Istoria românilor prin călători/Călătorii războaielor turco-polone

Jump to navigation Jump to search
I. Informatori catolici înainte de domnia Brâncoveanului Istoria românilor prin călători de Nicolae Iorga
II. Călătorii războaielor turco-polone
III. Alți călători mireni prin țerile noastre pînă la 1700


Călătorii cari se înfățișează acum pot forma laolaltă un capitol deosebit din istoria acelora cari au străbătut prin regiunile noastre căutînd, sau găsind fără să caute, informații privitoare la dînsele. Sînt aceia cari cercetează Țara Românească și mai ales Moldova în legătură cu războaiele dintre turci și poloni – pentru că nu sînt încă de acei călători cari să vie la noi din dorința de a ne cunoaște.

De la o bucată de vreme există o chestiune de interes general, am zice: european, care cuprinde și țerile noastre, și oameni din deosebite regiuni ale Apusului sînt îndemnați a veni în părțile noastre: e acest război turco-polon.

Dacă a fost vreo țară care să fi evitat războiul cu turcii, e fără îndoială Polonia. Pe cînd Ungaria a fost aproape necontenit în război cu aceia cari, fiind păgîni, erau indicați ca dușmani pentru un regat apostolic cu misiune de cruciată, cu Polonia nu era așa. Polonia e cu adevărat un regat național, întemeiat de la început de oamenii săi pentru scopurile lor, și care deci nu căuta neapărat în necredința dușmanului un motiv de luptă. Cît timp polonii puteau să se ferească de dușmănia sultanului, au făcut-o.

În tot secolul al XV-lea lucrul acesta se observă foarte bine. Ștefan cel Mare în cea mai mare parte a luptelor lui a fost lăsat fără sprijin de regele Poloniei, care a dat contingentul său numai în anumite momente și în condițiuni foarte modeste și foarte discutabile. Cînd, la sfîrșitul acestui secol, Ioan Albert, fiul regelui Poloniei, vine în ajutorul lui Ștefan, o face în condiții care nu puteau să salveze independența Moldovei, și cînd același prinț, ajuns însuși rege, întrebuințează cauza cruciatei, planul de luptă împotriva păgînilor, întenția de a-i scoate din Moldova e numai un mijloc pentru a intra în țară, unde voia să răstoarne pe domn ca să puie în loc pe unul din frații săi.

În întîia jumătate a secolului al XVI-lea, iarăși, polonii se feresc cît pot de orice ciocnire cu armatele turcești, cărora n-aveau ce li opune. Și, prin urmare, în loc să-i vedem colaborînd cu moldovenii împotriva turcilor, pe vremea lui Petru Rareș, sultanul Soliman primește plîngerile lor contra domnului Moldovei ca să-l răstoarne pe acesta, potrivit cu interesele polone, la Hotin și aiurea.

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea fiind adus pe tronul Poloniei, Ștefan Báthory, un ungur care fusese prinț al Ardealului ca vasal silit al turcilor, noul rege se gîndește ca, în legătură cu cazacii și peste țerile noastre, să înceapă lupta menită a da regatului granița Dunării, idee împărtășită și de cancelariul Ioan Zamoyski, care va rămînea, după moartea lui Báthory, factorul cel mai influent din țară, avînd, pe lîngă ambiția polonului, și sentimentele omului cult din Apus, omul Renașterii, față de barbarul profanator.

Această luptă, pe care regele Ștefan n-a avut vreme s-o pregătească dar Ioan Zamoyski începuse a o pune la cale, cînd a așezat la 1595, pe Ieremia Movilă în Moldova și a scos pe Mihai Viteazul în folosul lui Simion, fratele lui Ieremia, e apoi stîrnită de turci, de un tînăr sultan, Osman, care avea nevoie să-și cîștige popularitate, mai ales în elementele militare: el face deci o expediție la Hotin.

I se răspunde prin acea invazie în Moldova a Hatmanului Zolkiewski, care duse la catastrofa retragerii din Basarabia.

Acum, după încercările acestea de cruciată la începutul veacului al XVII-lea, Polonia întră într-o fază de adîncă decădere provocată și de nesiguranța în ce privește succesiunea tronului. La un moment, din dinastia de Suedia, dinastia Wasa, după Sigismund, adversarul lui Mihai Viteazul, și după Vladislav, fiul lui, vine ca rege Ioan Cazimir, fratele lui Vladislav, un prinț care dusese cu totul altă viață decît aceea care l-ar fi pregătit, cu toate recentele visuri ale unei noi cruciate ce ar fi dus armele creștine pînă la Constantinopol, pentru un rol de luptător în Orient, în împrejurări așa de grele. S-a început de atunci încă a se ventila ideea împărțirii Poloniei.

Pentru această împărțire era întîi candidatul suedez, reclamînd aceleași drepturi pe care le reclamase și le cîștigase Sigismund Wasa, Carol Gustav; apoi prințul Ardealului, Gheorghe Rákóczy al II-lea, care spera și el să fie rege în țara unde stăpînise înaintașul său, Ștefan, și pe care o rîvnise alt înaintaș, Gabriel Báthory.

Ardeleanul a făcut astfel o expediție la care au luat parte și moldoveni și munteni, dar care a mers rău, intervenind tatarii, cari prind cea mai mare parte din oaste. Constantin Basarab și Gheorghe Ștefan și-au pierdut astfel tronul, dar nici suedezii, cînd au intervenit pe sama lor, n-au putut să-și ajungă scopul, deși au cucerit cea mai mare parte din țară, ajungînd să-și impuie regele și în Varșovia.

Din toate acestea a rezultat o zguduire adîncă a regatului, și, pe cînd înainte chestia Poloniei fusese deschisă pentru creștinii din Apus, acum, după ce aceștia, suedezi, ardeleni, se dovediseră că nu pot să cîștige Polonia în puterea dreptului de moștenire sau de cucerire, chestia Poloniei rămîne deschisă de partea cealaltă, de către turci.

