Lume de ieri. Nuvele, schițe, amintiri, prefață de Alexandru Piru/Prefață
| Lume de ieri. Nuvele, schițe, amintiri, prefață de Alexandru Piru de Ioan A. Bassarabescu Prefață |
Notă→ |
| Editura de Stat pentru literatură și artă, București, 1958 |
I. A. Bassarabescu s-a născut, după ultimele știri asupra vieții sale[1], în Giurgiu, la 17 decembrie 1870. Tatăl, pitarul Alexandru Bassarabescu, fost o vreme primar al acestui oraș, originar din București (n. 1818 † 1893), învățase la colegiul național Sf. Sava cu Ion Ghica și N. Bălcescu. Mama (n. 1830 † 1897) se chema pe numele de fată Elisabeta (Săftica) sin Stărostescu și se trăgea din familia de ofițeri Boteanu (a se vedea Biografia familiei Boteanu, lucrată de generalul Romulus Boteanu, Bîrlad, 1921).
Scriitorul a făcut clasele primare la București, terminîndu-le la vîrsta de paisprezece ani, și liceul la Sf. Sava între 1884—1892 (dar la 30 octombrie 1892 era înaintat din soldat, avînd bacalaureatul, la gradul de sublocotenent în rezervă, în infanterie, deci făcuse între timp și stagiul militar). A urmat apoi Facultatea de litere și filozofie, probabil cu întreruperi, fiind totodată și funcționar la Ministerul de Finanțe, din care cauză nu și-a trecut licența în științe istorice decît la 10 iulie 1899. Diploma e semnată de T. Maiorescu ca rector și V. A. Ureche ca decan, iar teza tratează despre Cicero ca om politic (nota, după sistemul vremii, nu este tocmai strălucită: o bilă albă și cinci roșii).
Încă din 1896 funcționase ca profesor de geografie la Focșani, iar din 1897 la Ploești, desigur ca suplinitor, licența trecîndu-și-o în 1899, iar examenul de capacitate în sesiunea 1901—1902 (reușit al doilea la specialitatea principală geografia). Tot în 1901 scriitorul se căsătorea cu Ecaterina, fiică a comerciantului Temelie Dinescu din Ploești. În 1909 e ales membru corespondent al Academiei Romîne, în 1911 e numit pentru scurt timp inspector al Artelor (înlocuit cu poetul D. Anghel), în 1912 e inspector general al învățămîntului primar, cîteva luni. Din 1918 va fi prefect, apoi senator de Prahova și în tot acest timp profesor de geografie la Ploești. A murit la 29 martie 1952 în vîrstă de 82 de ani.
I. A. Bassarabescu și-a evocat singur debuturile sale literare la revistele colegiene Armonia, Studentul romîn și Mugurul în volumul din 1943 Lume de ieri, amintiri vesele și duioase. La douăzeci de ani publică, sub pseudonimul I. A. Barion, un număr de schițe în revista Generația nouă, printre care Domnu Tanu e în spiritul lui Delavrancea. Puțin productiv, scriitorul republică încă de acum schițele sale, după numai cîțiva ani. La Romînul literar, în 1893, retipărește Domnu Tanu. B. P. Hasdeu îl aduce în 1894 la Revista nouă, iar T. Maiorescu în 1896 la Convorbiri literare, unde nuvela Emma atrage atenția lui Duiliu Zamfirescu: „Minunată, minunată!... scrie acesta entuziasmat lui T. Maiorescu. Nimeni nu s-a apropiat mai mult de Bret Harte, cu forme de melancolie ștrengărească, ce atît de bine răspunde uneori la o stare specific romînească de rușine, de sentimentalism, ca autorul, necunoscut mie, loan A. Bassarabescu...”[2] Nuvela Pe drezină stîrnește entuziasmul lui Anghel și Iosif și al pictorilor Kimon Loghi și Ștefan Popescu, aflați atunci la Paris, de unde trimit prozatorului o scrisoare în versuri:
„Ne-am strîns și ți-am citit nuvela
Și-am zis: Bassarabescu acela
„Ne-am strîns și ți-am citit nuvela
Și-am zis: Bassarabescu acela
De ar mai scrie o duzină
Cum e nuvela Pe drezină,
Toți pictorii s-or angaja
Să ilustreze așa ceva.”[3]
Încurajat, Bassarabescu devine din 1902 colaborator la Semânătorul, și din 1904 la Luceafărul. A mai publicat la Viața literară, Transilvania, Convorbiri critice, Floare albastră, Făt-frumos, Flacăra, Adevărul literar și artistic etc. Volumele sale, mai toare cu reluări, sînt în număr de cincisprezece.[4]
