Istoria românilor prin călători/Cei dintîi călători în veacul al XIV-lea

Jump to navigation Jump to search
I. Înainte de întemeierea domniilor Istoria românilor prin călători de Nicolae Iorga
II. Cei dintîi călători în veacul al XIV-lea
III. Cele dintîi alcătuiri bisericești


Principatul Țerii Românești era să se întemeieze în apropierea anului 1300 la Argeș, și, probabil, nu la Curtea de Argeș, ci la cetatea Argeșului, credem: Poienarii, iar Moldova era să ieie ființă numai pe la 1360. Să încercăm a ni închipui acum ce ar fi văzut un călător care ar fi străbătut Țara Românească în veacul al XIV-lea și mai ales în a doua jumătate a acestui veac. Aleg această dată fiindcă, precum am spus, Moldova nu se întemeiază decît pe la jumătatea veacului al XIV-lea și Țara Românească nu se consolidează decît tot în aceeași vreme, așa încît acel călător care ar fi venit în a doua jumătate a veacului al XIV-lea ar fi văzut mult mai multe lucruri, mult mai bine definite decît ar fi venit în întîia jumătate a aceluiași veac.

Înainte de aceasta însă, cîteva observații bibliografice preliminare. Călătorii din secolul al XIII-lea sînt, cum am văzut, călugări, misionari franciscani, din Ordinul Sfîntului Francisc, întemeiat de puțină vreme, cu misiunea, în rîndul întîi, de a propaga catolicismul în mijlocul necredincioșilor, între cari se cuprindeau și shismaticii de „legea grecească”, din părțile răsăritene. Chemarea lor este, mai ales, de a aduce la creștinism pe cei mai importanți păgini din acele timpuri, cari erau tatarii, cuceritori ai unei mari părți din Europa răsăriteană, întinzîndu-se pînă în Carpați, pe atunci. O mare activitate a misionarilor franciscani s-a desfășurat pentru a ciștiga populația țerilor noastre la catolicism, și în secolul al XIV-lea. Foarte deseori domnii români au trebuit, din motive politice, să iscălească „petece de hîrtie” în ce privește aderența lor la biserica romană, supt apăsarea Ungariei sau supt influența Poloniei, permițînd stabilirea de episcopi catolici la Siretiu, în Moldova, la Severin și chiar la Argeș, în Țara Românească.

Numele lor sînt foarte bine cunoscute; activitatea lor mai puțin, fiindcă erau reduși la un cerc de credincioși foarte restrîns. În Moldova erau locuitorii din orașele care abia se întemeiau pe vremea aceea: Suceava, Siretiul, celelalte fiind de creațiune ceva mai nouă; iar în Muntenia episcopii din Severin și Argeș aveau supt păstorirea lor numai un mic număr de coloniști veniți de dincolo de munți. O populație românească de aici care să fi trecut la catolicism, se poate zice că aproape nu exista. Domnii jurau pe sfinții catolici mai plăcuți regelui Ungariei spre a cîștiga în felul acesta simpatiile vecinului mai puternic și folositor în acel moment, pentru ca, pe urmă, după încetarea presiunii regale, să uite și de sfinții catolici și de toate punctele de deosebire dintre ortodoxism și catolicism. Mai tîrziu în Moldova s-a întemeiat o nouă episcopie catolică, pe lîngă cea din Siretiu, – unde lucrau și călugării dominicani sau predicatori –, episcopia din Baia, lîngă biserica lui Alexandru cel Bun, făcută pentru soția lui lituană, Rângala.[1] Episcopatul de la Bacău, încă mai nou, a trăit foarte multă vreme, avînd legături cu polonii, numai pentru secuii satelor ungurești ce se întind pînă acum în părțile dinspre munte ale județului Bacău și în județul Roman, plus două alte sate în Tecuci. Gel de la Cetatea Albă n-a funcționat decît întîmplător.

Afară de călătorii acești misionari, nu se întîmpină alții. Și chiar acești italieni, unguri, germani din părțile vecine cu slavii, de prin Silezia. ca întemeietorii episcopiei de Siretiu, nu erau cărturari ca acei din secolul al XlII-lea și nu simțeau nici un fel de chemare să puie în scris lucrurile pe care le vedeau.

