Maramureș brand cultural/Tânjaua de pe Mara. Hoteni

 

Unul dintre cele mai vechi (și atractive pentru turiști) obiceiuri maramureșene, conservate până în prezent, este cunoscut sub denumirea de Tânjaua de pe Mara. Manifestarea are loc de Sângeorz (23 aprilie) sau, în ultimii ani, în preajma lui 1 mai, la Hoteni, Hărnicești și Sat Șugatag. În esență, are în prim plan sărbătorirea celui care a ieșit primul la arat, în anul respectiv.

Deși există voci care susțin că ar fi o „tradiție inventată”, festivizată, că „primul-secretar de partid de prin anii 70 era din Hoteni și a avut o ambiție”, după alții „despre «tânjaua», obicei de primăvară prin care se sărbătorește hărnicia plugarilor, se amintește încă prin 1870, ca de un obicei românesc” (Iuliu Pop, 1970).

Dacă vom realiza o incursiune în tradițiile ancestrale ale poporului român, vom constata că obiceiul are corespondențe în sărbătorirea vechiului An Nou (de primăvară), marcat nu neapărat de manifestări grandioase, opulente, ci de fapte necesare, specifice muncilor agropastorale, cărora li s-a adăugat în timp o tușă de festivism și ceremonial: „Este mai mult decât probabil, că, de exemplu, întâia brazdă ce se trăgea odinioară, la vechiul An Nou, era o brazdă reală, cea dintâi din acel an, în ogorul ce era apoi semănat, fiind urmat apoi de altele, trase cu toate plugurile comunității, până la încheierea aratului și semănatului” (Dumitru Pop, 1982).

Căutând vestigii romane în folclorul autohton, Dem. G. Teodorescu (1885) invocă legenda potrivit căreia împăratul Traian își rezerva onoarea de a declanșa muncile agricole de primăvară printr-o brazdă trasă pe un ogor din apropierea Romei. Cu siguranță că astfel de obiceiuri, mai mult sau mai puțin influențate de practicile romane, erau specifice și altor popoare indo-europene, dar și populației de pe teritoriul țării noastre.

Astfel, ținutul Maramureșului are privilegiul, în raport cu alte zone etnofolclorice românești, de a conserva într-o formă puțin alterată obiceiul ca primul gospodar din sat care a ieșit primăvara cu plugul în brazdă să fie sărbătorit (ca un împărat), purtat cu alai de-a lungul localității, până la râu, unde bătrânii satului rostesc cuvinte menite să influențeze fertilitatea ogoarelor și să înduplece Soarele să rodească pământul.

E drept, în prezent, scenariul e contorsionat de anumite tendințe de spectacol, în favoarea unei numeroase și pestrițe asistențe, însă în spatele ceremonialului de azi trebuie văzut un desfășurător ceva mai sobru, lipsit de artificii, dar încărcat de multiple semnificații. O datină asemănătoare mai supraviețuiește în localitatea Șurdești (Țara Chioarului), numită Udătoriul, ceremonialul avându-l de asemenea ca personaj principal pe „întâiul arător, deschizătorul de țarină și inițiatorul ciclurilor agrare din acel an”.

În alte zone ale țării, acest străvechi rit agrar de fertilitate, având însă ceremonialul lipsit de suportul real, s-a păstrat în poezia și obiceiul Plugușorului de Iarnă, practicat sub formă de „drame populare” în noaptea de Anul Nou. Fie că manifestarea de la Hoteni (sau Șurdești) este o relicvă vie a tradițiilor autohtone, fie că a fost importat odată cu colonizarea Daciei de către legiunile romane, ea aparține cu certitudine culturii indo-europene străvechi.

Avem privilegiul de a descoperi un rit milenar, ce face parte din fondul activ al tradițiilor maramureșene și deci, trebuie să-l prezentăm străinilor din această perspectivă și în acest context. Nici chiar urmașii vechilor latini nu mai găsesc azi astfel de reminiscențe pe teritoriul țării lor (Italia); iar dacă obiceiul ar fi supraviețuit într-o formă sau alta, în mod cert, ar fi avut știința valorificării lui în spirit pragmatic (turistic, deci).