Lecția de la Săliștea de Sus

Jump to navigation Jump to search
Evanghelia după Nichita A treisprezecea elegie de Dorin Ștef
Lecția de la Săliștea de Sus
Bibliografie Nichita Stănescu
(Nichita Stănescu în Maramureș)


Satul era în sărbătoare, spun asta cu mâna pe cuvântul nașterii mele că nu e nici o metaforă în joc. Se știa prin grija inimosului prieten Ion Bogdan și a dascălului, cu suflet ales, Simion Iuga, că în așezarea de pe Valea Izei, Săliștea de Sus, va adăsta marele poet Nichita Stănescu. Ce s-au gândit ei să-i arate poetului? Copiii. Scoala, rampa de lansare pentru cei care vor citi poezia spiritului românesc în viitor. Nichita a intrat în sala de clasă ca un proaspăt repartizat la catedra limbii române, vroiesc a spune cu o timiditate cuceritoare. Pruncii săliștenilor, pur și simplu, se uitau în cer. Adică la Nichita. Iar poetul a vorbit despre aerul existenței noastre: limba română. Eu aici mă retrag și transcriu ce am putut reține din viteza gândirii marelui poet.

„Dragi copii, trebuie să vă spun că noi cei care stăm laolaltă avem o avuție pe care nu o poate avea nimeni. Ori că zic Transilvania, ori Moldova și celelalte plaiuri care în decursul istoriei, ba s-au lungit, ba s-au scurtat. Avem o avuție inestimabilă care nu se poate lungi, nu se poate scurta, și ea se cheamă limba română. Această limbă trebuie păstrată ca ochii din cap. Degeaba se spune că în Miorița ciobanul este ucis, el este căsătorit cu stelele și căsătoria cu stelele este pentru veșnicie. Noi nu suntem paseri care au zburat aiurea; noi suntem o pădure de gâturi care, oricât ai tăia, tot rămâne o beregată cântătoare. Cheltuirea limbii române în valori noi trebuie să o facem și o facem acum în secolul târziu când scriem poezie pe portativul sufletului acestui neam. Ave! Starea morală a cuvântului este cântecul, cuvântul cel mai frumos este acela care poate fi cântat pe fum de os, ori colind, ori rugăciune. Rezemându-ne cu fundul ochilor de culmea acestor dealuri, voi putea spune că singura gramatică este gramatica acelora care lucrează câmpul, gramatica vorbirii poporului. Eu cred că Eminescu în Luceafărul pare mai vetust în gramatică decât vorbirea populară. Marea poezie are un singur autor: poporul întreg. După părerea mea, nu există poeți, ci numai poezie. Cuvine-se laudă moașei și altar celei care naște.”

Lecția poetului nu a fost mai lungă. Câteva cuvinte din carnetul meu nu le-am putut descifra în fuga transcrierii. Lecția, aproape aforistică, rămâne un moment de neuitat pentru Maramureș. Dar asta vor putea spune mai bine copiii care au fost de față în sala de clasă din Săliștea de Sus. Atunci le-am notat cu intenția de a-mi rămâne mie avere de suflet, gândurile exprimate de marele poet. N-am știut că ele vor deveni atât de repede un remember. De aceea le dăruiesc cititorilor. Se cuvine să notez și data lecției memorabile ținută de Nichita Stănescu la Săliștea de Sus: 25 martie 1980. Bunăvestire, poetului Nichita Stănescu.

Gheorghe Pârja (în Pentru socialism, Baia Mare, 20 mai 1984, p. 2)