Istoria românilor prin călători/Moldova din prima jumătate a secolului al XVI-lea: considerații generale

Jump to navigation Jump to search
V. Moldova lui Ștefan cel Mare Istoria românilor prin călători de Nicolae Iorga
VI. Moldova din prima jumătate a secolului al XVI-lea: considerații generale
VII. Supt Petru Rareș, în Moldova


Pentru secolul al XVI-lea trebuie să se înceapă cu Moldova, căci cea mai mare putere politică, cea mai strînsă organizare religioasă, cea mai bogată înflorire artistică și literară se găsesc aice. Dar, înainte de a arăta ce putea să se vadă în Moldova lui Petru Rareș – și se va arăta, de ce se alege acest moment, și nu altul, – e bine să se spuie care sînt izvoarele în ce privește călătoriile din care se pot căpăta informațiile.

În cei cîțiva ani de stăpînire ai lui Bogdan Orbul, fiul lui Ștefan cel Mare, ocupat în lupte cu tatarii, chemat adesea la hotarele țerii – și se poate zice că acestor lupte împotriva tatarilor și-au datorit însemnătatea ținutul Fălciului și orașul Hușului, în care se vede încă vechea biserică episcopală din vremea lui Ștefan cel Mare –, n-avem știri în categoria de izvoare pe care ne sprijinim. Tot așa pentru scurtul timp de stăpînire al lui Ștefăniță, fiul și urmașul lui Bogdan, acel tînăr domn care a fost omorît, cum se știe, de boieri. Cînd însă după aceasta a venit Petru Rareș, lucrurile stau cu totul altfel: stăpînirea lui îndelungată, care ține de la 1527 pînă la întîia întrerupere a domniei lui. În 1538, pentru ca, pe urmă, după cîteva luni de petrecere în Ardeal și la Constantinopol, să se întoarcă și să mai domnească cinci ani, această domnie care se întinde, prin urmare, peste trei decenii, este desigur destul de importantă și, relativ, destul de liniștită pentru ca să atragă chiar negustori și călători din alte părți. A fost supt această domnie o nouă înflorire a Moldovei: de fapt opera lui Ștefan cel Mare a fost continuată în ce are mai esențial și mai strălucitor prin această stăpînire a lui Petru Rareș, fiul său natural.

Pentru tot acest timp avem întîi un călător, un sas, care, în calitate de trimis diplomatic, a venit în părțile noastre: Reicherstorffer, care înfățișează știrile lui despre Moldova în forma unei descrieri, Chorographia Moldaviae, un mic tratat geografic pentru ca străinii să cunoască Moldova. Lucrarea e întovărășită și de o hartă, cea dintîi consacrată numai Moldovei, foarte interesantă. Textul dă, în propoziții latine, scurte, o mulțime de științe, foarte exacte, privitoare la o țară pe care Reicherstorffer în calitate diplomatică a străbătut-o de multe ori: vom reveni asupra lor.

În ce privește Țara Românească, doar găsim cîte un călător italian, cum e Della Valle, care a fost la mănăstirea Dealu și a vorbit cu călugării de aici, cari i-au pomenit de originea noastră romană. Nu trebuie să se uite însă un lucru: acești călugări cu cari a vorbit el erau foarte probabil influențați, ca unii ce se găseau lîngă Tîrgoviște, unde era o mănăstire de franciscani, cercetată și ea de călători, de doctrinele apusene ale Renașterii, în legătură cu începuturile neamurilor. Căci noi n-avem în acest sens tradițiuni atit de vechi.

