Maramureș brand cultural/Argument

Jump to navigation Jump to search
Cuprins Maramureș brand cultural de Dorin Ștef
Argument
Complexul patrimonial (UNESCO) al bisericilor de lemn medievale din Maramureș


Tendință majoră în ultimele decenii ale secolului al XX-lea, fenomenul globalizării a cuprins deja toate sferele activității umane. Oponenții de ieri ai acestui curent se văd azi nevoiți să accepte realitatea, iar specialiștii, îndeosebi sociologii, îi cuantifică efectele (pozitive și negative) la nivel individual și comunitar. Parte intrinsecă a activității umane, cultura e atrasă și ea în mișcarea centrifugă a globalizării; efectele sunt multiple, de la achiziția unor beneficii până la bulversarea sistemului clasic de valori.

O primă concluzie este faptul că „fiecare cultură este copleșită de produsele altor culturi” (Claude Levi-Strauss, 1984). Aspectul este generat de dispariția granițelor (libertatea de circulație a persoanelor, a produselor materiale și a ideilor) și a barierelor lingvistice. Mijloacele de comunicare în masă au devenit extrem de rapide, adesea instantanee, grație tehnologiei informației (I.T.). În fața acestei tendințe, politicile de protejare a valorilor autohtone devin ineficiente. Așa s-a născut dilema: ne resemnăm să rămânem simpli consumatori sau ne luăm în serios statutul de producători de cultură?

Situația este incertă în cazul națiilor sau a comunităților moștenitoare (posesoare) a unei culturi de tip minor și staționar. Invazia produselor străine poate deveni sufocantă la un moment dat. Însă în cazul unei moșteniri generoase există șansa unui „export de cultură”.

Constatăm, de asemenea, rolul major pe care îl joacă „guerilla marketing” în promovarea culturii, prin adaptarea unor tehnici din domeniul economic; ceea ce ne îndreptățește să remarcăm transferul elementelor de cultură dintr-un plan eminamente elitist, într-un plan comerical, destinat maselor.

Trebuie să pornim de la aspectul evident că globalizarea funcționeză după legi dure (ale economiei de piață), care nu lasă loc unor atitudini incerte sau conservatoare. Cuvântul de ordine este dinamismul (acțiunea, efervescența, impunerea, competiția...). A nu te adapta, înseamnă a deveni un simplu consumator al produselor culturale generate de alții (chiar și în condițiile în care ești custodele unui valoros patrimoniu local). Pe de altă parte, a te impune pe o piață globală înseamnă a fi un bun cunoscător al „regulilor jocului” (deja impuse și validate de un sistem de cutume).

Produsele care circulă pe o astfel de piață dețin câteva caracteristici comune: universalitate - un grad sporit de generalizare prin plasarea produsului într-o atemporalitate, după modelul „oricând-oriunde-oricine”, încât orice potențial consumator să poată identifica o zonă de interes și o oarecare aparteneță revendicativă; originalitatea - spargerea unor tipare clasice și renunțarea la trasee bătătorite, care să determine un mesaj-șoc, bulversant; valoarea artistică - aprecierile și ierarhiile criticilor de specialitate susțin demersuri pe termen scurt și mediu, însă un rol decisiv în selecția valorică îl au, în cele mai multe cazuri, atitudinea consumatorilor raportată la un interval de timp apreciabil; specificitatea și tradiția locală (păstrând valențele de universalitate); simplitatea și, dimpotrivă, complexitatea (cantitatea de timp, energie și talent investit).

E datoria noastră ca, pornind de la aceste etaloane, să ne asumăm responsabilitatea de a discerne entitățile culturale locale, apte să se manifeste dezinvolt pe o piață globală extrem de dinamică și selectivă.

După un anumit criteriu de clasificare, există cultură locală, regională, național-etnică și continentală. Pornind de la baza piramidei, prin selecție valorică, se obțin anumite „vârfuri” (valori culturale de excepție) care alcătuiesc ceea ce numim „cultura de patrimoniu”. Tendința este ca elementele acestui tip de cultură să prezinte un oarecare interes pentru persoanele care aparțin altor culturi. Astfel, aceste „bunuri patrimoniale” au devenit surse importante de venit, dezvoltând o adevărată industrie. E suficient să amintim cazul Greciei și al Italiei, moștenitoare ale unor culturi și tradiții milenare, sau al Austriei, Franței și Spaniei, fără a mai pune la socoteală Egiptul și Israelul, care mizează, an de an, pe un PIB ajustat copios de industria turismului cultural.

Membră cu drepturi depline a Uniunii Europene, România trebuie să se alinieze la această tendință, având în vedere potențialul pe care îl deține. Însă un rol major în accelerarea acestui proces îl au comunitățile locale, care pot dezvolta politici și proiecte adecvate.

Maramureșul, poate mai mult decât alte regiuni din România, deține atuuri incontestabile. Îl recomandă, în primul rând, elementele culturii tradiționale, apoi anumite aspecte (opere, obiective, instituții, manifestări) aparținând culturii moderne. În această regiune se află suficiente branduri culturale care pot aduce faimă și o oarecare prosperitate într-o Europă fără granițe.