Pornind din Caragiale și Delavrancea, I. A. Bassarabescu prezintă cam în același timp cu Brătescu-Voinești lumea micilor boiernași și a micii burghezii urbane, compusă din mărunți impiegați fiscali, P.T.T., C.F.R, profesori, comercianți, avocați, ofițeri, spițeri, ziariști, conțopiști, lume care a preocupat în literatura franceză pe Maupassanr și Daudet, în literatura rusă pe Cehov, iar în cea poloneză pe H. Sienkievicz. Majoritatea eroilor lui I. A. Bassarabescu sînt oameni fără mari aspirații, doritori a trăi în liniște, într-o mediocritate de aur, însă fără voluptatea rafinată a tihnei, resemnați în condiția lor umilă, în care de cele mai multe ori se complac, pînă la a deveni maniaci. Astfel Guță cultivă leandrii și nu se căsătorește decît atunci cînd i se pare că a găsit o femeie stăpînită de aceeași pasiune, pentru ca, îndată ce va observa că a fost mistificat, să divorțeze (Leandrii). Coana Ralița, maniacă a scuturatului covoarelor, s-a despărțit și ea de bărbat, deoarece acesta nu gusta curățenia exemplară, certîndu-se și cu chiriașii care nu declară, ca ea, război prafului (Între acareturi). Conu Costache Oprișoiu crește porumbei și udă flori, coana Zinca Ţărineasca, văduvă, are patima cafelelor.
Cînd nu au manii, eroii lui I. A. Bassarabescu își consumă toată energia în direcția realizării unui scop pe potriva sufletului lor modest. Tudorache, micul negustor cu veleități politice, vinde toate „scumpeturile” nevestei ca să ofere confraților de idei o masă cu lăutari (Un dejun). Zinca Ţărineasca se judecă, făcînd singură și pe avocata, spre a-și redobîndi proprietatea (Un dor împlinit). Domițian din Vulturii are un singur vis: să ajungă telegrafist, mulțumit apoi cu o existență total insignifiantă și comodă, indiferent că stă în capitală sau în provincie.
Femeile din proza lui I. A. Bassarabescu au ca ideal suprem o bună căsătorie cu un ins avînd „slujbuliță sigură, lefușoară grasă, și rețineri pentru pensie”, reprobînd mezalianțele, însoțirile cu oameni de condiție neconvenabilă. Elenca dorește ca ginere pentru fiica ei Luxița un impiegat ceferist (Sîmburele). Soții Oprișoiu, mici proprietari nu admit alianța fiului lor, învățat la Paris, cu o „șansonetă” (Emma). Mariajurile între persoane de categorie socială diferită au consecințe tragicomice. Contabilul de fabrică Dincă om „ridicat din proști”, duce o viață mohorîtă, printre dosare, soția sa, „de familie”, neacceptînd nici o vizită a prietenilor acasă (Domnu Dincă). Coana Dochia, nepoată de boier cu caftan, căsătorită cu un controlor financiar, își menține numele de fată pe cartea de vizită: „Dochia Rudoiu, născută Rădăcineanu” și-și crește copiii unilateral, ținîndu-i departe de tatăl lor (În ciuda coanei Dochia). Maria, alt exemplar din „lumea bună”, își disprețuiește nu mai puțin soțul, pe inginerul Telian, înșelîndu-l cu un general, ceea ce Telian aprobă cu resemnare (De pe culme).
Cazul Iulicăi din nuvela Pe drezină repetă, după cum a observat G. Călinescu[5], pe acela al Emmei Bovary. Iulica, măritată cu șeful de stație obez Napoleon Manolescu-Pletea, are nostalgia vieții moderne din capitala părăsită. „Ea, fată cu pian, cu dotă, cu trusou, și frumoasă, nu era menită, desigur, să se piardă lîngă un Napoleon Manolescu-Pletea, care nu știa decît să se îngrașe, care se îngrășase atît de mult, încît ochii îi rămăseseră mici ca două alice în fundul capului; care dormea în nesimțire”. De îndată ce i se oferă prilejul — vizita fostului candidat la mîna sa, Traian Popovici, șef de stație într-o gară mai aproape de București, rău însurat și el cu o femeie despot, — Iulica se decide să lase pe Napoleon pentru Traian, fugind cu acestă „pe drezină” la București.