Fiindcă este de găsit un călător tipic, să ni închipuim pentru vremea aceea a lui Petru Rareș unul venind pe laturea cea mai cercetată, a Hotinului. Căci în vremea aceasta Marea Neagră își pierduse foarte mult din importanța ei. La 1453, cum se știe, Constantinopolul căzuse în mîinile turcilor. Aceștia n-aveau, bineînțeles, nici un fel de interes să scadă comerțul Mării Negre, dar, iarăși, ei aveau tot interesul să împiedice flotele puterilor italiene, care aveau amintiri în ce privește stăpînirea Mării Negre, de a se purta prea des prin strîmtori, așa încît între cîștigul de comerț și eventuala pagubă politică ce ar fi ieșit din apariția continuă a unor galere care puteau fi armate, constituind o amenințare pentru stăpînirea turcească, turcii au preferat să renunțe la cîștigul prea scump plătit. După ce s-a luat Constantinopolul, noii stăpini l-au colonizat cu oameni aduși din toate părțile: foarte multă lume creștină, prinșii din cutare oraș de pe Marea Neagră, care-și pierde cu totul importanța, erau luați și așezați în mahalalele capitalei otomane. Dar aceasta niciodată nu și-a mai căpătat importanța comercială de odinioară. A fost un centru foarte important de stăpînire politică, un lagăr pentru ostași, cari la fiecare sfintul Gheorghe porneau la cuceriri spre a se întoarce la sfîntul Dumitru, dar punctul de mare strălucire comercială care fusese odinioară dispăruse. Italienii n-au plecat din Constantinopol. ci au rămas în Pera și Galata, localități care pe urmă s-au confundat și a rămas, în partea de dincolo de Cornul de aur, o populație de grai italian, de religie catolică, de relații necontenite cu Apusul, însă din ce în ce mai stabilită. Căci, pe cînd negustorii stăteau înainte o bucată de vreme în aceste regiuni și pe urmă se întorceau acasă, acuma se imobilizează locuitorii aceștia catolici în cutare suburbie, și dau astfel condițiile necesare pentru dezvoltarea unei lumi cu totul particulare, care a trăit multă vreme alături de greci și de turci fără a se confunda cu unii sau cu alții. Dar aceia nu făceau decît micul comerț de detaliu.

Marea Neagră ajunge astfel să fie pentru comerț aproape o mare moartă. Aceasta mai ales după ce și celelalte centre creștine ale Mării Negre sînt cucerite de turci și distruse prin însăși această cucerire. La 1475, cîteva luni după lovitura, neizbutită, pe care beglerbegul Rumeliei, comandantul tuturor forțelor europene ale turcilor, o încercase și care-i dete dezastrul din ianuar în smîrcurile păduroase de la Podul Înalt, lîngă Vaslui, în vara aceluiași an, Caffa, acest centru al posesiunilor genoveze, și, în general, al activității comerciale creștine la Marea Neagră, a fost cucerită de turci.

Aceasta a desființat însă Caffa cu desăvîrșire; ea era să învie numai după secole întregi, supt numele de Feodosia, pe vremea Ecaterinei a II-a, fără ca vreodată să recapete, măcar pe departe, importanța pe care o avusese. În același timp turcii și-au întins stăpînirea asupra întregii peninsule a Crimeii; hanul tătăresc, stăpîn al hinterlandului, devine vasal al sultanului, chiar înainte ca acesta să-și fi putut atribui calități imperiale. Vechea cetate a Comnenilor din Trapezunt, de unde Ștefan cel Mare își luase cea mai mîndră dintre soțiile lui, Maria de Mangup, îngropată la Putna, acest oraș al „Sfinților Teodori“, Tiron și Stratilat, a fost cucerit și total distrus. Legătura cu Trapezuntul ajunse în felul acesta ruptă.

La 1484, în sfirșit, a fost cucerită Chilia și Cetatea Albă, într-un moment cînd Ștefan cel Mare nu se aștepta la o lovitură, fiind sprijinit pe armistițiul între regele ungar Matiaș Corvinul și sultan, în care Moldova era cuprinsă explicit. Cu toate sforțările lui Ștefan, mai mult de un an de zile, ceea ce l-a silit să facă actul de închinare față de poloni, care zăbovise pînă atunci, cu toată intervenția lor, întîi fără importanță și al doilea trădătoare, – polonii tinzînd să înlăture pe domnul moldovean, care s-a răzbunat pe urmă în Dumbrava Roșie din Codrii Cosminului –, turcii au rămas stăpîni și pe Cetatea Albă și pe Chilia, și, iarăși, din una, cît și din alta, nu s-a mai ales nimic supt raportul comercial. Populația din Cetatea Alba a fost ridicată cu grămada: parte a fost vîndută ca robi, parte așezată, cum am spus, în noile suburbii ale Constantinopolului.

