Istoria românilor prin călători/Înainte de întemeierea domniilor

 

Călătoriile în pămîntul românesc încep abia de la sfîrșitul veacului al XIV-lea. O observație preliminară: de ce înainte de 1389 nu-s călători cari să fi străbătut țara noastră și să fi lăsat o descriere a acestei țări? N-ar fi o pagubă esențială dacă n-am cunoaște unele din scrisele călătorilor din veacul al XVII-lea și al XVIII-lea, pe cînd, dacă am avea pentru anii 1350, ori pentru o dată din secolul al XIII-lea, lucruri privitoare la noi, ele ar fi de un folos extraordinar, dat fiind că primele documente privitoare la Țara Românească, scrise în limba latină și mai tîrziu în slavonă, sub influența vecinilor de dincolo de Dunăre, bulgari și sîrbi, dar mai ales sîrbi, sînt abia de prin anii 1370, iar, în ce privește Moldova, documentele, afară de anume legături eu străinătatea, sînt încă mai recente. Și cronicile, sau ceea ce precede cronicile totdeauna, analele, însemnînd în cîteva cuvinte evenimentele, nu pornesc decît ceva mai tîrziu, prin secolul al XV-lea, și ele cuprind numai însemnări după pomelnicele păstrate în mănăstiri, în legătură cu ctitorii lor, dînd numele deosebiților domni, și, ici și colo, amintirea unei lupte. Dar, afară de cîțiva călugări franciscani, cari au mers în părțile răsăritene, nu de dragul nostru, nu din dorința de a ne cunoaște, ci din nevoi de propagandă, cam prin anii 1250–1260, în țerile ocupate de tatari, pe cari misionarii credeau să le poată cîștiga la credința romană, afară de notele pe scurt ale unui Jean de Plan-Carpin, ale unui Ascelin și unui Rubruquis, cari toți vorbesc de poporul la care veneau, iar nu de elementele supuse acestui popor, cum eram și noi, orice știre lipsește pentru vremea veche.

Cauza este că marile drumuri de comunicație cu Răsăritul și cu Sud-Estul european nu treceau prin părțile noastre. Și se înțelege bine de ce: pentru că nu exista o ordine asigurată în aceste părți și călătorii căutau totuși o șiguranță a drumului și mijloacele materiale pe care trebuiau să le aibă pe acest drum. Călătorii se cam prădau la noi și, mai tîrziu. Guillebert de Lannoy, pe vremea lui Alexandru cel Bun, a fost jăfuit; și alți călători înseamnă aceste prădări, deși domnii întrebuințau acuma toată energia ca să oprească acest lucru.

Am mai putea spune, chiar de acum, încă un lucru, anume că, deoarece drumul mai scurt totuși trecea prin părțile noastre, țerile românești au fost întemeiate și din cauză că populația noastră ajunsese la o conștiință superioară despre puterile sale și despre țintele pe care le puteau urmări aceste puteri, dar și din nevoia de a avea un păzitor al drumului mai scurt care trecea prin teritoriul nostru. Atunci domniile noastre au fost fundate și cu mijloacele materiale date de drumeții negustori pe aici.

Înainte de aceasta însă erau două drumuri mari către Răsărit: unul trecea la nord de Moldova de mai tîrziu, prin părțile Galiției, pornind din Europa centrală, din părțile germanice, spre a trece în stepa rusească. Drumul acesta era foarte natural, fiindcă, înainte ca să-l bată misionarii în secolul al XIII-lea, fără îndoială că-l bătuseră atîția negustori germani. Monede germane se găsesc nenumărat de multe în stepa răsăriteană. Negustorii făceau parte din acea vastă asociație medievală care se numea Hansa și pe care o formau Lübeckul, Brema, Hamburgul și alte centre hanseatice. Mergeau pe această cale de nord și pătrundeau pînă foarte adînc în părțile Novgorodului. O parte din orașele rusești au fost întemeiate prin acești negustori; așezămintele pe care le-au conservat aceste orașe pînă tîrziu în secolul al XVII-lea sînt așezăminte germanice, avînd un drept, prin urmare o bază de jurisdicție, cu totul deosebit de dreptul consuetudinar, de obiceiurile pămîntului ale rușilor și slavilor în genere.