Foarte rareori, în tot decursul secolului al XV-lea aflăm pelerini cari să treacă pe la noi mergînd la Locurile Sfinte. Ei puteau să meargă mai ușor îmbarcîndu-se în porturile italiene ori să apuce drumul unguresc-sîrbesc pe care l-am arătat. De la dînșii n-a rămas scris decît numai ce spun acei Peter Sparnau și Urlich von Tennstädt pe cari i-am pomenit mai sus.

Pelerini erau însă și acei cari mergeau în cruciată contra necredincioșilor. În rîndul acestora putem pune pe vestitul Schiltberger, bavarez, care a luat parte la expediția din Nicopol împotriva Sultanului Baiezid, expediție întreprinsă de regele Ungariei, Sigismund, care avea foarte multe legături cu Apusul, fiind din Casa de Luxemburg, pe trei șferturi francez; el a făcut apel la cavalerii de acolo, cari veneau din Franța, din Burgundia, cu acel Jean-sans- Peur, care pe urmă a fost duce și a avut cariera tragică ce se cunoaște, ori și din Suabia germană, ca burgravul de Nürnberg, Frederic de Zollern. După înfrîngere, mulți dintre fugari – pe |cînd Sigismund fugia pe Dunăre ca să ajungă, încunjurînd Peninsula Balcanică, pînă în Dalmația – au trecut pe la noi, unde au fost dezbrăcați de haine, după mărturia lui Froissart. Alții dintre luptătorii nerăscumpărați au rămas robi la turci. Unul dintre ei a fost și acest Schiltberger, care a stat vreo douăzeci de ani în Imperiu: scăpînd într-un tîrziu, a venit la întoarcere prin părțile noastre, pe care deci le-a văzut la 1396 în calitate de cruciat și după 1420 ca bătrîn drumeț obosit, care se duce spre casă.[2]

Alți pelerini luau drumul, care era al pelerinilor ruși, poloni, lituanieni, dar mai ales al ortodocșilor ruși, către Cetatea Albă, străbătînd o parte din Basarabia, pe la localitatea, pe care unul dintre dînșii o numește „Mitirivi Chișini”, în legătură cu cuvîntul din limba slavă care înseamnă vamă, și cu Chișinăul,[3] care ar fi existat pe vremea aceasta ca sat. De la Cetatea Albă era prilej ca drumeții să fie duși la Constantinopol, de unde luau, sau drumul de uscat, mai rar, sau drumul de mare, pentru a ajunge la Ierusalim.

În afară de călugări și de acești pelerini înarmați cari sînt cruciații, este, în sfîrșit, și o altă categorie de oameni cari au străbătut, fără să scrie, foarte adeseori aceste părți. Dar, chiar cînd nu scriu ei, se scrie despre dînșii în registrele de socoteli ale orașelor lor, care au păstrat în felul acesta însemnarea atîtor nume de oameni ce au străbătut țerile noastre. E vorba de negustori.

În veacul al XlII-lea fără îndoială foarte puțini negustori treceau pe la noi; negoțul, întrucît se făcea, se făcea indirect: țeranul nostru își fabrica singur toate cele de nevoie gospodăriei lui; lucruri care să se aducă de la străini și de străini fără îndoială ă nu prea erau, deși, în ce privește pe fruntașii societății noastre, pe voevozi pe cnejii cu atribuții voevodale, aceștia – precum am și arătat mai sus – se îmbrăcau ca nobilii unguri din Ardeal și ca jupînii sași de la orașe din aceeași vreme.

Căci, în a doua jumătate a veacului al XIV-lea, la hotarul nostru se întemeiază acele patru importante centre comerciale din care două sînt în Ardeal și două în Galiția, și se deschide astfel drumul pe la noi către Răsărit. Legătura acestor drumuri cere și stabilirea unei ordini politice cum se cade. Negustorii, am spus-o, nu întrau oriunde; li trebuia spre a se aventura să fie siguri că și marfa lor și banii și persoana lor sînt în oarecare siguranță. Pentru aceasta trebuia o „poliție”. „Poliția” e în legătură cu ordinea de stat, și consolidarea politică era deci cerința fără greș pentru începerea drumului pe la noi.

Cele două cetăți din Ardeal, care fuseseră odinioară sate și ajung în vremea aceasta numai să fie orașe, sînt cetatea Coroanei și cetatea lui Hermann, deci Brașovul și Sibiiul; Brașovul fiind în legătură mai mult cu ținuturile ce se întind dincoace de Olt, Sibiiul cu celelalte regiuni, oltene, deși negustorii din Sibiiu aveau putința de a trece și pe cestălalt țerm al Oltului, pe la Slatina, care e și pomenită în cutare privilegiu comercial din vremea aceasta.

