Miorița s-a născut în Maramureș/Bocetul. Măicuța

Jump to navigation Jump to search
Obiectele meseriei Miorița s-a născut în Maramureș de Dorin Ștef
Bocetul. Măicuța
Tipologie
O călătorie inițiatică. Analiza variantelor mioritice din Maramureș


De regulă, variantele maramureșene se isprăvesc cu cântecul de jale al fluierului / trâmbiței (“Fluieru și-a fluierá, / Trîmbița și-a trîmbițá”), respectiv bocetul oilor (“Oile tăte-or zbiera”, “Oile tăte m-or plînge”). Formula e reluată în ultimele versuri: “Oile cele bălăi / Mîndru m-or cînta pe văi; / Oile cele cornute / Mîndru m-or cînta pe munte”. În șase variante această litanie a determinat contaminarea cu motivul ciobanul sătul de oi, mioarele cerându-i păstorului să nu le părăsească.

Secvența nu a generat niciodată discuții polemice, toată lumea fiind de acord că “bocetul oilor poate fi interpretat ca o substituție a bocetelor obișnuite”(Mircea Eliade, De la Zalmoxis…, Editura Humanitas, 1995, p. 256), a “lamentațiilor rituale”, strict necesare dintr-o perspectivă a tradiției: “Se știe foarte bine că «bocirea» mortului de către mamă sau de către «surorelele din sat» intră sub incidența obligației în satul de tip tradițional românesc. Iar în cazul în care se întâmplă să moară un străin în sat, membrii colectivității respective aveau datoria de a «tocmi» bocitoare care să îndeplinească datina. Neîndeplinirea cerinței însemna «un mare păcat». Este și situația păstorului. Bocitoarele lui vor fi «oile cele cornute»”(Delia Suiogan, Miorița-colind, în Memoria Ethnologica, I, nr. 1, Baia Mare, 2001, p. 72).

Tradițiile maramureșene legate de acest eveniment funest sunt mult mai complexe și presupun, pe de altă parte, utilizarea unui subtil limbaj nonverbal: în semn de durere și respect față de amintirea celui mort femeile își despletesc părul, în timp ce bărbații umblă fără clop vreme de trei zile: “Fetele s-or despleti / Și pe mine m-or jeli” sau “S-audă și mîndra mea / Cum s-o prăpădit badea / Și să-și despletea părul / Că i-o murit drăguțu” (tipul nord-maramureașean). Dar această tînguiere a oilor poate că nu ar trebui s-o vedem în sensul strict al unei inovații poetice, ci să citim printre rînduri consecința firească a unei relații afective ce se stabilește, în timp, între păstor și turma de mioare, ceea ce descalifică unele opinii privind incapacitatea animalelor de a simți (uneori a presimți) situații fortuite în care e implicat stăpânul lor: “Mi-aduc aminte ce-mi povestea un om singuratic din Maramureș, despre un om care a murit mai anii trecuți în munți. Seara, bătrânul s-a dus peste noapte să păzească oile pe plai. Și-a doua zi dimineața, oamenii din lăcașul acela, văzând că bătrânul nu se mai întoarce cu oile, s-au dus să-l caute. Pe plai au văzut oile adunate laolaltă, în jurul bătrânului, care peste noapte murise și oile toate stăteau lângă el, cu capetele proptite în trupul lui mort. E o întâmplare reală din Maramureș. Miorița nu este un basm, ci un adevăr care se repetă cu fiecare generație.” (Ioan Alexandru, citat preluat (fără a se preciza sursa) de revista Miorița, an III, nr. 2(6), 1993, p. 31)

Mai întâi George Coșbuc, la începutul secolului al XX-lea, apoi Ovidiu Bârlea (Colindatul în Transilvania, 1969, p. 279.) , prin anii `60, dar și alți exegeți, au luat în calcul o analiză pornind de la coada textului, fiind de părere că un bocet după fecior s-ar fi transformat în testament și ulterior au fost adăugite diferite pretexte pentru moartea lui.

În 47 de variante (34%) cântecul mioritic maramureșean se încheie cu episodul măicuței – o construcție epică locală, originală, compusă din trei secvențe. Episodul este reprezentativ pentru textele nord-maramureșene (38 variante) și atipic pentru Chioar (2 variante) , Codru (2 variante) și Lăpuș (5 variante) , motiv pentru care le vom analiza pe cele din prima categorie.

