Istoria românilor prin călători/Supt Petru Rareș, în Moldova

Jump to navigation Jump to search
VI. Moldova din prima jumătate a secolului al XVI-lea: considerații generale Istoria românilor prin călători de Nicolae Iorga
VII. Supt Petru Rareș, în Moldova
VIII. Dregătoriile românești în veacurile al XIV-lea pînă în al XVI-lea


Venim la ceea ce s-ar fi putut vedea de un călător în Moldova lui Petru Rareș, și începem drumul lui din acel punct foarte important pe vremea aceasta care e Hotinul.

Cetatea, care odinioară avusese o însemnătate mult mai restrînsă, ajunsese, grație comerțului necontenit cu polonii, să capete un rol deosebit în viața comercială și economică a Moldovei. Era, cu escepția Cetății Albe, care nu e de origine moldovenească, cea mai frumoasă cetate a Moldovei întregi. În locul zidirii anterioare, care trebuie să fi fost de proporții mai restrînse, se întemeiase, la începutul veacului al XVI-lea, una într-adevăr impunătoare, care și astăzi se ridică în cea mai mare parte, cufundîndu-se numai acoperișul, în apropiere imediată de malul Nistrului. E făcută după acea datină care se întîlnește în toată Peninsula Balcanică, și în vremea bizantină, și în vremea turcească, așa-numitul opus reticulatum: un cadru de cărămidă așezată pe muche încunjură un bolovan cufundat în ciment. Se cîștigă astfel o înfățișare care scutește de pictură și de alte elemente decorative. De departe se disting foarte bine liniile roșii ale cărămizilor amestecîndu-se cu linia sură a bolovanilor și cimentului.

Cetatea era foarte întinsă, cuprinzînd și un paraclis care a rămas încă în zidurile sale. La uși și la ferești sînt cadre gotice foarte îngrijit sculptate.

Erau acolo în chip permanent un număr de ostași de țară și foarte probabil și tunuri. Căci Petru Rares e cel dintîi domn al Moldovei care a avut la îndemînă mai multă artilerie, pe care însă n-a putut-o întrebuința cum se cuvine: tunurile ce i-au căzut în mînă în lupta de la Feldioara, de la sașii cari țineau cu regele Ferdinand, au fost pierdute mai tîrziu, în cea mai mare parte, în lupta de la Obertyn, cu polonii, pentru Pocuția.

Supt cetate era vama. Știm care era sistemul. De la vama din Hotin s-a păstrat în veacul al XVI-lea ceva socoteli, traduse în limba polonă pentru un proces la Liov: ele arată circulația întinsă care se făcea pe vremea aceea. Desigur însă că de la 1550 înainte circulația avea un caracter deosebit de cel pe care-l putea întîlni călătorul în întiia jumătate a secolului. Pe atunci vameșul se pare că era încă dintre oamenii de țară; mai tîrziu însă s-au întrebuințat negustori, oameni de afaceri din răsărit: domnia dădea în arendă vama, și se prezintau capitaliști orientali, greci, levantini, ragusani, cari luau în arendă acest principal venit al domnilor Moldovei.

Pe vremea lui Petru Rareș, începuse abia acest drum al bogaților în monedă din părțile răsăritene. Dar pe la 1550–60, supt Alexandru Lăpușneanu, va ajunge foarte bogat, tocmai prin faptul că ținea vămile Moldovei, cineva al cărui chip se poate vedea și astăzi, în calitate de ctitor, pe zidul bisericii moldovenești din Liov, Constantin Corniact, care știa și grecește și italienește și avea legături cu lumea răsăriteană ca și cu cea apuseană. Apoi cretani, ciprioți, locuitori din Rodos vor avea un rost tot mai mare în viața comercială a Moldovei.

Pe vremea lui Petru anume greci jucau totuși un rol important în părțile noastre. În corespondența diplomatică a epocei se pomenește adeseori un Dimitrie Chalkokondylas, pe care sultanul îl trimetea în părțile acestea pentru a face negoț cu Moscul sau Moscova. Aici în Moscova se găseau anumite blănuri care se vindeau numai în aceste părți; mai tîrziu se vor pomeni cele de „vulpe albastră”, foarte mult prețuite; în același timp dinți de pește, poate bagă (carapace de broască țestoasă). Cu astfel de cumpărături pentru sultan era însărcinat acel Chalkokondylas „mare negustor” al sultanului, post care nu se întîlnește pînă la începutul veacului al XVI-lea. Îl vedem umblînd necontenit de la Constantinopol la Moscova, ceea ce dovedește valoarea cea mare a unei circulații comerciale, pe deplin asigurată acum, între Bosfor și regiunile interioare ale stepei rusești.