Pe de altă parte, acești din urmă aveau nevoie de altfel de expediții: la începutul veacului, dinastia turcească fiind compromisă, fusese necesar ca un tînăr sultan să încerce o mare lovitură de prestigiu în părțile Poloniei; în a doua jumătate a secolului, căzînd și mai adînc nu numai dinastia, dar statul otoman întreg, marii viziri din casa Chiupruliilor, o adevărată dinastie, au judecat că s-ar putea ajunge la o întinerire a imperului prin reluarea războaielor.

S-a încercat întîi lovitura împotriva germanilor din imperiu, cu lupta de la Sankt-Gotthard, în care turcii au fost învinși și siliți să primească o pace defavorabilă. Atunci, fiindcă lor li era indiferent pe cine atacă, și-au ales un dușman mai slab, pe care Europa apuseană nu putea să-l ajute așa de ușor, în polonii slăbiți.

Deși au suferit înfrîngeri cum a fost cea de la Hotin din partea lui Ioan Sobieski, – pe vremea aceea, emulul lui Zamoyski era numai comandant suprem al armatelor regelui Mihail Wiszniewiecki –, ei au continuat războiul pentru război și regenerare, amestecîndu-se în el și cazacii, marele duce de Moscova însuși, și ajungînd să se dezvolte ca element complementar cu războiul turco-polon un război turco-rus, cu o pace separată între prințul moscovit și sultan.

După toate aceste explicații, venim la cea dintîi călătorie din această vreme, cuprinsă într-o carte din 1678, foarte rară, pe care, acum cîțiva ani, domnul general Vlădescu, atașat militar la Roma, a comunicat-o Academiei române și care a format obiectul unui memoriu[1].

Călătorul acesta este Cornelio Magni, și cartea lui se cheamă: Ce am putut culege mai curios și mai interesant în călătoria mea în Turcia.

El spune că a cules știrile lui în doi ani de călătorie și locuință în acele părți. Astfel, el avea toată experiența trebuitoare pentru a judeca bine împrejurările de la noi, ca unul care străbătuse deosebitele provincii turcești, așa încît putea să-și deie samă de sensul unor anumite lucruri care ar fi rămas neinteligibile pentru cineva nepurtat prin locurile acestea. A fost în Cipru și în Smirna; a întovărășit chiar pe vestitul călător francez Chardin, a cărui descriere este una din cele mai prețioase cu privire la Turcia din veacul al XVII-lea[2]. Foarte prețioase sînt știrile privitoare la situația creștinilor, în genere, din Imperiul otoman.

Cînd sultanul Mohamed al IV-lea pleacă personal în expediție prin Moldova, reînnoind campania pe care cu cinzeci de ani în urmă o făcuse înaintașul lui, Osman, italianul caută să cunoască locurile noastre, și, avînd legături cu ambasadorul german și cu cel al Olandei, acesta vechi prieten al Porții, ca unul ce reprezintă o putere ce nu se luptase niciodată cu turcii, iar cel german găsindu-se după ciocnirea cu imperiul în situație de prieten, capătă scrisorile trebuitoare pentru ca să între în țară și să urmărească evenimentele ce se așteptau.

Pornește pe apă, de la Anhial, unde se culegea sare din apele mării și unde, în secolul al XVI-lea, fuseseră curțile vestite ale începătorului puterii și bogăției familiei Cantacuzino, ale lui Mihail Cantacuzino, cunoscut supt numele de Șaitan-oglu, „Fiul Satanei”, care a fost executat acolo, în Anhial. E primit pe corabia unui anume Șaban-beiu. Trece pe lîngă Varna, pe care o descrie în treacăt, și de-a lungul coastei Dobrogii, pe care pe urmă o va vizita și pe uscat, cu sălașurile ei de tatari și de „derviși», căci de populația creștină nu vorbește. Observăm că, armatele chiupruliilor mergînd prin Dobrogea, începe a fi descrisă și această provincie, rămasă multă vreme ca un teritoriu cu totul necunoscut pentru călători.

La Magni, Chilia, care de atîta vreme nu atrăsese atenția nimănuia, e înfățișată ca un loc foarte mare, destul de bogat în toate, afară de vinuri. Are un castel frumos, cu turnuri multe, în care se păstra artilerie. Se pomenește și acea biserică din vremea lui Ștefan cel Mare, refăcută de Vasile Lupu. „Am văzut în multe locuri” spune el, „felurite arme genoveze sculptate în marmură, cum se văd la Galata”, vechea colonie genoveză a Perei. Aici erau și mari pescării de morun, de care se vorbea în secolul al XVI-lea și lui Fourquevaux și altor călători de pe la 1570–80. Un singur lucru îl supără acolo pe călătorul nostru: marele număr de „țințari, turbați, de o mărime nemăsurată”; „zanzare arrabiate di smisurata grandezza”.

În fața Chiliei se află flota turcească, iar în Chilia însăși stăteau pentru nevoile expediției optzeci de tunuri.

De aici se trece la Ismail-smil: aici iarăși apare castelul turcesc, „destul de bine clădit, cu mulțime de locuitori”. Orașul aparținea marelui eunuc, lui „Cîzlar-Aga”, care-i culege veniturile.

Magni mai pomenește de o localitate care nu poate fi identificată, – desigur că a încurcat-o cu Vasluiul pe care l-a văzut doar mai tîrziu – și menționează apoi Isaccea și cu Satul Nou din vecinătatea ei. Aici se coboară de pe corabie și pornește pe uscat, întrebuințînd o haraba din cele obișnuite în regiunea Bugeacului pînă în momentul de față, o simplă căruță de lemn, cu caii prinși de funii. Astfel ajunge drumețul la Reni, unde găsește tabăra turcească, putînd constata disciplina perfectă din armata sultanului. Oricine-și permitea să se atingă de avutul sau de persoana locuitorilor era imediat pedepsit și executat; capetele vinovaților stăteau în pari, pentru ca elementele militare ce ar veni pe urmă să vadă ce pățesc prădătorii. Cortul împărătesc e descris cu de-amănuntul, dar nu e motiv să insistăm asupra descrierii, cu moscheia la care se Închină Padișahul, cu ceasornicul, european, de pus în legătură cu cel ce se putea vedea în Iași, la Curte etc.

