Lume de ieri. Nuvele, schițe, amintiri, prefață de Alexandru Piru/Domnu Tanu
| ←Notă | Lume de ieri. Nuvele, schițe, amintiri, prefață de Alexandru Piru de Ioan A. Bassarabescu Domnu Tanu |
Dintr-o idilă→ |
| Editura de Stat pentru literatură și artă, București, 1958 |
În clasă nici un zgomot, nici măcar un fîșiit de hîrtie. Un vînt de primăvară aducea prin ferestrele deschise mirosul dulce de la trandafirii din grădină. Prin vecini, cînta un cocoș alene. Razele soarelui, pătrunzînd printre frunzele salcîmului din stradă, se jucau nebunatic pe bănci, pe ziduri, pe fețele tăcute ale băieților.
Era întîia zi după vacanța Paștelui. Plouase în ajun, și timpul răcoros, ziua frumoasă mă făcea să stau pe ghimpi în bancă. Fără voie gîndul mi se ducea la pămîntul bătătorit din curtea școalei, la joc, la arșicele din buzunar. Și tăceam, tăceam cu toți, căci d-nul Tanu intrase și-și căuta ochelarii ca să strige catalogul. Ce rău părea d-nul Tanu cînd își punea ochelarii! Nu știu cum, dar sticlele acelea pe ochii lui mici, verzi, neastîmpărați, îi dau înfățișarea unei viespi cu aripele întinse, cu acul scos, gata să înțepe, cum aveam și noi una zugrăvită pe cartea de citire. Mi-aduc aminte că întotdeauna cînd d-nul Tanu se pregătea să-și puie ochelarii, un fior neînțeles îmi îngheța inima; vezi că printr-înșii pusese el atîtea treiuri la lecție și la conduită, pe dasupra lor ochii lui de vulpe descoperise atîtea neorînduieli în clasă, cînd, pe neașteptate, auzeam:
— Rădulescu, în genunchi; Manolescu, cinci la palmă... cutare, azi la arest pînă la unu.
Abia îmi mai uitasem de acești ochelari, de căutăturile șirete și frumoasele făgăduieli ale d-lui Tanu; abia ieșisem din aerul liber al vacanței și acum, acum cînd ziua era așa de ispititoare și maidanul din fața școalei așa de bătătorit, cu ce inimă puteam să mai ascult glasul cîntat al d-lui Tanu, strigînd catalogul, îngînat de ecoul clasei tăcute sau de cîntecul unui cocoș din apropiere?
Cercetasem cu privirea toate lucrurile din clasă: zidurile albe, tablourile de istoria sacră, harta Europei de lîngă catedră; contemplasem mult jocul frunzelor salcîmului, mișcate de vînt, și acum privirea mi se oprise asupra dascălului meu. Era neschimbat. Aceeași barbă roșie, neîngrijită, același păr cărunt, tuns la piele și rar, aceiași ochi mici și răi, cătînd neîncetat în juru-le, aceleași urechi mari, late, întoarse înspre noi ca două uși deschise; pînă și gulerul murdar de la cămașe rămăsese așa cum îl lăsasem înainte de vacanță. Numai redingota părea înnoită. Nasturii de la spate fuseseră puși, petele cenușii de pe piept erau mai puțin izbitoare. Ghetele însă, ghetele d-lui Tanu, mari, late în vîrf, împeticate, dar lustruite ca oglinda, rămăseseră aceleași. Cele două săptămîni de vacanță nu știrbiseră nimic în dascălul meu, numai frumusețea vremei, care împrăștia peste tot o pulbere de aur, îl făcea și pe dînsul mai spălat în dimineața aceea.
Strigă catologul, tuși de două ori; apoi, cu creionul la gură, rămase pe gînduri. Un aer de blîndețe se lăsa încet-încet, pe fața lui de obicei rea și batjocoritoare. Dar îl mai văzusem și altă dată făcînd astfel. Nu pentru întîia oară fruntea i se descrețea, ochii i se înseninau, mustățile lui groase se apropiau de nas, gata să intre în el ca să dea naștere unui rîs lingușitor. Avusesem prilejul de multe ori să-l vedem făcîndu-ne această strîmbătură de bunăvoință, căci nu o dată d-nul Tanu făcuse pe negustorul cu noi.
