Istoria românilor prin călători/Călători după 1821

←VI. Călători străini în ajunul domnilor pămînteni

Istoria românilor prin călători de Nicolae Iorga VII. Călători după 1821

VIII. Călătorii francezi din epoca Regulamentului Organic→

Mișcarea românească de la 1821 a avut mai multe direcții și a produs mai multe urmări. Pe de o parte această manifestație a țerănimii, reclamîndu-și cele mai vechi drepturi, a căror amintire nu perise din mințile lor, manifestație care nu-și atinse scopul și din cauza suprimării, prin crima eteriștilor, a șefului ei, fără care toată istoria noastră contemporană, incapabilă de a pleca de la o acțiune orășenească, de la un mic număr de tineri formați în Apus și imitînd singur Apusul, ar fi luat un alt drum. Apoi tulburările care izbucniseră în Moldova de sus pentru a răspinge silnicia eteristă. Și, în sfîrșit, pe cînd boierii cei mari, bătrîni, se arătau indignați, ca Alecu Beldiman în „Jalnica tragodie” a lui, că-i tulbură revoluționarii în huzurul lor și-i pun pe drumurile de străinătate ale pribegiei prin Bucovina și Basarabia, pentru moldoveni, pe la Sibiiu și Brașov, pentru munteni cu toții sărăciți și supuși, fără nici o considerație pentru persoana lor, la un alt regim decît al obișnuinței lor, altă boierime, mai nouă, mai tînără, mai îndrăzneață, se gîndea să întrebuințeze evenimentele neașteptate pentru a crea o nouă situație patriei lor. Astfel, pe cînd cei dintîi visau de o republică aristocratică, avînd doar un „baș-boier” în frunte, ceilalți doreau ordine constituțională ca în Apus: domn din țară și voit de țară prin boierii ei, un „senat“ care să-l sfătuiască, o administrație cu ierarhie și împărțire de roluri și despărțirea după ideile engleze, adoptate de francezii de la 1789, a celor trei puteri. Și un partid și altul se adresau către Poartă, și întîmplarea făcu să răzbată numai cererea acestor din urmă, „cărvunari” sau carbonari, care a și fost primită. Arzului lor i se datorește domnia pămînteană în Moldova și, ca o consecință neapărată, și în principatul muntean.

Odată ce se atinse acest rezultat, învingătorii își dădură toate silințele ca să ajungă la îndeplinirea integrală a programului lor. În 1822 ca și pe urmă, cu ocazia plecării trupelor turcești, după cererea rușilor, din Principate, și a garanțiilor ce se cereau pentru aceasta de la Constantinopol, ei elaborară puncte de constituție care nu putură fi admise și din cauza statornicei împotriviri a puterii protectoare. Dar, cînd se ajunse la o înțelegere vremelnică între Rusia și Poartă, prin convenția de la Acherman, constituția mult dorită fu promisă țerilor noastre. Cu clauze grele pentru țeran, împovărat cu zile de lucru și nerecunoscut ca vechi proprietar, această lege dădea, prin adunări oricît de strîmt alese, un control domnilor, și anume în aceeași formă pentru Moldova ca și pentru Țara Românească. Un comitet de boieri din Iași și București, cu înțeleptul poet Conachi, cu priceputul grec muntean dr. Asachi, iar, ca secretari, cu Asachi, de o parte, iar, de alta, cu tînărul Barbu Știrbei, format la Paris, se ocupă de alcătuirea acestei legi fundamentale, pe care rușii, din anume considerații, o numiră „Regulament Organic». Pe baza acestui act, care încununa străduințile reformiștilor, începură, la 1834, după încetarea ocupației cîrmuite de generalul Chiselev, să guverneze în Principatul muntean Alexandru Ghica, fratele, de aspect occidental, al domnului de la 1822, iar în Moldova istețul și energicul Mihai Sturza, care, fără egoismul și lăcomia lui, ar fi lăsat o mai frumoasă urmă în istoria regenerării noastre.

