Miorița s-a născut în Maramureș/Concluzii (Despre fatalismul mioritic)

 

Deși a avut ca punct de plecare interpretarea atitudinii eroului din balada Miorița, teoria fatalismului a abandonat destul de repede perimetrul strict folcloric, literar, și s-a extins tentacular spre aprecieri la adresa spiritualității unui popor. Interesele, mizele și contextele istorice au modulat discursul, tangentând sferele filosofice, inclusiv politice.

Nu e lipsit de interes faptul că termenul de fatalitate derivă dintr-o abordare confuză a noțiunii de destin. Substratul mioritic ne evidențiază faptul că soarta face parte din credințele predeterministe indo-europene. Grecii antici i-au dat destinului numele de Moira, iar latinii i-au zis Fatum, în timp ce în tradiția veche românească regăsim mai multe denumiri: Menire, Noroc, Scris, Dat.

După părerea lui R. Vulcănescu, la români, în unele credințe mitologice, „ordinea cosmică și umană este supravegheată de Soartă”, iar rolul acesteia era unul mobilizator și constructiv, deși sentințele aferente erau irevocabile – dar nu dintr-o convingere fatalistă, ci în virtutea unor legi obiective și cosmice mai presus de cele omenești, vremelnice și subiective. „Sentințele irevocabile” izvorăsc dintr-o legitate a naturii aplicate fiecărui component al Creației evoluând pe o axă temporală: piatra se fărâmă, copacul se usucă, oamenii mor, stelele pier – în virtutea legii vieții și a morții. Dar aceste credințe n-au iscat niciodată percepția zădărniciei, deoarece aceleași legi ale naturii au relevat o continuitate benefică și înnoitoare, precum succesiunea anotimpurilor, a ciclurilor vegetative, a generațiilor umane și-a stelelor ce renasc într-o nouă alcătuire. Valoarea unui exemplar, a unui individ, e minimalizată (dar nu desconsiderată) în raport cu perpetuarea grupului, a speciei. Iar promisiunea acestei „renașteri” – recuperată de credințele religioase – conferă un ton optimist existenței în sine.

Frustrați de acest tip de mentalitate – nud, nepervertit, curat – născocim filosofii contraproductive și confundăm, uneori, soarta cu fatalitatea: „Nu trebuie uitat că acțiunea denumită fatalitate introduce o notă negativă în aprecierea vieții, o abandonare fără reacții în fața greutăților și nepreviziunilor vieții, neșansă provocată de întâmplări socotite defavorabile omului. Fatalitatea neagă rosturile vieții și ale oricărui efort spiritual. Soarta afirmă rosturile antropo-cosmice ale spiritualității, în care amănuntele nu demobilizează pe om, când acesta își cunoaște linia vieții”.

Într-o viziune îngustă a existenței, între naștere și moarte, ultimului reper (moartea fizică) i se asociază destul de des atributul de „fatal” – fatum-ul vechilor latini. Lărgind viziunea existențială avem putința să îmbogățim acest fatum/destin cu un fluid vital ce depășește reperele în ambele sensuri. Obținem astfel un fatum energetic cu mult mai cuprinzător.

Fatalismul energetic (preluând sintagma călinesciană) reflectă acea disponibilitate – împământenită la popoarele vechi – de a învinge instinctul individual de conservare în virtutea unei conștiințe superioare și a unei demnități umane profunde; cu alte cuvinte, de a învinge moartea, adică frica de moarte. Or, astfel de gesturi pot veni numai pe fondul unor credințe și al unor convingeri intime, temeinic argumentate, în centrul cărora tronează ideea de renaștere și nemurire, de existență continuă (fizică și spirituală, deopotrivă). Astfel, percepția vieții e mai degrabă un flux, un râu de energie pe care nici un stăvilar nu o poate opri, cu atât mai puțin moartea fizică. De fapt, această etapă existențială și-a pierdut la un moment dat dramatismul, fiind socotită ca o trecere (Marea Trecere) în lumea de dincolo.