Și părea un înger d-nul Tanu ca negustor! Ce n-am fi dat să-l vedem întotdeauna că are cîte ceva de vînzare ori de cerut: eram siguri că în ziua aceea suntem scăpați de observații, de bătaia la palmă, de treiurile la conduită și uneori de lecții chiar. În zilele de desfacere, dascălul nostru era de zahăr. Nu știu cum, însă lucrurile de la dascăl îmi păreau înzestrate cu un dar sfînt: ce fericire pentru mine să am în mînă același creion pe care-l avea d-nul Tanu, să am pe bancă același fel de hîrtie, aceeași carte pe care o avea și el. Ajunsese chiar să mă prindă slăbiciunea de a purta și eu ochelari ca dînsul. Cu cîtă plăcere luam acasă din buzunarul tatii, ochelarii, și-i puneam pe nas; ce bucurie simțeam atunci, în fața oglinzii, cînd mă găseam leit profesorul meu și-mi părea rău că n-am ochii verzi, că n-am barbă, că n-am părul roșu, cărunt și rar, ca dînsul!
D-nul Tanu își strînse catalogul. Ce fericire! Azi n-ascultă pe nimeni.
Își trase scaunul mai spre noi și începu:
— Băieți, știți prea bine, că se apropie examenul.
Examenul! Așa e; mai era o lună pînă la examen. Și eu, care nici nu visasem, eu, care nici n-apucasem să uit bine cozonacii și ouăle roșii... Examenul ăsta, ale cărui emoții de altfel, pînă atunci, nu le simțisem decît de două ori! Trebuie să fi avut ceva drăcesc ascuns într-însa vorba aceasta, de mă înfiora astfel. Fără voie mă ducea gîndul la examenul trecut: ce zi solemnă, ce aer de sărbătoare dau clasei lanțurile de hîrtie colorată, agățate de pereți în formă de pînză de păianjen; cu cîtă liniște și băgare de seamă erau îndreptate fețele părinților spre întrebările profesorului!
— Atunci se va alege — adaogă d-nul Tanu cu glas cobitor — cel care a învățat își va primi răsplata, va lua premiu, va trece. Cel care nu, are încă speranța îndreptării.
Toate fețele îngrijorate se înseninară.
— E vreme de îndreptare — repetă d-l Tanu — cu o condiție, însă, să vă faceți datoria. Deocamdată, iată ce vă cer: s-aveți caiete făcute de mînă, dar fiindcă voi nu puteți găsi așa bune, trebuie să vă ajut tot eu și aici. Nu vreau să mă dați de rușine la examen.
Și apăsă asupra vorbei examen. Iară noi plecarăm încredințați că d-nul Tatu ne vrea binele.
Învoiala era făcută. A doua zi trebuia să-i aducem fiecare cîte zece lei. Mai înainte de a pleca, d-nul Tanu ne aminti și de decorul clasei; ne spuse că în privința rotogoalelor ne ajută tot el!
Chiar în ziua aceea, pe la cinci, l-am întîlnit pe profesorul meu ieșind dintr-o librărie mică de pe Calea Moșilor cu un teanc de hîrtie la subțioară. Se ducea repede, cu pasul lui mărunt și grăbit, cu pălăria-i ieșită la pensie, cu redingota cu nasturii puși, cu bastonul lui scurt și noduros. L-am urmărit mult-mult, cu ochii. Era o zi deosebită pentru mine cînd întîlneam pe dascălul meu pe stradă. Nu știu de ce mi se părea mie că locul lui d-nul Tanu era numai în clasă, că strada nu poate încăpea un om așa de supărăcios, în stare să te bată la palmă pentru cea mai mică mișcare, pentru cea mai slabă gălăgie, și mă miram grozav cum zgomotul stradei nu-l scoate din răbdări, cum oamenii nu-l ocolesc cu frică.
