Luntrașul (Petőfi)

 

I

Soarele de multă vreme s-a ascuns în asfințit,
Obosiți de munca zilei, toți luntrașii-au adormit.
Dorm luntrașii în colibă și e liniște adîncă,
Numai Ștefan Sila singur n-a închis nici ochii încă.

— Ștefan Sila, o-ntrebare vreau să-ți pun, răspunde-mi drept:
Obosit ești tu, și totuși pentru ce rămîi deștept?
— La această întrebare eu răspund numai atît:
Dragostea mi-alungă somnul și îmi ține de urît…

Luminoasă era noaptea. Ștefan Sila desfăcea
De la țărm luntrea lui mică, după ce sărea in ea,
Apuca în mînă vîsla și, plutind ușor pe ape,
Cît clipești, intra-n ostrovul care nu-i păru aproape.

Căci acolo, în mijlocul Dunării, insula mică,
Veselă ca o grădină înflorită, se ridică,
Însă floarea cea mai mîndră în al insulei hotar
Este tînăra copilă a bătrînului pescar.

În coliba lui săracă, tolănit pe șuba-i mare,
Doarme tatăl ei; moșneagul sforăie destul de tare;
Iară tînăra copilă a pescarului bătrin,
Stînd pe țărm, cu drag așteaptă pe al inimii stăpîn.

Cînd ajunse mîndrul tinăr, de-i sări iubita-n drum,
Bucuria întîlnirii n-a fost proastă nicidecum.
Mai întîi se sărutară… dar mai bine tac din gură:
Lumea e clevetitoare și pornită către ură.

Cel mai strașnic vin nu face cit sărutul mindrei fete!
Un sărut al ei e-n stare, ca prin farmec, să te-mbete,
Pare-mi-se și lui Sila mintea i se tulburase,
De-i venea să spuie-ntr-una vorbe-așa de curioase:

— Lidi, Lidi, dragă Lidi, tu-mi ești singurul tezaur!
Porumbița mea cea albă, peștișorul meu de aur,
Floarea mea de nestemate, steaua mea strălucitoare
Pînă-n zori de zi alungă-mi grijile cu-o sărutare!

Blînd albastra ta privire genele o adumbresc,
Și precum, fără de veste, nourii se risipesc,
Deschizînd frumoasă zare de albastru luminos,
Ca și steaua în albastru arde ochiul tău frumos!

De s-ar împleti-n cunună florile din lumea toată,
Dragostea să mi-o cuprindă n-ar ajunge niciodată,
Căci e mai nemărginită decît lumea asta-ntreagă,
Și a ta e toată, dragă!

Da, e mai nemărginită decît lumea asta mare,
Însă dragostea ta, dragă, tot așa să fie oare?
Nu cumva s-ajungi vreodată la al dragostei hotar,
Căci atunci… amar de mine și de amindoi amari

Doarme-un uriaș acolo, pus de dragoste drept paznic,
Este patima mea oarbă uriașul cel năprasnic:
Cum ajungem noi acolo, se deșteaptă, și apoi
Ne sfîșie p-amîndoi!…

Multă vreme-și povestiră cîte-n lună și în soare…
Din tufiș suna in preajmă cîntec de privighetoare,
Unii spun că n-a fost cîntec de privighetoare poate,
Ci era doar numai imnul inimilor fermecate.

În sfîrșit, se despărțiră. Își luară bun rămas
După ce se-mbrățișară… Fata se întoarse-acas’,
Promițînd c-o să-l aștepte noaptea viitoare iarăși.
Tînărul se-ntoarse vesel în colibă, la tovarăși.

În ținutu-ntreg domnește acum liniște deplină,
Luna palidă, frumoasă, spre apusu-i se înclină,
Ruda carului din ceruri e-ndreptată spre apus,
Licărește-n miezul-nopții cloșca și cu puii, sus.

E tîrziu de tot, și hanul barcagiilor e-nchis,
Zăuitat de vînt zăvoiul doarme adîncit în vis,
Nu s-aude doar un zgomot: cînd și cînd un molcom val,
Șopotind, atinge barca ce se leagănă la mal.

==II==

Este tîrg de săptămînă; spre oraș in sus pornește
Azi pescarul, și în barcă duce la vînzare pește.
— Vrei să vii cu mine, dragă? o întreabă el pe fată.
Fata grabnic îi răspunde: — Dacă vrei tu, dragă tată…

Astfel la oraș plecară tatăl, fata, împreună…
Hei, de n-ar fi fost chiar vineri! Ziua asta n-a fost bună.
Se ducea întîia oară la oraș frumoasa fată,
D-aia nu-i plăcu lui Lidi ziua asta niciodată.

Însă vălmășagul, larma negrăită din cetate
O făcură ca să uite și de grije, și de toate,
Chipeși domnișori veniră, ca-ndeobște, prin piață,
Și-ncepură să glumească cu fetița cea isteață.