Un alt drum, care ducea către Peninsula sud-estică a Europei, către Peninsula Balcanică, trecea prin Ungaria, străbătînd-o în diagonală. Drumul acesta era obișnuit și pe vremea bizantinilor: el ajungea în părțile Belgradului și la însemnata cetate care a fost în evul mediu Branicevo, se cufunda pe urmă în vasta pădure sîrbească și bulgărească, ce ocupa un teritoriu imens. Părțile dintre Niș și Vidin erau cuprinse de acea foarte mare pădure, cum și prin alte părți din regiunea aceasta răsăriteană existau codri imenși ca acela de la care Teleormanul și-a luat numele (Deli-orman înseamnă „pădure mare”, și este un Deli-orman și în părțile dobrogene, unde iarăși a fost, deci, o pădure mare). Și în părțile județului Ilfov, exista pădurea cea mare a Vlăsiei, a cării amintire s-a păstrat în limbă, pentru că încă în secolul al XVIII-lea pădurea exista. Tot așa în Moldova aflăm codrul Ghigheciului, de unde un ținut întreg s-a numit Codrul, și în județul Dorohoi pădurea care începea la gura Herței și pe care o pomenesc anecdotele populare.

Se străbătea, prin urmare, pădurea aceasta mare sîrbească și se mergea către Adrianopol și Constantinopol.

În felul acesta noi eram cuprinși, ca o regiune fără rost pentru cultură, în triunghiul care se făcea între aceste două linii de drumuri.

Iată de ce n-au trecut călători prin părțile noastre înainte de Peter Sparnau și Ulrich von Tennstädt, la 1389.^[1]

Dar, dacă am fi avut o descriere de călătorie prin părțile noastre înainte de 1839, iată ce ne-ar fi putut povesti călătorul, și de data asta ne substituim, lui, cu informații căpătate pe alte căi.

Acela care, în loc să se îndrepte spre Belgrad prin Ungaria de sud, ar fi luat drumul Ardealului, de acolo ar fi trecut, cum au trecut cavalerii teutoni, după 1200, în părțile Câmpulungului, – unii pretind că și prin părțile Buzăului, dar nu găsesc nici o dovadă pentru aceasta. Și de la Cîmpulung ar fi coborît pe Rîul Doamnei în valea Dîmboviței, iar prin acea vale, fără să atingă Tîrgoviștea, așezată pe valea altui rîu, Ialomița, ar fi ajuns la București, care pe vremea aceasta era un simplu sat, fără cetatea de mai tîrziu, în umbra căreia s-au dezvoltat Bucureștii vechi –, pe malul celalt. De la satul urmașului moșului Bucur ar fi trecut la Giurgiu, și pe la acest vad ar fi ajuns în Peninsula Balcanică.

Să ne punem în locul călătorului de atunci și să dăm o impresie a principatului Țerii Românești așa cum el exista atunci.

Cine, pe la 1260–80, ar fi luat drumul Ardealului, ar fi găsit o Țară Românească pe care noi, astăzi, trebuie să facem sforțări de minte. Înlăturînd anume prejudecăți și idei primite în școală, pentru a o înțelege. Țara Românească, în conștiința poporului nostru, însemna tot pămîntul locuit de români asupra căruia nu s-a întins o stăpînire străină. Evident, românii din vremea aceea nu erau în stare să zugrăvească această țară, ei cari nu scriau și nu cetiau; cu toate acestea nu știu dacă e mai bine să aibă un popor o hartă pe care o poate zugrăvi, dar nu ar putea-o apăra, decît să aibă o țară pe care să știe a o apăra fără să fie în stare a o zugrăvi.

Țara Românească însemna o concepție absolut romană, pe de o parte, și, pe de alta, absolut modernă, fiindcă epoca modernă ține samă de dreptul național și de configurația geografică, cu hotarele ei naturale. Poporul nostru s-a îndreptat după lucruri pe care alte popoare le-au neglijat. El și-a închipuit țara lui totdeauna în legătură cu întreg trecutul și tot pămîntul pe care l-au locuit ai lui.

