Lume de ieri. Nuvele, schițe, amintiri, prefață de Alexandru Piru/Nerăbdătorii
| ←Norocul | Lume de ieri. Nuvele, schițe, amintiri, prefață de Alexandru Piru de Ioan A. Bassarabescu Nerăbdătorii |
Poveste nespusă→ |
| Editura de Stat pentru literatură și artă, București, 1958 |
Odaie de culcare bogată; cuib elegant; covoare de Persia, tablouri, oglinzi venețiene. Prin fereastra deschisă răcoarea serei aduce din grădină mirosul florilor de liliac. O veilleusă albastră dă lucrurilor o lumină fantastică, slabă.
Gînditoare, sprijinită de marmora mescioarei de lîngă fereastră, în rochie albă de mireasă, cu beteală pe cap, stă nemișcată ea. E de 18 ani, e blondă și are ochii albaștri ca miozotisul.
De un minut, a intrat el, după un vals, cu cravata cam în neregulă, cu pieptănătura puțin stricată.
— În sfîrșit, domnișoară, iată-vă și cu visul împlinit. Acum o lămurire: aș vrea să-mi spuneți cum găsiți răspunsul tatălui d-voastră.
— Rațional.
— Așa? Rațional însemnează la d-ta a făgădui un lucru, și, în urmă, a-ți bate joc?...
Cîteva secunde de tăcere. Apoi el urmează:
— E scandalos. Zestre de gardist! Aprodul meu de la judecătorie, nu mai departe deunăzi, cînd s-a însurat, mi-a spus că nevasta îi aduce tot atît... Și tatăl d-tale după ce îmi făgăduiește înzecit, vine astă-seară ca să-mi spuie că nu merit nici arvuna aceasta, că eram dator să te iau, că dacă m-aș fi împotrivit, apoi te-aș fi luat de nevoie, prin judecată...
— Așa e.
— Crezi? Îmi pare rău că n-am făcut-o. Aș fi avut norocul să fiu azi liber, fără grija căsniciei pe cap.
— Uiți că greșeala ai făptuit-o singur și că singur erai dator s-o dregi. Dacă ai ținut așa de puțin la mine, atunci pentru ce, într-o vreme... O! dar nu-ți amintesc nimic; mi-aș pierde în deșert timpul!
— ...Am neapărată nevoie de toți banii. Să mi-i dea sau fac scandal. Astă-seară, dacă m-am stăpînit puțin, e pentru că mi-a fost rușine: seara nunții, și apoi: lumea, invitații... Totuși eu încă sunt încredințat că e o glumă.
— De ce să-ți înșeli în zadar așteptările? E mai bine să te deprinzi cu dezamăgirea, decît să cazi mereu în ea.
— Ceea ce face socru-meu e atunci o infamie.
— Dimpotrivă, e o economie, căci mai am încă trei surori, și...
Și adaose zîmbind:
— E rîndul lor acum...
— Atunci, asta e hoție pe față!!!...
Din salon pătrunde cîntecul orchestrei: un vals de Waldteufel, cadențat, melancolic, încet, ca de departe. El, turburat, își plimbă mîinile prin păr, stricîndu-și pieptănătura așa de artistic așezată de cosmeticul unui bărbier meșter. Ea, cu beteala înfășurată pe mînă, rupe nervos firele poleite și le aruncă pe masă în bucățele. Un colț de lună pătrunde pe furiș în casă. Răcoarea serii aduce mereu, prin fereastra deschisă, miros de liliac din grădină.
— Știi că nu-mi trebuie decît un minut de hotărîre — zise el deodată — ca peste cîteva zile să fim tot ca mai înainte, liberi, despărțiți.
— Ce bine ai face! Căci, după cum văd, o să fie o tortură viața cu d-ta.
— Și chiar mă duc să-i spui de acum socrului. La ce bun să aștept? Primește să-mi dea restul? Ești a mea. Nu?... Rămîneți sănătoși!
— Și eu mă duc să-i spui mamii că e un blestem să ai așa bărbat, și că nu rămîi cu d-ta nici moartă!...
Amîndoi se îndreaptă spre ușă. O deschid.
Cițiva curioși, văzîndu-i cum ies unul după altul, pe el palid, cu cravata cam în neregulă, pe ea cu beteala încurcată, își șoptesc în taină, răutăcios, ironic:
— Nerăbdătorii!!!