Mara/Zbuciumare

←Ispita

Mara de Ioan Slavici (Zbuciumare)

Datoria→

— Ce stai așa smerit ca Sfântul Ion de Nepomuc în capul podului? Ori du-te de te culcă, ori bea dac-ai venit la birt!

— De mine să nu vă doară capul! răspunse Națl. Mă uit la voi, vă văd voioși și-mi trece timpul bine... Aș vrea și eu să beau, că vinul nu e prost, dar dacă nu pot? dacă firea nu mi-l primește? Beți numai înainte, că eu plătesc! Are Hubăr de la Lipova și are și Hubăroaie, adause el cu jumătate de gură, așa, mai mult pentru sine.

Păcat că nu erau pe aci prin apropiere și lăutari. I-ar fi chemat, ca veselia să fie deplină. Nu e lucru mai frumos decât să stai și să privești cum oamenii se veselesc. Și atât e de ușor să-i faci pe oameni veseli!... Un pahar și încă unul... câteva sunt destule.

Păcat că nu ține nici asta cât lumea. De la un timp unul se moaie, altul începe să plângă, iar altul se face hărțăgos și răstoarnă mese... Înspre miezul nopții Națl nu mai putea să stea, dar nu-i venea nici să se ducă, precum îi zise prietenul, să se culce.

Păcat de așa noapte liniștită, păcat de cerul cu stele și de luna plină, păcat de tinerețile lui să le petreacă dormind! Era un atât de dulce neastâmpăr în inima lui, și-l pierdea dormind, iar mâine, poate, nu-l mai putea găsi.

Prea era mult frumoasă noaptea.

Și câte s-au schimbat în lume! Atunci, în ziua de nuntă, noaptea era tot frumoasă, dar sufletul lui se zbuciuma în dureri grele. Se cutremura și acum când își aducea aminte de ele. Prostii! Închipuiri de copil nepriceput!

Atât îi părea dânsa de frumoasă, și de ademenitoare, inimii lui atât de dorită, încât se-nțepenise-n mintea lui gândul că nu e pentru dânsul cu putință repaosul sufletesc decât în apropierea ei, și știind că nu poate să fie mereu aproape de dânsa, că trebuie să-și rupă gândul de la dânsa, s-a siluit pe sine și s-a dus departe, ca să n-o mai vadă, să se piardă prin lumea cea mare și s-o uite.

Sărac de sufletul lui! cât s-a mistuit el însuși din sine. Inima i se încleșta de câte ori se gândea la condica lui de călătorie. Îl vedea pe Bocioacă, înalt și uscat, stând cu condica în mână și zicându-i cu asprime părintească: „Să nu umbli hoinar! să păzești cinstea breslei!”

De! altfel era scris în condica lui. A stat mai mult așa în plimbare decât pe la stăpân.

Degeaba! N-a fost el născut să fie măcelar. Și nici n-ar avea, dacă e vorba, nevoie să fie. Are el și altfel din ce să trăiască. Mare nedreptate i-au făcut când l-au luat de la școală: ce ar fi el acum!

Săraca de mama lui! A vrut, ce-i drept, de dragul ei, să meargă pe la rude, dar n-a putut să-și calce pe inimă. Ce are el cu ele? Ce să se mai lege de oameni, când e atât de bine să fii singur tu, de capul tău?

Greu de tot a fost, și atât era acum de bine. În turnul de la biserica minoriților și dincolo peste Murăș, în cetate, sunase de mult un ceas, și el se plimba înainte pe țărmul Murășului, mergând cu apa, care, scăldată valuri-vălurele în revărsatul luminii de lună, pleoșcăia mereu în liniștea nopții.

Mult era frumos și bine! „Da! își zise el, e mai frumoasă chiar de cum fusese, mai matură, mai altfel, nu știu cum, dar nu e, la urma urmelor, decât o femeie care-ți place fiindcă e făcută ca să-ți placă.”

Îi era parcă nu mai poate să înțeleagă cum a putut s-o urgisească. „Tu m-ai nenorocit! Tu m-ai făcut din om neom!” De câte ori, umblând răzleț prin lume, i le-a zis în gândul lui aceste. Nu! ea nu! Dânsa era duioasă și se uita la el cu ochii scăldați în lacrimi și cu buzele pe jumătate deschise: era întâmplarea nenorocită la mijloc!