Acum, pe lîngă cetate, cu cei doi pircălabi, pe lîngă „biroul vamal” cu vameșul sau „mitnicul”, cum i se zicea în slavonește, era orașul însuși care se intemeiase supt cetate. Terminul oficial pe vremea aceea era „podgrad” (pod: slav. supt, grad: cetate). Aceasta era una din formele de alcătuire a orașelor. Pentru necesitățile cetății înseși se așezau anumiți negustori, la cari se adăugau mereu alții.

Cel dintîi fel de negustori era, dată fiind setea păzitorilor Hotinului, pe care apa Nistrului n-o putea sătura, cîrciumarul sau posadnicul, cu posadnicele care nu vindeau numai vin, ci și ce mai cere omul după ce a băut prea mult vin, cum spune și cîntecul popular în legătură cu cîrciumile cele mai cercetate. Pe lîngă posadnici și posadnice se adăugau însă meșterii cari dregeau armele, lucrurile de îmbrăcăminte; astfel lucrători de arce, șele, curele, de unde a venit numele de sahăidăcari, care se întrebuințează și astăzi; erau și croitori, cizmari etc.

Toți acești meșteșugari sînt așezați în bresle sau frății, căci breaslă e „bratsvo”, care vine de la „brat” „frate“; terminul corespunde cu „confraternitate“, cu Bruderschaft din Apus. Breslele acestea, natural, pentru un oraș mic ca Hotinul, aveau o importanță mai slabă decît în orașe ca Iașii, de exemplu, unde ele se dezvoltă pe deplin, avînd în frunte un staroste sau un „bătrîn” și un vătaf, încasator de venituri. Pentru că breasla avea veniturile ei. Era și o biserică de care se îngrijea breasla, dînd lumînările, plata preoților, iar de hramul bisericii, al sfintului patron al breslei, era o serbare specială. Pecetea breslei purta și chipul sfintului patron al ei, fiindcă, atunci cînd se întemeia, ea avea și un caracter sacru, religios: era făcută cu învoirea mitropolitului, și în condica breslei se găsea totdeauna în fruntea celorlalte acte recunoașterea breslei de către acesta.

Adaug că breslele erau de toate categoriile; funcționa chiar și o breaslă a „mișeilor” sau a calicilor, un sindicat, să zicem, al acestora. Firește că breasla câlicilor nu era decît în orașele unde existau biserici multe.

În totalitatea lor, orășenii nu formau o comună, cum sînt cele din Apus, care s-au răscumpărat de la seniorul lor ori au căpătat de la dînsul părăsirea unor anume drepturi, pe care acesta le avuse mai înainte, sau, în sfirșit, s-a întemeiat spontaneu, cu voia seniorului, ba, uneori, împotriva seniorului.

Un mare neajuns al vieții noastre trecute a fost lipsa de autonomie a orașului și incapacitatea lui de viață spontanee, căci în orice organizare care nu se bucură de autonomie se produce și neputința de a produce elemente de spontaneitate.

Orașele fuseseră găsite de domnie: prin urmare ea moștenise sistemul anterior, mai adeseori sistemul Galiției decît cel din Ardeal. Pe de altă parte, domnul, care avea atribuțiuni foarte întinse, a căutat, instinctiv, să restrîngă și dreptul orașelor de la început. De exemplu, în ce privește judecata, orașele aveau înainte dreptul german de Magdeburg, pe la 1400; dar, în locul acestui drept care era deosebit de dreptul țeranilor, – aceștia ținîndu-se de obiceiul pămîntului –, domnul a încercat să introducă dreptul bizantin. Dreptul de Magdeburg nu se mai întîlnește pomenit de la o bucată de vreme.

În fruntea orașului, la Hotin ca și aiurea, era un șoltuz, nume trecut din Silezia, prin Polonia, la noi. Acest șoltuz înlocuia pe vechiul jude. În Țara Românească, cuvîntul jude s-a păstrat, pe cînd în Moldova cuvîntul străin a dominat de la început. Pe lîngă acest șoltuz sau voit, cum i se zicea, după un cuvînt polon, sinonim, se întîlnea un sfat de consilieri comunali, cum am zice în timpul nostru, care se numea pîrgari (Bürger). Pirgarul s-a păstrat pînă foarte tîrziu, dar într-o situație tot mai scăzută, și, de unde la început era un cuvînt de cinste, la sfîrșit, pentru că pîrgarul făcea slujbă de vătășel, fugea lumea de această calitate. Resturi de pîrgari în amintiri de familie am apucat și eu.