Tezaurul imperial, „haznaua”, la care erau înhămate trei sute de cămile, trece înaintea lui Magni, care vede pe sultanul însuși, om încă tînăr, întunecat la față, altfel cu înfățișare nobilă, luxos îmbrăcat în haină cusută numai în mărgăritare și pietre scumpe, iar la turban cu un surguciu admirabil. Călărea pe un cal alb nervos, slab, „de parcă ar fi fost mîncat de muște”. Cu el mergea toată Curtea, după vechea datină a osmaniilor, și pe urmă haita de cîini care-l întovărășea pentru vînători, deși vizirul făcuse a se mai îneca un număr pe drum. O sută cinzeci de cămile duceau bucătăria sultanului. Pentru luminarea corturilor erau 6 000 de mataragii, ținători de torțe, arabi. Coranul era dus – căci se considera expediția ca sacră – pe o cămilă bogat împodobită, încunjurată de derviși cari săltau. Și Magni înșiră deosebitele elemente ale armatei turcești: ieniceri, spahii, iar, dintre cele noi: voluntarii, purtătorii de halebarde sau „șatîrgiii” și alții. Muzica mehterilor urmează pe stăpîn. Și totuși, în atîta mulțime, ni spune călătorul, nu se auzea seara altceva decît vreun nechezat de cal ori vreun tînguit de cămilă.

Un singur drum se urma, și nu era îngăduit nimănui a-l părăsi, supt cele mai grele pedepse, așa încît lumea stătea în toată liniștea și răgazul la vetrele fiecăruia, afară de satele care aveau misiunea de a aproviziona și îngriji armata, cea de pe „șleau” sau drumul cel mare. Călătorul constată astfel respectul persoanelor și averilor, al sătenilor și ogoarelor. La Țuțora se trece în revistă toată armata. Asistă de departe italianul, care descrie regiunea frumoasă, încunjurată de dealuri „suave”.

Deși era în iulie, vremea fusese destul de rece, și el crede că de aceea se mai purtau blăni, care însă erau ținuta de gală în Orient. Șesul Țuțorei era împodobit cu iarbă ca prin mai în Italia. Aici a văzut trecînd sultanul, al cărui rubin roșu de la surguciu a fulgerat înaintea lui. După aceea întră în Iași. Aici, în apropierea orașului, pe deal, vede armata românească, pe care o vom întîlni îndată și în alte descripții. Această armată se întrebuința pentru făcut poduri și șanțuri, pentru străji. Cuprindea 15 000 oameni. Moldovenii erau îmbrăcați în roșu, iar muntenii în galben, – o uniformă măcar în ce privește colorile.

În Iași se notează ulicioarele strimte, cu case mici avînd acoperișul țuguiat, făcut din șindilă. Cele cîteva hanuri erau absolut pline, cum își poate închipui cineva cînd tot Orientul se pusese în mișcare pentru expediție. Magni găsește adăpost numai la călugării iezuiți, cari locuiau într-o casă făcută din nuiele. Dealminteri și celelalte case erau din paiantă muruită cu lut. De jur împrejur casa iezuiților era încunjurată cu un gard bătut cu noroi, „pertiche impastate di fango’’, sămănînd cu casele țerănești din Italia. Drumețul întîlnește numai doi călugări speriați, căci, pe vremea cînd răsculații împotriva lui Duca Vodă, supt Hîncu și Durac – de la cel dintîi a rămas vorba: „Vodă da și Hîncu ba“ –, intraseră în cetatea de scaun, modesta locuință fusese prădată, luîndu-se pînă și cuiele de la uși și ferești. Cînd însă cei doi călugări au văzut că oaspetele vorbește latinește, l-au primit bucuros și i-au dat mîncare destul de simplă, cu bere și vin, din viile lor de lîngă Iași, care au rămas pînă în timpul de față. Episcopul catolic nu era în Iași: i s-a spus că se găsește în împrejurimi și că avuse anul precedent o neînțelegere cu domnul, ceea ce e o confuzie. Trecînd pe străzi, italianul calcă pe podurile de lemn care acopereau drumurile principale; pe strădițele celelalte fierbea teribilul praf de iulie, cu care Dumnezeu a binecuvintat țara noastră.

Magni e condus la curtea domnului, dar numai ca persoană privată, venind de curiozitate. Curtea e o „căsoaie”, alcătuită numai dintr-o ogradă mare, urîtă, pătrată, cu ziduri de pămînt împrejur și sămănînd, cum zice Magni, „cu o brînzărie de la noi”. Vede acolo o sală proastă, afumată, două odăi întunecate și o scară învîrtită, cum în Italia sînt cele întrebuințate de călugărițe. În ogradă păzesc douăzeci și cinci de soldați germani, cu tobe care fac zgomot mare. Acolo așteaptă „o căruță ca acelea de transport de la noi” pentru familia lui vodă, precum și douăsprezece destinate femeilor și fetelor de la curte. Dealminteri, curtea, în anume împrejurări, se înfățișează mai luxos, patru copii de casă stînd în genunchi, cu luminările în mînă, pentru masa domnului.

Această descripție a curții domnești nu se potrivește nici cu ceea ce am văzut că se spune înainte despre dînsa și nici cu obiceiurile lui Duca Vodă –, care, ce e drept, fiind țeran din Rumelia, și țeran neliber, la un moment dat, pe cînd prezida Divanul, a venit înaintea lui un turc, fostul lui stăpîn, de i-a strigat: „Efendi, efendi, blem la Rumele” („efendi, efendi haide la Rumelia”) și stăpînul țerii s-a răscumpărat față de dînsul. Devenise om foarte bogat, cîștigînd averi mari cu negoțul în Polonia și la Constantinopol; chiar casa lui de acolo era de o bogăție strălucită, cu nenumărate aurituri, podoabe la ferești și plafon sculptat după datina turcească (o singură odaie era evaluată la 11 000 de scuzi). Însurat cu o femeie dintr-o familie de frunte moldovenească, Anastasia, văduva lui Buhuș, el trebuia să păstreze în locuința sa ceva din pompa introdusă de Radu Mihnea și care ajunsese la culmea ei prin Vasile Lupu. Am stabilit aiurea[3] identitatea locuinței descrisă de Magni, nu cu palatul din Iași, ci cu casele domnești de la Cetățuia, descrise foarte amănunțit, acum trei șferturi de veac, de Alecu Russo, într-un chip care corespunde perfect cu descrierea lui Cornelio Magni: este aici în partea, azi prefăcută, de către Iași, și scara prin care se ajunge la un cerdac deschis, și o sală cu odăi, la dreapta și la stînga, printr-una din ele învîrtindu-se scăricica de comunicație cu „cămara” domniei, haremul.

