Lui Leo Tolstoi

Jump to navigation Jump to search
Lui Leo Tolstoi
de Panait Cerna
Convorbiri literare, an XIV, ianuarie 1911


Dormi în mândra ta poiană, împăcat cu Dumnezeu!
Odihnește printre umbre, idol sufletului meu...
Cum vegheai de blând la vatra inimii universale
Și-o rugai să nu se stingă!... Tolstoi, pace umbrei tale!
Azi, la groapa ta Pământul șade gânditor și cată,
Cum să-nchege iar tiparul ce-a pierit cu tine-odată.
Șade gânditor Pământul și se-ntreabă, se-nfioară:
Cine-i va mai duce-o parte din a crucii lui povară?
Cine va veni să surpe de pe tronu-i trinitatea
Veșnic lacomă de jertfe: foamea, fierul, nedreptatea?
Ah, ce braț va fi puternic să vâneze-această fiară,
Care i-a supus grumazul și din fugă îl doboară?...

Iată, s-a lăsat amurgul pe colină și pe vale...
Un pribeag, pierdut în umbră, cântă strămoșeasca jale.
Deodată-i curmă glasul semnul unui nou mormânt;
Se descopere și cade la pământ, cu suflet frânt:
"Pâinea inimii flămânde și vestmântul celor goi,
Fie-ți bun pământul, tată, cum ai fost și tu cu noi!
Cel din urmă strop de suflet a plecat cu tine-odată
Ne-ai lăsat săraci pe lume și cu suferința toată..."

                              *
De când a mijit în tină cea dintâi scânteie-naltă,
Două vechi surori se ceartă și se-mbună laolaltă:
Cea mai mare e Durerea, iar Nădejdea-i cea mezină
Una geamănă cu noaptea, alta floare de lumină...
Roza veșnic-a vieții tot din mâinile lor iese:
Una-i pregătește spinii, alta florile îi țese
Harnic țese flori la haina Amăgirii ce nu minte,
Și, dansând divine dansuri între spade și morminte,
Dând drumeților veciei a veciei sfântă rază!...

Geniu-nalt! Ruini sunt astăzi inimile tuturora!
Cain nenăscut, Durerea, își ucide-n taină sora,
Și din aripile-i negre fâlfâind peste morminte
Stinge pentru totdeauna ochiul candelei cei sfinte...
...Și sufletu-mi ce-odată nu știa ce-i suferința
Trist, scânteie cu scânteie, destrămatu-s-a credința.
Cea din urmă pâlpâire moare-n pieptul meu învins,
Speriind în juru-mi noaptea, ca opaițul pe stins...

Cum să mă apropii oare de copiii suferinței
Și să șterg din ochii veștezi lacrimile umilinței?
Când un frate-al meu se stinge și privirea lui îmi cere
O nădejde ce nu moare, un cuvânt de mângâiere,
Eu să-i spun ce bun e omul și ce milostiv e cerul?
În atâtea răni de veacuri să ating, cucernic, fierul?
Ori să spun: De-acum se stinge chinul tău de totdeauna,
De-acum n-ai să sângeri, frate; de acum trecu furtuna...
De acum și până-apune cel din urmă soare-al lumii.
Vei dormi, dormi în pace, ca un prunc la sânul mumii.
Iată tot ce-ți mai rămâne dincolo de-a vieții ceață:
Ăsta-i cerul, asta-i plata, asta-i veșnica viață!

Tolstoi, Tolstoi! Cea mai mare mângâiere-a omenirii
A ajuns să fie astăzi visul orb al nimicirii...
Despecetluiește-o clipă gura negrului mormânt!
Spune că trăiești și astăzi... că n-ai fost numai pământ...
 
Dacă știi acuma taina pentru care plânge huma.
Din albastrele ținuturi, unde ai un tron acuma
Ca o rază care vine în noroi să strălucească,
Lasă sufletul tău, tată, pân-la noi, să rătăcească
Și să spună-n ceasuri grele: Este, Unul ce, veghează!
Om învins de necredință! El te are-n a lui pază!
El te-aude, când nu poate suferința ta să geamă
El te vede, când se-așterne peste ochiul tău maramă
El veghează lângă tine la un foc umil de sfeșnic
Și te cheamă către Dânsul, cu surâsul lui cel veșnic
Iar când cad pe-a tale oase bulgării la-nmormântare,
El te strânge cald în brațe, să-ți dea veșnica suflare.

...Dar la plânsetele lumii taci chiar tu, ce ne-ai iubit!
Ah, de când se învârtește ăst pământ nefericit,
Aiurit oprindu-și ochii, când pe cer, când pe morminte,
Omul sângeră și-ntreabă... iară morții tac-nainte.

                              *

Om nebun! întrebi zadarnic... Veșnica Putere mută
Pentru un suspin de-o clipă căile nu și le mută.
Tu ai vrea să știi din leagăn taina vieții și a morții?
Vrei să smulgi tot adevărul care doarme-n pumnul sorții?
Om nebun, adoarme-ți setea și așteaptă pân-la moarte
A lui veșnică putere lutul n-ar putea s-o poarte...

Mergi și luptă fără murmur, pân-ți-e calea isprăvită!
Darnică și înțeleaptă și în sine prea mărită
E Puterea fără margini care a găsit cu cale
Singur tu să fii pe lume creatorul soartei tale...
Azi în slăvile albastre îngerii nu mai coboară,
Și Iacov nu mai trăește să dureze altă scară
Singur se găsește omul între marginile-aceste:
Mântuirea sa într-însul, moartea tot într-însul este.

Omul e-o dumnezeire ce se caută pe sine,
Dar se vede împărțită și se crede că-i alt cine...
Căci în toți e-un singur suflet, dar acela nu se vede
Alții o să înțeleagă ce azi ochiul nu mai crede.
Alții vor pricepe-odată, când s-o răzbuna furtuna,
Că acela ce răpune cu răpusul este una
Și vor scrie-adânc în inimi, după veacuri de mizerii,
Că-n iubire fără margini este marginea durerii!...