Acum, rostul acestor oameni nu se întindea asupra administrației întregi a orașului, pentru că domnul izbutise să capete anume drepturi în viața aceasta municipală; funcționari domnești, cari se vor înmulți din ce în ce mai mult, vor îndeplini rosturi care aparțineau întîi acestor modești „magistrați”.

Cei mai mulți s upravegheau tîrgurile care se țineau acolo. În ce privește fixarea locului unde se țineau tîrgurile, mai tîrziu se cerea totdeauna și un privilegiu de la domnie. Tîrgul era împărțit, cum e și astăzi în multe părți, după vînzarea ce se făcea în fiecare piață: Tîrgul Cailor, Tîrgul Vitelor, Tîrgul Grînelor. În afară de aceasta, voiții-șoltuzi și pîrgarii țineau condica orașului. O astfel de condică e pomenită pe la începutul veacului al XVII-lea la Tîrgul Neamțului. Ea se numea „catastiful tîrgului”. Cutare act polon din a doua jumătate a veacului al XVI-lea arată că voiții și pîrgarii aveau și anume chemări, în ce privește schimbarea banilor. Venind banii din toate părțile, schimbul, „valuta“, cum am zice noi, era în mîna acestora; cel puțin prin veacul următor era un dregător special care se numea „schimbătorul tîrgului”, deci un zaraf oficial.

Fiindcă a venit vorba de bani, negustorii trebuiau, de la cel dintîi pas făcut la noi, să se îngrijească și de monedă curentă. Pe cea din Muntenia o cunoaștem. Se pare că avem monedă moldovenească încă de pe vremea lui Petru Vodă. fiul Mușatei, pe la 1380. Și ea continuă să circule în tot decursul veacului al XV-lea și la începutul celui al XVI-lea. Monedă curentă, nu numai politică; nu ca un mijloc de afirmație a independenței, ci ca unul de circulație economică și de folos pentru visterie. Cunoaștem destule monezi vechi, și în săpăturile care se fac ici și colo se mai găsesc comori.

Moneda aceasta e întru toate după sistemul german introdus în Polonia, cea munteană fiind mai mult supt influența sistemului german trecut prin Ungaria și Ardeal. Astfel groșul german din evul mediu este unitatea întrebuințată și aici. Banii moldovenești de aramă și de argint ca și cei munteni sînt supțiri; cei dintîi poartă stema Moldovei precum pentru Muntenia este vulturul care se sprijină pe o stîncă și floarea de crin în legătură cu monetăria ungurească ori poate și cu anume pretenții ungurești asupra „Transalpinei” vasale, în Moldova figurează bourul cu steaua între coarne; de jur împrejur e o inscripție ca în principatul vecin. Forma latină a acestei inscripții se schimbă cu vremea într-o formă slavonă, fără să se poată spune însă că inscripția latină merge numai pînă la o dată, după care începe cea slavonă, pentru că se pare că în același timp se întrebuința, în legătură cu situații pe care nu le cunoaștem, sau cu împrejurări care se schimbă, și inscripția latină și cea slavonă.

În ce privește banii străini, în vremea aceasta ei erau autentici – într-o epocă mai tîrzie monetăria Moldovei obișnuia să-și falșifice banii străini, în legătură cu plata unor ostași aparținînd țerii ai cării bani se falsificau. Ei veneau din mai multe părți. Cei turcești nu lipseau. În veacul al XV-lea era mult mai căutat banul care venea din coloniile italiene ale Mării Negre, în special ianuinii sau banii genovezi din Caffa, așa-numitele „ruble tătărești”. În afară de acesta era cel care venea din Ungaria, florintul, cum se zicea odinioară. Banul acesta se chema în forma slovenească prescurtată, din acte: ug, adică ban unguresc; deci s-a zis, la noi, pe urmă, românește „ughi”.

Cînd, la cumpărături, voia cineva să arăte că este vorba de „bani gata”, se zicea, în slavonește: „ughi gotovi”. Talerul german aparține unei epoce mai tîrzii, fără să fie exclusă întrebuințarea banilor germani în epoca lui Petru Rareș. Socotirea prețurilor obiectelor servind în loc de monedă avea un nume deosebit în obiceiurile comerciale: se zicea a buciului.