Natural că această curte de țară era făcută numai pentru petrecerea acolo în anume momente de vară, cînd sînt căldurile mari: Duca ședea la Cetățuia, avînd la îndemînă, cum am văzut, trupele sale, poate și pentru vecinătatea armatelor turcești, care foiau acolo.

Magni a cercetat și bisericile, găsindu-le în general plăcute la vedere, iar două chiar frumoase: Golia și Trei Ierarhii.

Golia, întemeiată de Ion Gole la sfîrșitul secolului al XVI-lea, a fost refăcută – cum am spus pe larg la înfățișarea mai multor călători – de Vasile Lupu și nu sămăna pe vremea aceea cu clădirea de acum, schimbată în secolul al XVIII-lea de Grigore Ghica, pînă ce noi ne-am apucat, cu gîndul unei eventuale reparații, să ridicăm o șchelă de durată eternă, care împiedecă întrebuințarea clădirii și-i permite deteriorarea tot mai iremediabilă.

Pe atunci biserica de piatră avea o cupolă înaltă. Nu se pomenesc amănuntele foarte frumoase de sculptură care se întîlnesc și la ușa pridvorului și la cea care duce în interiorul bisericii, cu Buna-Vestire de marmură în foarte delicat bazorelief unic, înainte de vechea împodobire a ușii, așa cum a fost făcută de Vasile Lupu: săpături înflorite, cu slove chirilice de un caracter puternic, sever, în jurul herbului cu bourul. Se notează însă stîlpii din pridvor și două turnuri cu o altă formă decît acum, căci biserica a fost înălțată. Policandrul îi atrage deosebiții atenție, acela care s-a păstrat pînă acum și poate servi de model, în liniile-i pure, cu împleticirea inițialelor numelui lui Vasile, masivă lucrare executată, fără îndoială, ori în Ardeal, ori, mai curînd, la Danzig, de un om priceput. Magni spune că ar fi lucrat și italieni la clădirile lui Vasile Lupu, la care știm că au fost întrebuințați meșteri orientali.

În ce privește Trei Ierarhii, se admiră marmura scumpă din care e făcută biserica, foile săpate care împodobesc fiecare piatră, foi păstrate de Lecomte de Noüy, care a stricat însă cu desăvîrșire interiorul bisericii, cheltuind enorme sume de bani pentru podoabe fără stil și fără distincție: astăzi biserica este împodobită cu aurării pe dinafară. Călătorul italian, care ar fi spus lucrul, n-are însă nici un fel de însemnare în acest sens.

Magni a străbătut și piața, unde se aproviziona armata cu carne, păsări, orez, pîne. Negustori’ erau de țară. O populație evreiască nu începuse a se așeza pe vremea aceasta în Moldova, fiind numai indivizi răzleți ca arendași pentru deosebitele izvoare de venituri ale proprietarilor: cei mai mulți veneau din Polonia.

În Iași călătorul cunoaște și cîteva persoane interesante prin ele însele sau prin originea ori prin rolul jucat la curte. Astfel pe vestitul boier român Constantin Stolnicul Cantacuzino, fratele lui Șerban Vodă, care trebuise să întovărășească trupele muntene ce participau, cum am văzut, la expediția sultanului. Era un om foarte cult, care-și făcuse studiile la Veneția – s-a păstrat carnetul lui de student, pe care-l avem la Academia Română, cu lista cheltuielilor pe care le-a făcut la signora Virginia Romana, la care a fost găzduit, și la Padova, însemnîndu-se dascălii la cari a învățat; mai tîrziu a tipărit la Padova și o hartă în grecește, acum regăsită. Acest om, care întreținea legături cu apusenii, între alții cu vestitul conte Marsili, descriitorul Dunării într-o operă celebră: Dunărea panonico-misică, și care pregătise o istorie critică a tuturor românilor, cuprinzînd și pe macedoneni, cea mai importantă sforțare pe care a făcut-o mintea românească în domeniul istoriei pînă în epoca modernă, era o personalitate extraordinar de interesantă supt toate raporturile, pe care o vom mai întîlni în cursul acestor expuneri.

Magni a mai cunoscut pe duhovnicul lui Duca Vodă care credea că apusenii nu plătesc nimic și numai turcii sînt oameni generoși, drepți și gata să răsplătească serviciile. Era un bețiv, care punea la dispoziția oaspetelui rachiu din Polonia, horilcă, de unde apoi s-a făcut „holerca” din Moldova. Apoi un cretan călugăr, care călătorise în Apus, dîndu-se drept catolic, ca și un curtean al domnului, care era din familia Gozzadini (Cozadinii de mai tîrziu par a veni de la acesta). El fusese în armata venețiană, dezertase, trecuse în Moldova și – aici căpătăm un amănunt militar interesant – era dator, ca și ceilalți, să participe la expedițiile domniei cu zece cai plătiți de dînsul după sistemul imitat de la turci; știuse evita însă această obligație.

În Iași a mai asistat călătorul la primirea, foarte pompoasă, a sultanului, care se înfățișa înaintea populației moldovenești orînduită să nu apară la ferești: persoana reprezintantului lui Mohamed ar fi fost profanată dacă toți necredincioșii aceștia s-ar fi uitat la dînsul. Tot drumul era așternut cu stofe scumpe: catifele, taftale, și, îndată ce stăpînul călca pe ele, stofele erau luate pentru armata otomană.

A trecut prin Tătărași – aceasta o știm din cronica noastră –, pe la biserica din Nicoriță, s-a coborît la Căcaina și s-a suit prin Tîrgul Boilor, în cealaltă parte a orașului, unde erau trupele sale. Se arăta bun către acei cari, prin dregătoria lor, trebuiau totuși să răsară în fața lui, înclinînd spre dînșii capul cu un zimbet prietenos.