Asta trebuia să i-o spună ei. Mumă-sa i-a trimis, ce-i drept, banii, ca să treacă pe la Sighidin la Timișoara, dar dacă s-a nimerit să treacă pe aici, mai putea să stea câteva zile, așa, în călătorie. Trebuia neapărat s-o mai vadă. Cum și când? Asta numai dânsa putea s-o spună.

Pe la două ceasuri el se plimba prin fața casei lui Claici și era-n aer atât de nespusă dulceață, încât nu-i mai venea să se depărteze. Parcă dânsa știa că el se află pe aici prin apropiere și se zbate în culcușul ei ca pasărea prinsă în vâsc.

Nu! Persida dormea liniștită, pierdută în visuri văratice. Și bine i-ar fi fost să doarmă mereu așa și să nu se mai deștepte decât după ce vor fi trecut toate.

Nu că era nenorocită, ci era o nenorocire pentru alții, asta o muncea pe dânsa când își dădea seama cum s-a pomenit deodată între doi oameni, care ar trece voioși prin lume dacă ea nu le-ar fi ieșit în cale.

Îi venea să fugă, să se ascundă, ca să i se piardă urma, și iar vedea pe Națl cu părul lung, cu subțirele, crețele și-ncâlcitele fire de păr în barbă, îmbrăcat în haine soioase, și inima ei sângera.

Știa ce trebuie să facă, fiindcă știa ce voiește Mara, muma ei! Îi venea dar să intre în pământ când vedea că Anca a simțit, a-nțeles parcă slăbiciunea ei și se uita cu ochii scrutători și miloși la dânsa; un fior rece o cuprindea când se gândea că de la Anca vor afla toți ceea ce nimeni în lumea aceasta n-ar trebui să știe.

Și cu cât mai mult se silea să se ascundă, cu atât mai vârtos se dădea de gol!

— Ce e cu tine, Persido? Ce s-a întâmplat? întrebă Trică cam mirat.
— Ce să fie? Nimic! răspunse ea speriată.

El se uită lung în ochii ei.

— Tu ai văzut pe Națl, Persido, ai vorbit cu el, îi zise apoi încet. Ea se îndreptă și-și ridică capul.
— Da, răspunse, l-am văzut și am vorbit cu el, dar asta nu e nimic!
— Lasă-l dracului pe neamțul acela! grăi Trică îndârjit. Tu o știi pe mama! Să nu-l văd pe aici, că dau de păcat.

— Nu fi nebun! zise ea. Ce am eu cu el?! Lasă-l să se plimbe; fă-te că nu-l vezi. O să vie o dată, de două ori, și n-o să mai vie dacă va vedea că nu-l bagă nimeni în seamă.

Așa trebuia să fie, și așa era și-n gândul ei. Cu o singură vorbă Trică îi luminase mintea și-i întărise inima; putea să doarmă liniștită când atât de bine știa că fratele ei și mama ei priveghează și n-o lasă să iasă din căile cele bune.

Ziua următoare era cu toate aceste neliniștită. Tot ar fi voit să știe dacă el trece ori nu, și o adâncă întristare o cuprindea când se ivea în mintea ei gândul că el ar putea să plece mai departe fără ca să treacă pe aici. Era îndărătnic, un adevărat măcelar, care e în stare să taie-n carnea sa și să se laude că nu-l doare. Cum s-ar fi putut să nu-l bage în seamă, când atât de mare era mulțumirea de a-l vedea trecând prin fața casei?! Da, să vie, să treacă, dar fără ca Anca, fără ca Trică să-l zărească și fără ca el să vadă că ea îl vede.

A și trecut. Dimineața, pe la nouă ceasuri, a venit și s-a dus mergând liniștit, cu țigara-n gură, cu pălăria turtită-n cap, uitându-se drept înainte, ca și când n-ar fi știut că trece pe lângă casa în care se afla ea.

Iar peste vreun ceas s-a întors tot așa. Apoi nu s-a mai ivit decât abia pe la trei după-prânz și s-a întors pe înserate.