Deci, cînd în anume documente ungurești se întîlnește pomenirea „țerii” sau a „pădurii românilor”, nu trebuie să ni le închipuim cu caracter local, ci în legătură cu această concepție populară, așa de veche, așa de vastă, așa de dreaptă și așa de fecundă, care este a Țerii Românești de caracter național și de configurație geografică naturală.

Intrînd în Ardeal, se vedeau orașe în formațiune, care firește nu erau românești, orașe întemeiate de sași pe baza privilegiilor date de regii Ungariei cu cîteva decenii mai înainte. Orașe încă foarte nouă, dezvoltate astfel din sate: sașii cînd au fost aduși în părțile acestea nu au venit numai din regiuni pur germanice, ci mai ales din acelea renane, unde sîngele galic e foarte mult reprezintat; limba lor e foarte apropiată de dialectul alzacian și titlul pe care și-l dădeau odinioară e de „flandri”, din care românii au făcut Flondor, cum au făcut „fleandură” din postavul de Flandra.

Era o deosebire vădită între satele lor și satele noastre. Satele sașilor, fiindcă ei veneau mai mult din părțile Rinului, aveau un caracter coerent, roman, cu case lipite, cum sînt cele italiene sau franceze, pe cînd satul barbar, trac, este compus din case risipite, încunjurate cu gard, avînd ogorul în altă parte, iar tocmai la margene iezerul, sau heleșteul, și pădurea. Dar faptul că în Ardeal satele săsești se întemeiaseră pe bază mai mult romanică, a ajutat foarte mult ca ele să se prefacă, potrivit nevoilor economice, în orașe; trecerea satelor cu case compacte la orașe a fost mult mai ușoară, pe cînd la noi ceea ce a împiedecat schimbarea a fost tocmai risipirea caselor, orașele noastre chiar păstrînd pînă astăzi caracterul sătesc în mahalalele lor.

Centrele acestea negustorești din Ardeal erau încă foarte mici; înflorirea lor depindea, cu toate privilegiile de care se bucurară în curînd, de deschiderea de drumuri, și drumurile nu erau încă deschise.

Afară de aceste tîrguri se ridicau ici și colo cetățile regelui Ungariei. Ele veneau după „pădurea regelui” – acesta este sensul cuvîntului Erdély, de unde s-a făcut Ardealul, – adecă partea din pădurea cea mare răsăriteană care ajunsese în stăpînirea regelui Ungariei: după această pădure „ultrasilvană” se întindea, dincoace de părțile bihorene, „regiunea de dincolo de pădure”, Transsylvania.

În jurul cetăților regelui Ungariei, călătorul putea să vadă un număr de oameni strînși din toate părțile și așezați supt supravegherea și exploatarea dregătorului numit de rege, iobagul fiind elementul militar (numele poate fi peceneg). Aici nu este o inovație a ungurilor, cari nici n-au inovat nimic, ci au imitat pedant, precum imitează totdeauna popoarele finice, uralo-altaice. E sistemul cel vechi carolingian, germanic: cum au făcut carolingienii față de saxoni, în ținuturile locuite de aceștia prin mijlocul Germaniei și părțile mai orientale, tot așa au procedat și ungurii, plagiind pe carolingieni, astfel cum, mai înainte de aceasta, îi plagiaseră slavii din Panonia și din Moravia.

Poporul nostru însă, aici ca și aiurea, nu cunoștea decît Țara Românească, pe care o împărțea pe rîuri; chiar și acuma poporul din Ardeal nu recunoaște Ardealul decît dincolo de Olt și dincolo de Bîrsa: Țara Oltului nu e Ardeal; și tot așa Țara Bîrsei e în afară de Ardeal. Chiar în părțile nordice și nord-vestice sînt ținuturi care n-au nimic a face cu Ardealul, precum Țara Oașului, de la Havas, care înseamnă în ungurește munte, și Maramurășul, al cărui nume vine de la una din apele care curg în aceste părți. În părțile de dincoace este țara Jiiului, țara Oltului. Nu se mai zice astăzi țara Argeșului, țara Prahovei, țara Ialomiței, deși s-a zis fără îndoială odinioară, și de acolo vin numele județelor și astăzi, căci județul Prahova înseamnă țara Prahovei și județul Ialomița, țara Ialomiței; de aici vin și o mulțime de nume de familii, Prahoveanu. Ialomițeanu etc. Iar dincolo, în Moldova, era țara Siretiului, țara Moldovei, de unde s-a făcut principatul Moldovei, și iarăși nume de familie ca Sireteanu arată că vechea concepție populară trăiește în masele de la sate și pînă astăzi.

