Mara/Datoria

←Zbuciumare

Mara de Ioan Slavici (Datoria)

Inima, săraca→

Măruntă și ușurică, smerită și umblând ca dusă pe sfoară, totdeauna aspră la vorbă și la căutătură, dar blândă și duioasă la fire, Persida și-o reamintea, o vedea în gândul ei, o auzea ca în aievea zicând:

„Nu, fata mea, lumea aceasta nu e pentru ca poftele inimii, ci pentru ca datoriile să ni le facem într-însa”.

Și știa Persida care ii este datoria: asta o știu toți oamenii în toate împrejurările.

„Mai întâi Dumnezeu, apoi părinții tăi și după aceștia ceilalți binefăcători ai tăi.”

Așa zicea maica Aegidia. Știa Persida; e însă atât de greu a-ți face datoria când nimeni nu te ajută, nimeni nu te silește, nimeni nu ți-o aduce mereu aminte.

Era, sărmana de copilă, cuprinsă de spaimă aici în mijlocul acestei lumi, unde nimeni nu i se punea împotrivă. O, Doamne! câte n-ar fi făcut ea dacă n-ar fi fost în apropierea ei Trică? și ce a făcut când s-a văzut singură, de capul ei? Nu! omul nu trebuie să fie niciodată singur. Voia să meargă acasă, unde toți o cunosc, toți se simt în drept a-i sta în cale, unde privirile tuturora o mustră, unde nu mai poate să umble de capul ei.

Și acum acolo în piață voia s-o spună aceasta, pentru ca muma ei să nu-și poată da silința de a o îndupleca să rămână. „Acum! neapărat acum!” zicea și mergea cu pas bine apăsat și cu inima încleștată. Era o nespusă răutate în inima omului aceluia, care rămăsese îndărătnic acolo pe țărmul apei: ar fi voit și ar fi fost parca în stare să sară cu ghearele în fața lui, ca să-i vadă obrajii plini de sânge roșu. Și, totuși, dacă acum, în clipele aceste, l-ar fi văzut, nu și-ar fi putut stăpâni lacrimile, și simțea c-ar fi căzut în genunchi la picioarele lui, ca să-i ceară ea lui, celui atât de vinovat, iertare, căci durerea de sine o muia, dar gândul durerii lui o sfâșia și o seca de puteri.

Trebuia să plece, să fugă, să scape. Iar muma ei ședea țanțoșă și voioasă, cu masa plină de grămezi de struguri înaintea ei.

Putea să fie și țanțoșă și voioasă. Lasă că marfa ei, două care de prune brumării, un car de pere iernatice, optsprezece coșuri de struguri și nouă ciubere de lictariu de prune, toată era vândută, dar își găsise cumpărători pentru lemne și pentru plute.

A pus-o Hubăr să ieie, mare vorbă, pădurea împărătească de la Cladova. Ce-i drept, Hubăr avea și el tovarăș pe prietenul său Liubicek; deoarece însă el era în slujbă, iar Liubicek era chiar beamter, numai ei singuri știau de tovărășie și sarcina cădea întreagă asupra Marei. Nu-i vorbă, știa dânsa că n-are să rămâie în pagubă când Hubăr îi este tovarăș; ba Liubicek îi făcuse și contractul așa ca să scape ușor cu el. Avea să plătească treizeci și patru de mii de florini în patru ani. Zece mii plătise la încheierea contractului, și ceilalți avea să-i plătească tot câte șase mii pe an. Mult bănet îi mai trebuia însă ca să taie pădurea, s-o facă stânjeni, să care stânjenii la Murăș și să cumpere plute venite cu sare, ca să ducă lemnele la Arad. Mult bănet și multă bătaie de cap pentru o biată femeie ca dânsa, mai ales că Hubăr ii dădea banii numai cu împrumutare, și luase de la el unsprezece mii pe lângă șapte mii cheltuite de la dânsa.

Când s-a dus în pădure, a cuprins-o deznădăjduirea. Erau acolo lemne ca să scoată din ele și de patru ori cele treizeci și patru de mii; dar cum să le taie? cum să le care? cine să cumpere atâta păcat de lemne?

Acum, după ce-și găsise cumpărătorii, știa și dânsa cum și cine. A adunat lemnele, pe care le găsise tăiate, le-a amestecat cu altele tăiate de curând și a făcut nu mai puțin decât opt sute treizeci de stânjeni, pe care-i avea aduși pe cincisprezece plute aci la țărmure. A luat de la Hubăr o scrisorică pentru căpitanul Mareck din cetate, de la Liubicek alta pentru Steueramt, de la maica Aegidia a treia pentru părintele guardian și de la părintele Isai a patra pentru Consistoriu; a dat lemnele cu 8 florini și cincizeci creițari, pe când alții le vindeau cu nouă, și dac-ar mai fi avut o mie de stânjeni, i-ar fi vândut și pe aceia. Iară plutele? Ce păcat că cumpărase numai atâte!

