Miorița s-a născut în Maramureș/Complexele exegetului mioritic

←Concluzii (Despre fatalismul mioritic)

Miorița s-a născut în Maramureș de Dorin Ștef Complexele exegetului mioritic

Adeziunea națională. Solidaritatea→

Impasul cercetărilor

Un sentiment acut resimțit de către o parte dintre cei care au scris despre Miorița este faptul că tot ce s-a spus semnificativ despre acest subiect aparține trecutului, iar în momentul actual exegeza se află într-un impas. În spatele acestui gen de afirmație (uneori exprimată direct) se ascunde de obicei o negare a aserțiunilor contemporanilor sau o “tristețe metafizică” față de imposibilitatea generației din care face parte de a contribui decisiv la exegeza mioritică. În realitate este vorba de o percepție deformată asupra istoriei exegetice sau o necunoaștere a acesteia. Istoria, privită în ansamblu, a fost marcată de dinamism și vitalitate și a împrumutat, în fiecare etapă distinctă, spiritul epocii.

Patriotismul local

După cum am observat deja, majoritatea cercetătorilor s-au socotit îndreptățiți să reclame apartenența Mioriței la un spațiu al genezei apropiat locului lor de baștină. Așa se face că moldovenii au revendicat ținutul Vrancei, muntenii și oltenii au pledat pentru părțile Muscelului, iar ardelenii au susținut versiunea-colind ca fiind întemeietoare.

Acest spirit posesiv, acaparator, nu poate fi redus la mult invocatul “patriotism local”. E complexul arheologului dornic să descopere vestigii care să certifice un drept, o continuitate, o întâietate; în cele din urmă un drept de proprietate, al cărui uzufruct să-l valorifice pentru o prosperitate spirituală. În definitiv, e o sinceră contribuție la cunoașterea pozitivă, așa cum căutătorii de comori au explorat teritorii virgine, însemnate pe hartă cu celebrul avertisment “Hic sunt leones” (Aici sunt lei, nu vă apropiați!); așa cum Cristofor Columb a ponit spre Indii după aur și mirodenii și a descoperit un continent despre care Lumea Veche nu avea știință.

Ar fi deci inutil să acuzăm “patriotismul local”, de vreme ce registrul interpretărilor (mioritice) s-a îmbogățit de fiecare dată cu mici sau ample incursiuni în cultura populară specifică spațiului invocat. Iar în ansamblu, toate “fișele” devin părți componente – prin selecție valorică – ale istoriei spiritualității române.

Mesianismul

Un număr însemnat de cercetători ai Mioriței, deși au început prin a lăuda exegezele predecesorilor, au sfârșit prin a lăsa să se înțeleagă faptul că premisele celor dinainte au fost greșite, concluziile lor eronate ori studiile lor s-au perimat. Și-au întocmit propriile studii cu convingerea că numai ei au ales calea cea bună, luminându-ne și mântuindu-ne. Am putea numi acest complex ca identificându-se cu “sentimentul mesianic”, cu atât mai mult cu cât despre Miorița s-a afirmat, că e aidoma unei religii.

Numărul impresionant de intervenții asupra Mioriței se datorează faptului că toți autorii au reclamat o chemare irezistibilă spre această zonă spirituală, mioritică, trăind revelația apropierii de absolut. Ei au avut convingerea fermă că intervenția lor nu este o simplă ipoteză și nici o teorie oarecare, ci exprimă direct și fără ocolișuri întregul adevăr; iar dacă acest lucru nu e împărtășit și recunoscut de confrați e pentru că nu se înțelege subtilitatea. Cu cât înaintăm în istoria exegezelor spre zilele noastre, sentimentul de izbăvire pe care-l trăiesc cercetătorii e tot mai acut; și asta pentru că tomurile critice se înmulțesc, misterul se amplifică și nimeni nu are (și nu va avea) autoritatea necesară să discearnă și să judece de partea cui e adevărul.

A scrie despre Miorița și a crede că o interpretare anume va debloca presupusul impas al cercetătorilor sau va statornici un “cap de pod” sau o direcție nouă, nu poate fi decât benefic. Mesianismul, în acest domeniu al interpretărilor literare, s-a dovedit întotdeauna extrem de productiv.

Ateismul mioritic

După un criteriu simplist, exegeții Mioriței se împart în două categorii: cei care au făcut risipă de superlative, socotind-o o capodoperă genială, o Divina Comedia a culturii autohtone, o epopee grandioasă, respectiv cei care i-au minimalizat calitățile, au respins-o ori au solicitat epurare ei. Iar pozițiile radicale (și opuse) sunt ticsite de argumente care își găsesc justificare în convingerea celor ce le-au exprimat.

Cea de-a doua categorie merită o atenție specială, deoarece definește o excepție, nu o regulă. Rațiunea gestului de a acorda un veto Mioriței – în condițiile unei adeziuni semnificative – poate veni din dorința de a epata, de a se face cunoscut, de a câștiga o glorie, chiar și trecătoare. În cazul altora însă am putea identifica un sentiment de frustrare în fața neputinței de a o înțelege (chiar și în parte) și de a o accepta. Și asta deoarece Miorița nu e un produs ușor digerabil pentru un mental aflat pe un alt palier (istoricește vorbind). Miorița nu se citește cu ochii, ci cu inima și sufletul deschis, într-un efort de înțelegere – efort eminamente creativ. Nu se analizează critic, rațional, ci mai degrabă apelând la zone atrofiate din subconștient, pentru a reânvia un spirit ancestral adormit.

Negatorii Mioriței n-au putut decât să-și exprime o convingere și un punct de vedere care trebuie luat ca atare. Opiniile lor s-au dovedit utile celor care s-au opintit cu sinceritate să o înțeleagă. Un șir prelung de osanale nu poate fi decât contraproductiv. Ei sunt cei care n-au crezut în virtuțile Mioriței, dar statutul lor de liber-cugetători ar trebui consfințit. (De multe ori ateismul e construit pe o credință mult mai puternică și o fidelitate cu mult mai sinceră față de valorile negate.)

Cerșetorii de recunoștință

În cazul în care preocuparea pentru investigarea domeniului mioritic a fost doar pasageră, s-a constatat că atitudinea celui care își expune ideile în ipoteze lapidar redactate este ușor emotivă, aproape sfioasă (mai ales dacă are știință de numele mari aparținând culturii românești care compun lista exegeților). Dar dacă preocuparea devine statornică și se întinde pe parcursul a câtorva ani, atunci atitudinea capătă reflexe de rigiditate, simțindu-se o oarecare lipsă de toleranță. Tendința spre polemică devine evidentă și se manifestă tot mai pregnant în orice intervenție pe acest subiect. Tonul devine iritant, uneori patetic, alteori pătimaș și scrierea e profund marcată de subiectivism gratuit. Din acest motiv concluziile par deformate, iar credibilitatea profesională are mult de suferit. Votul de blam acordat tuturor, fără excepție, se poate explica prin convingerea celor în cauză că timpul și energia consumată pe tărâmul cercetărilor mioritice îi îndreptățește la astfel de gesturi, tonuri și atitudini – care se vor estompa în favoarea recunoașterii inestimabilelor contribuții personale. În definitiv ei sunt dornici să fie apreciați și așezați la locul cuvenit într-o potențială Istorie. Fără prea multă sfială ei nu cerșesc decât un dram de recunoștință și mărturisim că în cele mai multe cazuri ei o merită.