Deci, călătorul ar fi trecut prin partea de Țară Românească ocupată acum de unguri, pe lîngă orașele care abia se înjghebau pe lîngă cetățile în jurul cărora se strîngea o populație țerănească mai mult sau mai puțin liberă ori cea în general neliberă, din care făceau parte și românii. Dacă ar fi mers mult mai spre răsărit, ar fi întîlnit, am zice, o „zonă de supraveghere”, care se găsea în mîinile unor elemente ungurești desfăcute foarte de curînd. Fiindcă secuii nu sînt nici din vremea lui Atila, nici chiar din timpul venirii sașilor, ci au fost așezați de cavalerii teutoni la graniță, către pecenegii cari se găseau în părțile noastre. Ei au venit în număr mic și au găsit o cultură populară românească, de unde pînă astăzi au o îmbrăcăminte asămănătoare cu a românilor și își cultivă cîmpul în același fel; casele secuilor sînt făcute, nu după modelul unguresc, care e imitat după casa slavo-germanică, ci după sistemul caselor românești; prin urmare nu cu cotul la stradă, ci cu fața întreagă, cu stîlpi în tinda deschisă; desigur că și folclorul lor are o asămănare cu al nostru.

De la o bucată de vreme, călătorul ar fi ajuns în Ținutul nou al cavalerilor teutoni. Cavalerii fuseseră în Palestina, la Locurile Sfinte, și îndepliniseră acolo funcțiuni permanente de cruciată; pe urmă, nemaiputînd trăi în aceste părți pierdute către necredincioși, au trecut în regiunile europene. Înainte de a ajunge în Prusia, pe care au colonizat-o în sens german mai tîrziu, ei s-au așezat, prin contract cu regii unguri, în părțile Brașovului. Au întemeiat cea dintîi adevărată sălășluire orășenească în Ardeal, aici la „Cetatea Coroanei” (Kronstadt), lîngă satul român al Brașăului, pentru regele Ungariei. Ei au început și Biserica Neagră, isprăvită însă mai tîrziu, dar desigur că încă în acest timp trebuia să existe pentru teutoni un burg, care avea și caracter religios și caracter militar, cum a fost în Prusia Marienburgul și altele, iar cultul Maicii Domnului, așa de răspindit și în secuimea rămasă pios catolică pînă. azi, era elementul moral de coeziune al acestor așezări.

De la Brașov călătorul ar fi trecut, tot pe drumul cavalerilor teutoni, dincoace, la noi, și ar fi ajuns, cum am spus, în vechiul Cîmpulung, pe care elementele acestea teutonice, ca și elementele săsești și ungurești care au fost colonizate de teutoni în același loc, îl numeau Langenau (Au înseamnă cîmp, de unde finala, care se întîlnește așa de des la sfîrșitul localităților germane din răsărit). Langenau, vechiul oraș teutonic, avea în centrul său ca miez de așezare un turn și o biserică catolică. Această biserică din Cîmpulung avea oarecare reputație: în secolul al XV-lea se vedea aici o urmă a piciorului Sfintului Iacob.

Avem știri documentare care arată că opera de desnaționalizare a elementelor venite dincoace de munți, la Cîmpulung, Începuse de pe la 1200 încă și că oamenii părăseau, nu numai limba lor națională, dar și credința lor catolică, pentru a întră în ortodoxia noastră. O scrisoare a Papei se plînge că acei „falși episcopi”, necanonici, shismatici, cari erau vlădicii noștri de mănăstiri, din schituri de lemn, fac să se piardă sufletele coloniștilor veniți dincoace de munți.