■ Prima secvență cuprinde momentul coborârii de la munte și întâlnirea cu măicuța (25 variante): “Și-a zini Ziua Crucii / Voi la țară-ți scoborî, / Măicuța v-a întreba / Scoboresc și eu ori ba?” (TM 21) sau “Acasă cînd îți pleca / Măicuța v-a întreba…” (TM 26). Scena s-ar putea constitui într-un pretext de retrospectivă etnografică a întregului an pastoral (mai – septembrie), care se suprapune peste anul agricol (aprilie – octombrie) și împreună peste anul calendaristic (ianuarie – decembrie).

Turmele de oi coboară de la munte în prima decadă a lunii septembrie, cînd are loc desfacerea tovărășiei și pregătirea oilor pentru iernat. Toate preparativele pentru încheierea ciclului agro-pastoral se desfășoară minuțios, aproape ritualic: “Desfacerea stânii propriu-zise are loc (…) prin următoarele obligații gestuale ale sâmbrașilor și respectiv ale păcurarilor. Aceștia acordau (prin gazdele de lăptărie care-i reprezentau) un colac de grâu fiecărui păcurar (nu însă baciului), colac pe care, la plecare, fiecare fecior îl lua în botă, bota pe spate și astfel se întorceau acasă, în familie. Plecarea păcurarilor se făcea pe rând, unul câte unul, și tot așa ei trebuiau să se întoarcă pe ulița satului acasă… Este aici, simultan, un rit de dezintegrare și totodată unul de reintegrare…” (Vasile Latiș, Păstoritul…, 1993, p. 57).

■ A doua secvență cuprinde motivațiile oferite măicuței pentru neîntoarcerea sa. Cel mai uzitat pretext este că întârzie pe munte cu oile șchioape, iar apoi promisiunea (deșartă) că va veni într-un târziu, tergiversând deznodământul (29 variante): “Numai voi îți zîce / C-am rămas mai înapoi / Cu cele șchioape de oi…” (TM 21). În alte trei variante cere să i se spună măicuței că a rătăcit oile: “Spuneți c-am rătăcit, / Am pierdut mieii / Umblu după ii; / Am pierdut oile / Umblu după ele.” Acest motiv pastoral – ciobanul care și-a pierdut oile – a fost semnalat și de profesorul Dumitru Pop , afirmând că de el “se leagă întâia atestare a folclorului românesc”. Iar Adrian Fochi (1985) susține că motivul se numără, alături de alte 17 texte, printre creațiile folclorice ce compun “zestrea patrimoniului culturii stră-românești”(A. Fochi, Cântecul epic tradițional al românilor, 1985, p. 190).

Un alt pretext, cu totul insolit pentru versinea-colind, este proiecția (lămuritoare) a unei altfel de nunți – 6 variante : “Nu si, mamă, întristată / C-a zini și el odată. / Nu si, mamă, cu bănat / Fecioru tău s-o-nsurat / C-o mîndră crăiasă / Dintre fete mai aleasă” (TM 30).

Un ritual arhaic, păstrat destul de fidel în folclorul maramureșean, se referă la moartea celor necăsătoriți, indiferent dacă e vorba de un fecior sau o fată și indiferent de motivul morții. Despre aceștia se mai spune că sunt nelumiți, adică neîmpăcați cu lumea, deci fără un destin împlinit: “Numai tu te-ai măritat / Dup-un fecior de-mpărat / Și te-ai dus la casa lui, / În fundu pământului / Unde leac de soare nu-i” – bocet după fată. “Măi frate, la nunta ta / Nu-s feciori să chiotea` / Și nici fete să horea`. / Feciorii-s fără de clop, / Nu-i mere cu ei la joc; / Și fetele-s despletite, / După tine-s bănuite” sau “Vai, puiuț, dragu tatii, / Vai, bine te-ai însurat, / Fată din sat n-ai luat, / Da` din poarta cerului / Pă fata-mpăratului” – bocet după fecior.

Destinul omului este alcătuit din trei momente esențiale: naștera, căsătoria (nunta) și moartea. În concepția populară, dacă moartea survine înaintea nunții, înseamnă că feciorul sau fata rămân nelumiți. Menirea lor creatoare și integratoare a rămas neîmplinită. Situația e socotită nefastă, iar comunitatea (care nu își permite să își asume nici un risc) se simte obligată să împlinească destinul și să oficieze, simbolic, o nuntă necesară: “…tinerii care mureau necăsătoriți erau îmbrăcați în haine de mire sau de mireasă (…). La înmormântare erau prezenți și muzicanții, care la scoaterea mortului din casă și la coborârea lui în groapă, cântau marșul de cununie. Obiceiul a dispărut la începutul secolului [al XX-lea], datorită intervenției autoritare a preotului din sat, care l-a calificat drept un obicei sălbatic” (Antologie de folclor…, 1980, p. 225, text 198;Dumitru Pop, 1978).