Acum, în Marea Neagră se expunea cineva la atîtea supărări din partea deosebiților agenți ai împărăției turcești, cu toate privilegiile de comerț pe care și Veneția și Genova le căpătaseră de la turci, cu toate capitulațiile, mai bine garantate, încheiate întîi între Franța și împărăția turcească… Administrația turcilor moștenise toată conrupția administrației bizantine, adăugîndu-i instinctele prădalnice ale populației de jaf din centrul Asiei. Venețienii preferau să facă, în Orient, comerțul și în altă direcție, iar genovezii au plecat cu desăvîrșire din Marea Neagră. Aceștia păstrau în răsărit insula Chios, iar venețienii Creta. Ciprul, și în jurul acestor insule își exercitau ambii comerțul, cercetînd și Constantinopolul, dar netrecînd dincolo de oraș, în apele Mării Negre.

S-a vorbit mai mult de aceasta pentru că e bine să ni dăm sama de condițiile generale de istorie universală în care s-a dezvoltat viața politică, economică și culturală a țerilor noastre.

În ce privește negoțul Ardealului, de la o bucată de vreme el e în scădere. Timpul de mare înflorire este fără îndoială epoca lui Ștefan cel Mare. În a doua jumătate a veacului al XV-lea e un moment cînd se poate zice că negoțul sașilor, slăbind în Țara Românească, se întărește în Moldova, negustorii brașoveni se întîmplă să cerceteze mai mult păsurile grele ce duc către răsărit decît păsurile, mai ușoare, altfel, de trecut, care duc către sud. Prin urmare pe calea prin Tulgheș, dar și mai ales prin Oituz, merg atîtea cară de comerț ale brașovenilor, și, iarăși, comerțul Bistriței cu Moldova e foarte puternic pe vremea lui Ștefan, deși, din nenorocire, socotelile Bistriței pentru această epocă nu ni s-au păstrat.

La începutul secolului al XVI-lea, relațiile de comerț cu Ardealul au slăbit însă, și motivul trebuie căutat în însăși situația Ardealului. El nu se mai află în acea stare de liniște pe care o avuse atîta vreme cît fusese legat de coroana Ungariei, purtată cu siguranță și strălucire de un om ca Matiaș Corvinul, deși Ardealul avea stăpînire deosebită supt un voevod, – unul dintre aceștia, Ștefan Báthory, o importantă personalitate militară, sprijinind uneori pe Ștefan cel Mare în luptele lui.

După moartea lui Matiaș, succesorul lui fu un Iagelon din Polonia, Vladislav, suflet pasiv și fără resort – ungurii îl numesc „Dobje”, pentru că la fiecare prilej spunea „bine”, „dobrze”. Năvălirea turcească în părțile acestea devine de acum posibilă și din cauza slăbiciunii vădite a regelui, care se transmite și fiului său, Ludovic al II-lea, cel ce moare în lupta de la Mohács, cînd se pierde regatul Ungariei.

Se ivește atunci îndoiala în ce privește soarta viitoare a Ardealului. Ce se va face cu dînsul? Încotro se va îndrepta? Care va fi acoperămîntul siguranței sale?