Pe de altă parte, în Galiția, prin privilegii ale prinților și regilor ruteni, întărite pe urmă – fiindcă aici a fost întîi o Rusie roșie – de regele Poloniei, în secolul al XIV-lea se întemeiază două centre foarte importante, din care unul are legături necontenite cu noi, iar celait era mai puțin în măsură să folosească drumul moldovenesc: de o parte Lembergul, pe care ai noștri îl numeau, după cuvîntul polon, Liov, iar pe locuitori lioveni, și, pe de altă parte, Cracovia, pe care ai noștri o numeau Cracăul. Negustorii din Cracovia veneau mai rar la noi, dar liovenii era oaspeți obișnuiți ai Moldovei.

Drumul de mai tîrziu străbătea această țară, ori prin Tighinea spre Caffa genoveză, ori prin Dorohoi, Botoșani, Iași, Bîrlad, Chilia și Cetatea Albă, iar mai tîrziu cînd cetățile acestea au căzut în mîna turcilor, decăzînd, drumul a tins către Galați. Pe la Hotin, în sfîrșit, putea să fie altă linie de comerț, în legătură cu cel dintîi.

Drumul Lemberg-Caffa se chema cel tătăresc, pe cînd celait, care a avut o întrebuințare mai importantă în veacul al XV-lea, dar era mult mai slab frecventat chiar în întîia jumătate a acelui secol, era drumul moldovenesc.

Acum să vedem ce au putut să vadă și unii și alții, supt ce aspect s-au putut prezenta țerile noastre acelui care venea aducînd marfă sau îndeplinea funcțiuni religioase ori, în sfîrșit, era chemat pe aici de cine știe ce împrejurări neașteptate ale vieții lui.

Acel care apuca drumul Carpați-Dunăre și de la Dunăre către interiorul Peninsulei Balcanice, întîlnea acum în Ardeal o viață mult mai dezvoltată decît înainte. Viața aceasta începea să graviteze în jurul orașelor. Cetățile regale ale regelui unguresc, ori pierdeau cu totul importanță lor, ori păstrau importanță numai în legătură cu anume izvoare de venit local, de exemplu de la minele de sare, pe unde existau, ori se transformau și ele în orașe de însemnătate mai mică, cum e cazul pentru Turda, pentru Dej, care fuseseră odinioară cetăți și, prin această situație, căpătaseră o întocmire orășenească. Drumul tindea către cele două mari emporii de graniță ale Ardealului. Orașele se înfățișau foarte frumos: bisericile cele mari începuseră să se ridice. Biserica Neagră din Brașov, biserica vastă din Sibiiu. Mai deoparte Clujul, un Klausenburg pentru sași (nu de la Klaus, Nikolaus; ungurește, Koloszvár, cetatea lui Kolosz, pare a fi nume de împrumut), și el, ca privilegii de comerț, n-avea legături directe cu Transalpina noastră. În legătură cu comerțul, bogăția se dezvoltase foarte mult; industria era exercitată de bresle alcătuite după sistemul german: legăturile comerciale cu Germania erau așa de dese, încît orice se petrecea în viața germană de acolo avea influență asupra fraților din Ardeal. Breslele acestea, supt influența acelei vieți din Europa centrală, aveau și caracter miliar și politic. Cutare poartă, cutare parte din ziduri era apărată de cutare breaslă, corespunzind cartierului respectiv, în care se găseau mai mulți meșteri de o anume categorie. Piețile erau necontenit străbătute de mulțimea sătenilor cari veneau din împrejurimi, întinzîncl corturi, șatre, cum se întind pe alocurea și pînă în zilele noastre, deprinzîndu-se tot mai mult a cumpăra fabricatele pe care jupînii le scoteau în vînzare prin prăvăliile boltite, prin bolțile care încunjurau piața (de unde boltă, boltaș; prăvălie e de origine slavă, dar negoț, negustor au rămas latine).