Avem deci suficiente dovezi că obiceiul a fost cunoscut și practicat în Transilvania, dar faptul că textele mioritice de aici îl ignoră, dovedește nejustificarea utilizării lui. Pentru că în Miorița-colind nu e vorba de o moarte reală a ciobanului, ci de una ipotetică și rituală. În schimb, versiunea-baladă îl valorifică din plin (iar C. Brăiloiu și A. Fochi îl socotesc drept întemeietor): “Să le spui curat / Că m-am însurat / Cu-o mîndră crăiasă, / A lumii mireasă; / Că la nunta mea / A căzut o stea…” (varianta Alecsandri).

■ A treia secvență se desfășoară după același tipic funerar, preluând o altă imagine ades utilizată în bocete, în care măicuța îl așteaptă (în zadar) pe fecior, cu masa pusă (12 variante) : “Măicuța m-a agodi / Tot cu cina caldă-n masă / Și cu apă rece-n vasă. / Cina-n masă s-a răci, / Apa-n vasă s-a-ncălzi, / Eu la masă n-oi sosi” (TM 34). Din vastul repertoriu al bocetelor reținem un singur exemplu în acest sens, un fragment dintr-un bocet pentru mireasă: “Numai noi te-om aștepta / Cu cină și cu lumină / Și cu dor de la inimă. / Tot cu cină caldă-n masă / Și cu apă rece-n vasă. / Cina-n masă s-a răci, / Apa-n vasă s-a-ncălzi / Și tu șohan nu-i veni”(Antologie de folclor…, 1980, p. 217-218, text 187, localitatea Săpânța).


Aceasta este călătoria inițiatică pe care textele mioritice maramureșene ne-au prilejuit-o și pe care noi am efectuat-o (virtual și real) în răstimpul unui an (pastoral) cu convingerea fermă că n-au fost epuizate toate valențele, n-au fost bătătorite toate cărările, iar scenariile propuse sunt departe de a fi definitive.

Singura certitudine este faptul că Miorița – în forma păstrată în textele maramureșene – se așează într-un timp mitic medieval, la răspântia dintre Antichitate și epoca modernă, în care, dacă ne plasăm, avem ocazia să inventariem și să reconstituim datini, obiceiuri și credințe, într-un cuvânt TRADIȚIA. O tradiție ancestrală ce se întemeiază în istoria străveche, parcurge ultimele două milenii cu încrâncenare și conservatorism, pentru a se preda abia acum, în zorii mileniului trei. Despre acest proces de dezintegrare se vorbea încă din secolul trecut (ba chiar și cei din secolul al XIX-lea l-au acuzat), însă în prezent el se dovedește a fi ireversibil.

Emblematic în acest sens este filmul documentar “Maramureș”, realizat de cineastul italian Fabrizio Scapin în iarna anului 1999-2000. Comentându-l, Adrian Oțoiu afirmă că “în numai 57 de minute” filmul răstoarnă imaginea noastră prefabricată despre Maramureșul tradițional și ne obligă să descoperim o felie din realitatea zilelor noastre: “În ajunul Crăciunului sătenii se împart cu egală devoțiune între tradițiile ancestrale și telenovelele ce curg în șir continuu pe ecranul televizorului; sticla de horincă tronează pe mese alături de cea de Coca Cola; tinerii se îngesuie la Căminul cultural să retrăiască misterul țărănesc al Viflaimului cu aceiași energie cu care continuă să se furișeze peste granițe în căutarea unei pâini mai bune”(Adrian Oțoiu, Maramureșul nu e un muzeu, interviu cu Fabrizio Scapin, în Nord literar, an I, nr. 5, octombrie 2003, p. 9) .

E limpede că de acum înainte totul se va schimba într-un ritm mult mai alert – Maramureșul și întrega societate românească – sub tăvălugul valorilor de import. Iar puținele enclave culturale, admirabile în primitivismul lor funciar, se vor metamorfoza. Căci, până și Maramureșul nu mai e demult un muzeu – de artă, de etnografie și de folclor, deși păstrază solide reminiscențe, motiv pentru care șansa revitalizării nu e cu totul pierdută. În aceste condiții, o astfel de producție folclorică, precum Miorița, cu tot alaiul incursiunilor într-o istorie îndepărtată, se transformă de la sine într-un document prețios, necesar oricărui demers de întoarcere spre obârșii, spre noi înșine.

(octombrie 2003)