Istoria românilor prin călători/Informatori catolici înainte de domnia Brâncoveanului

Jump to navigation Jump to search
XXI. Alți călători supt Matei Basarab și Vasile Lupu Istoria românilor prin călători de Nicolae Iorga
I. Informatori catolici înainte de domnia Brâncoveanului
II. Călătorii războaielor turco-polone


Avem izvoare caracteristice pentru secolul al XVII-lea în ce privește relațiile pe care țerile noastre au ajuns să le aibă la un moment dat cu misionarii catolici.

Misionarii începuseră să aibă legături cu Principatele încă de pe vremea lui Matei Basarab și Vasile Lupu, de prin anii 1630, și din cauza propagandei pe care iezuiții o făceau la Constantinopol pentru ca patriarhul de acolo, Chirii Lukaris, să nu treacă la calvinism, în sensul căruia făcuse și un catechism al lui, învinuit de erezie. De la o bucată de vreme propaganda aceasta scade. Ca ultim reprezintant mai important al ei am avut pe Bandini, despre care a fost vorba în volumul precedent.

Din vremea lui Bandini și venind tot de la un misionar, e, în sfîrșit, o altă descriere, în italienește, a principatului muntean, pustiit și despoporat, care din „14 000 de sate“ (!), are acum abia 4 000, de cam cinzeci de case. Locuitorii s-au dat băuturii. Bogăția e însă evidentă, în grîne pe care „negustorii turci și greci le duc pe Dunăre în Marea Neagră, la Constantinopol”, sau și „de negustori albanezi”, la Zara și apoi la Veneția, în miere, „care se poate zice că e pulsul cel mai solid al țerii, pentru că din vămi și din vînzarea mierii și a cerii, care e în mare cantitate, își află ea răsuflarea de cheltuielile nenumărate ce se fac în fiece an la Poartă”, exportînd mierea la Constantinopol, iar ceara, „de negustori greci, pe la Spalato la Veneția”, în schimb pentru postavuri, mătăsuri, brocard; socotindu-se apoi și minele de aur, de aramă, de „păcură neagră ce arde ca ceara». La București sînt 1 500 de case (în tîrgușoare numai vreo 200; se pomenește și Gherghița și Slatina).

Raportul e interesant și prin aceea că înseamnă strămutarea, de un an, a capitalei la Tîrgoviște (e deci de pe vremea lui Matei Basarab), unde, în palatul „destul de comod”, încunjurat de ziduri, vodă, îmbrăcat cu cabanița de soboli, e păzit de o suta de archebusieri cari se schimbă în fiecare sîmbătă. Se vorbește și de biserica Mitropoliei, „de mărime cuviincioasă (onesta), acoperită cu plumb, cu o grădină mare între garduri”, pe lîngă alte „două sute” de biserici „de lemn ori de piatră” și opt mănăstiri, închinate, și la Muntele Sinai, pentru vreo 7 000 de case, cu aproape 40 000 de locuitori, case mai mult de lemn, cu coperiș de șindilă sau de stuf.

Oastea țerii e descrisă astfel: „Măreția acestui domn stă în aceea că are la orice prilej de război 8 000 de boieri, după ei alți 4 000 de neam mai de jos, spătăreii, datori și ei a merge la oaste pe cheltuiala lor, afară de încă 4 000, toți călări, ziși lefegii și apoi 4 000 pe jos, scutiți de orice sarcină și, în vreme de război, plătiți de Domn un leu și jumătate pe lună; oameni foarte viteji, pricepuți la orice armă, și la arc; are apoi șase tunuri mari și cîteva mici”.

Veniturile sînt notate astfel: bir, de două ori pe lună, cîte cinci taleri pe cap de familie, 12 000 de lei, trei ocne 40 000, alte dări pe pămînt (?), 60 000, pe stupi, 70 000, vama sultanului pe miere, în septembre, 130 000, fumărit (afară de boieri si ostasi), un leu de casă, 40 000, ierbărit 10 000. Plățile sînt: 4 000 de călări, cu cîte trei lei pe lună, 105 000, birul 132 000, peșcheșuri la bir 10 000, daruri la dregătorii turci 20 000, acelorași la alte date 50 000, beglerbegului și pașei de Silistra 20 000. Curtea și daruri 100 000[1].

Autorul acestor însemn ri e Bacșici, misionar slav prin părțile noastre, cum se vede dintr-o expunere mai pe larg pe care o rezumăm acuma[2] în descrierea lui privitoare la țară, la popor, la cult, la orașe. Mai ales cu privire la orașe, însemnările lui sînt foarte importante, fiindcă pentru orașele din Muntenia pe vremea aceea n-avem nimic[3].

Ea constată întîi, la 1640, cu aceleași cifre ca mai sus, starea rea a țerii de pe urma multelor lupte.

Cu toate că Matei Basarab și-a căpătat domnia prin mica boierime războinică olteană și s-a sprijinit pe această boierime pînă a decăzut supt amenințările mercenarilor seimeni cari i-au amărît ultimele zile, domnia lui a fost totuși patriarhală, și lumea – nu în aceeași proporție țeranii ca și boierii – a ținut la dînsul, a cărui stăpînire a fost foarte lungă și în stare de a se apăra împotriva oricării încercări dușmane. Matei era om de țară, legat prin toate fibrele ființei sale, prin toate legăturile misterioase ale descendenței genealogice de acest pămînt și, pe de altă parte, el avea, din datinile noastre, acea bunăcuviință smerită care ne-a deosebit în toate timpurile și ne-a făcut să evităm tot ceea ce este pretenție, rău gust, vorbă tare, haină bătătoare la ochi, lux stupid. El a rămas boierul din Brâncoveni, de unde era originar, unde și acum se văd zidurile făcute de dînsul, casa unde a locuit de atîtea ori și biserica unde s-a închinat cu atîtea prilejuri.

Tot uși, și în timpul domniei lui, din cauza cererilor turcești, ciocnirilor lor cu moldovenii, Țara Românească, supt raportul economic, decăzuse, și ceea ce spune Bacșici e cu adevărat impresionant. Toate greutățile de care se vor lovi domniile de mai tîrziu în tendința de a transforma țara vor veni din această lentă sărăcire, înainte de toate, a puterilor omului.

Mulți locuitori fugiseră în Ardeal, căci între Ardeal și Țara Românească a fost totdeauna un schimb de populație, pe lîngă acei mocani cari străbăteau toate pămînturile românești (la noi d. ex. Mîneciu-Pămînteni, Mîneciu-Ungureni; în Ardeal familii ca Moldoveanu, Munteanu).

Satele, ni spune Bacșici, fac impresie slabă, bisericile sînt rău ținute, multe dintr-însele înlocuite printr-o simplă cruce de lemn.

Sămănăturile sînt foarte rare, dar locurile foarte frumoase, cu dealuri plăcute, codri adînci, dumbrăvi delicioase, foarte mîndre cîmpii. Lipsesc pădurile numai către Dunăre, unde se semnalează abundența sălciilor.

În ceea ce privește culturile, se notează grîul, dar misionarul, care cunoștea sistemul italian, unde pămîntul dă mai multe rînduri de recoltă pe an, observă că se face un singur seceriș pe an, cu neglijență mare, și, mai ales, cultura e pregătită astfel ca să ajungă nevoilor unui singur an.

Lucru foarte curios, pe care nu putem să ni-l explicăm. Bacșici crede că munca se face cu cai, ceea ce nu cred să fi fost vreodată.

Ca și în raportul cel scurt se enumeră apoi mierea care se află pretutindeni, deși mult mai multă în Moldova, după cum se vede din alte izvoare. Sarea e exploatată din cele mai depărtate timpuri.

Și observăm în treacăt că, dacă ar mai trebui încă o dovadă că nu ne-am mutat niciodată de pe locul acesta, ea ar fi în faptul că nu se părăsește niciodată pămîntul unde este sarea, și mai ales un pămînt cu sare așezat între pămînturi care n-au sare, fiindcă toată Peninsula Balcanică n-are decît sarea de mare. Unde este sare, aceasta înseamnă, pe de o parte, oameni cari lucrează la scoaterea ei, și înseamnă sate așezate acolo, drumuri pentru cărăuși, comerț și toate celelalte.