În aceste pieți nu era rar să se întîlnească și oameni de la noi, trimiși ai celor dintîi domni, cari veneau pentru tot felul de rosturi, ca să cumpere ceva pentru vodă sau pentru boieri, ca să aducă un dar judelui sau juraților cari-l încunjurau, formînd consiliul municipal al orașului săsesc, ca sa transmită vestea unui domn mort și a urmașului care se ridicase în scaun ori amenințarea izbucnirii unui război. Veneau toți aceștia cu ceea ce se numește în socotelile sașilor „evangelium”, vestea bună, chiar cînd nu era bună. Îi găzduiau în anume case sașii, li dădeau de mîncare și băutură, ținînd samă de posturile noastre, făcînd socoteală de untdelemnul, de peștele dat, pentru acești oaspeți, veniți din Țara Românească sau din Moldova, căci veneau și moldoveni, mai ales la Brașov, – la Sibiiu foarte rar –, adesea și în alt centru săsesc, Bistrița, pe unde se trecea obișnuit la Baia și de la Baia către Siretiu și Suceava.

Pe lîngă negustori și purtători de „vești bune” erau chiar de la început și pribegi, învinși în luptele politice de la noi, pribegi boieri și domni pribegi. Ei erau obiectul unui joc de bursă politică al sașilor; dacă pretendentul ajungea să capete moșia părintelui sau rudei sale, evident că pentru orașul ce-l adăpostea era un foarte mare avantaj.

După ce călătorul străbătea acest Ardeal, înviat acum și îmbogățit cu existența orașelor, se trecea dincoace prin trecătoriile obișnuite, pe care le știau și românii de odinioară ca și cei de azi. Trecătoarea Jiiului, Vîlcanul, era foarte rar întrebuințată; Turnul-Roșu, în schimb, foarte des: pe acolo mergeau carele sibienilor zi de zi. În ee privește drumul brașovenilor, el pornea pe la cetatea Branului, care este pentru unguri Törcsvár (de la un vechi nume românesc: Terciu), iar pentru sași Törzburg, cetate foarte frumoasă, existînd și acum, și care poate da o noțiune a lucrurilor din veacul al XIV-lea. Acolo stăteau străjerii regelui Ungariei, domn al Ardealului, unde-și ținea voevodul, după datina noastră. Străjerii aceștia erau uneori – cine s-ar fi așteptat? – pînă și arbaletrieri, pușcași englezi – a fost un caz în secolul al XV-lea – ceea ce nu trebuie să ne mire prea mult, dacă ținem samă de originea apuseană a lui Sigismund de Luxemburg.

Se întra astfel în Țara Românească a lui vodă. Uneori acela care conducea pe călător era, un cărăuș din Ardeal, dar, de la o bucată de vreme, și cred chiar pentru epoca aceasta, se formase o breaslă specială de cărăuși la noi chiar. Mai tîrziu îi întîlnim cu numi deosebite, în legătură cu ținutul din care se recrutau: în veacul al XVIII-lea erau mai mult, se pare, prahoveni.

Drumul mergea mai departe de-a lungul Dîmboviței, pe la Rucăr și Dragoslave. De ac.olo. de la Rucăr, foarte cunoscut pentru sași și al cărui nume se întîlnește necontenit, a cărui dezvoltare e eu totul specială în ce privește regularitatea străzilor, frumuseța clădirilor de oarecare tradiție și de o bună gospodărie în care se vădește și influența săsească, se continua pe malul rîului pentru a sări, pe urmă, la cursul Ialomiței. ajungînd la Tîrgoviște.

Capitala Țerii Românești a rămas pînă la jumătatea veacului al XIV-lea tot în Argeș; Basarab cel vechi a stăpînit de aici; Alexandru sau Nicolae Alexandru, fiul lui Basarab, s-a coborît mai departe la Cîmpulung, de unde vine că, pe cînd în biserica cea mai veche de aici, cea catolică, se pomenește un primar, un jude, un „conte” săsesc la 1300, Laurențiu, în biserica domnească ortodoxă, chiar supt jețul Vlădicăi, poate fi văzută piatra de mormînt a acestui Nicolae Alexandru-Vodă, îngropat aici la 1364, piatră frumos săpată în adînc, nu în relief, ca mai tîrziu, care pomenește, în limba slavonă, acum limba cancelariei, numele marelui voevod.

După Nicolae Alexandru, Vlaicu-Vodă sau Vladislav – numele e împrumutat și el din Peninsula Balcanică; mai ales în Bosnia se găsește des numele de Vlaicu, și de obicei numele arăta și legături de familie – s-a așezat mai la șes, la Tîrgoviște.