În ce privește țara, Magni o cunoaște foarte puțin, și nici o știre de preț nu se poate culege de la dînsul, căruia i se par stricate bunele femei primitoare ieșite în calea lui.

Satele de pe drumul mare sînt bîntuite de trecerea turcilor, cari însă, cum am văzut, sînt aspru pedepsiți pentru cel mai mic jaf; Magni însuși se folosește însă de orăteniile cotonogite cu bățul ale țeranilor noștri. Alte sate nu le-a văzut[4].

S-a întîmplat apoi că un călător francez care a zugrăvit o parte din activitatea războinică a regelui Ioan Sobieski. Dupont, vorbește și de întîia expediție a regelui în Moldova (1686), cînd el s-a înfundat în Bugeac și a adus peirea aproape totală a armatei polone. Acest Filip Dupont, călătorind prin locurile noastre, dă anumite descripții, ca aceea a deșertului ce se întinde de la hotarele Pocuției pînă la Iași, de pe urma războiului[5].

Călătorul, care a petrecut treizeci și trei de ani în Polonia, era în oastea lui Sobieski și în acea zi de 11 novembre 1673. cînd, supt Hotin, – descris cu bisericile ruinate, cu patru turnuri, cu grupul de case – sunetul trîmbiții din tabăra lui Ștefan Vodă Petriceicu, cea cu 5 000 de călăreți, arătă polonilor că moldovenii se supun.

Ceea ce descrie el însă mai pe larg, cu o deosebită vervă și un perfect spirit de dreptate, e expediția regală din 1686, la care a luat parte el însuși, cu alți francezi, marchizul Coustanveaux. Etienne Carle, inginer, Boucher, cavaler al „Ordinului lui Hristos”, contele de Beaujeu și alții, cari „au văzut ca și el prăpădenia și distrugerea unei țeri așa de frumoase”.

Se trece prin Pocuția, prin marea pădure a Bucovinei, unde se văd încă oasele celor căzuți în 1685, în lupta de la Boian, cîștigată de bătrînul domn moldovenesc Cantemir. Pină la Iași e numai un pustiu. Orașe arse ori părăsite, case fără locuitori, străzi prin care nu trece nimeni: așa e la „Pererita”, tîrg pe la Cernăuți, unde se lasă o garnizoană importantă, la Soroca, al cării castel era bine păstrat, la Suceava, precum va fi, în jos, la Fălciiu („Telki”), la Galați. „Nu se cunosc locurile unde au fost tîrguri și sate decît prin ruine și prin pomii roditori ce se află în apropiere, căci grăuntele se veșnicește în terenul care e deosebit de bun.”

Altfel, nici țipenie de om, pas une seule créature vivante. Seceta ținea de trei ani, de secaseră și heleșteele, pămîntul crăpase de să înghită omul, iar în Bugeac, unde se va înfunda regele, iarba, înaltă, ca de două picioare, ardea ca iasca și toți aveau fețele ca tăciunele.

Dar ce țară bogată! Dacă se pune gunoi, sămănăturile se împleticesc. Boii pasc în pajiști: „acest prodigios număr de boi ce se duc de vînzare în toată Germania și pînă la Strasbourg; mulți se scot din ținuturile locuite și domnul Daucher, bancher din acel oraș, pe care l-am numit acuma, chiar, a făcut să se aducă în timpul ministeriului d-lui de Marebie”. Cozile oilor sînt foarte grele. „Caii din toate aceste țeri sînt dintre cei mai frumoși, dintre cei mai buni din Europa.”

Domnul, gătindu-se de plecare, oferă totuși printr-o rudă a se supune; se face a se bucura de venirea liberatorului, pe care-l va ajuta mai mult ca Petriceicu. Oferta e înnoita de mai multe ori. Dar lașul e găsit fără stăpîn. Dupont descrie casele solide, pe uliți largi, și piețele de vînzare. „Prăvăliile erau ocupate de negustori bogați, și se găsea tot ce Asia dă mai frumos.”’ Bisericile cele mari, „foarte frumoase”, vreo douăsprezece sînt adevărate cetăți, cu ziduri, turnuri, adăposturi de mărfuri, și chiar de oameni la ceas de primejdie; de aceea au depozit de arme și chiar turnuri. Curtea, îngrămădire de clădiri întărite, și cu șanț, are și ea artileria ei. E bine împodobită: „Am fost foarte mirați văzînd într-o zidire așa de veche multe apartamente de o mare frumusețe, care sînt toate împodobite cu lemn (boisés), zugrăvite și aurite ca mozaicul (dorés à la mosaique), ceea ce dă un efect plăcut (charmant)”.

Cum polonilor li se impune o aspră disciplină, lumea aleargă pentru omagiu; ba vine și un sol de la domnul muntean Șerban Cantacuzino, chemînd pe rege și în țara lui. Mitropolitul Dosoftei merge în lagărul de la Țuțora de-l poftește în Iași, spuind că de-acum poate și muri odată ce a văzut acest ceas. Sobieski asigură pe moldoveni de ocrotirea lui, cît o vor merita. Deocamdată șambelanul vine prin livezi cu 5–600 de cai. Apoi, discret, înaintează regele însuși, pe care-l întîmpină vlădica, ducîndu-l la curte, unde se ia prînzul; călare, Sobieski cercetează bisericile, găsindu-le „de o mare frumuseță”: tot orașul îi place, în situația lui încîntătoare (effet charmant). Vii, producînd un „foarte bun vin alb”, îmbracă dealurile, unde sînt vreo opt-zece mănăstiri.

Lăsînd aici 1 500 de pedeștri și 800 de cai, oastea merge la Fălciiu, unde mai este în picioare doar o biserică. Ca hrană, harbuji și zămoși, deci boală, pe care o lecuiește apa Prutului. Se descrie Movila Răbîii. Domnul merge peste apă în Bugeac, de unde va începe harta cu tatarii și turcii. Regele e silit a se întoarce, dar lasă în orașele ocupate soldați, și supt scutul lor vin poloni, greci, armeni, evrei, cari „puțin cîte puțin fac destul de bun comerț în folosul lor (à leur manière)”.