Pe lîngă sare, călătorul ni spune că sînt mine de aur și argint, de fier și aramă, puțuri de păcură (și pentru județul Bacău avem dovezi din secolul al XVII-lea). Lumea de la noi știa că există aceste mine – altfel n-ar fi locuri care să se cheme Baia –, dar se temea de turci, căci, – am mai observat-o – dacă s-ar fi descoperit minele, ei ar fi cerut tribut mai mare și, tocmai pentru a plăti cît mai puțin tribut, se căuta să se deie impresia sărăciei: „săraca raia a împărăției”, spun mai tîrziu jalobele către turci. Cel care ar fi dat în vileag o mină, era condamnat la moarte. Pe lîngă aceea ni se mai vorbește de parafina care se scoate din părțile Dîmboviței și Buzăului. Ca alt izvor de bogăție apare peștele din heleșteie, ca și din Dunăre și din lacurile vecine.

Viile mai importante pe vremea aceasta în Muntenia erau cele de lîngă Dealul Mare, de lîngă Ploiești și cele de la Pitești, mult mai vestite atunci decît podgoriile de la Drăgășani, de care nu se pomenește în documentele pe care le cunosc: nici Vodă-Brâncoveanu, care știa unde pune banul, n-a cumpărat moșii în partea locului.

Bacșici este apoi singurul izvor care știe, vorbind de băuturi, și de bragă, amestec de miere și mei. Vorbește, în sfîrșit, de livezile de pruni și, în același timp, de alt aliment care acum e mult mai puțin îngrijit, perele. Atît de întinse erau livezile, spune Bacșici, încît în multe locuri formează adevărate păduri, care nu sînt păzite de nimeni. O mărturisire importantă, dar și un atestat de onestitate.

Se înseamnă printre pomi și castanul: de fapt castanele de la Tismana erau mult prețuite, și vedem în documente pe călugării de aici trimițîndu-le boierilor.

Aceasta în ce privește aspectul țerii.

Cu privire la locuitori, Bacșici ni arată că a răsfoit prin cronicile noastre, moldovenești desigur, căci cele muntene sînt numai din vremea de după Matei Basarab, mai mult din zilele lui Șerban Cantacuzino și lui Brâncoveanu. Anumite lucruri însă el trebuia să le cunoască și din convorbirile cu unul și cu altul. „Valahii aceștia”, spune el, „sînt o drojdie de italieni, oameni ticăloși, și vreau ca originea lor să fie dedusă de la Imperiul roman, adecă de la oameni liberi italieni.” Originea aceasta romană a noastră unită însă cu acea notă peiorativă, se întîlnește și în comentariul cronicii lui Ureche de Simion Dascălul, pe care pe urmă-l combat alții.

Venim acum la descripția orașelor. Scriitorul începe din Oltenia, vorbind întîi de Craiova, unde găsește 200 de case, de români catolici cu o biserică a lor, frumoasă, cu cinci cupole; afară de dînsa se aflau multe biserici de lemn (de fapt si de piatră; Sf. Dumitru era una din cele mai frumoase). În apropiere este o mănăstire „grecească” și una sîrbească, ceea ce nu înseamnă decît că erau și călugări de neam străin la Balta Verde sau Jitianul și Bucovăț, probabil.

Viața economică era vioaie aici: se ținea bîlci vinerea, cumpărîndu-se vite pentru Constantinopol (Oltenia creștea și porci pe cari-i vindea în Ungaria, încă de pe la 1490; vechi comerț în legătură cu cel sîrbesc din timpuri imemoriale). Turcii cumpărau însă mai mult oi decît vite albe, și carnea pe care o preferau și atunci era cea de berbece.

Se mai descrie banul Olteniei și Curtea și cu tribunalul lui special, care avea dreptul să condamne și la moarte, întocmai ca domnul. Aceasta venea din faptul că banul românesc reprezintă pe vechiul ban al regelui Ungariei; drepturile de suveranitate nu-i erau cedate deci de domnii noștri, ci ei îl apucaseră din vremurile cînd regiunea aceasta nu ni aparținea.1

La Slatina se semnalează case de lemn, în orășelul vechi, mai mult în legătură cu vadul Oltului. Mai mult se spune de Brâncoveni, sat mare, cu un palat, o biserică foarte frumoasă, aducîndu-se apa pe țevi pentru călugării de acolo; de jur împrejur e pădure și în mijloc o mănăstire mai veche, distrusă. Matei ridicase zid, cu un turn în poartă, care se vede și pînă azi.

La Caracăl se constată starea de ruină a orașului, cu vii și păduri în împrejurimi: bîlciul se ține aici miercurea, pentru locuitorii din împrejujrimi. Ruinele Curții lui Mihai Viteazul nu dispăruseră: el avuse moșie la Caracăl ca și la Ploiești, așa încît orașele s-au ridicat prin faptul că fuseseră aici moșiile domnești.

La Pitești, cu vii, se numără în chip aproximativ casele locuitorilor, care sînt mai supțiri decît aiurea. Biserica e foarte frumoasă; este și o mănăstire în apropierea orașului, desigur Vieroșul, care cuprinde mormîntul unuia dintre cei mai viteji boieri ai veacului al XVI-lea, supt o piatră ce-l înfățișează luptînd, într-un bazorelief foarte delicat.

De Cîmpulung se ocupă mai mult Bacșici, pentru că el cuprinde foarte mulți catolici. Sînt aici mori, grădini, vii pînă departe. Fuseseră și luterani – vechii sași – dar domnul, în legătură cu călugării franciscani, i-a prigonit și au rămas numai 500 de catolici. Era și o biserică a Sfîntului Iacob, arsă de tatari, și una a Sfintei Elisabeta. Arhiepiscopul latin de Sofia făcuse o vizită și consacrase și altarul bisericii celei nouă.

Se menționează în sfîrșit bîlciul de la Sfîntul Ilie, și astăzi unul din cele mai importante din țară, la care se adună populația în cele mai frumoase costume.

Numărul locuitorilor români din Cîmpulung pe vremea aceea ar fi fost numai de 2 000, dar erau douăsprezece biserici foarte frumoase și mari, o mănăstire a lui Matei Vodă, ca o fortăreață, avînd douăsprezece bastioane. Ea păstrează încă un turn de toată frumuseța, care aparține, în forma lui actuală, și refacerii lui Matei; pe stînga se vede foarte bine linia vechilor ziduri, care au fost ridicate pe temelii din secolul al XIV-lea, căci în biserică e îngropat, supt jețul vlădicăi, cu o piatră săpată în adînc, Nicolae Alexandru Voevod, mort la 1364.

Iată acum Rîmnicul Vîlcii, unde au fost mai mulți catolici decît astăzi. Bacșici mai atinge în treacăt Argeșul, ca să ajungă la Tîrgoviște.

Tîrgoviștea nu mai avea zidul împrejmuitor; exista însă un „palat mare, clădit ieften”, al lui Petru Cercel, fratele lui Mihai Viteazul. În ce privește biserica domnească, se arată că era în legătură cu palatul, – precum am mai spus: mai ales pentru ca doamna și femeile ei să nu se ducă pe jos la slujbă, ci să treacă din iatacul lor, după datina grecească, bizantină, direct în biserică, și aici își avea locul acolo unde astăzi stă corul, loc într-adins zugrăvit foarte frumos.

Călătorul pomenește de zidurile de la Curtea Domnească, de porțile de fier, de turnurile de strajă, de grădinile foarte frumoase. Curtea s-a refăcut de Brâncoveanu, dar zidurile sînt azi în ruine, iar din mijloc se ridică turnul reparat de Vodă Bibescu, destul de solid, dar nu în același stil.

Catolicii lui Bacșici erau la mănăstirea Maicii Domnului, a franciscanilor, cu o clopotniță mare. Misionarul ni spune că odinioară fusese aici bielșug mult mai mare; erau douăzeci de odăi, și mănăstirea avea pe lîngă vii și două sate, care sînt într-adevăr cunoscute – am publicat și un act care le amintește pe la 1630[4] –, Șotinga și Bezdadul. În așa hal ajunsese catolicismul și în Tîrgoviște, care avuse mulți credincioși odinioară. Și el adaugă: „dealminteri, mai există o biserică lîngă piață, a Sfîntului Francisc, care a fost biserică mare, clădită din piatră albă, dar e ruinată”.

Este o populație flotantă catolică: ea se compune din curteni ai domnului: poloni, unguri, slavi, în special „sîrbi”, seimeni. Numărul românilor este de 4 000.