Tîrgoviștea din veacul al XIV-lea ni-o putem închipui după anume știri, mult mai noi, dar aplicabile și pentru vremea mai veche, pentru că schimbări esențiale nu se întîmplaseră. Cetatea nu era incunjurată cu ziduri de piatră; cele de piatră, din care au rămas urme, vin de la Matei Basarab.

Vechea împrejmuire era o palisadă, din pari cu vergi împletite și acoperite cu lut, ca un gard țerănesc mai mare, capabil de a fi apărat. Dealminterea Tirgoviștea trebuie să fi fost așezată pe locul unei mai vechi cetăți, unui tîrg de pe vremuri, fiindcă sufixul slavon „iște” înseamnă totdeauna un trecuți ceva care a fost acolo (porumbiște, pajiște, săliște etc.). La facerea tîrgului nou intraseră în largă proporție oaspeți veniți de dincolo de munți, catolici, sași și unguri: o biserică a lor s-a păstrat pînă foarte tîrziu și avea la începutul veacului al XVII-lea privilegii foarte întinse, stăpinind satul Șotînga, de pildă, și Bezdadul. Singurul fapt că erau aici franciscani arată că biserica a fost întemeiată de misionari, că era, prin urmare, de o dată foarte îndepărtată.

Evident că acești străini formau miezul orașului, iar de jur împrejurul acestui miez comercial și industrial stăteau sătenii noștri. Putem vedea și astăzi, în localitățile unde cultura administrativă, năvălitoare și distrugătoare de originalitate, s-a întins mai puțin, cum se forma odinioară un oraș la noi. Iată, de exemplu: Vălenii de Munte: în jurul pieții sînt cartiere care toate au nume de vechi sate deosebite, Berivoieștii etc. O cetate, o mănăstire, o piață de schimb putea să adune și să confunde cu timpul satele vecine.

De la Tîrgoviște călătorul putea să coboare la București, care n-are nimic a face cu „bucuria”, nici cu „ciobanul Bucur”. Nu ciobanii întemeiază satele; ei sînt cutreietori de lume. Bucur trebuie să fi fost străbunul care în mijlocul pădurii ce exista odată aici – și a fost restrînsă, de o parte în pădurea Cotrocenilor, care a trăit foarte multă vreme și din care a rămas parcul de astăzi, iar, de altă parte, de pădurea cea mare din Ilfov, pădurea Vlăsiei, a găsit un teren pentru gospodărie agricolă, făcîndu-și casa aici.

Bucureștii vechi, cum am spus, erau pe partea de dincolo a Dîmboviței, unde este acum biserica Mihai-Vodă, clădită de Mihai Viteazul, dar înainte de aceasta exista fără îndoială o altă bisericuță de lemn. Și Curtea cea veche se afla colo. Ceea ce se chiamă azi Curtea Veche e numai una din formele ulterioare, dincoace de Dîmboviță, ale reședinței domnești.

De la București, așezați foarte bine, dominind întreaga regiune de pe înălțimile lui relative, și capabili de a apăra drumul comercial, se înainta în jos către Giurgiu. Giurgiul este, precum am spus, o formație cetățenească, orășenească, relativ nou. Vlad Dracul, vorbind cu un cruciat la 1445, spunea cîte pietre de sare a cheltuit Mircea, tatăl lui, ca să facă cetatea: pietrele de sare erau un articol de export în Peninsula Balcanică, un surogat de monedă.

În toată această străbatere a Țerii Românești, călătorul avea a face cu o covîrșitoare populație țerănească. Această populație era în întregimea ei liberă și stăpînitoare de pămînt. Teoria care a apărut mai tîrziu, acum cîțiva ani, a lui C. Giurescu, că s-ar fi mers de la o stăpînire boierească mai apăsătoare către libertatea tot mai mare a țeranului, este, credem, greșită. Ea se sprijină pe ce spun documentele, dar documentele se făceau de boieri, și se putea găsi un boier care să spuie că a deposedat pe țerani? Vitalitatea în domeniul politic și militar, biruințile cîștigate împotriva dușmanului, nu se pot explica decît prin majoritatea, dacă nu prin unanimitatea unei populații libere. Cu o națiune de sclavi sau din care cei mai mulți se găsesc în atîrnare, nu se face nimic nou, nimic durabil în dezvoltarea istoriei universale.

