrupare a motivului Zburătorului”, pe care G. Călinescu l-a ridicat la rang de mit erotic – “personificare a invaziei instinctului puberal” – grație prelucrării de către Eliade Rădulescu a unei poezii populare. Reminiscențe ale acestui mit s-au conservat admirabil și în alte creații ale folclorului maramureșean: “Astă noapte m-am visat / Că mândru m-a sărutat, / M-am trezit și-am pipăit, / Dar nimica n-am găsit, / Numa doru inimii / Scris pe fața perinii, / Cu mătasa genelor / Și cu roua ochilor” (Antologie de folclor din județul Maramureș, Baia Mare, 1980, p. 395, text 361, culegător Dumitru Pop).

Așa cum textele mioritice (de tip clasic) întruchipează mitul pastoral al poporului român. Confluența celor două mituri fundamentale (erotic și pastoral în egală măsură) o regăsim în variantele mioritice ale tipului fata de maior, nu doar prin substanță și elemente aluzive, ci prin asocierea vădită a acelorași eroi, sau cel puțin a aceluiași prototip de eroi – fapt fără precedent în mitologia sau literatura populară autohtonă.

Dealtfel, dintr-o perspectivă exhaustivă a folclorului românesc se detașează adesea sentimentul percepției unei macro-structuri literare, a unui flux ideatic comun, menit să unifice creații aparent răzlețe, să înnoade desfășurări epice fragmentare, ca și cum ar exista o misterioasă strădanie de a construi adevărate epopei. Aceiași eroi par a se afla în miezul unor întâmplări diferite, alunecând cu nonșalanță prin timpi și spații, săvârșind fapte aflate în succesiune. Cu multă ușurință le putem urmări evoluția fizică și spirituală de la naștere și până la moarte, de la statutul de neofit, ingenuu și neprihănit și până la cel de mare inițiat (în tainele lumii) și înțelept. Interesant e faptul că universul ce îl crează nu se reduce la acțiuni eroice sau războinice, ci atinge cu precădere dimensiuni sociale, uneori politice, alteori economice, iar pe o axă orizontală aliniază toată gama trăirilor interioare (gânduri, frământări, aspirații, idei, credințe – cu alte cuvinte o filosofie a vieții și a morții, dar una domestică, practică, lipsită de dogmatism).

Acest discurs nu se dorește o redescoperire sau o redefinire a ceea ce se numește «arhetip» sau «prototip» de erou, deși nu contestăm anumite relevanțe. Aspectele invocate vizează sistemul de texte ale aceleiași creații, cu întreaga pleiadă de versiuni, tipuri și subtipuri.

■ Nu putem închide acest capitol fără a aduce în discuție un aspect mai puțin exploatat în analiza tipului fata de maior, pentru a încerca o justificare a situației conflictuale iscate între păstori, la apariția unei entități feminine. În folclorul pastoral maramureșean există numeroase creații populate cu făpturi mitice locale, în care păcurarii ajung în situația de a cădea victime iubirii irezistibile a Fetei Pădurii: “Păcurar la oi am fost / Ș-am avut o mândră dragă. / Mândrulica mea cea dragă / Am gândit că-i mândra mea, / Da-ii Fata Pădurii-ia” (Vad, 1922). Aflat sub imperiul vrajei timp de un an, păcurarul se hotărește în cele din urmă să o ceară de nevastă și abia replica Fetei îl determină să se dezmeticească: “Hei, tu, mândriorule, / La popa n-oi n-om pleca, / Că a si a noastră nuntă / Când s-o rupe pădurea”.

Conștient de relația păcătoasă care i-a întinat faptele, determinându-l să încalce o lege a firii și a pământului, tânărul păcurar trebuie să se supună unei decontaminări. Purificarea presupune mai multe ipostaze: recurgerea la ritualul descântecelor (procedeu laic) sau de întărire a credinței (“Da-oi slujbe la popa / Să mă pot eu descălța”); iar pe un alt palier este un bun prilej de izolare și chiar îndepărtare de la stână a păcurarului căzut în păcat. Alte procedee, cu mult mai vechi, au în vedere schimbarea identității, care nu este altceva decât o reminiscență a morții inițiatice, ritual ce mimează întreg scenariul funerar pentru a adormi vigilența maleficului, urmat de o renaștere la care asistă un grup restrâns de persoane inițiate. În aceste condiții asocierea morții cu erosul (întruchipat fie de Zburător, fie de Fata Pădurii) e perfect justificată. Ba mai mult, mioriticului i se adaugă o nouă dimensiune interpretativă, atât în raport cu tipul fata de maior (cei doi îl amenință pe «cel mic și frumușel» cu moartea pentru a destrăma o vrajă malefică), cât și în raport cu tipul clasic (episodul testamentar – cu precădere în variantele în care omorul apare nejustificat sau improvizat). Cert este faptul că, în ciuda unei aparente autonomii, între variantele și tipurile transilvănene există invizibile fire de legătură.

Ipoteza de mai sus capătă greutate dacă urmărim textul în evoluție, până la versiunea finală (baladă), unde motivul erosului masculin (refulat la un moment dat) se materializează în proiecția unei «imposibile nunți cosmice» cu o fată de crai.