Dar bisericile erau șaizeci – deci nu două sute –, în afară de mănăstiri. Dintre acestea, cum știm, unele s-au distrus, iar altele sînt într-o stare lamentabilă. Mitropolia – vechea clădire distrusă cu dinamită, din însărcinarea statului român, de arhitectul Lecomte du Noüy –, acoperită cu plumb, și curtea ei, care-i pare asemenea aceleia a unui principe italian. Imediat după aceasta se pomenesc două bisericuțe de la Curte: probabil că una dintr-însele este aceea pe care a făcut-o nevasta lui Constantin Basarab, Doamna Bălașa, îngropată aici, supt o piatră de toată frumuseța.

Bacșici mai pomenește și de o mănăstire „foarte frumoasă”, unde erau maici. E vorba de Viforîta; de mănăstirea Dealu, în schimb, nu se spune nimic. Dar cu acest prilej el judecă pe călugării de acolo, niște bătrîni cari nici nu știu ceti: „nu sînt buni la nici un fel de lucru pe lumea aceasta”.

Oamenii bogați din Tîrgoviște sînt în cea mai mare parte negustori greci, agonisind averi foarte mari, și cîțiva armeni, cari, neavînd biserica lor, mergeau la biserica catolică.

După aceasta călătorul trece la București, începînd prin a spune că n-are ziduri. De jur împrejur orașul era încunjurat de heleșteie, iar, pe dealuri, vii. Era pavat pe la 1650, întocmai cum am văzut că era lașul pe la 1670, și anume cu poduri de lemn (v.: „podarii”, Podul Mogoșoaii, Podul Caliței, Podul Tîrgului-de-Afară etc.), cu bîrne care se așterneau unele lîngă altele, „din cauza marelui noroi care se făcea cînd ploua”.

Curtea domnului, ni spune Bacșici, era „foarte mare”: ea se întindea pe amîndouă malurile apei, grădinile fiind dincolo de halele actuale, înspre biserica zisă Curtea Veche, ceea ce înseamnă cea dintîi biserică făcută de domni, pe la 1560, pe malul celait.

Palatul era ruinat pe vremea aceea. De jur împrejur nu se mai vedea vechiul zid, ci erau uluci de lemn. Inlăuntru se cuprindea o închisoare.

În ceea ce privește soldații, seimeni în cea mai mare parte, ei nu locuiau la București, ci la Tîrgoviște, unde-și aveau și familiile, căci, cînd s-a iscat răscoala, era, nu numai a unor soldați, ci a unei caste cu privilegii militare, asemănătoare cu casta ienicerilor din Constantinopol, cari ajunseseră să aibă stăpînire pe toată viața de stat.

Sînt[5] aici, precizează Bacșici, 20 000 de case de „shismatici“, ceea ce ar însemna 100 000 de oameni. Se enumeră o sută de biserici „frumușele“, cîteva mănăstiri și, iarăși, pe călugări trebuie să-i cauți în cîrciume, iar nu în chilii; sînt ignoranți (reforma călugăriei s-a început abia după 1700, mai ales prin școala lui Paisie).

În ce privește pe catolici, ei au o biserică nouă, dar sînt foarte puțini; așa de mult scăzuse numărul lor; el va crește în ultimii ani ai secolului al XVII-lea.

Avem în sfîrșit și amănunte istorice: asupra locului unde s-a bătut Matei cu dușmanii lui la margenea orașului. Scriitorul pare să indice ca semn crucea de la biserica Slobozia, care însă pomenește altă luptă, dată de Leon Vodă cu boierii cari aduceau pe Matei.

Mai tîrziu, Petru Bogdan (Deodato), episcop de Sofia, arăta la 1653 drumul pe care l-a făcut la Tîrgoviște în vreme de iarnă, fiind găzduit la medicul lui Matei Vodă, pe atunci italianul Giovanni Mascellini, care va reveni apoi în țară, supt Constantin Basarab, și, jăfuit, în răscoala seimenilor, se va așeza la Galata. Domnul îl primește la Curte, cu darurile lui, și-i dă tainul oaspeților de cinste. Aici află el, din vechea mănăstire, doar grădina și o căsuță, iar aiurea biserica franciscanilor, Maica Domnului sau (sic) Sf. Francisc[6]; poloni;. Între cari un căpitan, dăruiseră de curînd unele odăjdii; două clopote mici sunau din turnuleț; altfel totul era în părăsire. Colonia, tot slujitori domnești, trecea la ortodoxie, cu prilej de nuntă sau altfel: negustorii așezați lipsiau; după cerere se trimete ca preot un bulgar din Chiprovaci, care învățase în Polonia.

La Cîmpulung, biserica Sf. Iacob, cu trei altare, e mult mai bine îngrijită, de preoți din Bulgaria vorbind și predicînd românește; turnul de lemn are două clopote mai mari. Mai erau atunci două sute cincizeci de sași catolici, cari-și uitaseră limba; erau supuși la birul obișnuit și gemeau supt el. Iar la București, cu o bisericuță închisă, nu sînt alți catolici decît soldații pe cari-i aduce domnul[7].

În sfirșit episcopul latin de Nicopole, Filip Stanislavov, dă, în februar 1659, știri și despre unele localități din Dobrogea, și de dincoace de Dunăre, supuse cercetării iui, ca unele ce atîrnau de turci. Precum la Varna el aflase numai 1 700 de greci și 4 000 de turci, absolut fără bulgari, la Cavarna înseamnă 3 000 de greci și patruzeci de case turcești. La Babadag, cu patruzeci de catolici (o biserică), sînt 2 000 de „bulgari, greci, români” (o biserică, supusă Scaunului Silistrei) și 6 000 de turci. În Basarabia, Ismailul are 15 000 de case, „făcute din stuf și crăci de copac“. Pe lîngă „moldoveni, munteni, tatari, bulgari, dobrogeni și puțini turci“, pe lîngă robii tatarilor (și secui), se tot adună în acest loc, scutit de orice bir afară de un galben pe an, tot felul de oameni; e un adăpost al patriarhilor de Constantinopol mazili, și informatorul crede că sînt „intitulați episcopi de Ismail”. Creștinii au treisprezece biserici pe cînd o moscheie ajunge celor o sută de case turcești; catolicii, foarte puțini (două case de raguzani, trei ale celorlalți), n-au biserică.

Chilia păstrează tradiții genoveze (episcopul credea că înseamnă în italienește: trandafir!). 1 600 de turci au patru moschei; în suburbie sînt 3 000 de tatari, cu cinci moschei de lemn, 1 600 de „creștini“ cu două biserici, catolicii fiind cam cîți la Ismail (cinci case de raguzani, trei ale celorlalți).

În sfîrșit Cetatea Albă, cu aceeași origine, mărturisită și de locuitori, păstrează „șanțurile așa de înalte și adînci, încît abia poate trece peste ziduri săgeata”, două porți de fier, două punți ce se ridică: 1 700 de ostași turci aleși fac paza, fără femei; două moschei li stau deschise; 4 000 de tatari și turci locuiesc în suburbii (treisprezece moschei); 50 de case ale ortodocșilor, supuși „Patriarhului” „episcop de Ismail”, au o singură biserică; raguzani, venind, cresc numărul catolicilor. Pretutindeni îi trebuie unui misionar, ca Stanislavov, care lucrează încă din 1635, cunoștința limbilor „turcească, tătărască, românească”[8].

Pe acest timp Mihnea, domnul muntean, care trimetea cu scrisori pe preotul chiproviceen Grigore, cerea ca episcop pe Gavriil Thomasi (16 octombre 1659)[9]. De la acesta, care se intitula, în 1660, „vicariu apostolic al Valahiilor amîndurora”, avem un raport către nunțiul din Polonia, în care vorbește si de Țara Românească si de Moldova.

În cea dintîi, la Tîrgoviște află biserica Maicii Domnului descoperită: domnul, Grigore Ghica, se gîndea s-o refacă. Sf. Francise, al călugărilor din Bulgaria, reclădit cu același ajutor domnesc, fusese ars de tatari cu doi ani înainte; era pustie grădina „făcută după datina italiană, de nu e alta asemenea în toată Țara Românească”. Tommasi, cu trei-patru călugări, sta într-o căsuță, hrănindu-se din produsul viilor, și din ajutorul de grîu al domnului. La Cîmpulung, unde clădirea Cloașterului, ca și cea din Tîrgoviște, ar fi fost făcută de Sf. Ioan de Capistrano, „pe vremea Doamnei Ecaterina, soția lui Negru Voevod, care era catolică”, vicariul răscumpărase, încă supt Constantin Vodă, locul, cotropit de egumenul mănăstirii domnești, care distrusese zidurile. Se credea, și de-ai noștri, că minuni se fac în acest loc, și se aduceau luminițe de ceară, „mai ales vinerea și în serbători”. La Sf. Iacob se făcea slujbă pentru biete patruzeci și opt de case rămase catolice, după ciumă. La București bisericuța o arseseră tatarii; zidurile cad la 1670[10]. La Rîmnicul Vîlcii, ruine arată locul bisericii.