— Am, zicea Mara, să-l plătesc pe Hubăr, și grija mea e ce fac mai departe!

De aceea era țanțoșă și voioasă. Sprâncenele i se încrețiră cu toate aceste când zări pe fata ei. Nu-i venea de-loc la socoteală ca lumea s-o vadă aici, apoi era ceva nu a bine în felul Peisidei de a păși și de a-și ține capul.

— Ce cauți aici? Ce vrei?

— Mamă, vreau să mă duc acasă.

— Cum acasă?

— Astăzi, cu tine.

— Ai nebunit? Nu se poate. De ce? Ce s-a întâmplat?

— Nu întreba, că aici nu pot să-ți spun. Trebuie: celelalte am să ți le spun acasă.

Persida, chiar dacă n-ar fi fost cum era, în starea care se afla, tot n-ar fi putut să treacă prin târg fără ca oamenii să se uite după ea. Erau mulți ochii ce-o urmăriseră, și acum ochii aceștia toți erau îndreptați asupra mesei, unde dânsa schimba vorbe ce păreau foarte aspre cu muma ei cea de mulți cunoscută.

— Pleacă de aci! grăi Mara aspru. Nu vezi că toți se-nhoalbă la tine!

— Lasă-i să se uite, răspunse Persida, căci ochii sunt ca oamenii să vadă cu ei! Eu trebuie să plec.

— Nu se poate! Cum să vii tu în căruță cu mine?!

— Mă duc!

— Dar nu te iau eu!

Persida se apropie de muma ei, apoi grăi încet, rar și apăsat:

— Nu mai stau, că te cerți cu mine. Eu îți spun un singur lucru: Hubărnațl s-a întors iar aici și nu mă lasă-n pace. Gândește-te!

Grăind aceste, ea se întoarse, ca să plece. Mara apucă masa cu amândouă mâinile și o zgudui de se răsturnară toate grămezile de struguri.

— Rămâi! zise ea. Spurcatul de neamț!

— Nu pot să rămân: d-ta vezi cum se uită lumea la noi.

— Singură nu te las! grăi Mara și începu să facă iar la loc grămezile de struguri.

Si totuși nu putea să plece cu fata ei. Nu s-a mai pomenit ca ea să plece înainte de spartul târgului: aici o știa lumea; aici o căuta cine voia s-o găsească. Ceva mai sus erau șatrele cojocarilor.

— Du-te la Trică, zise ea, și spune-i să meargă cu tine.

— Cu cât dai grămada de struguri? întrebă o jupâneasă, uitându-se cu coada ochiului spre Persida, care plecase spre șatrele cojocarilor.

— Zece creițari, răspunse Mara.

— Să mi-i lași cu opt

— Ia-i și adă banii!

Nu-i mai era ei acum să se târguiască. încă atunci, pe pod, simțise că băiatul lui Hubăr a pus ochii pe fata ei; încă la nuntă o apucase ceva ca și când ar o mare primejdie la mijloc; acum îi venea să răcnească de durere și de necaz că nu poate ca să-și verse amarul.

Abia seara, după ce, sosită acasă, a rămas singură cu Persida, ea începu să se plimbe neastâmpărată prin casă, în vreme ce Persida își făcea de lucru punându-și hainele-n rânduială.

— Mai bine moartă! zise ea în cele din urmă, oprindu-se în fața Persidei.

Persida tresări ca speriată din somn. Plecase fără ca să știe ce s-a făcut el, cu inima îndoită și cu capul buimăcit, și venise tot drumul de la Arad până la Radna intr-un fel de amețeală, iar acum îi venea să se întoarcă înapoi și nu mai știa ce vrea.

— Nu-ți face, mamă, gânduri rele, grăi dânsa, că n-ai de ce să ți le faci. Nu e nimic, și de puțin cât a fost eu singură sunt vinovată.

— Nu-i adevărat! răspunse Mara. Îl știu eu pe tatăl său, care face tovărășie cu mine ca să ia parte la câștig, dar lasă singură la pagubă. Ești proastă tu și te-a scos din minți.

— Nu! grăi Persida, dând deznădăjduită din cap. Greu mi-ar fi dac-așa ar fi; dar mai greu îmi este că l-am scos eu pe el din minți. Eu nu l-am lăsat în pace! Ce aveam eu cu el?