Supt cel de-al doilea Ghica, supt urmașul său de la 1842 pînă la 1848, Gheorghe Bibescu, fratele, mai romantic și mai puțin capabil de a domina împrejurări grele, al lui Știrbei, supt Mihai Sturza, țerile noastre își schimbară aspectul, în sensul pe care-l lasă a se vedea și ultimii din călătorii pe cari i-am analizat. Un tineret format în școlile create și condus de ardeleni (August Treboniu Laurian, Florian Aaron etc.), în ale Regulamentului Organic sau și în universitățile Apusului, se pregătea să ieie conducerea țerii, și călătorii străini vor găsi astfel, la curte, în adunări, în boerime, între negustori, oameni cu alte idei și aplecări, dacă nu și cu hotărîrea trebuitoare pentru a face binele pe care-l aveau în gînd, biruind prejudecăți care de fapt erau și în esența mai ascunsă a propriei lor ființi.

Anul acesta 1821, cînd mișcarea lui Tudor Vladimirescu dădu astfel, alături de zbuciumul violent, dar burlesc în mare parte al Eteriei elenice în părțile noastre, o notă populară românească, nu ni e cunoscut îndeajuns prin călători străini.

Cea dintîi dintre lucrările franceze care dau, cu simț de dreptate, cu înțelegerea relativității împrejurărilor, o idee exactă despre lucrările și oamenii de la noi e excelenta mică scriere, apărută la Paris, a lui François Recordon, Lettres sur la Valachie ou observations sur cette province et ses habitants, écrites de 1815 à 1821, avec la relation des dernièrs événements qui y ont lieu.

Autorul e un tînăr elvețian, din cantonul Vaud, care, după ce făcuse studii de literatură și filozofie, înainte de a se consacra arhitecturii, fu luat ca secretar în serviciul lui Ioan Vodă Caragea^[1], căruia îi dedică opusculul său. Zugrăvește în cartea lui priveliștea pe care, în mai 1815, i-a oferit-o capitala munteană, cu livezile înflorite, cu salcîmii albi de-a lungul podurilor, cu inșirarea trăsurilor bogate la primblare. A stat la noi, în București, cum spune în titlu, cinci ani, asistînd la procesiunile pentru ploaie în 1817, cu moaștele Sfîntului Dumitru Basarabov, la intrarea solemnă a lui Alexandru Vodă Suțu în sunetele muzicei turcești și românești, cu ospăț și bal pe urmă. A fost chiar marturul nemulțămirii cu această nouă domnie, în care banul era scump, dările nu se puteau plăti și mulți fugeau în Ardeal ori măcar la munte. Cînd vorbește despre începutul mișcării lui Tudor Vladimirescu, supărat și pentru nedreptățile ce i s-ar fi făcut și lui personal, cînd arată ce spaimă a produs plecarea, în noaptea de la 10 la 11 martie 1821, a familiei banului Brâncoveanu, cu ce neliniște se aștepta ciocnirea turcilor cu grecii, despre cari se credea că în dosul avangardei, de la Galați, 400 de oameni, au o armată de 30 000, cînd prezintă tabloul risipirii înspăimîntate a populației^[2], el pare a fi fost de față.

Natural că Bucureștii (80 000 de locuitori) îi sînt foarte bine cunoscuți. Îi place orașul, care oferă un „așa de mare contrast cu celelalte ale Turciei, pe care le aflase așa de pustii și de triste“. Refăcută după marele cutremur din 1802, capitala munteană oferă frumoase case boierești, cu porți puternice, cu largi curți, cu cerdacul deschizîndu-se înaintea salei comune care desparte odăile soțului de ale soției, cu acoperișurile de șindilă, dar și de olane și chiar cu tablă, cu sere de plante rare. Curtea lui Caragea, abia refăcută, arsese. Casele Brâncoveanului, ale lui Golescu – palatul de azi –, ale lui Romaniți, lui Filip Lenș, lui Cantacuzino (Râfoveanu), lui Vilarà, „merită să atragă și privirile persoanelor mai îndepărtate, atît prin bogăția și măreția ce se descopere, cît și prin construcția lor, care e deosebită în fiecare din aceste clădiri”^[3].