Vom adăugi că Petru Rareș era un domn foarte bogat și putea în anume împrejurări să figureze în viața politică și ca un împrumutător pentru stăpînitori mult mai liberi și mai puternici decît dînsul. Așa s-a întîmplat cînd, în a doua domnie, era gata să se ridice împotriva sultanului, să-l prindă și să-l dea în mîinile cruciaților, și electorul de Brandenburg, Ioachim, care trebuia să fie șeful expediției pentru recîștigarea Ungariei, întră în legături cu Petru, care i-a făcut un împrumut, dîndu-i pentru o parte boi. Zapisul de la Ioachim de Brandenburg s-a purtat pe la multe judecăți în deceniile următoare și chiar prin secolul al XVII-lea.

În ce privește exportul, Moldova trimetea în străinătate, și pe la Hotin, mai ales pe acolo, produsele animale: boi. Boii aceștia moldovenești erau foarte căutați. Polonia era plină de dînșii. De multe ori transporturi treceau prin țara vecină ca să ajungă la Danzig, de unde se trimeteau în alte părți, în Anglia și aiurea. De la Danzig importam, în schimb, lucruri de metal: sînt, pînă tîrziu, clopote la noi, care, alături de cele turnate în Ardeal, vin de acolo, de la Danzig.

Grîul și produsele noastre agricole pe vremea aceasta nu treceau granița, agricultura fiind mărgenită la nevoile țerii. Se pare că se făcea o cultură de grîu mult mai mare decît în timpurile noastre, porumb neconsumindu-se încă.

Ce primeam noi din Polonia se poate vedea foarte bine din rămășițele de registre de vamă de care am vorbit, de prin anul 1590, și prin seria întreagă de documente care stabilesc istoria relațiilor dintre poloni și moldoveni.

În general importul era mult mai mic decît exportul. Stofele cele scumpe, de care aveau nevoie domnii noștri, boierii care-i încunjurau, clerul superior, se aduceau, și pentru poloni, din răsărit. Și anume din atelierele mari păstrate de pe vremea bizantinilor sau, după ce împărăția turcească, prin dominația ei necruțătoare, a izbutit să ruineze viața industrială, dacă nu și cea comercială însăși, a imperiului, stofele acestea veneau din Veneția, mare furnizoare și de hirtie, și de cîteva alte fabricate, a Orientului întreg. Brocardul venețian era întrebuințat de obicei. Dar pentru secolul al XVI-lea legăturile acestea sînt încă foarte puține: vechiul comerț italian fusese ruinat; noul comerț italian nu cîștigase încă situația lui de mai tîrziu. Cînd se va ajunge la aceasta, vor veni și galbeni „venetici”, ceea ce inseamnă: din Veneția.

Un alt produs de export, dar în altă direcție, erau porcii. Se trimeteau în Ardeal. Negustor mare de porci a fost, astfel, Alexandru Vodă Lăpușneanu, care-i transporta la Bistrița și Brașov, unde mergeau, dealtfel, și boii moldovenești.

Cînd știm acuma ce putea să însemne un oraș de graniță, să urmărim pe negustorii cari porneau de acolo cu carele, pe drumuri care nu erau pietruite. Călătoriile se făceau deci cu multă greutate pe carele cu boi, și, firește, cu popasuri dese. Era un dezavantagiu pentru negoț, dar un avantagiu pentru înmulțirea și dezvoltarea orașelor în țara noastră. Dacă negoțul s-ar fi putut face pe un drum mai bun. popasurile ar fi fost mai rare, pe cînd așa după cîteva ceasuri de trudă, trebuia ca omul să se oprească într-un oraș spre a se odihni.

Drumul Hotinului mergea la Iași, și un alt drum vechi, prin Dorohoi și Botoșani, țintea iarăși la Iași.

Căci drumul prin Galiția, natural, n-a dispărut, nici pe vremea lui Petru Rareș, deși acestălalt, de la Hotin, îi făcea concurență. Orașele din nordul Moldovei nu se dezvoltă însă prea mult pînă la începutul veacului al XVI-lea, ori și în epoca lui Ștefan cel Mare.

Ajungînd negustorul la Iași, orașul lui Petru Rareș se deosebea foarte mult de ce fusese el, în secolul al XV-lea, precum și Suceava, capitala cea veche, avea și ea o dezvoltare pe care veacul anterior nu o cunoscuse.