În Moldova, la Bacău, biserica episcopală, „în mijlocul orașului”, e dărîmată; a franciscanilor ar fi fost zidită tot de Doamna Ecaterina; la Cotnari e un misionariu ungur („Barkuzi”) și doi iezuiți poloni; la Iași doi iezuiți (biserica e arsă), la Baia, cu biserică bună, un singur franciscan, ca și la Galați (nu se uită Brateșul și Săbăoanii)[11].

Să adăugim că la 1689 arhiepiscopul de Sofia însuși, Ștefan Conti12, fugar, căuta un adăpost în Tîrgoviște, ocrotit fiind de Constantin Cantacuzino Stolnicul, pe care-l numește „binefăcătorul nostru și protector al creștinilor noștri, care cu înțelepciunea lui cîrmuiește principatul muntean, boier vrednic de toată cinstea”13; aici erau să-l prade, în curînd, tatarii14.

Avem acuma din partea unui străin, misionarul Urbano Cerri, un raport către Papa Inocențiu al XI-lea, de unde putem culege unele informațiuni noi interesînd amîndouă țerile noastre15.

Și acestui călător i se pare că Țara Românească, reședința ei și curtea domnului sînt în mare dezvoltare, întrecînd mult Moldova sărăcită prin războaiele turco-polone. Și aici erau luterani veniți din Ardeal, cari serveau pe lîngă domn, și mulți catolici: și în armată ar fi elemente catolice. În București se găsesc mulți evrei și turci, dar evrei din Turcia, bogați, veniți împreună cu celelalte elemente din Orient. Catolicii, spune el, se găsesc supt autoritatea arhiepiscopului de Sofia, care în momentul acela nu era în țară, și astfel vicariul Antonio Ștefani îi ținea locul. Arhiepiscopul, dealtfel, ședea mai mult la București decît în Bulgaria, unde nu se simțea în siguranță. Ni se spune că era încunjurat de călugări franciscani observanți din Bulgaria. Antonio Ștefani va fi înlocuit în curînd de episcopul titular Stefano Conti, un italian.

În ce privește biserica, ea era ruinată de tatari, „de pe urma ultimelor împrejurări”, ceea ce înseamnă că raportul este cam de la 1689, pentru că la această dată tatarii prădară, la Începutul domniei lui Brâncoveanu. În general, țara – dacă nu Capitala – suferise foarte mult din cauza războiului.

Cerri adauge că ar dori să aibă doi-trei călugări, ca să-i întrebuințeze la creșterea copiilor pe cari acești „schismatici”, chiar boierii cei mai mari, i-ar trimite la școală, spre marele folos al religiei catolice. E foarte onorabil pentru boierii noștri că doreau să aibă pentru copiii lor nu numai educație în sens oriental, la școală nouă a lui Șerban Vodă, cea mai celebră din tot Orientul, cu profesori aduși și din Trapezunt.

De aici se trece la Moldova, cu privire la care se dau unele lămuriri de folos, chiar și istorice. E vorba de Ștefan cel Mare, pe care scriitorul îl numește Ștefan cel Bun și se pretinde că ar fi avut soție unguroaică, ceea ce este înexact. (Alexandru cel Bun ar fi avut o soție pe o catolică: Margareta, din Ardeal, apoi are pe lituana Ryngalla.) Ni se spune că în țară sînt zece biserici catolice noi: cea din Cotnari are și venituri, dar în general bisericile sînt în mare sărăcie și au nevoie de ajutor. Călugării cari servesc sînt franciscanii conventuali, și între dînșii se pomenește unul care a stat douăzeci de ani în țară și este autorul unui catehism catolic alcătuit în românește și publicat cu litere latine (Vito Piluzio).

Se mai vorbește de biserica din Bacău, care fusese episcopie și pe care o mîncase apa. Domnul avea un secretar catolic de la Camenița și era prielnic intereselor catolicilor. Se mai pomenește de dreptul de protecție pe care-l avea regele Poloniei asupra bisericii moldovenești: episcopul catolic de Moldova era în această vreme le nație polonă, dar îl reprezintau misionari franciscani, de cele mai multe ori italieni.

Numărul catolicilor era de 4 000. Învățătorii lor, iezuiții poloni, din Iași, cu cari am făcut cunoștință înainte, plecaseră din cauza războiului, deși aveau de gînd să revie. Dacă Piluzio s-ar fi așezat, cu italienii lui, la noi, seria de neasimdabili s-ar fi închis și această biserică ar fi fost ce trebuia să fie – și trebuie să fie și în momentul de față –: dacă nu tot românească, condusă de români, cel puțin latină, cu reprezintanți ai catolicismului veniți din țerile legate de noi prin rasă, limbă, cultură, tradiții și interese.

După Bandini mai întîlnim încă un călător care, într-o situație oficială catolică asămănătoare cu a aceluia, se poartă prin țerile noastre, dar fără a fi lăsat o descriere de călătorie. E vorba de un episcop de Marcianopol, titlu vechi al unui oraș care e socotit că ar fi fost pe locul unde se află astăzi Varna, și care episcop nu rezida în mijlocul turcilor, ci-și căuta sălaș în alte părți.

El se sprijinea pe franciscanii bulgari, foarte numeroși, căci vechii pavlichieni, bogomilii, au fost prefăcuți de biserica catolică în catolici adevărați. Episcopul de Marcianopole era un slav și el, Petru Parcevich, și s-a purtat prin părțile noastre la 1655–7, fiind cerut de domnul Moldovei ca administrator al diecesei moldovene[12], apoi, cavicariu episcopal în Moldova, la 1668–73: avea o misiune în raport cu războiul turco-polon, și anume aceea de a cîștigă pe domnii noștri pentru rebeliunea împotriva turcilor. Și, de fapt, în Moldova unui dintre domnii cari se intercalează între stăpînirile moldovenești ale lui Duca Vodă, Ștefan Petriceicu, a trădat de-a dreptul, mai ales după ce suferise anumite jigniri insuportabile din partea pașei Ibrahim. Intrînd în rîndurile polonilor, el s-a adăpostit o bucată de vreme la aceștia, cari au încercat să-l restabilească în scaunul Moldovei, unde a stat cîteva luni numai pentru ca apoi să părăsească definitiv țara și să-și caute locuința între străini[13].

La Genova se păstrează pînă acum o scrisoare a lui Petriceicu în legătură cu planul lui: scrisoarea în sine e foarte interesantă pentru că domnul Moldovei arată pe larg dorința-i de a rămînea unit cu creștinii ca să poată restabili țara în vechile ei hotare, recăpătînd acele raiele ale cetăților de pe Nistru, Tighinea, sau de la Dunărea de jos, Chilia și Cetatea Albă, care fuseseră înstrăinate. Reluînd, va să zică, un ideal care fusese și al lui Petru Rareș și al lui Aron Vodă, el venea să se lege de cauza creștină, de care, pentru aceleași motive, se va lega și Dimitrie Cantemir, numai ca să fie țara din nou cum fusese înainte.

În ce privește pe celait domn, din Muntenia, în momentul cînd a trădat Ștefan Petriceicu, el era mai precaut, și, cînd s-a dat lupta de la Hotin, n-a ajutat pe turci deloc, ci s-a prefăcut „rătăcit”, iar, cînd a văzut că biruința lui Ioan Sobieski nu aduce înlăturarea stăpînirii turcești în această regiune, a trimes o scrisoare marelui vizir, explicîndu-i cum s-a zăpăcit în momentul acelei lupte, dar că rămîne credincios sultanului și foarte gata să-și reocupe scaunul[14].

Venim acum la doi călători dintre cari unul a fost în Moldova, iar celait în Muntenia, și acesta din urmă a lăsat ceva în scris. Cel din Moldova și-a cuprins descrierile lui într-o expunere mult mai largă. Este tot un iezuit, d’Avril.

