Lume de ieri. Nuvele, schițe, amintiri, prefață de Alexandru Piru/Norocul
| ←Dintr-o idilă | Lume de ieri. Nuvele, schițe, amintiri, prefață de Alexandru Piru de Ioan A. Bassarabescu Norocul |
Nerăbdătorii→ |
| Editura de Stat pentru literatură și artă, București, 1958 |
Înmărmurită pe scăunel, cu capul rezemat în mîini, ascultă plină de evlavie la țiganca ce stă pe covor și-i tot spune...
Cîtă depărtare de la îngerul care crede pînă la demonul care-l înșeală. Ochi negri și ochi negri: ai crede că în ochi — de s-ar putea doar — să aibă un pic de asemănare între ele, dacă și între ochi n-ar fi uneori deosebire ca de la cer la pămînt; căci, pe cînd unii înoată în blîndețe îngerească, ceilalți se rotesc în iadul lor de viclenie și de răutate, ce te-nspăimîntă. Și cu toate acestea: ochi negri și ochi negri!...
Nimeni nu le turbură liniștea; odaia în care tăinuiesc e departe de zgomot, perdelele sunt lăsate, iar afară soarele arde în toiul verei. Abia dacă în cîte o clipă — cînd vrăjitoarea tace — se mai aude lovindu-se de geam vreo muscă ce zbîrnîie pe dinafară.
Țiganca e bătrînă și vicleană. Pe cap, niște codițe mici, negre, nenumărate, împletite strîns și meșteșugit, urîte ca niște lipitori, înconjoară de pretutindeni un tistimel murdar, rupt zdrențe, ce parcă abia se ține de creștet, pe cînd o parte din păr, despletit, îi cade pe spate, scurt, atingînd abia umerii. În întunericul feței și al privirilor ei, albul ochilor răsare din cînd în cînd îngrozitor. Sînu-i aproape gol, sărac și negru ca și fața e împodobit de o salbă cu două rînduri pe care vechimea o face să bată în arămiu.
N-are mai mult de zece cărți murdare în mînă, și pe acelea le tot întoarce, le fermecă, le taie, le întinde-n poală și ghicește norocul fetei, care, încremenită pe scăunel, cu capul rezemat în mîini, o ascultă plină de evlavie...
— Și o să ai noroc și o să-ți fie norocul de la unul oacheș... voinic și mîndru, ce-ți pică, uite, chiar acu în casă; cu gîndul, cu trupul... dar ia mai pune colea un gologan la bătrîna, să-ți ghicească baba, că tare ești norocoasă și ai parte, mînca-te-aș!
...Și se topește după tine, după ochișorii ăia frumoși ca murele...
...Ceva, vreo rochie, vreo pereche de ghete rupte, că... mult ai noroc!
Iar ea, neștiutoare, vrăjită, încrezătoare, scotocește casa și dă, dă tot ce-i cere, pe cînd țiganca face loc lucrurilor, într-un coș vechi, cîrpit, în fundul căruia stă o bidinea fără coadă, smolită pe de margini.
— Și o să vie astăzi?
— Vine, mînca-te-aș! Să mor dacă n-o veni!... Dă la baba palma și să fie cu argint într-însa dacă vrei să-ți cază cu noroc.
Și pe cînd mîna ei mică se lasă în voie prinsă între degetele aspre ale vrăjitoarei, fiorii unei sfinte încrederi în viitor îi străbat trupul și-i împurpurează fața. Niciodată nu-i vorbise cineva atît de mult despre el, niciodată tainele inimii ei n-au fost descoperite cu atîta îndrăzneală de un altul.
Părea că-și odihnește o întreagă viață turburată pe basmele șirete și lingușitoare ale bătrînei, încît ar fi stat multă vreme cu mîna în mîinile ei, fermecată de minunățiile viitorului ce avea să fie așa de frumos; ar fi ascultat mereu această poveste a dragostei ei, dacă un zgomot ușor la ușă n-ar fi făcut-o să tresară.
Dete un colț de perdea la o parte și se uită afară.
O clipă rămase în nedomerire. A doua bătaie la ușă o făcu să se ducă să deschidă...
— Ți-a ghicit norocul, zise el rîzînd și uitîndu-se după vrăjitoare, care pleca.
— Nu! adică... poate!... răspunse ea roșind.
Apoi se apropie de el, cu sfială, și, ca un copil rușinos care ar vrea să ceară un lucru, aproape îi șopti aceste vorbe:
— Închipuiește-ți! A ghicit că vii astăzi!...