În ce privește rostul celor două capitale una față de cealaltă, se poate spune că părerea care atribuie lui Alexandru Lăpușneanu „mutarea capitalei” la Iași este cu totul greșită, deși s-a dat numele de Lăpușneanu străzii principale din Iași, socotindu-l ca întemeietorul acestei reședinți. În secolul al XVI-lea, domnul era, de cele mai multe ori, un drumeț și se strămuta din loc în loc ca să dea sentințe; căci, circulația fiind grea și oamenii neputînd să se strămute departe ca să-i vie înainte, domnul își schimba scaunul de judecată. Același lucru se întîlnește pentru cîte o altă regalitate europeană, în timpuri mai depărtate: de exemplu pentru Anglia secolului al XlII-lea, pentru Ungaria lui Andrei al II-lea, contemporană. Astfel, domnii noștri avînd case domnești pretutindeni, fiind datori să se prezinte cînd într-un loc, cînd într-altul pentru a împărți dreptatea, nu se poate vorbi la început de o capitală statornică. Pe de altă parte, capitala din timpul nostru presupune o mulțime de oficii, de funcționari, pe cînd pe vremea aceea, cînd toate se făceau prin delegație, numindu-se un ispravnic pentru o sarcină, cît sarcina însăși ținea, lucrurile acestea toate nu existau. Dar din documente se constată foarte bine că domnii stăteau uneori la Iași din motive în mare parte militare: în relație cu incursiunile tătărești în Basarabia, cu primejdia ce venea de la Nistru din partea păgânilor tatari, sînt în veșnică mișcare.

Orașul Iași se numește în cutare documente Stepanovița, fiindcă biserica domnească și Curtea de lîngă dînsa fuseseră întemeiate de Ștefan cel Mare, socotit, prin urmare, ca un ctitor al orașului. Deși „Iaspezar” ființa, cum am spus, și înainte de Ștefan, i se mai zicea și Forum Philistinorum, fiindcă a existat în vechime o populație a Iașilor, a iazigilor, care purta și numele de filisteni, cules din Biblie.

Foarte cercetat pe vremea lui Ștefan, orașul rămîne așa în zilele lui Bogdan, care a stat mai mult prin părțile de sud-est decît în cele de nord, avînd să-și ducă lupta, pomenită, împotriva tatarilor. În Iași biserica lui Ștefan e Sf. Nicolae de lîngă Curtea domnească, în șesul Bahluiului, care nu era, firește, canalizat atunci. Dincolo de cursul lui, era Cetățuia, unde fusese vechea biserică a celor dintîi așezări în părțile acestea. Petru Rareș – și aceasta merită să fie relevat – n-a construit el însuși în Iași, ci, în vremea lui, de un fruntaș boier s-a făcut biserica aceea care exista lîngă clădirea de acum a Teatrului Național, pe locul unde s-a făcut instalația tehnică a teatrului, biserica Dancului. Vechimea zidirii se vedea și din faptul că era cufundată în pămînt.

Dar numai cînd domnia trebui să se razime pe turcii din Chilia și Cetatea Albă, Iașii au fost preferabili Sucevei, precum, în Muntenia, Bucureștii, fiind mai aproape de turcii din Giurgiu, acest oraș a fost preferat Tîrgoviștii, expusă năvălirii pribegilor din Ardeal.

Suceava însăși se înfățișează mai bogată în epoca lui Petru decît înaintea lui. Dacă de la Alexandru cel Bun rămăsese biserica Mirăuților, pe care Ștefan cel Mare a prefăcut-o, dacă, lîngă această biserică, existau curți domnești, datînd din secolul al XV-lea, cele mai frumoase biserici sucevene vin din epoca lui Petru Rareș. Astfel e biserica Sf. Dumitru, care în liniile ei generale se păstrează pînă astăzi, înfățișînd, într-o formă deosebit de frumoasă, stema Moldovei deplin înflorită. Tot așa bisericuța pe care a întemeiat-o doamna lui Petru Rareș.

Aceasta, Elena, căpătase, prin donația soțului, veniturile Botoșanilor, cari pînă la anume punct, din domnia lui Rareș erau încă un sat. Dar, cînd veniturile au fost ale doamnei, o femeie foarte pricepută, ambițioasă și iubitoare de clădiri religioase, ea a înălțat sfintele lăcașuri care vin din această epocă și pe care călătorii le vor fi privit cu admirație. De o parte era biserica Uspeniei sau Adormirii Maicii Domnului, făcută de dînsa ca și Sf. Dumitru din Suceava; pe de altă parte, biserica Sf. Gheorghe, zidită în același timp. Aceasta a fost răzăluită din tencuială spre a i se restitui forma primitivă, deși supt cealaltă era mai chipoasă, iar Uspenia este încă așa cum a fost făcută de ctitori.