Călătoria lui este în legătură cu un foarte puternic amestec al Ordinului în rostul țerilor orientale, amestec pe care l-a provocat un mare eveniment în istoria universală: apărarea Vienei împotriva lui Cara Mustafa, zdrobirea în luptă a armatei turcești și pe urmă întreaga serie de expediții care au ajuns la ținta dorită, de a cîștigă Casei de Habsburg cea mai mare parte a provinciilor Ungariei de odinioară, supt conducerea lui Eugeniu de Savoia – căci regele Poloniei Ioan Sobieski, despresurătorul, se retrăsese scîrbit de politica austriacă – ca și a altor personalități din istoria războaielor europene în a doua jumătate a veacului, a unui principe de Lotaringia, a unui markgraf de Baden, Ludovic. Luptele continuă pînă la pacea de la Carlovăț, în 1699.

Am spus că acest război a fost provocat de iezuiți. În adevăr, ei aveau pe lîngă împăratul de atunci un rol extraordinar de important. Dacă supt Mihai Viteazul, cînd împărat era Rudolf, acesta stătea întrucîtva la dispoziția sfătuitorilor săi catolici, a confesorului și a altor persoane din cler, supt noul rege al Ungariei Matthias situația s-a schimbat puțin, dar numai pentru ca pe urmă supt Ferdinand al III-lea să revie la această influență, încă mai puternică, provocîndu-se războiul de treizeci de ani. Iar în tot cursul acestui război Casa de Austria n-avea decît un singur aliat: Papa, a cărui cauză se apăra, și Scaunul roman, pe acest timp, însemna Ordinul iezuiților.

Mentalitatea iezuită fiind cu totul deosebită de mentalitatea naivă a franciscanilor, de la iezuit ne putem aștepta la considerații științifice și la intenții politice. D’Avril nu vine deci să ne cerceteze ca un om curios. Pe cînd din tot ce are Moldova nu este un lucru care să nu-l intereseze pe Bandini, pentru d’Avril interesul e mai restrîns: el vine în părțile acestea ale Moldovei pentru scopurile Ordinului sau, pentru lupta pe care catolicismul o duce împotriva turcilor, spre cea mai mare glorie a papalității. Recomandat de hatmanul polon Iablonowski, călătorul nu întră pe la Camenița, unde în curînd niște negustori armeni vor fi prădați de tatari, ci prin Moldova, cu o escortă de treizeci de călăreți români. Astfel de la castelul Iablonow se ajunge la Cîmpulung, ocupat de poloni, trecînd prin pădurea mlăștinoasă a Bucovinei, infestată de tîlhari.

Un interes real pentru noi nu putem găsi la d’Avril, și ni pare rău că n-a avut nici timpul, nici dispoziția de a vedea mai multe lucruri în Moldova, pentru că Moldova lui Constantin Cantemir era fără îndoială o țară cu caracter deosebit de ce cunoaștem pînă acum. de pe urma războaielor între turci și poloni.

Ioan Sobieski, în afară că permisese prin victoria sa în 1674 lui Ștefan Petriceicu fugar să ocupe o clipă scaunul Sucevei, a făcut două expediții în țară, una anterioară datei de 1689 a venirii lui d’Avril, expediție care l-a dus pînă în Bugeac, unde s-a prăpădit cea mai mare parte a armatei lui, în pustietatea fără hrană pentru cai și apă pentru soldați (a doua îi va aduce stăpînirea întregii Moldove dintre Siretiu și munte). Există însă chiar după campania întîia, din 1686, o Moldovă polonă, cu acest Cîmpulung bucovinean și cu mănăstirile de pe acolo, care erau la dispoziția ofițerilor regali, și avem o întreagă corespondență pe care rottmeisterii (comandanții de ceată) și horonjii, ofițerii inferiori, ori namesnicii o trimeteau la oamenii din Cîmpulung pentru afaceri de vecinătate, și de la o bucată de vreme străinii ajunseseră să învețe românește, ba chiar să scrie în limba noastră, cu litere latine și cu ortografia polonă. Și să mai adăugim faptul că între dînșii existau și români cari slujeau în armata polonă, ca marele viteaz Turcul sau Turculeț, al cărui nume l-am găsit scrijelat pe picturile de la Sucevița, ori ca acel Davidel sau Davidencu, care ar fi vrut să fie domn în Moldova, cu ajutorul polonilor. Căci dorința de luptă a tineretului moldovenesc și muntean din vremea aceea nu era îndestulată prin aceea că puteau merge cu Duca Vodă să sape șanțuri sau să îndeplinească funcțiuni de străjeri în armata ce încunjura Viena, ci acel tineret voia războiul în adevăratul înțeles al cuvîntului, cu lupte, cu primejdii, cu distincții, onoruri și glorie.

D’Avril laudă Moldova, „una din cele mai frumoase și mai plăcute țeri din Europa», cu apa Moldovei, „care șerpuiește aproape ca Seina»; dar țara e puțin locuită din cauza prăzilor turco-tătărești: în răsărit oamenii stau ascunși prin bordeie.

Cînd, cu o nouă escortă, de la Cîmpulung, d’Avril și tovarășul său, Beauvoillier, ajung la lași și prezintă scrisorile de recomandație, ei sînt salutați de un secretar domnesc, în casa ce li se hotărîse ca reședință. Carăta cu cinzeci de ostași care vine să-i ia pentru audiență aduce și pe „fiul marelui logofăt” ca tălmaciu.

Notăm că atunci cei mai învățați moldoveni făceau studii peste granița Nistrului. Miron Costin învățase la Bar, nu departe de Nistru, și știa polonește întocmai ca un localnic. Ba, cînd voia să deie ceva de un caracter mai ridicat, întrebuința limba polonă: dacă în românește a scris Cronica țerii, mai ales amintiri de-ale lui, în limba polonă a compus, pe lîngă un rezumat din istoria Moldovei, și un poem cu oarecare valoare în dezvoltarea literaturii regatului, poem care poate să aibă importanță și pentru noi, pentru că exprimă cu cea mai mare energie și cu o mîndrie deosebită ideea originii noastre romane și unitatea neamului românesc. Înăuntru se găsește aceeași tendință pe care o întîlnim și în scrisoarea lui Ștefan Petriceicu: de a se reface Moldova în hotarele cele vechi. Fratele lui Miron Costin, hatmanul Velișcu, avea aceleași vederi, iar, în ce privește pe fiii lui Miron, crescuți la iezuiții poloni din Iași, toți se formează în spiritul polon. Mai tîrziu hatmanul va fi omorît din ordinul bătrînului Cantemir, și el, dealminterea, un fost soldat și ofițer inferior polon, pentru ca îndată Miron Costin să fie tăiat lîngă casa lui de țară din județul Romanului, pentru aceleași legături cu polonii.

De subțiori, ca în audiențele la Sultan, cei doi clerici sînt duși, printre ostași în arme, pe treizeci de trepte, în sala Divanului. Aici d’Avril trece printre boieri, salutîndu-i, pentru a se înfățișa în „sala Tronului”, plină de lume, și a vorbi două ceasuri cu simplul domn care se iscălea cu ajutorul unei table de lemn. Cantemir i-ar fi tratat prietenește și pentru calitatea lor de matematici. Pe atunci iezuiții află de tratatul Moldovei cu împăratul, care-i garanta existența politică supt condiția vasalității și unui tribut de 50 000 de scuzi pe an, a primirii de garnizoane germane în cetăți contra ocupației polone, a moștenirii tronului prin fiii lui Cantemir, a libertății cultului catolic. D’Avril găsi chiar la Iași pe trimesul imperial care încheiase actul.