Nu-l știam cine e, de unde vine. Un fel de taină nepătrunsă părea că-i acoperă trecutul. De aceea mult m-a uimit coana Elenca, prietena mamii, cînd am auzit-o pe dumneaei că-l cunoaște.
— A, Mihalache Tanu! zicea dînsa cu dispreț. Cum să nu-l știu? Calicul ăla... care își mănîncă de sub unghie... Îl știu, îl știu... Umblă cu haina roasă-n coate iar pălăria i-a prins mușchi. A!... Cum să nu-l știu?... Mihalache Tanu...
Mihalache! Îi zicea pe nume! Intimitatea asta era pentru mine ceva nou. Eu n-aș fi cutezat. Ciudat! Nu mă puteam nicidecum obișnui cu păcatele pe care i le atribuia coana Elenca lui d-nu Tanu. Eram stăpînit de păreri prea bune pentru ca să mi-l închipuiesc în stare de atîta înjosire. „D-nu Tanu calic, cugetam eu. Nu se poate... d-lui care ne vrea binele, d-lui care ne dă caiete și cărți așa de frumoase și așa de ieftine... Toate le-o avea: o fi rău, o bate la palmă, dar numai calic și urît nu e.” D-nu Tanu știuse să ne insufle trainic credința că tot ce face, tot ce are, chiar și slăbiciunile, sunt la el o calitate; că așa a trebuit să fie; că, dacă ar face altfel, nu l-ar prinde, ar semăna cu oamenii ceilalți... și dascălul meu nu semăna cu nimeni!
În timpul primăverei, pînă în ziuă, înainte de a intra în clasă, era veșnic pe afară. D-l Tanu își îngrijea de grădină. Pusese zarzavaturi. Ici-colo cîțiva pomi și vreo trei rădăcini de trandafiri; restul era semănat cu usturoi, ceapă, cartofi și floarea-soarelui. Coana Elenca spunea că și cu acestea face negoț. Dar eu tot n-am crezut-o.
l-ar fi stat bine, poate, ca muncitor, cu sapa în mînă, cum era el zbîrlit la păr, la barbă, cu pantalonii vechi și în jiletcă. Dar un lucru îi strica tot farmecul: avea la nas ochelarii cari-mi reaminteau deodată catalogul, nuiaua și treiurile din clasă.
O singură dată l-am văzut pe d-nul Tanu în frac.
Primise vestea că vine ministrul și se pregătise cu o lecție model. Își reparase o pereche de pantaloni, își pusese fracul. Ar fi fost gata, de nu i-ar fi lipsit gulerul de la gît. Nu știu ce i se întîmplase; mi-aduc aminte că a venit în clasă disperat.
— Băieți, care din voi aveți pe acasă vreun guler curat, dar curat; nu strică și nou. Alergați într-un suflet și-mi aduceți. Vine ministrul și n-am nici un guler la îndemînă.
Într-o clipă, douăzeci de băieți zburarăm. Eu ședeam aproape. M-am dus fuga la mama, gîfîind. Îmi dete trei feluri de gulere de ale tatii, ca să aibă de unde să-și aleagă.
Cînd m-am întors în clasă, o parte sosiseră. Fiecare așteptam, mai aproape de ușe, cu gulerul în mînă, căci fiecare voiam să ne bucurăm mai întîi de favoarea de a îndatora pe d-l Tanu. Unii aduseseră gulere de stambă colorată. În mîna unuia — băiat de spălătoreasă — am văzut un teanc de vreo zece, printre care se deosebeau și vreo două de damă, cu piept. Bietu d-nu' Tanu! Ce ploaie de gulere îl aștepta! În acest timp, Ionescu, cel mai mic dintre toți — Ionescu, ciuca tuturor loviturilor de ghiont ale clasei, sosea obosit, d-abia ținînd în brațe două cămăși întregi, amîndouă bine scrobite, aproape noi. În clasă se făcuse un zgomot infernal. O mulțime de glume, care de care mai răutăcioase, pe socoteala gulerelor din mîna fiecăruia, erau împărțite la dreapta și la stînga. Sărmanul Ionescu, cît a avut să sufere în dimineața aceea! Și am fi rîs mult pe seama acestei întîmplări, dacă domnu Tanu n-ar fi intrat atuncea.