Mica burghezie apăsată de lipsuri materiale tolerează în cele din urmă abandonarea cercului ei închis, dacă de pildă un tînăr căsătorit cu o femeie mult mai în vîrstă nu-și uită de tot familia. Persoana care s-a pretat la o astfel de combinație este atunci numită peiorativ „dînsa”, numele ei fiind odios (În rai, Dînsa).
De obicei adulterul nu produce mari drame, uneori e consimțit, alteori e iertat. Mișu consumă zestrea Anei și trăiește cu nevasta „vivantă” a maiorului de intendență Donopolu. Ana divorțează și se logodește cu Alexandru, dar revine la Mișu cînd acesta se pocăiește (La vreme). Moartea unuia din soți pune cîteodată capăt mariajurilor lipsite de înțelegere. O văduvă recentă, compătimită în chip gratuit de toți, mărturisește prietenei sale că n-a avut nici o zi bună în cei treizeci de ani de căsnicie. Prietena, văduvă și ea, propune începerea unei vieți noi, în care scop amîndouă cumpără vopsea neagră pentru păr (O prietenă).
Multe din aceste întîmplări sînt narate de I. A. Bassarabescu obiectiv, cu îngăduință și chiar cu simpatie, deci fără răutate. E vorba — cum ar spune jupîn Dumitrache — de „ale tinereții valuri”, adică de lucruri omenești, posibile oricînd și oriunde, pe seama cărora s-a glumit totdeauna. Cînd însă trece la zugrăvirea injustițiilor sociale, autorul preface umorul în satiră severă. Afaceriștii, politicienii veroși, jurnaliștii corupți, funcționarii necinstiți, profesorii pedanți sînt cu sarcasm ironizați de I. A. Bassarabescu, continuator pe această latură a criticii sociale caragialiene. O categorie condamnată o constituie îmbogățiții de război, ca Georgică, parazit trăind din capitalul cîștigat în timpul războiului prin vînzarea de bijuterii în Rusia (Nepoții lui conu Costache) sau ca Filioreanu, devenit milionar prin deturnarea fondurilor destinate întreținerii armatei și actual proprietar al unei mari case în strada Batiște, mobilată fără gust, dar scump (La casa din Batiște). Altă categorie se compune din ziariști demagogi și gălășioși ca Nicu Dănuleanu care admite opoziția și vehemența în ziar („Trebuie să dăm la cap... Să tăiem în carne vie!”), dar pînă la rude, ce trebuiesc menajate (Obuzul). În Stîmpeanu, Păunescu et comp. se ridiculizează pseudocultura, cosmopolitismul și pedantismul. Stîmpeanu, avocat, se supără că a fost întrebat ce înseamnă cuvîntul inaniție, ca și cum — observă el — s-ar mai îndoi cineva că inaniție Înseamnă „asfixie”. Păunescu, la rîndul său, felicită pe Stîmpeanu de felul cum a știut să braveze o condamnare juridică: „Bravissimo, Stîmpene. Te-ai purtat ca un... sine qua non, ca un nec plus ultra!” Domnișoara Bibi, profesoară de limba romînă, este împotriva neologismului „onoare” preferat de sublocotenentul Bazil Jonnescu care întrebuințează cuvîntul „cinste” numai cînd se cinstește cu țuică (Don Bazil).