Viața de sat corespundea foarte bine cu aceea pe care am fixat-o mai sus. Toți sătenii – aceasta trebuie s-o adăugim –, toți sătenii erau copărtași ai moșiei, ai moștenirii moșului; fiecare dintre dînșii avea în întrebuințarea acestei moșii o parte corespunzătoare cu descendența lui. Aceasta în teorie. În practică însă se putea ca vreunul, oricare ar fi fost descendența lui, să fi avut mai mulți copii, așa încît avea o parte mai largă; se putea ca putința de lucru și nevoia de hrană să fie mai mică, și în cazul acesta omul, care nu lucra cu elemente muncitorești plătite, luate de aiurea, se mărginea la mai puțin în ce privește cerințele sale. Exista un fel de parte ideală, care nu se cobora pe pămînt, a fiecăruia dintre acei cari alcătuiau comunitatea urmașilor acelui moș care fusese întemeietorul.

Mai tîrziu numai, pe la 1570, cum vom vedea, în urma unei mari crize, au ajuns sătenii ca, vînzîndu-și partea, să fie siliți să o și delimiteze. Atunci vechea frăție de pămînt – vecinul fiind totdeauna un frate în înțelesul frumos al cuvîntului –, a dispărut. Pentru moment însă satele formau și o unitate morală și o unitate de sînge și o unitate materială. Acesta era un element de viață și de putere pentru oamenii de atunci.

Ca și la germanii vechi, și în ce privește apărarea țerii satele mergeau solidar: la un anume semn – se aprindeau focuri pe dealuri –, toți se strîngeau supt conducerea puținilor boieri cari stăteau obișnuit în jurul lui Vodă.

Desigur că o parte din boierimea cea veche, în ambele țeri, venea din vechii juzi și cneji. Prin urmare exista o boierime de origine românească și în ce privește sîngele. Demnitățile și rosturile deosebite, funcțiunile particulare ale curții erau însă împrumutate de dincolo de Dunăre, de la bulgari și sîrbi, firește, dar numai ca transmițători ai obiceiurilor bizantine, căci boierii erau o imitație, cu oarecare reminiscențe păgîne, a funcționarilor de curte bizantini: vistierul, logofătul, comisul, stratornicul arată și în nume originea lor grecă sau romano-greacă. Transmiterea acestor forme s-a făcut în secolul al XIV-lea, supt influența acestor vecini și în legătură cu încuscririle pe care familiile noastre domnitoare le legaseră cu vecinii de dincolo de Dunăre. În Constantinopol calitatea fiecăruia dintre acești dregători era foarte strict fixată; ni putem închipui însă că stricteța bizantină nu era îndeplinită cu cea mai perfectă exactitate la noi. Era o haină de împrumut, pe care o poartă cineva cu oarecare stîngăcie, și se putea întîmpla ca acel care purta un nume să îndeplinească, în același limp, și alte funcții. La boierii aceștia de modă slavo-bizantină se adăugia unul singur în legălură cu dezvoltarea teritoriului nostru național, Banul. Cînd Severinul ajunse să fie în legătură cu domnia de la Argeș, – ungurii au intervenit adeseaori ca să-și ia înapoi stăpînirea, în tot decursul veacului al XIV-lea și al XV-lea –, firește că Banul a trebuit să ieie loc alături de domn.

Boierii aceștia dispuneau de oarecare avere, aveau o mîndrie de neam dacă veneau din vechi familii așezate în cutare sau cutare ținut; se aflau însă, încă din veacul al XIV-lea, boieri, foarte trufași, cari nu erau de la noi, ci veneau din ținuturi cu o aristocrație mult mai veche decît acea aristocrație năseîndă a țerilor noastre. Erau pribegi de dincolo de Dunăre. Turcii întraseră în Balcani; toți acei cari aveau un nume mare, cari îndepliniseră funcțiuni însemnate și dispuneau de bani, se refugiau la noi, așa încît țerile noastre începuseră să adăpostească încă de pe vremea aceia pe reprezintanții unei puternice clase adunate din deosebitele state ale Peninsulei Balcanice.

În mijlocul boierilor, avînd dreptul de a-i numi și de a-i scoate, dreptul de a-i osîndi la moarte – și folosindu-se uneori de acest drept –, stătea domnul. Cîte un domn vechi, cum era Basarab, însemna încă mai puțin lucru; dar Nicolae Alexandru începea să aibă, acum, în independența lui, cîștigată prin lupte – tatăl lui, Basarab, biruise pe Carol Robert la 1330, cînd ungurii trecuseră părțile noastre – anumite atitudini; legăturile cu familiile domnitoare din Peninsula Balcanică se făceau tot mai dese, și fiecare din aceste legături adăugia sentimentului dinastic, pe care vechii stăpînitori dela noi nu-l aveau. Erau încă domni improvizați, dar Mircea, care avea sînge bizantin prin mama sa, Calinichia, era adoptat, oarecum, de Bizanț.