Dealminteri această regiune putea să aibă un interes deosebit pentru vodă, fiul Rareșoaii din Hirlău, al unei neveste de negustor care primea din cînd în cînd pe Ștefan cel Mare. Acolo, la Hirlău, se întîlnește o clădire specială făcută de Petru Vodă la locul de origine al mamei sale și unde se zice că însuși văzuse lumina zilei.

Tot în Hîrlău e și o veche biserică a lui Ștefan cel Mare, refăcută, și am văzut înuntru picturi interesante din veacul al XV-lea. Pe dinafară biserica e reparată; pe dinăuntru a fost lăsată neatinsă.

Petru Rareș, dealminteri, și-a întins atenția asupra regiunii nordice a Moldovei în ce privește clădirile, din care cauză, la Baia, pe lîngă biserica lui Ștefan, care a fost iarăși reparată în timpul nostru, este aceea, încă nereparată, a lui Petru Rareș. Dacă la Piatra Neamț avem biserica Sf. Ioan, foarte frumoasă, de pe vremea lui Ștefan, Petru Rareș figurează și-n împodobirea orașului Roman. Acolo era o biserică foarte veche, din epoca lui Ștefan cel Mare, dar împodobirea i-a fost adausă de Petru Vodă. Și, în sfirșit, el ar fi putut clădi și la Putna lui Ștefan, care aici își fixase locul de îngropare, pentru ca toți acei cari se vor ținea mai aproape de dînsul să-și afle un mormînt. Petru a simțit însă ambiția de a-și avea loc de înmormintare deosebit. Și pentru aceasta a ales o mănăstioară așezată lîngă Siretiu, Sf. Nicolae din Poiană, unde era înmormîntată, alături de anume boieri din veacul al XV-lea, mama lui Ștefan, doamna Oltea, căreia i s-a zis Maria. În timpurile din urmă Petru Rares a izbutit să facă din biserica de la Pobrata una din cele mai frumoase ale Moldovei. Ea are un caracter deosebit de acela al epocei lui Ștefan: e mai spațioasă, mai înaltă; cuprinde, pe lîngă pridvor, pe lîngă pronaos sau tinda femeilor o încăpere deosebită, făcută anume pentru îngroparea lui și a soției: și astăzi se văd admirabilele morminte de marmoră care au cuprins trupurile celor doi soți domnești, la dreapta, la o înălțime oarecare deasupra solului, cum era obiceiul.

Afară de aceasta pictura este de o foarte mare frumuseță. Pictura aceasta moldovenească din epoca lui Petru Rareș se poate vedea mult mai bine în acelea din zidirile Moldovei de nord, care, o bucată de vreme, s-au găsit în pribegia austriacă și au fost reunite acum patriei românești, în Bucovina. Și mai ales în două biserici pe care un călător din veacul al XVI-lea le vedea în toată strălucirea lor. E, pe de o parte, Moldovița, iar, pe de altă parte, în înfățișarea ei actuală, Voronețul.

Moldovița își datorește începuturile ei domniei lui Alexandru cel Bun: din vechea construcție sînt numai ruine, și biserica actuală, foarte bine păstrată – războaiele se pare că n-au adus nici un fel de stricăciune pe acolo – se datorește epocei lui Petru Rareș. Sînt, între altele, pe lîngă pictură, foarte frumoasă, elemente decorative care nu se întîlnesc în alte biserici: un fel de cadru de lemn aurit se vede, astfel, deasupra porților cînd se trece dintr-o parte a bisericii la alta.

Voronețul a fost făcut chiar de Ștefan cel Mare, dar pictura exterioară e datorită epocei lui Petru Rareș. Pe cînd pe vremea lui Ștefan podoaba pe dinafară a clădirilor bisericești se făcea prin alternarea între cărămidă și piatră și prin discurile de smalț, aicea pictura se desface pe un fond albastru palid, de toată frum.useța.

Precum lui Petru Rareș îi plăcea să zidească, așa și boierilor lui. În deosebite părți ale Moldovei rămase totdeauna supt români, ca și în Bucovina, se găsesc clădiri de ale boierilor din vremea lui Petru: de exemplu la Horodniceni, la Arborea, deși acel Arbore al cărui chip se păstrează, împreună cu al copiilor lui, pe zidul din fund al bisericii, aparține unei epoce ceva mai vechi.