Umorul lui I. A. Bassarabescu e de nuanță discretă, un zîmbet peâtru slăbiciunile omenești, și unele schițe sau nuvele sînt doar niște anecdote, desigur superior povestite. Domițian, de două ori repetent în liceu, asistă cu interes la cearta dintre două acvile, sora sa din București cu nas ascuțit, Masinca, și gazda din Moldova, cu profil asemănător, Passa, abia acum pricepînd cuvintele profesorului de istorie auzite în liceu : „Șoimul Moldovei și acvila Munteniei se dușmăneau cu cerbicie, față-n față” (Vulturii). Tase Moinea, profesor pensionar, și soția sa sînt invitați de fiul lor Cănuță, magistrat, la nuntă, în Slatina. Urcați în tren, după îndelungi pregătiri, bătrînii înțeleg dintr-o convorbire a unor pasageri c-au greșit direcția. Înspăimîntați, consultă conductorul, acesta îi încredințează că merg spre Slatina, iar Tache arătînd spre cei doi vecini șoptește în taină nevestei: „— S-au păcălit, Froso. Ei zic că merg la Tîrgoviște. Bieții oameni!...” (Spre Slatina)... Junele Popescu, sosit în scopuri matrimoniale la coana Elenca, găsește un sîmbure în dulceața de caise, pe care din delicateță nu-l semnalează gazdei, purtîndu-l în gură dintr-o parte în alta. Din nenorocire, la plecare îl scapă în palma coanei Elenca pe cînd îi săruta mîna, primind o îngrozitoare admonestare: „— Păcat de jobenul tău! Păcat că mai ești de la gară, mojicule!...” (Sîmburele). Iancu Viezureanu, pensionar, soția sa Cleopatra și cei doi copii, Odeta și Cicerone, sînt copleșiți de durere, deoarece au fost nevoiți să sacrifice de Paști, pentru un oaspete, pe Ghiță, curcanul, socotit aproape un membru al familiei. La masă, toți pomenesc faptele memorabile ale curcanului, plîngînd, spre mirarea femeii de serviciu: „Păi, zău dacă mai știu ce fel de minte au și domnu și conița și mai cu seamă dumneata, domnule Sofronie, să vă jeliți cu toții la așa zi mare și să-mi speriați fata, pentru o... insectă” (Insecta). Perseanu de la cancelaria mandatelor este un timid. Voind a adresa cîteva cuvinte galante uneia din femeile care vin în biroul său, nu găsește decît această propozițiune absurdă: „Cam rar ne vizitați” (Perseanu). Serafima, sora nevestei unui preot de țară, este foarte măgulită de vizita inspectorului Ionescu, căruia-i cîntă cu patos romanța Suspine crude pieptu-mi zdrobește, dar cînd vizitatorul îi cere „un suvenir scump din mînușița ei”, intimidată, îi răspunde cu o brutalitate involuntară, caracteristică firilor ingenue: „Tronc! Fleacuri!” (Serafima). Comicul mai tuturor acestor anecdote se bazează pe neprevăzut, pe contrastul dintre ceea ce se așteaptă și ceea ce se întîmplă necondiționat.
Unde este umor este și duioșie și la I. A. Bassarabescu ca și la I. Al. Brătescu-Voinești, această atitudine față de eroi e tot atît de frecventă. Autorul își memorează cu duioșie în Moș Stan și Lume de ieri, copilăria, întîmplări, oameni, animale din mediul familial, pe bătrînul servitor Stan căruia îi tăia nasturii de alamă de la manta, pe mama Maria (în realitate Gherghina), prigonitoarea bărbatului ei, același moș Stan, bunica, pe institutorul care murind l-a scutit trei zile de școală, pe subcomisarul Ion Corbu, ce împărțea gratuit copiilor, săraci și bogați rechizite, pe vițelul Duman, pe cîinele Eder, pe anticarul Pinath din Văcărești etc.
Colegul Tănase Probă din clasa a treia era slab la geografie. Întrebat care sînt munții Boemiei, el răspunsese prin nu se știe ce asociație de idei: „Haț-gebirge, Friț-gebirge, Țac-gebirge”. Profesorul imitîndu-l: „Probă-gebirge, Tănase-gebirge, leneș-gebirge, marș la loc-gebirge, nota trej-gebirge...” (Munții Boemiei)
Preferința lui I. A. Bassarabescu pentru natura moartă a fost socotită de unii critici ca un aspect pozitiv al operei (E. Lovinescu), de alții ca unul negativ. E adevărat că schițe ca Noi și vechi, Acasă, În vacanță, Cît ține liturghia sînt simple inventare de interior, valoarea lor stă însă tocmai în capacitatea lor de sugestie, în evocarea vieții prin notarea amănunțită a cadrului ei. În schița Acasă ni se enumără obiectele dintr-o cameră: fotografii de ofițeri, cizme amestecate cu botine femeiești, resturile unei consumații reci (ghiuden, vin), de unde deducem numaidecît că aci locuiește familia unui ofițer. Lectura scrisorii pe care doarme un cățel ne revelă modul de viață al locatarilor:
„Domnule căpitane, e destul doui ani de cînd aștept să-mi plăiți suma de 485 lei și 75 bani ce datorați magazinului meu de coloniale. V-am lăsat să vă plimbați prin cinci orașe și n-am zis nimic. Acum nu mai putem răbda nici noi. Dacă în trei zile nu primesc paralele, vă reclam la d. colonel. Dv. și cucoanei dv. vă place delicatețurile și nu puteți trăi fără ele, apoi nici să nu le plătiți? Atîta ghiuden, parizel și sardele de Nisa cît mi-ați consumatără, și profiriul de Odobești care numai tăceați ce bun e, este mai mare păcatul, că am casă grea, d-le căpitane. Să nu credeți că dacă sunt la Tulcea și sunteți la Severin nu suntem tot oameni, și munte cu munte... La un adică suntem în stare să facem una să se știe pe toată infanteria.”