De la Cîmpulung, mergînd mai departe, călătorul ar fi întîlnit tot sate românești, avînd întru toate înfățișarea din timpurile noastre. Satele acestea cuprindeau numai rude, toți locuitorii unui sat scoborîndu-se din același strămoș, al cărui pămînt se chema moșia lui și al cărui nume se pomenea în numele satului și în numele fiecărui membru: Albeștii Înseamnă urmașii lui Albu. Pămîntul era al strămoșului care tăiase codrul, care scosese rădăcinile, înlăturase pietrele și făcuse ogorul. Și el nu era împărțit: ca la vechii germani, fiecare lua atîta ogor cît putea lucra, în proporție și cu calitatea de rudenie, și cu numărul membrilor familiei sale. Nu era iarăși exclus, fiind oameni puțini și teritoriul mare, sistemul, pe care-l preconizează și unii agronomi moderni, de a se muta partea cultivabilă de la un loc la altul, iar restul locului să rămîie necultivat, pentru a se îngrășa de la sine sau prin pașterea turmelor.

Vite erau pretutindeni, în număr foarte mare: turme de oi, cirezi de vite albe fiind mai puține. Boierii, prin Oltenia, mai ales, creșteau și porci, într-o epocă ulterioară, dar acum nu erau încă boieri, și baza culturii de vite a țeranului o forma oaia.

Trecînd călătorul prin satele acestea, de-a lungul văii Dîmboviței, ar fi întîlnit în cîte un sat mai mare un jude, peste un grup sătesc care se chema poate popor, termin păstrat în nomenclatura aplicată la vii și în aceea a parohiilor (se zice a fi cineva „de popor” la cutare biserică). Foarte veche dregătoria aceasta a judelui… Cînd au fost vizigoții prin părțile noastre, ei erau, nu supt stăpînirea unui rege, ci a unui jude: judele Atanaric. Și, deoarece aiurea vizigoții n-au trăit supt juzi, aceasta a făcut să se presupuie că încă de atunci, pe la 370 după Hristos, noi aveam obiceiul de a trăi supt juzi. Se dusese puterea împăratului, și populația se organizase de la sine, după nevoi elementare. Adaug un lucru care nu s-a observat pînă dăunăzi: că în Italia, pe vremea năvălirilor barbare, după dispariția imperiului roman de apus, toți șefii populației se chemau judecători. În Sardinia, care n-a fost alcătuită altfel decît popular, a rămas sistemul guvernării prin juzi pînă aproape de timpurile moderne. Lucrurile acestea trebuiesc, deci, luate împreună: Atanaric, juzii din Roma și din alte părți, juzii din Sardinia, chiar din Corsica, din anume văi ale Alpilor, pînă în Tirol, datinele poporului nostru, pentru ca să-și dea sama cineva cît de caracteristic romanic era acest așezămînt.

Acum, peste toată valea, de la un capăt la altul, peste mai multe văi, era un voevod.

La Academia Română, răposatul Ion Bogdan a pus întrebarea, nu cumva pe lîngă terminul acesta, slav, de voevod, însemnînd conducător de oaste, am păstrat o bucată de vreme și un corespondent românesc, vechiul cuvînt latinesc, de duce. Este cu putință, deși el nu se întîlnește.^[2]

Aceasta era funcția superioară: voevodul, atunci în veacul al XIII-lea. Dar eram înrîuriți și de către vecini, și mai ales de către vecinul de la Nord, căci trăiam în vremea aceea mai mult supt influența occidentală, latină, exercitată prin unguri. Cea dintîi organizație străină făcută pe pămîntul nostru a fost la Severin: Banul regelui Ungariei, care stătea în cetatea ale cării urme se văd și astăzi în oraș: turnul în ruine al Banilor din veacul al XIII-lea. Un dregător cu acest nume, în Croația, bătea moneda care se numea, după numele lui, ban. S-au găsit multe exemplare din această monedă, care era de o răspîndire așa de largă, încît orice alta a păstrat la noi numele acesta, în loc să fie numită cu un derivat din latinește sau slavonește. Totuși numele de „aspru” pentru moneda de argint supțire bizantină pare a fi trăit foarte multă vreme la noi și numai într-o epocă relativ puțin depărtată a dispărut^[3], și perperul bizantin a păstrat numele său, care există, foarte tîrziu, în numele dăjdii la vii, părpăritul; cuvîntul „galben“, pentru moneda cea mai prețioasă, trebuie să fie un termin extrem de vechi, ceea ce înseamnă că noi cunoșteam aurul; banul de aur se chema însă și „ban roșu”. Va să zică era asprul, ceea ce însemna banul alb, era banul galben sau banul roșu.