Mara fusese pornită pe ceartă și n-avea cu cine să se certe. Da! fata ei avea dreptate; cum să nu-l scoată din minți când era atât de frumoasă, atât de deșteaptă și atât de cuminte?

— Mâine dimineață, zise ea, ai să te duci la maica econoama. Se cuvine. Ea e cea dintâi: te iubește și ți-a făcut mult bine.

— Da, mamă.

— Și să asculți de ea.

— Da, mamă.

— Eu, zise Mara umilită în ea, sunt femeie proastă și nu știu ce să-ți fac, nici cum să te povățuiesc. Am făcut ce am putut și după cum mi-a fost priceperea, acum însă mi-a venit rândul să mă uit în gura ta. Am și eu gândurile mele; dar tu n-ai să cauți mulțumirea mea, ci fericirea ta, care mie-mi este mai dorită.

— Nu vorbi așa, mamă, grăi Persida înduioșată.

Ar fi voit să se apropie de dânsa, ca să-i sărute mâinile, să o îmbrățișeze și să-i sărute tâmplele, dar nu era obișnuită facă asemenea lucruri. Ar fi voit să-și dea pe față inima și gândurile, dar se sfia. Era muma ei femeia aceasta, și părea abia acum ajunsese a-și da seama că nu-i este străină și că nu din simțământ de datorie numai, ci din iubire curată umblă voile ei.

— Eu nu pot să fac ce nu vrei și tu. Dac-aș ști că mor, tot nu fac, zise ea cu ochii plini de lacrimi.

— Nu plânge, grăi Mara punându-i lin mâna pe umăr, nu plânge, că mă împingi la păcat... Afurisit să

— Nu! nu! strigă Persida și-i luă mâna și o sărută. Să nu rostești vorba, că e și el om cu durere în suflet și are mamă, care ar putea și dânsa s-o rostească.

Ea își închise ochii și rămase câtva timp dusă pe gânduri.

— Într-o zi, urmă apoi liniștită, o suflare de vânt a izbit una din ferestrele de la chilia maichii Aegidiei și a spart câteva geamuri. Am alergat acolo și l-am văzut pe el uitându-se uimit la mine. M-am uitat și eu la el, fiindcă nu-l mai văzusem, și mi-a venit mai întâi să râd, apoi să plâng de necaz. Maica Aegidia, intrând și ea și văzându-l, m-a dat iute la o parte. Acum știu de ce, dar atunci mi-am făcut de lucru prin casă și, după ce maica Aegidia a ieșit, am deschis, ca să-i fac lui în pizmă, fereastra din fața măcelăriei și am stat în ea, ca să-l văd și să mă vadă. Iară el, mamă, mi-a făcut semn să închid fereastra: tu vezi că el nu e de vină.

— Nici tu nu ești, o molcomi Mara. Prea erai copilă fără pricepere ca să știi ce faci.

— Nepriceperea, întâmpină Persida, este și ea o vină dacă alții suferă pe urma ei. Dar nu era numai nepricepere; fiindcă îl văzusem mai cuminte decât mine, îmi era rușine de mine însămi și mi-am călcat pe inimă de nu m-am mai apropiat de fereastră. De Paști, însă, când a venit Trică să mă ia, m-a apucat iar ciuda și, ca să-i fac în pizmă, n-am ținut drumul drept, ci am ocolit prin fața măcelăriei, ca să mă vadă.

Mara începu să râdă. Degeaba: Persida era tot ca în copilăria ei; avea cu cine să semene.

— A doua zi, de Paștile lor, urmă Persida, ne-am dus cu Trică să culegem viorele. Plecaserăm spre Șoimoș; eu însă am schimbat drumul și l-am luat pe Trică pe la Lipova, că doară-l voi întâlni pe Națl pe undeva. L-am și întâlnit, precum știi, pe pod, când ne întorceam acasă.

Mara începu să se neliniștească.

— Dar cum v-ați înțeles, întrebă ea, ca să plece și el la Arad?

— Nu ne-am înțeles. Eu nu știam că e și el la Arad; el nu știa că am venit și eu acolo: s-a nimerit să te vadă când ne întorceam cu nunta de la biserică, a dat cu socoteală că sunt eu cu d-ta și a venit, precum știi, și el — așa nepoftit — la nuntă.

— Ce va să zică întâmplarea! Vine așa câteodată de nici n-o bagi de seamă, și abia târziu te pomenești că e lucru mare.