Zise-un domnișor cu fața palidă și zîmbitoare,
Stînd alăturea de dînsa: — Unde te-ai născut tu, floare?
— Nu-i departe, zise Lidi, locul unde m-am născut
În ostrovul mic, devale, dacă-ți este cunoscut.

Zise-atuncea domnișorul: — Minunat! Ce bine-mi pare,
Că și eu sunt tot din partea locului. Dar o-ntrebare
Spune-mi mie, mîndră fată, ai ibovnic? Dacă ai,
Uită-l; dacă n-ai, atuncea dar pe mine nu mă vrai?

— Dacă am sau nu ibovnic, Lidi i-a răspuns degrabă,
N-am să dau eu socoteală, despre asta, cui mă-ntreabă.
Însă dacă vrea să afle domnișorul și oricine:
Sînt țigănci cari dau cu bobii și ghicesc din cărți mai bine.

Deci se duse domnișorul. Îi plăcuse mult fetica,
Însă la răspunsu-i neted nu a mai răspuns nimica…
Totuși, inima de fată fără de prihană nu-i:
Lidi mai privi o dată, pe furiș, în urma lui.

După vreme-ndelungată
Lidi sta pe țărm, odată;

Flori sălbatice în preajmă-i o făceau și mai frumoasă,
Mina ei mică și albă harnic împletea o plasă.

Soarele-notînd în aur scăpata către apus
Și vopsea tufișurile cu un colorit nespus:
Cînd cu roșu, cînd cu galben; și pe

Dunăre-ntindea
Aurita lui perdea.

Lidi apărea-n lumină ca o zină din poveste…
Cînd un zgomot se aude în tufiș, fără de veste….
Cine este? Cine vine?… E un chipeș vînător.
— Bună seara, puiculiță; ce lucrezi cu-atîta zor?

— Cine are ochi să vadă, vede! dacă nu, ce-mi pasă?!
Păi nu vede domnișorul că stau și-mpletesc la plasă?!
Astfel fu răspunsul fetii, fără-ncunjur și hain,
Și păși de ea aproape vînătorul cel străin.

Zise vînătorul mîndru: — Ce mai bobocel de fată!
Trandafir fără de ghimpe s-a mai pomenit vreodată?
Văd eu că ești tot cea veche, nu te-ai mai schimbat de-atunci;
Vorba, ochii tăi, șireato, fac în suflet răni adînci.

Dar tu mă cunoști pe mine? Nu cumva ți-aduci aminte
Că ne-am întîlnit odată și-am vorbit, mai înainte?
La un tîrg de săptămînă ne-am văzut și am vorbit…
Adu-ți numai bine-aminte, îngerașul meu iubit…

Și răspunse-atuncea Lidi: — Poate, nici eu nu zic ba,
Că m-a întîlnit vreodată domnișorul undeva.
Dar nici fața dumisale nu îmi pare-așa podoabă
Ca s-o vezi o dată numai și să n-o mai uiți degrabă!

Astfel, n-apuca să-i pună vînătorul o-ntrebare,
Căci, la toata vorba, fata nu îi rămînea datoare.
Totuși, vînătorul tînăr nu simțea de fel mînie
Către fata asta mică, și haină, și hazlie.

Dar nici nu luase seama, tîlcuind la vorbe-alese,
Că încet, pe nesimțite, neagra noapte se-ntinsese.
— Știi tu, dragă, zise-atuncea vînătorul prefăcut,
Că de vreme ce e noapte, drumul nu mi-e cunoscut?

Singur și străin, vezi bine, e îngrozitor, copilă…
Însă tu ești fată bună, și o să te înduri de milă.
Vrei să-mi fii tu călăuză pină la zăvoi afară,
Ori chiar pîn’ la mine-n casă? nu-i așa departe doară…

Lidi se gîndi o clipă și își zise-apoi în sine:
„…Domnul ăsta, orice-aș zice, a grăit frumos cu mine;
Blînd, cu inima deschisă și atît de cuviincios,
Cum să fiu cu el mojică dacă s-a purtat frumos?

Pentru lumea asta-ntreagă nu pot să mă port mojică!…”
Zise Lidi hotărîtă, adică era să zică.
Și pe urmă zise tare, cu un glas tremurător,
Ațintind cu ochii limpezi pe frumosul vînător:

— Eu călăuzesc pe domnul, să poftească dar cu mine,
Însă chiar pînă acasă, nu, căci nici nu se cuvine;
Pin’ la marginea pădurii pot să te călăuzesc…
Căci pe seama unei fete cîte nu se iscodesc?