Podurile, des refăcute și cu cheltuială mare, sînt „de obicei bine întreținute”. Nu-i place micimea, închipuita lipsă de proporții, întunecimea, pictura bisericilor, în număr de peste o sută.

Sînt trei băi turcești și cafenele europene. În cele de modă orientală se servește cafeaua unui public sărac, înșiruit pe divane, ori jucînd, pe cînd țiganii cîntă și se zbuciumă. Primblare nu e decît la Herăstrău, cu copaci din nou sădiți, cu lacul și bisericuța. Poporul petrece prin grădini. Supt mitropolie și pe locul ei, înaintea viilor, este un chioșc, un bazin, o fîntînă turcească între sălcii: acolo se joacă geridul înaintea mahalagiilor.

Și împrejmuirile Bucureștilor îi sînt cunoscute, cu carele trecînd încet, pe cînd ciobănițe pasc turmele și pescari vînează bălțile. Vorbește astfel „de micul lac, coasta și pădurea de la Mărcuța”^[4], ceea ce înseamnă Pantelimonul din față. A fost și la Cotroceni, unde pe atunci erau călugări. Din restul țerii pomenește Tîrgoviștea, cu vechea curte arsă de imperiali în 1736, Craiova, cu caimacam de la 1761, în locul tradiționalului ban, Buzăul, Giurgiul, cu cetatea dărîmată în insulă, Brăila, unde de două ori pe an nazirul primește daruri pentru Poartă. Toată țara-i place, cu Dunărea ca lacul Genevei, cu livezile, pomii, viile^[5].

Din populație, socotită la 600 000, cu 80 000 de străini, mai familiari îi sînt boierii. Față de dînșii el vrea să fie drept, urmînd principiul pe care de la început și l-a pus înainte, criticînd pe calomniatorii țerilor noastre, cari „au exagerat abuzuri și au aruncat ridiculul asupra multor obiceiuri fără îndoială ca să merite aprobarea persoanelor ce caută mai curînd să se distreze (divertir) în povești decît să se ocupe de lucruri cu adevărat utile, așa cum ni le prezintă cu grămada studiul caracterului diferitelor națiuni”. Prezintă pe dregătorii munteni ea luxoși – veșmîntul, fără giuvaiere costă 3–4 000 de franci, trăsurile se pot compara cu acelea din orice capitală. Li plac ceremonii (cele de nuntă sînt date amănunțit și oamenii își trec vremea cu vizite). Mesele cuprind cinsprezece la douăzeci de feluri, cheltuiala pe an se urcă la 2–3 000 de galbeni. De două ori pe săptămînă în lunile de iarnă este bal mascat la „clubul nobil”; oamenii în vrîstă joacă faro, biliard, lotto. De la 1818 actori germani apar o dată pe săptămînă acolo; pentru ei s-a făcut „un frumușel (joli) teatru, destul de vast ca să poată cuprinde o mie de persoane”^[6]. Se trece la piese franceze traduse de ucenicii școlii domnești; dintr-o subscripție de vreo mie de galbeni era să se aducă în 1821 o trupă italiană.

Copiii sînt respectuoși înaintea părinților; stau în picioare, sărută mîna. Educația lor de la doică la dascăl, între slugi și părinți, e proastă – și pentru fete. Ele știu grecește, piano și limba franceză; frații, soții lor, în plus ceva geografie și aritmetică. Nu se învață ca o materie limba lor, lipsită încă de norme gramaticale^[7]. Există o școală nouă de alilodidactică și gimnaziul cu trei sute de elevi și profesori buni, prea deseori schimbați prin intrigi: cutare dintre ei a ieșit de la școală destul de nemulțămit^[8].