Încă de supt stăpînirea acestui Ludovic, provincia capătă înfățișarea unui teritoriu autonom. Armata ardeleană se deosebește tot mai mult de cea ungurească propriu-zisă. Cînd turcii lui Soliman cel Măreț atacă Ungaria, această armată, supt voevodul Ion Zâpolya, om bogat, avînd legături cu Polonia, ca unul ce era din ținutul Zipsului, nu ia parte la desperata defensivă. Acest slav, cu numele abia ungarizat, are atît de puțin patriotism unguresc – ca să întrebuințăm un termin contemporan –, încît consimte să vadă Ungaria prăpădindu-se supt ochii lui. După înfrîngere, voevodul Ion Zâpolya trage nădejdea să capete coroana ungurească; pe cînd o parte dintre nobili aleargă, în puterea unui pact de familie încheiat între habsburgi și iageloni, spre acel Ferdinand de Austria, fratele lui Carol Quintul, alții aleg pe Zâpolya, și din această sciziune va rezulta acea orînduire ultimă care va da habsburgilor nordul, vestul și sudul Ungariei de odinioară, iar Ardealul și ținuturile vecine, „comitatele exterioare” pînă la Tisa, vor rămînea, o bucată de vreme, cu toatele ale lui Zâpolya. Cînd sultanul Soliman va interveni din nou, cu o puternică armată, el va fi în stare să așeze, după moartea prematură a lui Ioan Zâpolya, pe fiul lui, Ioan Sigismund, căruia turcii, cari se tot gîndeau la sfîntul Ștefan, îi ziceau „Regele Ștefan”, pentru ca, după trecere de cîțiva ani, Soliman să se hotărască a întemeia un pașalîc la Buda. După pașalîcul acesta va veni apoi cel de Timișoara, precum și stabilirea unui beg la Seghedin, a altor begi la Solnoc și în părțile vecine.

O Ungarie turcească se așază astfel la mijloc, despărțind Ungaria austriacă a vestului de Ungaria răsăriteană a lui Ioan Zâpolya și a succesorului său care își va tîrî o existență mizerabilă, mai totdeauna slăbit de boală și incapabil de a guverna.

Acum, împărțirea aceasta nu s-a făcut ușor, ci au fost lupte îndelungate. O parte din populația din Ardeal era pentru Habsburgi: sașii rămîn ferdinandiști, considerînd pe Zâpolya ca pe trădătorul creștinătății; nu-i recunosc titlul de rege care rezulta din alegerea lui și din recunoașterea turcilor; pentru dînșii el e „Janos Waida”, și împotriva lui sînt gata oricînd. Aceasta a dat prilej domnilor noștri să pătrundă în provincie. Petru Rareș a străbătut-o de mai multe ori, avînd de la Ștefan cel Mare ca moștenire Ciceul și Cetatea de Baltă, una reprezintînd un vast domeniu, cealaltă cuprinzînd cel mai important bîlci din mijlocul Ardealului. Rareș și-a întins posesiunile la Reteg și Rodna; vlădicii cari se sfințeau la Suceava stăteau la Vadul Someșului; Bistrița trebuia să plătească censul sfîntului Martin românului din Moldova, și vodă a întrat în cetatea care nu i-a fost cedată deplin și, dacă n-a putut să instaleze aici pîrcălabii săi moldoveni, el s-a înfățișat în forma unui senior care vine să vadă posesiunile sale. În orice caz, Bistrița a stat supt aripile, uneori foarte nervos cutremurate, ale domnului Moldovei. Acesta a asediat Brașovul, a ținut supt dependența sa, cu desăvîrșire, pe secui, cari stătuseră și față de

Ștefan cel Mare în atîrnare de vasalitate și-l ajutaseră în luptele lui, nu în calitate de contingente trimise de regele Ungariei, ei ca oameni supuși la chemarea voevodului român. După expediția aceasta el a cules vama la Prejmer, nu ca ocupant, ci ca domn al Moldovei. Izvoarele contemporane spun că, sprijinit pe secui și pe populația românească, el ar fi fost în stare oricînd să se înscăuneze în Ardeal.

Insă toate aceste împrejurări nu favorizau negoțul sașilor, căci situația variază de o zi pe alta. În cutare moment Petru era învingător la Feldioara și dispunea de Ardeal; într-alt moment se schimbau împrejurările, silindu-l să urmărească altă politică. Așa încît, încă o dată, negoțul săsesc e îngustat din cauza situației nelămurite și veșnic schimbătoare în Ardeal, pe cînd el se întărește din părțile polone, și călătorii, prin urmare, vin mai mult din acestea.