Voevodul acesta, deși supt influența culturii apusene, cu toate acestea în mare parte era țeran, și tot ceea ce formează o curte, cu dregători, cu venituri, nu exista pe vremea aceasta, și nu existau nici veniturile care se culegeau mai tîrziu de la negustori, la vămi, ci și judele și voevodul trăiau din veniturile lor țerănești și din acelea care veneau din gloabă. Calul se zice și azi gloabă, pentru că în timpurile vechi o unitate de plată era el, calul, de unde și domnului de mai tîrziu, cînd era vorba să i se facă un dar, i se dădea un cal de călărie.

Mai tîrziu însă voevozii trăiau după obiceiul nobilimii ungurești vecine și, cînd s-a ridicat la Argeș piatra de pe mormîntul lui Vodă Băsărabă, căruia ne-am deprins a-i zice Basarab^[4], s-a găsit fruntea cu diademă de mărgăritare, trupul strîns în mătasă cu stema angevină a crinului, mijlocul în cingătoare cu placă de aur frumos sculptată.

În părțile de lîngă Dunăre, pe atunci, pe la 1260, se puteau întîlni însă, măcar într-o nomenclatură de județ, rămășițele altei Țeri Românești decît fără Românească din munte. În sus, supt influența ungurilor, începuse pe încetul o închegare a voevodatelor. Un privilegiu al regelui Ungariei, pentru alți cavaleri decît teutonii, pentru ospitalieri sau ioaniți, pomenește în vremea aceasta juzi ca Ioan și Fărcaș și juzi cu atribuțiuni voevodale ca Litovoi, toți aceștia în părțile oltene, ca și un voevod care nu era jude și nu stătea supt influența regelui, Seneslav de la Argeș. Dar în părțile de jos fusese, încă de pe la anul 1000, cu două sute de ani înainte, o întemeiere de domnie românească, sprijinită pe cetățile de pe malul celait al Dunării, pe Silistra în rîndul întîi. Cu atita timp înainte ca Argeșul să fie centrul domniei din sus a Țerii Românești, – și poporul făcea, măcar în Moldova vecină, o deosebire între Țara-de-sus și Țara-de-jos – a fost această domnie de jos a Țerii Românești, cu cetatea Silistrei românești, zisă de noi, după Durostorul roman, Dîrstor, care e foarte bine deslușită în paginile vestitei scriitoare bizantine Ana Comnena. În partea aceasta era un voevod, Tatul, nume foarte caracteristic românesc, popular. De aici a rămas în nomenclatura țerii noastre ca o urmă despre acest voevodat numele de Vlașca, ce înseamnă „Țară Românească”; i se zicea slavonește fiindcă precum, pentru cei de sus limba statului a fost întîi limba latină, pentru cei de jos era limba slavonă (tot așa în vechea terminologie slavă a rămas Starichiojd, care înseamnă Chiojdul Vechi, iar în Moldova părintele Bobulescu îmi făcea o paralelă foarte interesantă de sate care se chiamă și slavonește și românește; același sat are, adecă, două nume: unul popular și altul de cancelarie).

Dacă drumețul ajungea la Dunăre, Giurgiul, în formă de oraș pe vremea aceasta nu exista; ființa numai un sat. Tot ceea ce se spune despre genovezi pe Dunăre, legenda cu San-Giorgio, după care s-ar fi numit Giurgiul, n-are nici un temei. Giurgiu e forma românească a lui Gheorghe, precum, față de forma bisericească Nicolae, Nicoară e forma populară. Mai tîrziu, mult mai tîrziu, în legătură cu vama s-a făcut cetate, și lîngă cetate s-a strîns un oraș.

