Mă luai, luai

Jump to navigation Jump to search
Mă luai, luai
culegător: Vasile Latiș, în Calendarul Maramureșului, 1980, p. 6, t. 25.


Mă luai, luai,
Zî de dimineață,
Pe rouă și ceață
Cu rochia creață,
Cu secera-n brâu,
La holdă de grâu.
Mă-aplecai, plecai,
Mănunchiuri să-mi tai,
Mândră rujă-aflai,
La brâu o-așezai;

Iar Ion din munte
Cu oile multe,
Strânge-o frate-n brață
Și-o sărută-n față.
– Meri, câne cu față,
Nu mă strânge-n brață,
C-a vini mama
Și m-a întreba:
– Gătat-ai holda?
– Ba eu n-am gătat,
Greu junghi m-o-apucat,
Junghi fără durere,
Moarte fără vreme.

Mamă-sa luară
Două olurele
Și porni cu ele
După lecurele.
– Vai, mamă, nu mere!
Satele-s departe,
Nu le poți străbate;
Știu eu ce mi-i leacu:
Giolgiu și colacu
Și Ion săracu.

Note[modifică]

  • Colinda Mă luai, luai este o veritabilă Mioriță a fetelor, așa cum Colinda păcurarilor este indiscutabil o Mioriță a feciorilor.
  • În unele variante boala fetei pare incurabilă, iar finalul e mai degrabă funest: “Știu eu ce mi-i leacu: / Popa și diacu / Și crucea la capu”. Acesta este motivul pentru care Ovidiu Bârlea (1967) lansează ipoteza că atât colinda Mă luai, luai, cât și Miorița au fost la obârșie “colinde de doliu” (Ovidiu Bârlea, Miorița colindă, în REF, 12 (1967), nr. 5, p. 339-347).
  • Ideea nu este agreată de Dumitru Pop (1980), acesta fiind de părere că mai degrabă Mă luai, luai a fost la origine o colindă premaritală: “Colinda Mă luai, luai, larg răspândită în Transilvania și în care unii cercetători văd o colindă de doliu, a fost, credem, la origine o colindă premaritală, după câte se pare unica întrupare cu adevărat notabilă a motivului zburătorului în poezia populară românească…” (prof. Dumitru Pop, în Antologie…, 1980, p. 119).
  • Colinda transilvăneană Mă luai, luai este o întrupare a motivului Zburătorului, pe care G. Călinescu l-a ridicat la rang de mit erotic - “personificare a invaziei instinctului puberal” - grație prelucrării de către Eliade Rădulescu a unei poezii populare (G. Călinescu, Istoria literaturii…, 1988, p. 37; vezi și Dorin Ștef, Miorița s-a născut în Maramureș, 2005, p. 154-155).


  • Zburătorul: Figură erotică în mitologia românească, întruchipată de un tânăr frumos și înfocat bărbat brun care vine în zbor noaptea, intrând pe fereastră sau pe horn la fetele pubere (sau la orice fecioare tinere) și chinuindu-le cu sărutările și dragostea lui; există credința răspândită că el este produsul unei mari iubiri cu obstacole neobișnuite. O bună definiței dă Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae: “Zburătorul este, cred ei, o nălucă, un tânăr foarte frumos, care pătrunde noaptea la fete, dar mai ales la nevestele de curând măritate, fără a putea fi văzut de alții, chiar dacă îl pândesc, și le spurcă toată noaptea cu iubiri neîngăduite”. O interesantă explicație populară, intuind caracterul oniric al mitului, arată că Zburătorul se întruchipează din dorul sau din visul de dragoste, anume în formele fiziologice stricte ale omului dorit, erosul însuși decurgând din somn. De structură evident onirică, mitul Zburătorului e un produs de imaginație aproape exclusivă a pubertății fecioarelor (Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, 1989, p. 648).


  • O altă ipostază a Zburătorului în lirica maramureșeană:

Astă-noapte m-am visat
Că mândru m-a sărutat.
M-am trezit și-am pipăit
Dar nimica n-am găsit,
Numai dorul inimii
Scris pe fața perinii,
Cu mătasa genelor
Și cu roua ochilor.
( culegător: Ioniță Bădescu, în Convorbiri literare, IV (1870), nr, 16, p. 268, reluat de Dumitru Pop, în Folcloristica Maramureșului, 1970.)