Un capitol se ocupă de funcții, criticîndu-se purtarea ostașilor străini, în număr de 12 000, mai răi decît hoții: ispravnicii, unul grec, unul român, nu cruță populația. Domnul îi numește pe un an, dar îi confirmă adesea. Folosul lui de la țară se duce la turci: el cheltuiește trei-patru milioane pe an^[9].

Poporul la orașe e compus mai mult din lume care atîrnă de boieri. Se bucură cînd în piețe li se aruncă marfa confiscată de la un negustor abuziv. Țeranii, les bons paysans valaques, sînt vrednici de toată lauda, fiind poate cam înceți la lucru, dar blînzi, de bună credință, sinceri, respectuoși, credincioși, evlavioși, – ca și preoții lor cei puțin învățați. Cu furca în mînă și pe drumuri, femeile lor, „bune gospodine, întrețin toate persoanele casei într-o așa de mare curățenie, încît i-ai crede mai totdeauna în hainele lor de sărbătoare”^[10]. „Cu viața în căsuțe și adesea în bordeie, cu petrecerea de serbători, dulap și lăutari, cu moravuri simple se vede că ei țin țara.”

În ce privește străinii, capitolul despre țigani e complect și plin de lucruri nouă: la metodele aurarilor, la preț (500 de piaștri sau 400 de franci capul de țigan), la formarea unei orchestre de țigani în București^[11]. Catolicii sînt 4–5 000; biserica lor din Cîmpulung e pusă în legătură cu doamna Ana a lui Negru Vodă (autorul vorbește și de „cronici muntene”); numărul evreilor, în București, Ploiești și Craiova, e de 5–6 000.

Becordon făgăduise și o scurtă istorie a țerii: „un précis historique sur les princes de Valachie”; probabil că el s-a pierdut.

Un alt francez, îndemnat de faima pe care o dăduseră țerilor noastre revoluțiile petrecute pe teritoriul lor, J.M. Lejeune, care se intitulează „profesor de literatură și profesor particular al Alteței Sale prințul Moldovei” – ceea ce înseamnă Mihai Vodă Șuțu –, dădea, cu adnotații personale, la Paris, în 1822, o traducere a lui Raicevich^[12], după o recentă ediție, ieșită la Milan.

Lejeune are o informație foarte mărgenită; el crede sau se face a crede că „de mai mult ca douăzeci de ani nu s-a scris nimic despre aceste două principate”^[13], și făgăduiește o istorie osebită (particulière) a Moldovei pînă la tulburările din 1821. Dar a fost de față în Constantinopol la crearea noilor domni Alexandru și Mihai Suțu, în 1818 și 1819^[14], a văzut în alai și steagurile țerii cu Sfîntul Gheorghe, Sfîntul Mihai și Maica Domnului. Ca amănunte mai nouă: fiul mai mare al lui vodă duce beretul; caii domnești, doisprezece, au pe ei scuturi de aur cu pietre scumpe, turcii din alai, mantii roșii. După ceremonie, la poarta Constantinopolului, domnul revine incognito pentru cîteva zile. Se pare că scriitorul a fost în Iași, la 1819, cînd cu ciuma, și încă în 1821, judecînd după știrile asupra cutremurului din noaptea de 3 la 4 februar care a zguduit și „palatul domnesc, clădit numai în piatră și de o construcție solidă”^[15], lașul îi e foarte bine cunoscut, și la el se află însemnarea exactă a podurilor: cel de la curte la Copou, și „o altă stradă transversală, care trece prin tîrguri” (marchés)^[16]; regretă lipsa de luminat. Vorbind de consulatul Prusiei, el arată că a cunoscut, dacă nu pe întîiul titular, măcar pe al doilea, de Kreuchely-Schwerdtberg, prieten al lui și „om cu adevărat stimabil în toate privințile”^[17]. Din Moldova plecase la Odesa, unde află moartea lui Scarlat Vodă Callimachi^[18].