După opt zile, drumeții pleacă, și mai frumos salutați decît în ceasurile Venirii. În patru zile, d’Avril era la Galați, de unde pe o barcă va merge în tabăra turcească[15]. Pe dînsul îl interesau asemenea lucruri, fiindcă pe vremea aceea ambasadorul francez la Constantinopol negocia pacea între turci și poloni, și-l mai interesa și faptul că erau partizani poloni în Moldova – și aceasta însemna în același timp că aceeași oameni urmau să fie și ocrotitorii bisericii catolice. În cursul războiului după despresurarea Vienei, se întîlnesc necontenit negocieri cu împăratul. Cînd trupele acestuia ajunseră la granița Ardealului, cînd, supt comanda generalului Veterani, pătrunseră și în Serbia, ocupînd Cladovo, țerile noastre s-au găsit înaintea alternativei de a fi prădate ca dușmane, de soldații imperiali, sau de a se înțelege cu împăratul pentru a nu fi prădate și pentru a căpăta o situație politică superioară celei de pînă atunci. Șerban Cantacuzino, fără cea mai mică îndoială, a intrat în negociații cu imperialii. Veneau aici trimeși de-ai împăratului din Viena, călugări catolici din ordinul franciscanilor sau iezuiților, francezi ca Antide Dunod, italieni ca Del Monte și însuși episcopul catolic de Nicopol, Antonio Ștefani. Șerban Vodă era foarte ambițios, stăpînind tiranic familia sa, boierii săi, țara sa, nu tocmai iubit de frații săi, pentru care ei au fost chiar învinuiți că l-ar fi otrăvit, vulturul Bizanțului nelipsind din pecețile lui, și mi s-a părut chiar că recunosc în două litere adăugite la titlul lui doi Ț, cari ar însemna: Țar Țarigradschi, Împărat al Țarigradului –, ar fi visat să ajungă împărat la Constantinopol. Dar, cînd negocia cu împăratul, el era un om de foarte mare socoteală; primea propunerile, le examina, răspundea cu alte propuneri și, cînd s-au fixat condițiile în care s-ar putea închina către nemți, el a cerut ca domnul să fie stăpîn în țară, boierii, clerul să-și păstreze privilegiile, hotarele să rămîie neatinse, și pe lîngă aceasta să i se dea lui Amlașul și Făgărașul din Ardeal și chiar unele localități bănățene care s-ar fi adăugit posesiunilor acestora.

În ce privește Moldova, însă, situația lui Constantin Cantemir era cu totul alta. Șerban era șeful unei familii puternice și bogate, era un boier de o mare bogăție și influență, de un talent politic notabil, și, natural, cînd el venea ca domn prin propriile lui mijloace, putea vorbi altfel decît venind la cîrmă în condițiile de neprevestita infeodare turcească a lui Cantemir. Șerban era înrudit cu vechea dinastie și purta numele lui Radu Șerban, urmașul lui Mihai Viteazul, ca unul ce se cobora din fata acelui Radu Șerban, pe cînd Cantemir nu era decît un biet răzeș din împrejurimile Fălciului, trăit în împrejurări foarte modeste, fără nici un fel de cultură, redus a iscăli cu un tipar de lemn. Domnul Moldovei era un om absolut simplu, petrecînd astfel încît să i se poată spune: „cu păharul îndesește și cu birul mai rărește”, ceea ce permitea toate glumele Costineștilor împotriva lui; fără nici un fel de țintă politică, fără nici un fel de concepție, el afla plăcere doar să i se cetească Alexandria, din care cauză pe unul din băieți îl și botezase Antioh. Numit în domnie de comandantul armatelor turcești din Dobrogea, Soliman, care-l cunoștea de multă vreme, a fost și aici un soldat bun, bătînd pe poloni la Boian, iar, cînd a venit Sobieski întîia oară, s-a retras, neconsimțind să încheie o învoiala cu regele, care era gata să-l recunoască domn al Moldovei, pe dînsul și pe toți copiii lui. Dacă totuși la un moment dat Constantin Vodă încheie un tratat cu împăratul din Viena, i s-o fi părut că polonii nu sînt așa de siguri cum sînt germanii, și prin urmare ceea ce a refuzat polonilor, poate și din dușmănie față de Costinești, a admis împăratului austriac. Precum, în Muntenia, mai tîrziu, Șerban Cantacuzino însuși a trimes pe călugărul Isaia din Ierusalim la cei doi țari, Fedor și Ivan, cari au fost înlocuiți pe urmă de Petru, și acesta s-a și întors cu înțelegerea primită, însă prea tîrziu, după moartea domnului său.

Antide Dunod nu iscălește rapoarte privitoare la Țara Românească, dar avem, tipărit în vechea istorie a Moldovei și Țerii Românești a lui Engel și reprodus de acolo în Magazinul istoric al lui Laurian și Bălcescu[16], un foarte bogat raport privitor la organizarea principatului munten pe la 1697[17], fără nume de autor. Desigur că nu trebuie să caute cineva pe autor printre călugării catolici din țară, cari erau de obicei oameni foarte simpli, deși poate să vie de la dînșii o istorie a mănăstirii de franciscani, a „Bărăției” din Tîrgoviște, scrisă mai tîrziu latinește, fără legătură cu interesele politice pe care le examinăm acum[18].

Că avem a face cu o expunere a unui călugăr catolic, nu-i nici o îndoială, căci este o parte întreagă care privește numai interesele catolicismului la noi. Ele se urmăresc în toate părțile unde se mai pot găsi: pînă la cei 1 000 de dărăbanți (odată 2 000) pedeștri români de pază la curte, dar puși la lucru de case, de lemne, de iazuri pentru căpitan și agă, cărora li se zice „papistași” de pe vremea cînd erau sîrbi din Dalmația (la domnie păzesc lefegii sași; din seimeni, „bulgari, greci și sîrbi” au rămas doar o mie[19]).

La Cîmpulung exista pe vremuri[20] o foarte importantă colonie catolică din secolul al XlII-lea, și în arhivele bisericii catolice de acolo se păstrează încă acte privitoare la această colonie, precum și la istoria orașului în general; și din acele acte se vede dispariția înceată a acestor catolici, cari. prin căsătorii sau în dorința de a ocupa funcții, părăseau biserica lor și treceau la a țerii. Călugărul nostru urmărește și rămășițile organizației religioase catolice de acolo. Deoarece cultura lui este destul de serioasă, deoarece se vede că a frecventat pe domn, că a fost în legătură cu boierii, trebuie să admitem că era o personalitate de oarecare importanță. Am arătat aiurea[21] că nu poate fi vorba de altcineva decît de italianul Del Monte, întovărășitorul lui Antide Dunod.

Se dau știri acolo despre domnia slabă a lui Antonie Vodă din Popești, o „umbră de domn”, în locul lui domnind Banul Mareș și logofătul Radu Crețulescu, despre „marele tiran și foarte lacom” care a fost Duca și mai ales despre Șerban Cantacuzino, asupra căruia se revarsă toată ura, pentru că a prigonit pe catolici: „A vrut să meargă pe cărările lui Duca. Duca a făcut calea sau cărările pe care abia putea merge pedestru, dar Șerban a crescut de treizeci de ori calea, pe care și patru cară se pot întîmpina și merge înainte”. Și se citează cazurile de cruzime ale lui, față de judele catolic din Cîmpulung, față de boierii Drosu, Vîlcu, Hrizea; cei mici sînt căzniți a scoate din județe biruri prea mari. De fapt, amestecîndu-se în toate și hotărînd toate, el e „domn, el ban, el vornic și toate celelalte”.

Partea cea mai interesantă a expunerii călugărului catolic este aceea care privește organizația principatului muntean pe această vreme. Alții vin la noi numai în trecere și văd doar cîteva lucruri de suprafață; acesta a avut ambiția de a da un fel de conspect al dregăteriilor muntene. Pentru prima oară întîlnește cineva, într-o formă mult mai bogată decît la Bandini, și pentru Muntenia înșirarea tuturor funcțiilor, cu toate atribuțiile dregătorilor. Și nu numai că se înfățișează starea dregătorilor de la noi în vremea aceea, dar se mai adauge ceva: clasele deosebite ale populației sînt studiate așa încît de la dînsul se pot căpăta știri de o autenticitate absolută în ce privește rosturile boierilor și ale țerănimii în genere, ca și ale acelei părți a țerănimii care se desfăcuse de cealaltă, și, desfăcîndu-se, are o situație privilegiată. Ca, de pildă, cei supuși acum păharnicului, cari plăteau un bir deosebit și erau scutiți de o mare parte a sarcinilor ce apăsau asupra celorlalți, și aceasta din faptul că îndeplineau funcțiuni militare, călărașii spătarului, 4–6 000, cari dau bir prin „cruci“ de doi pînă la patru (de unde „cruce de voinic“, cînd unul singur face ca ei toți), mazilii „serdarului de mazili“, dregător nou, scutelnicii, cîte patru pînă la opt de „cruce”; vorniceii, vistierniceii, păhărniceii, postelniceii ori așa-numiții „roșii de țară”, cari se întîlnesc de pildă în vremea lui Mihai Viteazul, la cucerirea Ardealului: „o foarte frumoasă armată” spune un izvor.