Așa azi, așa mâine și pomâine ca ieri, într-o zi ca în alta: Persida știa când și dincotro vine și când și dincotro se întoarce, știa că el, sărac sufletul lui, numai la ea se gândește, numai de dragul ei trăiește și rabdă zi și noapte ca să poată trece în patru rânduri pe zi prin fața casei în care se află ea.

Până când așa?! Cum, Doamne, să n-ajungă din om neom? Cum să nu se prăpădească?

Joi era joi, și vineri în zori de zi Mara avea, ca de obicei, să sosească la târg.

„Trică, dragă, ieși, te rog, și spune-i ca să nu mai vie pe aici, mai ales mâine să nu treacă!”

Așa ar fi voit Persida să-i zică fratelui său joi după-prânz, dar băiatul avea de lucru, fiindcă așeza în lăzi marfa pentru ziua de mâine, și nu putea să-l apuce singur, iar când l-a apucat singur, n-a mai putut să-izică nimic.

Pe înserate, ca nealte dăți, a sosit și Mara, foarte voioasă, foarte țanțoșă, cu nasul, cum se zice, pe sus. Se vedea cât de colo că i s-au întâmplat lucruri cu care poate să se fălească.

Nu-i vorbă, de fete se cam ferea, dar seca Lena putea, trebuia chiar să știe că e în târg cu protopopul și că nu mai e mult la mijloc ca să s-ajungă cu vorba. Popa, ce-i drept, nu vrea odată cu capul, dar mai pune ea o mie, două și se dă și popa învins, când toți ceilalți sunt învoiți. Chiar ieri fusese pe la dânsa părintele Isai, preotul de la Șoimoș, care e prieten din tinerețe al protopopului.

O! tare îi era Marei dragă fata ei! Fata ei, săraca! Vineri dimineața Mara, Claici și Trică, cu alte două calfe, au ieșit la târg. Puțin în urmă a ieșit și seca Lena cu Anca și cu doi dintre ucenici, ca să cumpere varză și verdețuri pentru iarnă.

Persida rămase singură, nepăzită, neajutată de nimeni, părăsită ca vai de ea, și se plimba prin casă și-și făcea de lucru și se zbuciuma, și inima îi bătea din ce în ce mai tare, sângele îi zvâcnea din ce în cemai des prin vine.

Erau opt ceasuri, opt și un pătrar, opt și jumătate, opt și trei pătrare...

„Doamne! zise ea ridicând amândouă mâinile, dar oameni suntem cu toții. Aceleași ne sunt durerile: cum să n-avem milă unii de alții?!”

Ea își luă cârpa cea mare și-o aruncă în cap, apoi, liniștită și cu pas neșovăitor, ieși din casă, din curte și apucă la stânga, de unde știa că are el să vie, ca să-i iasă în cale.

Sosind la colț, ea îl zări în depărtare venind despre stânga, pe ulița Morarilor, care taie pe cea din care dânsa venise și trece la dreapta înainte, spre Murăș.

Zărind-o, el se înveseli și își iuți pasul, iară dânsa o luă în pas lin spre Murăș ca să-l scoată în răchitișul de la capul uliței, de unde se auzea tocănirea morilor.

Pașii lui răsunau tot mai cu apropiere în dosul ei, căci tot mai încet mergea dânsa și tot mai zburiș venea el.

La marginea răchitișului el o ajunse, o luă de mână și, așa ținându-se de mână, înaintară în crângul desfrunzit.

— Eu nu mai pot! zise ea frântă.
— Ce nu mai poți? întrebă el voios. Persida se uită lung la el.
— De ce te-ai făcut atât de jerpelit? îl întrebă ea, cuprinsă de un fel de frică.

— Hmh! răspunse el râzând din toată inima. Știi că e bine?! Jerpelit! Asta nu mi-a mai zis-o nimeni.

— Fiindcă altora nu le pasă!
— Apoi tocmai asta e, grăi dânsul. Ce-mi pasă mie de toată lumea aceasta, căreia nu-i pasă de mine?!