Era gătit cu fracul, cu pantalonii, cu tot, numai guler la gît n-avea. Văzînd atîtea mîini întinse spre dînsul, găsi se vede mai nimerit să le adune de la toți. Eu îmi dădui în liniște modestul meu obol. Înapoi nu le-am mai văzut. Ionescu se furișase acasă cu cămășile.
În sfîrșit ministrul sosi. Intră odată cu d-nul Tanu.
Ministru! Un om de care îi e frică și lui d-nu Tanu. Ce mare trebuie să fie!
Absorbit în cercetarea acestui om deosebit, pe care nu ne era dat să-l vedem așa, oricînd, uitasem cu desăvirșire pe d-l Tanu.
Timpul ascultării trecuse. Ministrul avea dorința de a-l auzi pe dascăl explicînd. D-nul Tanu se dete jos de pe catedră. Zgomotul ce făcu scaunul, cînd el se ridică, îmi atrase mai bine băgarea de seamă asupra lui: d-nu Tanu își pieptănase barba. Ce minune! Fracul îl făcea așa de lung! Cum era înalt și slab, cu coada fracului atîrnîndu-i în jos ca la o rîndunică, semăna mult cu băcanul nostru cînd se gătea în zilele de Paște.
Desigur, de astă dată își pregătise lecția. Tuși de două ori, își așeză puțin cravata, ochelarii, și începu... Paragraful din istoria romînilor fu spus aproape pe de rost. L-am urmărit cu degetul, pe carte. La aritmetică se încurcă la o împărțire, pentru că vrînd să ne facă un „raționament”, se vede că-l uitase și se înnămolise. Totuși nimeni nu i-ar fi băgat de seamă greșeala, dacă el singur, zăpăcit, n-ar fi spus ministrului:
— Să nu credeți că m-am încurcat, d-le ministru, dar îmi adusei aminte că raționamentul ăsta nu e pentru dînșii; de aceea îl săr.
Și l-a sărit.
A doua zi, cînd l-am văzut iarăși în redingotă, cu barba care d-abia mai păstra urme din pieptănătura din ajun, cu ochelarii pe nas, cu nuiaua de trestie în mînă, m-am uitat trist la dînsul. Era iarăși d-nu Tanu de totdeauna: supărăciosul și răul d. Tanu. Dar mă învățasem cu această schimbare a profesorului nostru.
Astăzi e tot director și tot la aceeași școală. Îl întîlnesc adesea; pare neschimbat; pînă și redingota, pînă și pălăria cu mușchi, ghetele mari, late la vîrf și pline de petice, au rămas aceleași. În schimb, părul lui roșu a început să albească, iar trupu-i, mai nainte drept, s-a încovoiat puțin. Îl salut cu respect și mă cunoaște. Îmi răspunde tare și-mi zice pe nume.
Coana Elenca avusese dreptate. Fostul meu dascăl — acuma văd — face pe cămătarul, pe negustorul, numai să ia bani. Și a izbutit să strîngă, căci are avere. A fost la expoziția din Paris; dealtmintrelea, aceasta e cea mai mare nebunie pe care singur mărturisește că a făcut-o în viața lui. Și adaogă într-una cu durere:
— Alții m-au scos din minți...
Și nu știu cum, dar chiar astăzi, după atîția ani, cînd sunt încredințat de adevăr, cînd văd că întreg d. Tanu e numai zgîrcenie și lăcomie, azi, impresia din copilărie pare că mă stăpînește încă și fără voie stau la îndoială în fața chiar a credinței mele, ca și acum cîțiva ani, în fața destăinuirilor coanei Elenchii...