Ca spirit, scriitorul urăște nu numai pe domn, dar și țara, românii părîndu-i „ambițioși, trufași”, mincinoși, și, din sărăcie, „nestatornici și iubitori de schimbări, înșelători ca grecii și nerușinați ca țiganii”, ale căror femei cresc pe copii. Sărăcia e mare: se văd țerani trăgînd la carul cu lemne alături cu boii.

Dintre localități se descriu, fiind centre catolice, pe scurt, Tîrgoviștea cu zdravăna curte, Rîmnicul, Cîmpulungul, Baia de Aramă, cu mine exploatate. Abia de mai sînt la Cîmpulung zece familii catolice; la București ceva ostași, trei negustori (din cei o sută, cu bir special, de șase sute de lei pe an, normal), de la Chiprovaci în Bulgaria și un secretar polon din Moldova[22]. Se recomandă imperialilor si punctele de întărit: între altele, Cetatea lui Negru Vodă.

Aceasta fără a pomeni îndeosebi pe megieșii încă liberi în fața rumânilor, moșteniți sau cumpărați, dar – se spune lămurit – numai bărbații.

Adăugim că la 1685 trecea pe la noi un călugăr italianizat din Bulgaria, Soimirovich, bulgar sau sîrb dalmatin, – e greu de precizat. Era episcop latin la Prizren: de la dînsul se păstrează și unele însemnări de grai românesc din Peninsula Balcanică.

Cel mai vechi călător polon din secolul al XVII-lea care ni-a lăsat descrierea țerilor noastre străbătute de dînsul și-a redactat opera în limba lui maternă, și o putem analiza numai după un rezumat român[23].

Sigismund Lubieniecki, tînăr secretariu al unei misiuni polone la Constantinopol, a lui Wojciech Miaskowski, ajunge cu alaiul la hotarul Moldovei în ziua de 3 mart 1640, cu un pașaport, datat 26 februar, al lui Vasile Lupu. Întrarea în țară se făcea pe la Ștefănești, unde tot mai păzea, ca supt Movilești, un pîrcălab moldovenesc cu cîțiva cazaci în serviciul domniei. Pe la satele Tabăra și Cîrniceni, cu amintirea luptelor de la Țuțora, ale lui Zolkiewski, hatmanul polon chemat la Gașpar Vodă Grațiani – urmele se cunoșteau încă în pămînt –, se atinge lașul, în preajma căruia apare fratele lui vodă. Hatmanul, cu logofătul, alți boieri și șase steaguri de cazaci, precum și oaste, cu muzica. Începătorul în ale diplomației se miră că vodă însuși n-a ieșit înaintea oaspeților săi. Păcat că n-avem nici copia, nici traducerea paginilor despre curtea lui Vasile ca și despre înfățișarea lașului. Drumul de întoarcere se înseamnă prin Scînteie, prin Vaslui, unde se văd încă rămășițele curților lui Ștefan cel Mare, prin Bîrlad și Focșani. Primirea e judecată neprietenoasă, mai ales în raport cu aceea care se întîmpină peste Siretiu, la munteni, unde carătele sînt trecute prin vad de locuitori. La Rîmnicul Sărat așteaptă pașaportul lui Matei Basarab, și boala de două zile a lui Miaskowski dă prilej să se spuie cîte ceva despre oraș. Prin locuri bogate în vînat se ajunge la Buzău, cu suita de ostași. Pe la Gherghița se merge apoi la București, unde întîmpinarea e strălucită. Dunărea se trece la Silistra.

Venim apoi la un mare călător solemn, primit în pompoasă audiență la domnul Moldovei, Antonie Ruset, urmașul lui Duca, și care, deci, poate fi pus alături cu aceia cari, cu cîtva timp în urmă, se putuseră apropia de domni cu o altă situație decît a acestui biet levantin, menit unei scurte treceri pe tron și unei lungi ispășiri în chinuri.

La 1677, după ce francezii, negociind pentru pace cum vom vedea[24], își ajunseseră scopul, vine la Iași acest ambasador polon cu o suită numeroasă, cu trufia obișnuită la solii regilor poloni, ducîndu-se la Constantinopol pentru a pecetlui pacea încheiată. Numele lui nu e însemnat în descrierea de călătorie, ci numai situația de palatin de Kulm.

Solul ajunge la Nistru. Aici îl primește pașa care stăpînea de partea cealaltă a rîului, pentru că turcii se așezaseră, de pe urma războiului, dincolo de apă, – de unde va rezulta că peste patru ani Duca Vodă poate împlini rostul de administrator al Ucrainei, unde se vor scrie acte redactate românește, cu mărturii de cazaci servind pe pîrcălabul grec al lui vodă.

Acolo, la Camenița, i se dă ambasadorului polon vin, tainul, 200 de piaștri – și, ca amănunt, verificîndu-se suma, se găsește cu zece piaștri mai puțin, la cari se adaugă alți zece pentru bacșiș. Înainte de a trece în Moldova palatinul face oarecare constatări cu privire la situația Moldovei, arătînd că, pe lîngă tributul de 500 000 de piaștri, țara, după ce trecuse atîta turcime printr-însa, era absolut stoarsă, și se ruina, și mai mult, de pe urma faptului că turcii se așezaseră acolo în Camenița, pe care n-au dat-o înapoi, decît la sfîrșitul secolului, la pacea din Carlovăț (1699). Turcii din cetate jăfuiau țara cu aprovizionările lor: necontenit mergeau pe drum carăle cu pîne, cu fîn și alte lucruri de nevoie.

Antonie Vodă scrie polonului că ar fi bine ca, atunci cînd va sosi, să nu fie turci lîngă dînsul, așa încît să poată vorbi mai ușor și fără a fi bănuit („affin qu‘ils puissent s‘entretenir et discourir ensemble plus aisément et sans soubçon“). Acesta confirmă iarăși cele spuse mai înainte: că domnii noștri țineau foarte puțin la turci; dacă acest Antonie Ruset, fără nici un fel de legătură cu țara, simplu om turcesc, venit de-a dreptul din Constantinopol, și era dispus a vorbi cu dușmanul de ieri al împărăției turcești pe ascuns, ni putem închipui ce era cu ceilalți.

Drumul către capitala lui Antonie se face cu greu; fuseseră ploi multe, care desfundaseră drumurile de comerț. La 25 iunie palatinul ajunge la Iași, și a doua zi își face intrarea în oraș cu strălucire, cum făcuse și la Camenița. Și lumea, care era foarte bucuroasă de ploile ce căzuseră după o lungă secetă, îl primea foarte bucuros, socotindu-l că aduce binecuvîntarea lui Dumnezeu.

Logofătul, însuși Miron Costin, îi scrie, urîndu-i bun sosit și dorind să ajungă la bun capăt ambasada. Lîngă oraș vine apoi întru întîmpinare însuși Domnul, „le duc de Valachie”, cu douăzeci de cai. Solul oferă lui vodă locul din dreapta, dar acesta refuză. Secretarul care întovărășea pe palatin, Rzewuski, salută pe boieri, și aceștia, adunați în cerc salută prin gesturi făcute de toți în același moment, după datina politeței orientale. Ei formau o mică trupă, avînd un steag de adamască roșie. Pe urmă vin în alai dragonii, ambasadorul și muzica domnului, care, ni spune călătorul, „sonnoient incessamment du hautbois, cornemuses et autres instruments à leur mode”. Era, se pare, muzică nemțească, nu cea turcească. Pe urmă vin douăzeci de companii de cavaleri și șase de seimeni, infanteriști, apoi alte șase companii de infanterie. Cu toții se așezară în rînd pentru trecerea în revistă: „en bataille, à leur mode». Clopotele orașului sună pentru primirea ambasadorului.

La despărțire, palatinul se oferă să conducă pe domn pînă la curte. E dus apoi el pînă la corturi frumoase, cu covoare turcești, care sînt așezate supt Cetățuia, biserica ridicată de Duca-Vodă și păstrată încă foarte bine, puțin desfigurată prin caraghioasele turnuri; brîul, de o delicateță de linii pe lîngă care cele de la Trei Ierarhi par grosolane, e amenințat, azi, prin scurgerile de pe acoperișul fără streașină. Biserica era scumpă lui Duca, deoarece cuprindea mormîntul fratelui său și al unei tinere domnițe, din acelea care se văd pe zid, zugrăvite în costume apusene, de un pictor străin.