Prezentarea școlii „în vacanță” sugerează prin imagini statice „iadul” din timpul activității:
„Clădirea dinspre răsărit e plină de ferestre, mai ales în catul de sus. Jaluzelele argintii, strînse bine, fac din ea o casă de vie clădită de vreun bogătaș în cutele singuratice ale unui deal ascuns. Doar zidul sălii de gimnastică e mai vesel: băieții l-au zgîriat ici și colo. În cîteva locuri, mâini fricoase au tras desenuri în fugă: un nas, sub care scrie lăbărțat «nasul lui Procopie»; un cap de măgar iscălit «Popescu»; apoi mai multe nume de botez cunoscute: Mitică, Virgil... puse sub chipuri de animale neizbutite: jumătăți de pisică, iepuri cu două picioare, șoareci cu cap de cal.”
Caracteristică pentru mijloacele artei realiste clasice a lui I. A. Bassarabescu e schița Un om în toată firea. Subiectul e din cîmpul de activitate familiar scriitorului: examenele elevilor de liceu particulari. Profesorul observă un fapt obișnuit în astfel de împrejurări: „Un om în toată firea copia fără sfială de la vecina lui, o fată pipernicită, cu ochii mici și obosiți, cu părul castaniu și neîngrijit, cu degetele de la mînă mai subțiri și mai galbene decît tocul de os cu care scria.” Profesorul cîntărește faptul din punct de vedere moral: „Ce lipsă de obraz — se gîndi doctorul — să furi munca unui copilaș, să te bucuri ca un trîntor la avutul agonisit cu cine știe cîtă trudă de o fetiță de unsprezece ani”. Dar figura omului matur făcea pe doctor să amine mustrarea, pentru că omul depunea un efort vizibil ca să mascheze delictul, țuguindu-și comic buzele și mușcîndu-și mustețile groase, mototolite sub nas. În momentul cînd și ceilalți încep să bage de seamă, profesorul, tolerant, se vede nevoit a trece la penalități. Spre surpriza lui, constată că omul în toată firea, telegrafistul, nu e decît tatăl fetei, Matei Stelian, care știe prin urmare mai puțin decît fiica sa de unsprezece ani, Matei Irina. „— Bine, dar cînd ai plecat de acasă — se adresează doctorul Irinei, alunecînd spre glumă pentru a-și stăpîni starea de spirit — nu ți-a spus mama să nu lași pe tăticu să copieze?...” Întrebarea trezește altă durere în sufletul copilei, fiindcă mama ei era moartă: „— N-are mamă... Suntem singuri”, răspunde tatăl „ca dintr-un vis”. O tragedie întreagă, profundă, adînc omenească, în cîteva rînduri! Un om în toată firea este capodopera lui I. A. Bassarabescu, Edmondo de Amicis, încă neremarcat sub această latură, al nostru.
- ↑ G. Călinescu și colaboratori: I. A. Bassarabescu în Studii și cerceatări de istorie literară și folclor, III, 1954, pp. 164—173.
- ↑ Em. Bucuța, Duiliu Zamfirescu și Titu Maiorescu în scrisori, Buc., 1937, p. 231.
- ↑ G. P., Cu dl. I. A. Bassarabescu în Viața literară, 1930, nr, 130.
- ↑ Vezi la sfîrșitul acestei ediții notele bibliograiice întocmite de redacție. În afara volumelor notate acolo, I. A. Bassarabescu a prelucrat Ovidiu Șicană (1908), comedie într-un act după farsa d-lui Pathelin și a tradus La paix chez soi și Boubouroche de G. Courteline sub titlurile Liniștea casei și Taina familiei.
- ↑ Istoria literaturii romîne de la origini pînă la prezent. Buc., 1941, p. 515.