La a doua campanie regală aici, în 1691, domnul nu e de față, dar i s-a spus de ploile grozave și de prădăciunea recentă a lăcustelor.

Cît privește oamenii, „moldoveni și munteni sînt bine făcuți, frumoși (de bonne mine), buni ostași, sînt multe companii de cavalerie ușoară în oștile Poloniei, care au toată vitejia ce se poate și se deosebesc la toate prilejurile. Au fost totdeauna cîteva companii lîngă persoana regelui. Ei au istețime (ne manquent point d’esprit) cînd se află afară din țara lor… Atunci izbutesc foarte bine în toate științele».

„Femeile sînt frumoase și bine făcute: au aierul, grația și un farmec (agrément) special ai lor, la care ajută mult felul lor de a se îmbrăca, deosebit de al turcoaicelor, dar care n-are mai puțină grație și nu e mai puțin în avantagiul lor.“ în sfîrșit, limba acestor oameni năcăjiți, dați pe sama domnului care-i cumpără, are un „extraordinar raport cu italiana, încît nu e îndoială că derivă din aceeași construcție, e aceeași pronunție, și toate cuvintele se isprăvesc tot așa”[6].

Pe lîngă călători cari merg pe socoteala lor, din plăcerea lor, spre a culege informații ce li vor fi necesare pentru cartea ce au să tipărească ori poate și pentru scopuri comerciale, acel de care ne ocupăm acuma are o situație diplomatică foarte importantă: e secretarul ambasadei franceze din Constantinopol, și drumul ce-l face e firește unul cu scop. Franța, în războiul pe care-l purta Polonia împotriva turcilor, avea anume legături cu Ioan Sobieski și era interesată să știe în fiecare moment situația adevărată pe frontul moldovenesc: de aceea și-a trimis atîția emisari pe cari-i vom cunoaște măcar în parte.

Informațiile lui Delacroix, care a străbătut Moldova la 1675, sînt cuprinse în două lucrări ale lui, dintre care prima e un jurnal de călătorie, cealaltă o operă mai întinsă, care prinde informații amestecate, descriind și ceea ce a văzut personal la noi și relatînd și alte lucruri, aflate de la diferite persoane.

La 19 marte 1675 deci Delacroix pleacă de lîngă Adrianopol, și nu singur, ci în tovărășia a doi unguri din Ardeal, Petrossy și Szepessy. Nu ia drumul pe mare, ca Magni, ci vine pe uscat, urmînd o cale secundară, relativ nouă, pe la Rusciuc, – la 1576 vadul de la Silistra era preferat, iar trupele turcești tmergeau prin Dobrogea.

De la Rusciuc, unde se arată pașaportul, ia o luntre, care trece la Giurgiu, numit turcește Yerkoki, localitate pe care turcii o cunoșteau de foarte multă vreme, încă de pe vremea lui Mircea cel Bătrîn, întemeietorul cetății.

I se pare lui Delacroix un tîrg mărișor, „grosse bourgade”. Drumul e apoi acel urmat de mulți călători în secolul al XVIII-lea, pe la Daia, pe la Argeș, care se trece prin vadul Călugărenilor, unde astăzi este crucea care nu (pomenește lupta lui Mihai Viteazul, ci cutare fapt particular. E vorba apoi de București, de Brăila; se ating: Porțile de Fier ale Dunării și castelul de hotar.

Dar în acest „jurnal” se dau știri subsidiare, spunîndu-se că „Valahia este o parte din provincia dacilor”, care, împreuna cu Moldova, are la 3 000 de sate. În ce privește producția, spune că regiunea produce: grîu, orz, ovăz, mei, fructe, pășuni, boi, oi, păsări, vînat, cai, miere, ceară, cenușă.

Ne oprim un moment la acest „cendres”, care are importanța: e așa-numita „potașă”, foarte întrebuințată în industrie, și Moldova exporta în vremea aceea chiar, supt Duca Vodă, foarte multă potașă de aceasta, provenită din arderea stejarilor săi, în Polonia, unde domnul, împreună cu negustori mari din epoca aceea, un Ursachi, care devenise așa de bogat încît Duca s-a simțit dator, nu numai să-l cruțe de dar și să-l supuie la chinuri[7], ori, în Galiția, un Balaban, de origine tot românească.

În părțile acestea ni spune, dealminterea, Delacroix, vin negustori din Ungaria, Polonia, Moscovia, șeicele înaintînd din Marea Neagră, prin tustrele gurile Dunării, pînă la Brăila, de unde, pe plute (bateaux plats), trec spre Belgrad.

De fapt, importanța comercială a țerilor noastre în acest timp crescuse foarte mult. După ce în epoca veche avuserăm negoțul aproape tot în mîna sașilor din Ardeal și a cîtorva negustori greci, levantini, genovezi, din Pera, după ce în secolul următor, al XVI-lea, negoțul se face prin sași, sărăciți, acum, după ce, în a doua jumătate a veacului aceluia, negoțul, pe care nu-l mai puteau face sașii, cari slăbiseră foarte mult, e, aproape exclusiv, răsăritean, făcut prin negustori cari pînă atunci nu veniseră la noi, ori nu în număr așa de mare, cari vorbeau în același timp și limba grecească și cea italiană și aveau legăturile în Polonia: negustori din Chios, din Creta, – genovezi în Chios, venețieni în Creta –, din Rodos și alte părți, unde influența italiană era încă mare; după acești negustori creștini, înrudiți și cu domnii noștri, în epoca lui Mihai Viteazul, apar ca negustori ieniceri, cari nu mai luptau ca odinioară, ci constituiau o clasă de exploatare, formîndu-se în societăți de afaceri. Ei sînt și creditorii domnilor noștri, venind odată cu dînșii pentru a nu-i pierde din vedere pînă nu plătesc toate cele datorite, și, pe lîngă ei, greci curați, de speța lui Mihail Cantacuzino, Șaitan-oglu și chiar armeni, ca Bostan, care avu un rol supt Petru Șchiopul.

În sfîrșit iată o nouă fază comercială, în care Europa apuseană se amestecă în comerțul țerilor noastre. Avem prin urmare un foarte important comerț cu Polonia, prin care mărfurile ajungeau pînă la Danzig, unde veneau și corăbii engleze.