Și plecară. Se întoarse singură la țărm copila…
Acolo, de multă vreme, o așteaptă Ștefan Sila.
— Te aștept de multă vreme, unde-ai fost, drăguța mea?
Lidi nu știu degrabă să răspundă cum vroia.

==III==

Nu-i plăcu lui Ștefan Sila nicidecum răspunsul dat,
Lidi în această seară se purtă foarte ciudat,
Tresărea la orice vorbă și părea îngîndurată…
Și o neagră bănuială îl cuprinse-atunci îndată.

Hei, și bănuiala este un copil care se naște
Din nimic, fără de veste, la-nceput nu se cunoaște,
Însă e flămînd, e lacom, n-are sațiu niciodată,
Si cînd e hrănit, se schimbă în dihanie turbată.

Ce făcu deci Ștefan Sila? Chiar în seara următoare
S-a ascuns la pîndă-n taină… Stînd acolo-n așteptare,
Singur nu știa ce-nsamnă teama asta, nerăbdarea…
Aștepta numai să vadă ce aduce întîmplarea.

Nu trecu prea multă vreme, iacă vine vînătorul…
Ea se împotrivea la vorbă, el o ia cu binișorul,
Lidi-l asculta sfioasă, toată roșie ca mărul,
Și simți odată Sila cum i se zburlește părul.

De-ar fi fost atîta numai! Vorbe dulci, spuse în glumă,
Dar acuma vînătorul către fată se îndrumă,
O cuprinde, o sărută… se înmlădie copila…
Mii de iaduri răzvrătite fierb in sufletul lui Sila.

Sare-n sus și dă năvală către domnul aiurit:
— Ucigaș, hoț, gîde, diavol, ticălos, nelegiuit!
Astfel îți bați joc tu, cîne, de o dragoste? Așteaptă!
Și smulgînd din brîu cuțitul, către dînsul îl îndreaptă.

O, de-ar fi ajuns cuțitul, drept la inimă țintise!
Dar din pușcă scut făcîndu-și, vînătorul se ferise…
Iute-apoi cu patul puștii, cît ai zice un cuvînt,
Îl izbește-n cap pe Sila și-l lungește la pămînt.

Cînd și-a revenit in fire, se ridică binișor,
Caută in dreapta,-n stînga… nu e nici un vînător,
Nu-i nici Lidi.. parcă-ntrase în pămînt… și stă mirat,
Nu-și aduce bine-aminte… i se pare c-a visat.

Dar că n-a fost vis acesta se încredință-n curînd,
Cînd simți pe fruntea-i rece sîngele cald picurînd
În nebuna lui durere începu atunci a plînge,
Și spălară lacrimile fața lui scăldată în sînge…

==IV==

Zilnic vînătorul mîndru prin ostrov își face drum,
Și pe Lidi fără grijă o îmbrățișeaz-acum.
Nu mai are nici un dușman de acuma de temut:
Ștefan Sila, ca prin farmec, dispăruse din ținut.

În durerea lui cea mare, Ștefan Sila pribegise;
Unde rătăcește oare, alungat de negre vise?
Turburarea-i sufletească fu puternic uragan
Și îl azvîrli departe pe luntrașul meu sărman…

Pribegi fără odihnă, făr’ să cate-n urma lui,
Pîn‘ce se trezi odată în adîncul codrului.
Se opri atunci acolo, și în codru secular
Se trînti la rădăcina unui uriaș stejar.

Acolo a stat, dar numai trupul lui avu odihnă,
Sufletul, rănit de moarte, nu putea să aibă tihnă,
Trupul lui era ca iazul, sufletu-i într-însul pește —
Iazul stă, peștele-n apă neoprit se zvîrcolește.

„Am să fiu tîlhar de codri, să ațin la oameni calea,
În spînzurători, pe urmă, poate o să-mi mîntui jalea.
Cînd voi atîrna acolo într-o bună dimineață,
O să-mi fie ceasul ăsta cel mai fericit din viață!“

Și se pironi in largul drumului în așteptare,
Aștepta să-i cadă-n palmă vreun boier cu stare mare,
Un boier care să poarte bani atîți în portofel
Cît curaj și vitejie-n inimă avea și el.

Nici nu trebui s-aștepte pînă să i se urască,
Patru armăsari în goană aduceau într-o calească
Pe un boier. Mîndră calească, și ce telegari voinicii
Surugiu, fecior pe capră, în vestminte cu panglici.

— Stați pe loc! cu mîna-ntinsă Ștefan Sila le răcnește.
Să mai facă o mișcare cine moartea și-o dorește!
Însă nu-i veni în minte dor de moarte nimănui,
Și cu toții înghețară tresărind la vorba lui.

Se apropie de dînșii, îi luă la cercetare,
Strînse frumușel toți banii ce-i găsi prin buzunare;
Ca un hoț care se simte, ca un vrednic, bun tilhar,
Nu le mai lăsă în pungă nici să bea un vin măcar.