A doua zi ambasadorul e poftit la curte. E întovărășit de o ceată de boieri și de fiii logofătului Miron Costin, Nicolae Pătrașcu și Ioniță, crescuți foarte bine la școala iezuiților din Iași, așa încît știau latinește și polonește; cel mai mare, Nicolae, care era să fie și el cronicar al Moldovei, ține un discurs în latinește. Sînt de față și fiii hatmanului, fratele lui Kliron, Velișcu, care va fi tăiat de Constantin Cantemir; și ei știu latinește, ca unii ce învățau la aceeași școală. Apoi ambasadorul se duce la biserica lui, catolică, pe vremea aceea deservită de acești iezuiți poloni, iar mai tîrziu de franciscani italieni. Asistă la o procesiune cu sfintele taine. Apoi se duce la curte.

Curtea e orînduită după moda turcească. Din descrierea ce ni se dă aici se pot verifica știrile de pînă acum: se trece poarta întîi, unde stau o samă de boieri, poarta, a doua, unde așteaptă boieri și mai mari, gradat, pînă se ajunge la luminata față a lui Vodă. La scară așteaptă acesta însuși. Solul trece prin două săli unde erau mese mari, întinse, pînă în „sala tronului”, unde se vedea un divan vechi, acoperit cu covor turcesc. Vine acum „o galerie cu balcon”, un cerdac, care duce la altă odaie, zugrăvită toată „à la hollandaise”. Pictorul, care la Cetățuia zugrăvise pe domn și pe fratele lui, probabil că a fost întrebuințat ca să împodobească și casa de reședință. Se oferă dulceți, rachiu în păhare de cristal. Rachiul este găsit excelent; asupra dulcețurilor scriitorul n-are nici o părere.

Vodă se așază lîngă ambasador și secretarul său. După masă se începe audiența. Antonie Vodă, care trăise la Constantinopol, fără îndoială că înțelegea limba italiană și limba latină. Solul arată scrisorile regelui. Pe urmă vorbesc de așezămintele din Polonia, de curtea regală, și palatinul cere domnului serviciul de a i se transmite corespondența la Sniatyn și de a se îngădui reparația bisericilor catolice stricate. În același timp se vorbește și de prizonierii cari rămăseseră la tătari, în timpul războiului.

Mîntuindu-se audiența, ambasadorul pleacă din Iași spre Tighinea-Bender, reședința serascherului, comandant al graniței. E condus de o escortă de onoare pînă la Hîncești. Despărțindu-se de dînsa, solul trimite o scrisoare lui Miron Costin, mulțămindu-i pentru primire. Trece apoi la tabăra turcească unde este întîmpinat cu pompă foarte mare, dîndu-i-se un „ciorbagiu” ca să-l întovărășească pînă la Constantinopol, împreună cu două companii de ieniceri călări și cu ceauș-bașa de la Cameniță.

Se descrie tabăra turcească și corturile de lîngă podul pe Dunăre. În cale ambasadorul primește știință că domnul a transmis corespondența precum făgăduise.

La 8 iulie, palatinul ajunge la Isaccea și descrie așezarea de pe deal, fără ziduri împrejmuitore, ulițele strîmte, multele case, mai mult de lemn; vorbește și de palatul împărătesc, care servise de adăpost soției legitime și celei nelegitime a sultanului. Aici sînt două moschei acoperite cu plumb, clădite tot pentru ca să aibă unde să se închine acele fețe luminate. La Dunăre se înalță un castel mare cu patru turnuri și ziduri înalte. Locuitorii sînt „greci, armeni bulgari, evrei și turci”. Ceea ce nu prejudecă asupra populației rurale, căci noi n-am fost locuitori de orașe în rîndul întîi, și de-a lungul Dunării lumea de prin sate era și atunci absolut românească. Pentru jumătatea veacului al XVIII-lea am găsit, în adevăr, la Reni însemnări pe cărți vechi, din care se vede că la 1770 în biserica Sfîntului Dumitru din Babadag preotul era sau grec sau român, iar cărțile bisericești întrebuințate, românești. Prăvăliile sînt sărace. În oraș stau ascunși o mulțime de robi luați din timpul războiului.

Interesul acestui călător este și acela că descrie, nu numai Dobrogea veche, dar și aceea care, din împrejurările știute, ni-a fost adausă prin tratatul din 1913. În Dobrogea veche se vorbește de Babadag, fără zid încunjurător, cu străzi strimte, dar cu multe case de zid și patru moscheie. Dealminteri Babadagul este oraș sacru pentru turci, cari au îngropat aici pe un santon, al cărui mormînt e obiect de venerație. Numai după Babadag, trecînd un rîuleț, se începe adevărata Dobroge[25]. Aici populația era tătărască, populație în parte dispărută astăzi, căci ai noștri au venit de pe malurile Dunării și li-au duat locul. Sînt două sute de sate și o sută cinzeci de spahii turci cu proprietăți de pămînt. Se înseamnă și satele: Muftù-cîslasi, Imam-hari, Tariverdi, Caranasuf, Garaiun, Uzunalimari, Cotunalè, Fagimusli. Aici, în feuda fratelui vizirului se găsește o moscheie acoperită cu plumb, un palat, grădini și vii. La 19 iulie se ajunge la Bazargic, „une jolie petite ville”, fără ziduri, cu străzi pavate, strîmte, „un fort beau palais” și trei moschei.

Cum se vede, Dobrogea, în secolul al XVII-lea, avea o prosperitate suficientă pentru ca moscheile în centrele mai mari să fie numeroase și să existe și „palate”.

  1. Arhiva societății științifice și literare din Iași, V, p. 113 –6.
  2. Fermendzin, în Acta spectantia historiam Slavorum meridionalum, XVIII, p. 95 și urm.; un rezumat în Iorga, Călători, ambasadori și misionari, din Buletinul Societății geografice, p. 58.
  3. 3 La 1640 se spune că Giurgiul are 3 000 de case (1 000 turcești) (ibid, p. 75), Turnu, p. 84.
  4. Iorga, Acte și fragmente, I, p. 66. Cf. Analele Academiei Române, XVIII: Contribuții la istoria Munteniei în secolul al XVI-lea, p. 31 – 2.
  5. Fermendzin, o.e., p. 248–9, no. CXLII. Se arată de episcopul de Sofia prada făcută și fuga negustorilor catolici.
  6. Constantin Șerban li întărește vechile moșii (13 mart 1656; ibid., p. 251 – 3).
  7. Ibid., p. 234 – 6. Cerere a negustorilor din Craiova, sîrbi din Dalmația; ibid.,ț. 149. nr. LX XX,
  8. Ibid., p. 264-6.
  9. Ibid., p. 268-9.
  10. Ibid., p. 288 – 9, no. CLXXIX. Fusese afurisenie a lui Dosoftei, patriarhul de Ierusalim, marele dușman al catolicilor.
  11. Ibid., p. 268-70.
  12. Fermendzin, o.c., p. 248, no. CXLI.
  13. Cf. Pejacsevich, Peter, Freiherr von Parcevich, în Archiv für österreichische Geschichte, LIX (1880), p. 248 – 9, 337 și urm., 538. V. Iorga, Acte și fragmente, I, p. 248 – 9; Studii și doc., I –II, p. XLIII, 157-8 și IX, p. 150 și urm.
  14. Iorga, Acte și fragmente, I, p. 294–5.
  15. Papiu Ilarian, Tezaur, I, p. 1823 și urm. Cf. P.P.Panaitescu, în Berechet, Spicuitor în ogor vecin, III, p. 51 și urm.
  16. Vol. V, p. 33 și urm.
  17. V. Iorga, Cronicile muntene, în Analele Academiei Române, XXI, p. 127–9.
  18. Hasdeu, Arhiva istorică, P, p. 46 și urm.
  19. Fustașii cu suliți fac numai funcție de paradă; au un iuzbașă, de nume turcesc, în
  20. V. vol. I.
  21. Iorga, Cronicile muntene, l.c.
  22. Pentru a reface bisericuța catolică, Chiprovicenii dau 300 de lei, domnul, Grigore Ghica, 40, Banul Năsturel 20. Șerban, și ca spătar și ca domn, împiedecă lucrul și ia materialele.
  23. D. Grigorovitza, în Arhiva societății științifice și literare din Iași, XI, p. 456 și urm.
  24. Vezi mai jos, p. 288 și urm.
  25. Au-delà de la ville, à une lieue, il y a une petite rivière, où l‘on passe sur un pont de pierre; là commence le district de Dobrousz; Iorga, Acte și fragmente, I, p. 94.