Bizantinii aveau obiceiul în vremea aceasta, ca să cîștige alianțe, să acorde unor stăpînitori vecini titlul de despoți, care titlu însemna „rudă împărătească”. Dar el se acorda unui nepot, unui cuscru, cuiva care avea, oricum, legături de sînge cu dinastia bizantină. Despotul avea dreptul la anumite forme imperiale; el purta, ca și împărații din Constantinopole, purpura, avea dreptul să încalțe coturnii roșii și să întrebuințeze în veșmînt coloarea roșie. Roșul era întrebuințat, exclusiv, și pentru pecetluirea și iscălitura, pentru monograma stăpînitorului. În chipul lui Mircea cel Bătrîn și al fiului său Mihail, care se văd pînă astăzi la Cozia, vulturul cusut cu aur al împăraților Răsăritului se deosebește foarte bine. Coroana pe care o poartă în biserică domnii noștri din acea vreme este desigur în legătură și cu concepția „domnească”, împărătească, pe care poporul și-o făcea despre căpeteniile sale, dar și cu această admitere în situație de paritate din partea Bizanțului. Mircea purta aceeași coroană și aceleași atribute exterioare pe care, dealminteri, le poartă despoții bulgaro-greci de la Chiustendil, unde era o stăpînire locală ai cării șefi, Constantin, Ioan, stăteau în legătură cu Bizanțul și căpătaseră dreptul de a purta și ei atributele despotale. Mai tîrziu, cînd în Serbia nu vor mai fi nici țari, nici crai, Ștefan al Serbiei de la începutul veacului al XV-lea, fiul lui Lazăr, va fi despot al Serbiei și va purta aceleași atribute.

Desigur că acești domni aveau și în conștiința de sine înșiși alt rost decît domnii modești pe vremuri. Din ce în ce li plăcea mai mult să aibă o curte, o cancelarie, să dea porunci bine stilizate, copiate frumos de cei mai buni caligrafi de dincolo de Dunăre; din ce în ce mai mult se dedau la ideea dinastică, și aceasta a făcut ca Mircea să asocieze la domnie pe fiul său Mihail, care libera diplome alături de tatăl său, pentru care îl și vedem pe Mihail figurînd alături de acesta în fresca de la Cozia.[4] Domnului îi plăcea să clădească biserici și mănăstiri, să îndemne pe călugări a-i pomeni numele. Este o creștere necontenită a mîndriei acestui stăpînitor, și totodată un cîștig de aderenți prin dăruirea moșiilor fără stăpîn, a pămînturilor pe care le cucerește, a posesiunilor luate din averea trădătorilor cari nu ascultă de domn. Și acei cari au primit moșii de la domn, pe viață, sau pentru a fi chiar transmise urmașilor, întră în clientela domnului: supt ordinele lor locuitorii țerii vor fi datori să alerge la orice chemare a lui pentru a-i forma armata. Cum vedem, țara se consolidează, supt puterea în creștere a domnului.

Străinul ce se apropia astfel de domnul care unea pe lîngă originile sale țerănești tot ce putea cuprinde, sănătos și real, Orientul, pe lîngă influențele ungurești – Basarab are înfățișarea unui vasal al regilor Ungariei din Casa de Anjou, «Mircea e îmbrăcat în haina strimtă a cavalerilor cruciați –, străinul acesta se simțea, fără îndoială, impresionat. El avea conștiința că întră în contact cu o viață politică care a cîștigat acum tot ceea ce-i trebuie pentru a rămînea și a se dezvolta.

Note[modifică]

  1. De unde satul Rânghileștii, în județul Botoșani.
  2. Pentru ediții v. bibliografia la Iorga, Chilia și Cetatea Albă.
  3. De la cuvîntul popular care înseamnă cascada, „gura” unui rîu, aici Bîcul, care-și are și „cheile” lui.
  4. Într-o bisericuță din munți, la Brazi, Mircea are alături pe doamna lui, Mara, firește o sîrboaică. Mihail trebuie să fie un bastard.