Legenda unei stânci

Jump to navigation Jump to search
Legenda unei stânci
de Panait Cerna
Publicată în „Sămănătorul”, III, nr. 46, 14 noiembrie 19049.


Subt stânca fulgerată de la limanul mării,
Nu-i undă să nu știe cuvintele pierzării;
Și numai aripi negre bat apele ce sună,
Numai chemarea morții răsare din furtună...
O, soră a durerii, plăpândă fericire!
Câte iubiri rănite de aspru vânt al jelii
N-au suspinat, purtate de-a undelor rotire,
Neisprăvitul cântec al vecinicei Ofelii!...
Vai, câți nu-și ispășiră sub stâncile haine
Amara nebunie de-a fi crezut în tine!

Pe-aici nu-și poartă pașii, de groază muritorii,
Nici cerul nu-și trimite, pe-aici, luminătorii,
Căci, până unde geme al undelor război,
Apasă neguri grele, ca-n ziua de apoi,
De parcă marea poartă un vecinic văl cernit,
Jelind vieți, pe care tot ea le-a mistuit.

Dar uneori se face lumină-n slava toată,
De pare c-ar surâde toți îngerii deodată
Văzduhul, tot, visează iubire, cântec, stele...
Ș-atunci, înduioșată de zâmbetele firii,
Și-aduce-aminte marea de jertfele iubirii
Ș-aprinde în adâncuri un cer și pentru ele.