Călătorul, negustor sau diplomat, care ar fi cercetat ceea ce era să fie la jumătatea veacului al XIV-lea Moldova, ar fi găsit și aici juzi, dar ei erau mai închegați în ținuturile de jos, decît în Moldova. Aceasta nu înseamnă, cum s-ar crede de cineva judecînd superficial, că regimul de juzi și voevozi nu exista și în Moldova, fiindcă documentele nu-l pomenesc. În cele dintîi acte de donațiune ale domnilor Moldovei se întîlnesc totuși mențiuni ca acestea: „dau locul cutare unde a fost jude cutare” sau „juzi cutare și cutare”. Aceasta înseamnă, deci, că sistemul juzilor exista încă, pe o vreme cînd în Muntenia judecia sau județul, – judecia e hotarul, baza teritorială, județul e autoritatea, – populația fiind mai deasă, mult mai deasă, s-a dezvoltat pînă la situația care durează și în timpul nostru, căci hotarul a rămas cam ca acela de la 1300. Față de departamentele franceze, atît de proporționate, de parcă ar fi fost trase de geometri, cum au și fost trase după 1789, județele muntene prezintau forme din cele mai nesimetrice, fiindcă ele corespund tradiției de odinioară. În Moldova aceste așezăminte s-au uscat în sămînță, împărțirea țerii făcîndu-se după ținuturi, în legătură cu orașele și cetățile. În Moldova judecia și județul au rămas, deci, cuprinse astfel în mica viață de sat. Țara s-a păstrat astfel în vremea aceea mult mai primitivă în ce privește alcătuirile românești, deși străbătută de influențe străine superioare: ungurești și polone.

Dacă, acum, călătorul se cobora pînă la Dunărea-de-jos, el afla aici două importante cetăți, anterioare întemeierii domniei moldovenești, Chilia și Cetatea Albă, – pentru bizantini neagră, fiindcă era veche, iar pentru barbari albă, fiindcă din pădurile lor piatra li se părea astfel.

Cetățile acestea sînt extrem de vechi. Chilia, care se chiamă Licostomo, după numele vechi al gurii Dunării, „Gura Lupului”^[5], era așezată, nu unde este Chilia Nouă basarabeană, ci la Chilia Veche, din Dobrogea, în insulă. Aici pămîntul acopere clădirile ce vor fi fost vreodată. Dincolo, la Cetatea Albă însă, zidurile sînt extraordinare, cele mai frumoase din tot Orientul; ele arată ce puteau face genovezii cari au venit tocmai pe acest timp aici, căpătînd exploatarea Mării Negre, de la paleologii restabiliți în Bizanț, la 1261. Aici era desigur un tîrg mare: veneau oameni din interior cu grîne, cu pește și alte produse naturale, și corăbii soseau din toate părțile. Brăila munteană poate că n-avea încă ființă pe atunci, ci era numai un sat al lui Brae (de unde Brăila, Brăescu, Brăiloiu). Dacă Licostomul avea oarecare importanță, Cetatea Albă, Maurokastron, cum îi ziceau bizantinii acestei Cetăți Albe, avea, astfel, în mare parte monopolul comercial în bazinul occidental al Mării Negre.

Aici era – vom vedea-o – și un episcopat. Ai noștri atîrnau pentru Moldova de vlădica de Cetatea Albă, precum cei din Muntenia de vlădicii de dincolo de Dunăre: de cel din Vidin pentru ardeleni și de cel de Silistra pentru munteni. Pe la cetate se îmbarcau și pelerinii ruși cari mergeau la Constantinapol.

Și încă o observație: e cu neputință să se găsească pe malul unui rîu sau pe țermurile unei mări o cetate înfloritoare, unde se fac schimburi importante, fără ca din aceasta să nu se resimtă și toată viața Hinterlandului, a regiunilor interioare.

Note

1. Manuscriptul călătoriei se află în biblioteca de la Weimar; l-am retipărit în Acte și fragmente privitoare la istoria românilor, III. Călătoria, analizată în Istoria comerțului a mea, I, cuprinde numai localitățile din cale.
2. Mai tîrziu, Miron Costin are forma italiană de ducă.
3. Poate să fi dispărut și din cauza semnificației adjectivale a cuvîntului.
4. Numele e cumanic, din categoria celor cu sufixul-abă (Toxoabă, Talabă, Tîncabă).
5. Și azi pe acest braț dunărean Vîlcovul – cum observă d. G. Vâlsan – înseamnă în slavonă tot „Gura Lupului“.