Avînd să corecteze și să întregească pe Raicevich, Lejeune dă, din bogata lui experiență, o sumă de fapte și de observații nouă. În ce privește descrierea Moldovei, el explică de ce nu se cultivă tutunul: fiindcă boierii întrebuințează pe cel turcesc, lumea săracă pe cel nemțesc. Arată cum gătesc cărăușii moldoveni în adăpostul lor mămăligă, pe care o taie cu ața¤¤P. 20 nota 2.</footnote>. Înseamnă deosebirea între oile mestrugane, pîrnaie și țurcane^[19]. Nu uită lemnul moldovenesc, trimes la Constantinopol pentru clădiri. Un profesor francez introduce cultura cartofilor.

Lejeune dă și statistice, după registrele oficiale, din care-și luase note. La veniturile țerii, suma de 1 600 000 de piaștri, în 1804, a birului țerănesc a fost scăzută după pierderea Basarabiei cu o treime^[20], scutelnicii fac ca visteria să piardă 360 000 pe an^[21]. La 1820 veniturile moldovenești erau de 2 864 000 de piaștri, din cari 1 441 638 birul și poștele, iar rusumaturile, lista civilă, 1 423 000. Și se specifică: birul trimestrial 311 690, poștele si alte venituri 441 638. Cheltuielile sînt însă de 2 121 901, așa că rezulta un deficit de 680 000 de piaștri^[22]. Venitul listei civile fiind acel de mai sus, iar cheltuiala de 1 323 134, ieșia un cîștig domnesc de 100 836, dar el trece în sama deficitului terii, de 680 000. Tributul e de la 1812 de 47 769 piaștri, la bairam se dau 60 984, la o schimbare de miniștri încă 120 000^[23].

Rolul lui Șuțu în progresele Moldovei, pe care le notează la fiecare pas, e fixat cu îngrijire, în ce privește măsurile financiare^[24] – între altele verificarea titlurilor boierești^[25] – ca și ocrotirea acordată culturii. „Ultimul domn, care încuraja artele și progresele educației publice”, plătea pe profesorii școlii alilo-didactice; el ocrotea gimnaziul ieșean, în care se preda și limba latină, franceză și germană, ca și tipografia, în care se tipărise, grecește, Condica de legi a înaintașului său, Scarlat Callimachi. Pe lîngă aceasta, „el trimesese tineri ca să studieze pictura la Paris”^[26]. Pe vremea lui apare, la Petersburg, Biblia românească într-o nouă ediție, pe care Lejeune o socotește „foarte exactă și foarte îngrijită”^[27]. Palatul domnesc din Iași, isprăvit de Alexandru Moruzi la 1804, avea o frumoasă înfățișare în proporții largi: înlăuntru însă, cele mai mari din șaptezeci de odăi erau sale de aparat sau cancelarii, și aspectul era oriental^[28].

Traducătorul nu poate să afirme îndeajuns cît de mult s-a schimbat, mai ales după războiul din 1806–12, în sens cultural occidental societatea boierească. Din trecut s-a păstrat costumul de ceremonie, ifosul rangurilor, cu masalaua reservată boierilor de clasa întîia^[29], muzica turcească, pe care femeile o tolerează^[30], oarecare simpatie pentru turci a acelora cari se tem de o mai strictă supraveghere creștină^[31]. S-au dus vechile farse ale „caraghioșilor” de modă constantinopolitană; țiganii apar numai la anumite ocazii, cu acele „cîntece și arii naționale”^[32], de care, la nunți, vorbește și Recordon. Cind boierii munteni, în 1820, trec în Rusia, schimbați de haine, ei pot fi luați drept occidentali. Tinerii sînt crescuți de profesori francezi și germani, pentru fete se aduc institutoare din Viena și Frankfurt; dascălul grec e mărgenit la limba lui numai și la lecția de religie. „Toți boierii vorbesc azi franțuzește, și nu e nimeni care, dacă a primit ceva educație, să nu fie în stare a ținea o conversație în această limbă.”^[33] Femeile se deosebesc însă mai mult pe acest teren: ele danțează elegant danțurile noi. „Grația și amabilitatea cu care ele îndeplinesc ospitalitatea față de străini”, „o îndemânare (aisance), care n-ar fi repudiată (désavouée) nici la franceze chiar», le deosebesc, „și îndrăznesc a spune că nu lipsește acestor nații decît o altă formă de guvern și bune înstituții pentru a se așeza cindva la nivelul națiilor existente”.^[34]