Cît despre negustorii din Ungaria, pe atunci încep a se alcătui companii comerciale orientale, avînd reședința lor la Tokai, ori în orașele ardelene, Sibiiul, Brașovul, – negustori veniți din Peninsula Balcanică: bulgari, sîrbi, mult mai puțini greci decît odinioară, și atîția români macedoneni. De aici, ca și din prezența balcanicilor de tot felul la Veneția, vine și faptul că un Constantin Cantacuzino Stolnicul știe foarte bine ce sînt românii macedoneni.

Erau, zice Delacroix, și negustori din Moscova. Vechiul comerț cu „Moscul», – cum îi ziceau strămoșii noștri, de unde a venit „muscal” –, se făcea prin greci din Constantinopol, ca, în epoca lui Petru Rareș, acel Andrei Chalkokondylas, marele negustor al sultanului, furnizorul curții lui, care ducea mărfuri turcești și lua în schimb blănuri, „dinți de pește“ (bagă) și alte lucruri speciale acelor climaturi. În secolul al XVII-lea însă sînt legături directe, mult mai strînse, cu Moscova; Gheorghe Ștefan încheie o legătură comercială cu această țară, el care face și un tratat secret cu cneazul de acolo, pentru care va căuta adăpost la Moscova. În epoca mitropolitului Varlaam, dealtfel, ni veneau și pictori de la Chiev. Călugări greci soseau la noi și treceau spre Moscova. Cînd, mai tîrziu, s-a întemeiat definitiv tiparul moldovenesc, literele au venit de acolo, după cererea lui Dosotei: tiparul lui cu literele mărunte, foarte frumoase. Și între streliții, vestiți mercenari ai Marelui Duce, pe cari cu barda în mînă îi va distruge Petru cel Mare, erau de-ai noștri, precum odinioară, pe vremea lui Ștefan cel Mare, în rîndurile orgusilor tatari se aflau, la Caffa, moldoveni și munteni.

Iar, cît despre tatari, cînd erau timpuri normale, ei făceau negoț cu noi, cumpărînd mai tîrziu și cofe din Moldova.

Dealminteri Delacroix are și cunoștinți de istorie. E cel dintîi dintre călătorii prin părțile noastre care introduce elementul istoric în descrierea sa, căpătîndu-și știrile fără îndoială din convorbiri avute cu capuchehaielele țerilor noastre la Constantinopol, între care erau unii oameni eminenți, cum a fost și Dimitrie Cantemir, în domnia tatălui său.

El vorbește de Ioan Vodă cel Cumplit, de Petru Șchiopul, de Alexandru Vodă spînzurat la Constantinopol în ziua de Paști, de un Mihai, care este Mihnea. Dar confundă pe Ștefan cu fiul lui, Bogdan. Știe, ca unul ce făcea parte din lumea diplomatică, și la cît se ridica tributul moldovenesc, și nu numai în vremea sa, dar și în trecut, așa încît poate să arăte sporirea lui: la început era de 2 000 de scuzi (écus), apoi s-a ridicat la 80 000, iar pentru Muntenia la 140 000, căci domnii, pentru căpătarea tronului, se supralicitau, și astfel tributul sporea necontenit. Delacroix constată că ea era în contact mai direct cu turcii, dar și, trebuie să o spunem, pentru că a fost mai rău guvernată decît celait principat, prin domni de o calitate inferioară.

În Muntenia, observă povestitorul nostru, turcii, în afară de tribut, avură și intenția de a-și pune un beglerbeg. Pe vremea lui Mihai, de fapt a și fost instalat beglerbegul în București, la Radu Vodă, unde era palanca turcească ale cării rămășițe se mai văd încă, beglerbegul avînd supt ordinele sale un număr de subași pentru județe. Și pe urmă ideea de a înlocui guvernarea arendașilor creștini și localnici prin guvernarea de-a dreptul a apărut de mai multe ori.

De la domnii creștini, cari au ajuns a se schimba „la fiecare trei ani”, dacă aveau ori ba mai multe sau mai puține legături cu dinastia cea veche – o mare decădere comparativ cu epoca lui Vasile Lupu și lui Matei Basarab –, se iau, în afară de tribut, daruri considerabile. Domn ajunsese acum în urmă fiul lui Leon Tomșa, care-și zicea el însuși așa, dar care era poreclit Stridia-beg, ceea ce nu înseamnă că ieșea în piață să vîndă stridii, ci numai că lua în arendă pescuitul stridiilor, că era arendașul pescăriilor. Ca să ajungă domn un pretendent, dădea acuma, pe la 1670, și pînă la 400 000 de scuzi.

În descripția lui Delacroix se reproduce și scrisoarea regelui Poloniei către domnul Moldovei, din 25 marte 1675, în legătură cu libertățile de comerț cerute de acesta[8].

Cum se vede, nu un jurnal propriu-zis; se poate însă că notele să fi fost luate întîi supt formă de jurnal.

Interesul pentru lucrurile de comerț e vădit, dar Delacroix avea și interes pentru chestiile religioase, despre care a vorbit în altă broșură.

Încă de prin anii 1630 iezuiții francezi se luptau în Orient cu reprezintanții religioși ai olandezilor, fiecare căutînd să atragă biserica ortodoxă în tabăra sa. Patriarhul Chirii Lukaris a făcut atunci un catehism în care s-au descoperit idei reformate, din care cauză a fost prigonit și scos din Scaun, ducînd o luptă care nu s-a isprăvit decît cu moartea lui. Francezii, din partea cealaltă, apărau catolicismul, care se arăta prietenos față de greci, ca să-i atragă.

Ambasadorul francez de Césy, pe vremea lui Matei Basarab, avea comunicații prin scrisori cu domnii noștri în vederea misionarilor pe care Franța-i trimitea aici. Pe la 1670, încercările acestea ale religiei catolice sînt încă foarte puternice, și de aceea Delacroix înseamnă într-una din lucrările lui și cîte ceva despre datinele ortodoxiei în general și ale noastre în special.