În privința aceasta cîteva lămuriri asupra regatului polon ca să se înțeleagă de ce importanța lui față de Moldova este mai mare acum decît înainte.

Am văzut că polonii se așezaseră în Galiția abia în jumătatea a doua a veacului al XIV-lea, pe de o parte răspingînd pe tatari, pe de alta înlăturînd ultimele stăpîniri rusești ale Coriatovicilor, și că, după stabilirea lui Cazimir cel Mare în Galiția, a urmat reunirea dinastică a teritoriului ruso-lituan cu Polonia.

În afară de greutățile colaborării cu lituanii și rușii, cari absorbiră pe cei dintîi, trebuia, pentru ca Polonia să se fixeze, stabilirea de raporturi normale față de împărăția turcească. Dar pentru aceasta era necesar alt lucru: ca Moldova ea însăși să-și fixeze situația ei față de această împărăție. Cu toate că după doi ani de la luarea Constantinopolului Petru Aron, domnul Moldovei, a fost silit să trimeată tribut turcilor – avem și astăzi actul slavon, căci turcii țineau și cancelarie slavonă, care constată această legătură –, cu toate acestea Ștefan cel Mare nu mai urmează pe căile lui Petru Aron și, cînd Moldova a fost năvălită la 1475 de sultan, i se cerea răspunderea acelei îndatoriri bănești pe care predecesorul lui, scos din scaun de dînsul, o luase față de sultan. Și în campania din 1476 turcii s-au înfățișat ca oameni cari au drepturi încălcate de un rebel față de dînșii, dator să plătească datoriile acumulate. Insă Ștefan n-a devenit tributar al împărăției decît spre sfîrșitul vieții sale, cînd a văzut, nu numai că polonii nu-l pot ajuta să recapete Chilia și Cetatea Albă, dar că au gînduri rele față de Moldova.

Cînd regele Ioan Albert vine să asedieze Suceava, supt impresia puternică a acestei trădări Ștefan a încheiat legătura cu turcii, și trupele din cetățile de jos, pierdute, merg ca avangardă în ținutul vecin al Poloniei. Astfel, avînd nevoie de turci ca să capete Pocuția, pe care a și ocupat-o, domnul moldovean a trebuit să plătească tribut.

Tributul e probabil că l-a răspuns numai cînd n-avea ce face, deși nu trebuie să considerăm lucrurile cum le considerăm astăzi, cînd există alt sentiment de onoare, și, totuși, anumite planuri economice de hegemonie echivalează pe deplin cu legăturile dependenței de odinioară. Dar, cînd Moldova rămîne tributară împărăției turcești, supt Bogdan Orbul, se puteau crea și relații durabile între regatul polon și lumea turcească. Între turci și poloni fuseseră o bucată de vreme neînțelegeri în ce privește însăși situația de vasalitate a Moldovei, fiindcă polonii pretindeau că țara e un Palatinat al regalității lor și mergeau atît de departe, încit chemau pe „Palatin“ să ia parte la alegerile de rege; năvălirile polone în Moldova erau făcute, nu ca din partea unui străin care invadează, ci ca din partea unui suzeran care vine să afirme drepturile lui. Niciodată polonii, pînă în epoca lor de decădere, în veacul al XVIII-lea, n-au părăsit cu totul aceste pretenții. Cu toate acestea, cînd Moldova a ajuns în atîrnare statornică față de împărăția turcească, firește că aceste pretenții au rămas în domeniul teoretic, rămînînd să fie reluate numai cînd domnii noștri se ridicau împotriva turcilor. Avem tratatele pe care le-a încheiat Ioan Albert și urmașii lui cu sultanii, avem privilegiile de negoț pe care le acordau în schimb stăpînitorii din Constantinopol negustorilor poloni.

Din acel moment negoțul polonilor, din răsărit, a luat locul negoțului sașilor, de la apus. Și în același timp partea răsăriteană a Moldovei a cîștigat o importanță pe care n-o avusese pînă atunci, în dauna părții apusene, care, din cauza scăderii vitalității Ardealului, trebuia să sufere și ea o scădere corespunzătoare.