— Când a văzut că te superi, și-a luat inima în dinți și a plecat de la Arad...

— Sărmanul băiat!

— Îl uitasem aproape, când Trică a venit să-mi spună că iar s-a întors. Uite! el n-a venit să mă vadă; eu însă nu m-am putut stăpâni și duminică, ziua fiind frumoasă, am ieșit cu Anca la plimbare, că doară-l voi întâlni.

Mara se făcu mai neliniștită. Sărmana ei fată: ce păcat a căzut pe capul ei.

— De unde știai tu unde ai să-l găsești? întrebă ea.

— De unde știam? răspunse Persida. Nu știam, dar m-am dus așa la un noroc în Păduriță și l-am văzut acolo plimbându-se singur. El nu m-a văzut; a; fi putut dar să trec înainte; m-am dus însă la el, ca să vorbesc cu dânsul. D-ta vezi, eu sunt de vină!

— Nu ești, zise Mara, cum să fii? S-a întâmplat să-l vadă Trică și să-ți spună. S-a întâmplat să fie zi frumoasă; s-a întâmplat să-l întâlnești: așa au venit lucrurile, și tu n-aveai ce să faci.

Persida dete din cap.

— Nu! am voit cu tot dinadinsul, zise ea. Asta eu o știu mai bine decât orișicine. Tu-l știi cum era la casa părinților lui: cu obrajii rumeni, cu mustăcioara linsă, cu părul neted de i se vedea de departe cărarea, cu sorțul totdeauna curat. Acum era cu părul lung și nepieptănat, cu barba încâlcită, cu fața buhăită, cu o pălărie turtită în cap și cu hainele purtate și soioase, un om care petrece nopțile prin birturi și adoarme îmbrăcat Alta ar fi fugit, poate, de el; eu am alergat la dânsul.

— Săracul băiat! grăi Mara înduioșată.

— Luni apoi, urmă Persida, a trecut în patru rânduri prin fața casei lui Claici, marți tot așa, tot așa miercuri și joi. Eu voiam să nu-l bag în seamă, dar astăzi, după ce ați plecat cu toții la târg, nu m-am mai putut stăpâni, i-am ieșit în cale, ca să-l întâlnesc. Nu mai pot, mamă: mi-e milă de el și mă mustră cugetul!

— Vai de sufletul lui! grăi Mara suspinând.

— Cum a rămas el? urmă Persida deznădăjduită. Ce face el acum? Ce are să facă mâine? Cum are să-și petreacă zilele O să afurisească ceasul rău în care m-am ivit în calea lui, ca să strie tot rostul vieții lui!

— Nu, fata mea, zise Mara liniștită. Așa vin lucrurile lumea aceasta: pleci în neștiute și te miri unde ajungi; te-apucă - așa din senin - câteodată ceva, și te miri la ce te duce. Omul are data lui, și nici în bine, nici în rău nu poate să scape de ea; ce scris are neapărat să ti se întâmple; voința lui Dumnezeu nimeni nu poate s-o schimbe. Persida își ridică capul și, răsuflând ușor, se uită cu ochi înveseliți la mama ei.

— Lasă-l, urmă Mara, nu te gândi la el, nu-ti munci sufletul pentru dânsul; cum i-ar fi, așa să-i fie; tu cu norocul tău, și el cu al lui: Dumnezeu a vrut să te lase cum ești, și dacă nu te-a făcut Dumnezeu pentru dânsul, e nenorocirea lui, dar nu și a ta!

— Dar dacă m-ar fi făcut, mamă?! strigă Persida.

— Nu! nu! răspunse Mara cu hotărâre îndârjită. Asta nu se poate! Dumnezeu știe, urmă ea mișcată, cât m-am gândit eu la voi, cât am ostenit pentru voi, cu câtă inimă am purtat de grijă, și nu poate să mă pedepsească atât de aspru. Dacă te-aș vedea moartă, ar fi pierdută toată bucuria vieții mele, dar aș zice c-au mai pățit-o și alte mame ca mine și m-aș mângâia în cele din urmă. Neam de neamul meu nu și-a spurcat însă sângele! strigă ea cu ochii plini de lacrimi. Și mie mi-e milă de el și de mama lui, dar îmi ești dragă tu și nu se poate!

Grăind aceste, ea își îmbrățișă fata și-i sărută ochii și fruntea și părul din creștet, ca odinioară, de mult, acum, când era copilă mică.

— Iartă-mă, mamă, mama mea cea dragă și scumpă și bună, iartă-mă, zise Persida cu glasul înăbușit de plâns, și spune-mi tu ce să fac.

▲ Începutul paginii.