— Hai, porniți! strigă pe urmă Ștefan Sila mîndru. Hei!
Stați pe loc! strigă el iarăși și s-apropie de ei.
Vizitiul chiar plesnise biciul, gata de plecare…
— Nu-s născut eu hoț de codru, ca să prăd la drumul mare!

Ia-ți, boierule, toți banii! numără-i, că nu te-nșel.
Tremurînd stetea boierul și privea mirat la el.
Nu știa ce să mai creadă și nimic nu-nțelegea,
Își zicea: „Poate tîlharul numai să glumească vrea?”

Dară Sila-i dete banii, nu știa el să glumească,
Fluierînd apoi întoarse spatele către calească
Și porni ducînd cu sine, fără gînduri, fără țintă,
Sufletu-i cuprins de ciudă, inima-i de jale frîntă.

Cîtă vreme rătăcit-a și-a bătut cale pustie,
Unde-a fost, în care parte? Sila singur el nu știe,
Cînd o dată se trezește, prin al întîmplării joc,
Chiar la Dunăre acasă, și, mirat, se oprește-n loc.

Vede hanul și coliba și se uită-n preajmă-i dus,
Toate parcă-s neschimbate în lumina din apus,
Insula — de ceea parte — se răsfață în tăcere…
Și oftează Ștefan Sila în adînca lui durere:

„Lidi, Lidi, dragă Lidi, cum de-ai fost înșelătoare?
Ci, sărmană fată, poate plîngi acum și rău îți pare,
Poate ți-ai bocit iubitul, care nu poate uita,
Căci a suferit atîta numai din pricina ta!

Dacă ai călcat credința ce-mi jurași cu lacrămi sfinte,
Uit eu cele întîmplate de acuma înainte.
Fii tu numai cumsecade, și pe tine te cinstește,
Căci ușor poate să ierte inima care iubește.”

Astfel zise el și sprinten puse mîna pe lopată, —
După ce sări în barcă, — vrînd să plece-acu îndată.
Spre ostrov, să-și vadă mîndra și să-i spună bietei fete
Toate cîte își spusese singur el, pe îndelete.

Dar abia vîsli o dată, se întoarse înapoi:
— Hei, luntrașule, ascultă, poți să ne aștepți pe noi?
Că și noi dorim să trecem peste apă chiar acum,
O să ai o bună plată dacă faci același drum.

Cît p-aci să cadă Sila, apucat de amețeală,
Se uită la dînșii bine, îi păru că se înșală.
Dar deși erau departe amîndoi și înserase,
El recunoscu pe Lidi și p-acela ce strigase.

Oțerit, cu fața întoarsă, așteptă deci Ștefan Sila
Pîn’ ce coborîră-n luntre vînătorul și copila.
Hei, dar cînd se pomeniră cu luntrașul față-n față,
Galbeni amîndoi ca ceara; inima — un sloi de gheață!

Ștefan Sila sta la cîrmă și vîslea cu bărbăție.
Ei tăceau, cuprinși de spaimă… Cine ar putea descrie
Chinul ce-i muncea acuma p-amindoi? Stăteau ca muți,
Nu știau cum să înceapă vorba și priveau pierduți.

Molcom sta și Ștefan Sila, dar vîslea neîncetat,
Insula creștea din ceață, apa plescăia-necat,
Însă cînd văzu că barca nu mai e de țărm departe,
Repede-și veni în fire și-o cîrmi în altă parte.

— Unde? întrebă atuncea domnișorul speriat.
Înapoi? — O, nu, răspunse Ștefan Sila așezat.
Numai pînă la mijlocul Dunării; departe nu-i.
Am cu voi o socoteală: acolo am să v-o spui!

Și abia rosti acestea, începu iar să vîslească;
Luntrea luneca greoaie, valul începea să crească.
Cînd sosi aici, departe aruncă lopata-n apă,
Și-așezîndu-se-ntr-o parte, zise rar, ca să-l priceapă:

— Știți voi, dragii mei, un lucru?… Nu mi-e dragă viața mie,
Și e numai vina voastră că mi-e inima pustie,
Aș pleca pe ceea lume ca să nu mai viu ‘napoi…
Mi-e urît să plec eu singur… o să mă-nsoțiți și voi!

Zice și pe loc răstoarnă barca dintr-o smîncitură.
Apa năvăli setoasă, cîteșitrei în rîu căzură,
El cuprinse-atunci în brațe pe iubita-nșelătoare,
S-o mai strîngă înc-o dată lîngă piept, măcar cînd moare.

Însă cînd băgă de seamă că începe să înoate
Domnișorul, că înoată bine și-o să scape poate,
Îl ajunse-not și-l prinse strîns in brațe, ca de fiară,
Și luptară împreună pînă ce se cufundară.