Să nu uităm că tot pe vremea aceasta un vechi credincios al domnilor din Moldova, care fusese silit a se desțera fiindcă se zicea că manifestase dorința de a fi însuși domn, numai pentru că era învățat și om de talent, fără o picătură de sînge domnesc, și din această cauză i se tăiase nasul: spătarul Nicolae Milescu, întrebuințat de Gheorghe Ștefan în legăturile lui cu Franța, a fost rugat la Stockholm să facă pentru ministrul Franciei de acolo o expu nere a religiei ortodoxe, care a și ieșit într-o publicație în limba latină patronată de acest ambasador: Enchiridion sive s’ella orientalis occidentali splendens.

A doua carte, mai întinsă, a lui Delacroix e intitulată Mémoires du sieur de la Croix, cy-devant secrétaire de Vambassade de Constantinople, contenant diverses relations véritables de Constantinople etc., și a apărut la Paris în 1684. Aici el strînge la un loc mai multe amintiri: că pe la 1671, în legătură cu războiul turco-polon, a putut să vadă și trupele noastre, fiecare armată, moldovenească și munteană avea 10 000 de oameni, pe cari i-a văzut pe un deal, călăreții moldoveni îmbrăcați în roșu, iar cei munteni în galben: stăteau în ordine de bătaie și se prezintau bine, luînd loc îndată după ieniceri[9].

Dealtfel, în ce privește trupele românești, avem pentru aceeași epocă și altă mărturie, a lui Andreas Höltzel, care ni vorbește de participarea domnilor noștri, Istrati Dabija din Moldova și Grigore Ghica din Muntenia, la expediția turcească împotriva imperialilor, din 1664.

Armata românilor, spune el, se înfățișează ca îmbrăcăminte foarte modest, unii fiind încălțați cu opinci, și mai toți avînd suliți de lemn cu fier în vîrf, săbii turcești și arce. La defilarea văzută, în frunte erau 1 000 de archebuzieri călări, avînd pistoale sau archebuze „ghintuite”: în fruntea fiecării companii mergea un boier, care avea și doi cai liberi lîngă dînsul. Erau și cîte doi toboșari de companie, dar mai mult niște copii. Pe urmă veneau 1 000 de pedeștri cu archebuze de același fel. Amestecați cu românii erau și turci, avînd și ei cîte un boier român în frunte. Apoi venea domnul cu suita lui, cinsprezece boieri din Sfat, 200 de curteni și sunau în preajmă-i și trîmbițe nemțești și instrumente răsăritene, „tamburi turcheschi“, care făceau un zgomot oribil, spune marturul.

Pe steag, – desfășurat lîngă tuiul turcesc –, pe lîngă icoană, Sf. Gheorghe, Maica Domnului, potirul Împărtășaniei, era și o cruce albă, roșie, și în armata turcească se purta fără nici o sfială această cruce.

Erau treizeci și trei de grupe de cîte șaizeci și pînă la optzeci de oameni. În ce privește numărul total al trupelor, se spune că erau 5 000 de munteni și 4 000 de moldoveni ori și 20 000 la un loc[10]. Cum se vede, cifrele se potrivesc cu cele date în celelalte două izvoare pomenite.

Și alți călători în aceeași vreme fac drumul prin țerile noastre. Unul dintr-înșii este episcopul de Marsilia, Forbin Janson, negociator foarte harnic, care în 1676 a făcut drumuri în legătură cu aceeași politică franceză în aceste regiuni.

El a văzut podul peste Nistru, și ni spune că era păzit de 2 000 de turci și 5 000 de români[11]. Toate mărturiile acestea arată deci că totuși domnii de atunci puteau, cu mijloacele puține ce le aveau la îndemînă, ridica o mică armată, care, date fiind Împrejurările, era destul de respectabilă și care ar fi fost desigur capabilă să se bată, dacă turcii i-ar fi lăsat.

Pe la Iași, și în anul acesta și înainte, vin curieri francezi trimiși de episcopul de Marsilia la Marele-Yizir, ca don Louis-Marie Didon și alții[12]. Didon vine la Iași, în octombre 1677, sosind la Galați tocmai în momentul cînd un servitor al domnului Moldovei, Duca Vodă, din lagărul turcesc, aducea vestea, desmințită, pe urmă, că la asediul Cehrinului căzăcesc domnul ar fi fost rănit la un picior și armata lui tăiată. Duca se afla, de fapt, la Tighinea, împreună cu domnul muntean și cu seraschierul, comandantul suprem al armatei turcești[13]. Moldovenii erau 5 – 10.000 de oameni, „fort bons et armés à la polonoise”[14]. Sulițile pîrlite și opincile soldaților din 1664 fuseseră deci înlocuite, mica armată avînd acum o mult mai bună înfățișare.

Note[modifică]

  1. Vol. XXXIII: Un călător italian în țerile noastre.
  2. V. Iorga, Voyageurs français dans l‘Orient européen, Paris, 1928.
  3. Memoriul citat.
  4. V. și Costăchescu, Satul Prigoreni, în revista Ioan Neculce, V.
  5. Mémoires pour servir à l‘histoire de la vie et des actions de Jean Sobieski, III du nom, în publicațiile fondului Krasinski, Varșovia, 1885, p. 206–7.
  6. P. 45 și urm. – Pentru alți călători, v. Bianu, în Analele Academiei Române, VIII, p. 32, 45 (a. 1619).
  7. V. Iorga, Istoria comerțului, I. Pentru Delacroix și opera lui, Iorga, Voyageurs.
  8. V. extrasele din Iorga, Acte ți fragmente, II, p. 734 și urm.
  9. V. extrasele din Iorga, Acte și fragmente, II, p. 82–3.
  10. Iorga, Acte și fragmente, I, p. 252 și urm. – Pe același timp se semnalează prada „curtenilor“ noștri în Ardeal, ibid., p. 261, no. 2. Ai noștri erau puși să aducă turcilor capetele celor uciși; ibid., p. 255.
  11. Ibid.., p. 87.
  12. Ibid., p. 85–88.
  13. Ibid., p. 88.
  14. V. Îmbrăcămintea unui asemenea soldat în memoriul mieu despre Un ofițer român în oastea lui Carol al XII-lea (Analele Academiei Române, XXXIV).