— Dar, zise ea mâhnită, omul trebuie să ție la sine.
— Nu țiu deloc! îi răspunse el ușuratic. N-am la ce să țiu! De mine însumi îmi pasă chiar mai puțin decât de alții. Umblu așa răzleț prin lume, și oamenii, văzându-mă cum sunt, trec pe lângă mine fără casă mă bage-n seamă.

Persida iar se uită lung la el.
— De ce vorbești așa! grăi dânsa înduioșată. Uite! pe mine mă doare când te văd așa, și-o mai fi-n lumea aceasta încă cineva pe care-l doare!

— Draga mea! grăi dânsul mișcat, apoi începu să se joace cu mâna ei, în vreme ce ea-și stăpânea plânsul.

Doamne! atât de multe erau în mintea lor gândurile, pe care nu puteau să și le spună unul altuia.

— E de mult, urmă el într-un târziu, abia-mi mai aduc aminte, de când am plecat de acasă, și tot n-a trecut încă decât abia jumătate de an. Un an și jumătate mai am încă să umblu așa degeaba prin lume, numai și numai pentru că așa vor tata și mama, săraca, dacă mai vrea și ea ceva. I-am scris că trec la Timișoara prin Sighidin, fiindcă știam că vine să mă întâlnească dacă-i spun că am să trec prin Arad. Iar acum mi-e frică să mă duc la Timișoara, fiindcă știu că vine și acolo să mă vadă.

— Eu te rog să te duci cât mai curând, îl rugă ea stăruitor. Uite! urmă apoi deznădăjduită, eu nu mai pot; dacă te văd mereu trecând, nu mai pot s-o duc așa... și nu e bine!... e o nenorocire pentru noi toți!

— Am să mă duc, zise el grăbit, dar nu la Timișoara, ci undeva mai departe, fie la Vârșeț, fie la Sighidin. N-are asta să ție tot așa, nu se poate să ție, căci ar trebui să mă prăpădesc. Are să treacă, și atunci o să mă întorc la Timișoara.

Persida începu să tremure în tot trupul.
— Eu trebuie să mă întorc acasă, zise ea, și te rog să mă lași să merg singură.

Națl era om de stat mijlociu; acum însă el se îndreptă în fața ei și părea cu un cap mai mare decât dânsa.

— Poftim! pleacă! grăi dânsul rece și aspru, arătându-i drumul.
— Nu! nu! zise ea gemând, nu așa! Vino, dacă vrei, cu mine, căci mie nu-mi pasă de nimeni!

— Nu! Te rog să pleci!
— Așa nu pot pleca, grăi dânsa deschis.
— Știam eu că nu poți pleca, zise el râzând. Persida simți ca și când i s-ar fi oprit deodată și bătăile inimii, și curgerea sângelui prin vine și i s-ar fi înseninat toată firea.

— Știai?! grăi dânsa cu glas limpede. Te-nșeli! Adică ce crezi d-ta și ce vrei cu mine? Că am slăbiciune pentru d-ta, asta o știi: ai putut s-o vezi și ți-o spun și eu, fiindcă nu e vina mea. A venit așa fără de veste, cum vin toate nenorocirile. Atât e însă tot, și mai mult nu poți să știi. Mi-a fost milă de d-ta; dar dacă d-tale nu ți-e milă de mine, fă ce vrei, că și eu tot numai ceea ce eu voiesc am să fac!

Grăind aceste, ea a plecat, tot cum ieșise de acasă, cu pas liniștit și neșovăitor, iară el a rămas drept, cu capul ridicat, cu ochii țintă-n urma ei, dar nemișcat din loc.

Și mergând înainte, ea nu se uita înapoi, dar urechea ei era ațintită îndărăt, că doară va prinde pașii ce se apropie și tot mai mult seapropie.

„Grozavă femeie!” zise el venindu-și într-un târziu în fire. „Urât om!” zise ea după ce sosi acasă, apoi își acoperi fața cu amândouă mâinile și lacrimile o năpădiră, plânsul o înecă.

„Doamne! strigă ea încleștându-și mâinile, ajută-mă, că eu singură nu mai pot!”

Apoi se îmbrăcă în pripă și ieși din nou, ca să meargă în târg, la mama și la fratele ei.

▲ Începutul paginii.