Marcarea „trecerii” solicita, în schimb, o anumită solemnitate și lua forme de ritual. Dar asta numai în condiții pașnice, nepotrivnice, în cadrul comunitar. În situații limită, solemnitatea se comprima în câteva gesturi grave, dar nu disperate și imprimă fizionomiei dârzenie ori seninătate. Iar din acest mini-ritual nu lipsesc elementele totemice sau instrumentele familiare, strict necesare post-existenței.

Există, deci, o delimitare certă între această doctrină de factură religioasă, din care răzbate un fatum energetic, respectiv fatalismul caracteristic epocii romantice, născut pe ruinele medievale ale unui creștinism apocaliptic, exacerbat, pe biblica deșertăciune a deșertăciunilor. Acest ultim strat mental, sedimentat la rândul său, nu s-a bucurat niciodată de adeziune, fiind un produs livresc. Dar îl bănuim responsabil de întreaga tevatură din jurul abordărilor mioritice, cu extensiile de rigoare.

Într-adevăr, acest soi de fatalism romantic a generat un univers oniric în care „nostalgia morții” era privită ca o izbăvire sau răzbunare pentru un destin potrivnic, în care existența terestră apărea drept iluzorie, fără semnificație și numai post-existența era socotită reală. Adepții acestui curent nu erau războinici din fire, ci mai degrabă apatici și inactivi. Practica suicidului era frecventă în rândul lor, sau în orice caz acceptau cu pasivitate agresiunile externe, fără să se îngrijească de trupul lor, de existența lor materială. Din acest motiv erau profund idealiști și mistici, iar unii dintre ei împrumutau o povară mesianică, având conștiința martirajului în numele unui ideal celest.

Oamenii nu-și construiesc filosofia vieții după astfel de coordonate. Românii, ca toate popoarele, au îngrămădit în calendarul lor sărbători mai mari sau mai mici, optimiste și prefiguratorii – sărbătorile de iarnă, ce marchează prin fast și solemnitate trecerea în noul an, apoi sărbătorile de primăvară, renașterea naturii, declanșarea muncilor agricole, urcarea oilor la munte, culesul recoltelor, nunțile, botezurile – ei bine, toate acestea și încă multe altele sunt prilej de adevărate serbări și festivaluri comunitare, tonice prin excelență. Faptul că, uneori, prin constrângerea destinului, scot din fântâna memoriei acea poțiune dătătoare de nemurire, luptând cu curaj și murind fără regrete, se datorează credinței că acesta este un preț nu foarte mare al dăinuirii neamului, a obștei: pârjolul va trece și toate vor fi ca înainte, chiar dacă unii se vor alătura strămoșilor.

Un discurs perimat. Este ciudată nașterea acestui capitol în istoria exegetică a Mioriței. În prezent ar trebui să considerăm că este o discuție desuetă. Asta pentru că, pe de o parte, nimeni în ziua de azi nu poate imagina un scenariu potrivit căruia un popor ar da dovadă de fatalism, pasivitate și resemnare – fără a sfida bunul-simț și realitatea istorică. Nici o obște, o comunitate umană compactă sau un popor – și cu atât mai puțin poporul român – nu a îmbrățișat vreodată această ideologie autodistructivă.

Pe de altă parte, suntem convinși că acest capitol al interpretărilor mioritice nu putea să se zămislească decât sub influența romantismului târziu ce bântuia Europa prin secolului al XIX-lea. Similitudinile sunt evidente: aclamarea pesimismului (teoretizat de Schopenhauer), visul morții eterne, viziuni sumbre, invocația memento mori (adu-ți aminte că vei muri) – sunt ingredientele unui soi de fatalism specific. Și trebuie să recunoaștem că pentru cei din epocă nu a fost prea greu să realizeze aceste asocieri; chiar și noi, privind balada din perspectiva romantismului, constatăm cu uimire că ea parcă a fost alcătuită cu mare pricepere după aceleași tipare și dogme. Cu atât mai mult nu-i putem acuza pe cei din a doua jumătate a secolului al XIX-lea ori pe reprezentanții celui de-al „treilea val”. Ceea ce a urmat n-a fost decât un șir nesfârșit de replici și contra-replici, într-o dezbatere lipsită de fond, dar utilă, dacă luăm în calcul multiplele sensuri relevate. A persevera la nesfârșit în zona disculpărilor s-ar putea să fie mai nociv decât a insinua un pretins fatalism.