Altceva nu cunoaște fostul secretar. Știe numai că mitropolia din Iași ca și cea din București are un venit anual de 400 000 de piaștri. Țeranul i se pare aspru, înapoiat, deși vrednic de compătimire^[35]. Îl interesează mai mult episcopia de Bacău a catolicilor săi, în număr de 50 000, cu două biserici și chiar două „palate“ episcopale, fiecare în ruină.

Contra lui Recordon, tratat de lingușitor față de Caragea, precum și contra reeditării anacronice a notelor lui Salaberry^[36] și a unei lucrări anonime, pe care n-o avem, La Valachie, la Moldavie et de Vinfluence des grecs du Fanal, după date mai vechi, scrie F.G. Laurençon, ca unul care a stat doisprezece ani în Țara Româneasca, o nouă lucrare, intitulată Nouvelles observations sur la Valachie, sur ses productions, son commerce, les moeurs et les coutumes des habitants et sur son gouvernement, cu pretenția de a lămuri ca „martor ocular» și revoluția grecească și aceea a lui Tudor.

Începînd cu producția, Laurençon dă o slabă idee despre calitatea-i de „martur ocular” cînd spune că în Oltenia este și un rîu de mercur care „se pierdea fără folos în livadă” și a trebuit „să i se puie un zid destul de tare”^[37], și că minele de cărbune „se află la suprafață, aproape la fiecare pas”, de s-ar putea trece produsul în Basarabia și la Odesa. Știrile nouă sînt foarte puține; doar mențiunea celor două-trei case din București care cumpără marfă franceză, mătăsuri de Lyon, postavuri fine, batiste, panglici, ceasornice, parfumuri și ceva romane; din Rusia se aduce acum și ceai, în schimbul vinului, care merge și pînă la Moscova. Se dau și știri despre monede.

Capitolul despre administrație cuprinde cîte ceva despre veniturile bisericești (400 000 de piaștri Mitropolia, Rîmnicul 150 000, Buzăul și Argeșul 80–100 000)^[38]; clerul i se pare abject și el pomenește cu părere de rău despre seminariul întemeiat de mitropolitul Ignatie și desființat după plecarea lui^[39]; numărul preoților, supuși la birul școlilor, de 8 lei pe an, e de 8 000. Armata se compune din cei 6–8 000 de panduri. Populația e socotită la 1 100 000 – 1 200 000, din cauza multelor emigrări; autorul crede că din ele derivă „cuțovlahii“ ca și românii din Bulgaria, despre care vorbește^[40]. Nouă e și știrea despre albanezii arendași, băcani, cîrciumari, „harnici și pricepuți în afaceri”, cari, după ce se îmbogățesc, se întorc la ai lor acasă. Germanii, „croitori, cizmari, timplari”, sînt la 11 000. Rușii fac comerț de marchitănie, armenii sînt giuvaergii și zarafi, evreii „pecetari, sticlari, tinichigii”, schimbători de bani, pe lîngă cîteva „prăvălii evreiești asortate ca ale Lipscanilor”. În ce privește pe țigani, Brâncoveanu ar avea 14–15 000^[41]. Rudarii dau doamnei de Anul nou 2 000 de galbeni în praf de aur.

Pe boieri îi prezintă ca foarte primitori și darnici, dar leneși și gîlcevitori, într-un mediu viciat, foarte luxoși (5–6 000 de lei o haină), jucători de cărți, doritori de procese (la moartea lui Șuțu erau peste 6 000 în curs)^[42]. Un guvern „național” e dorit de ei^[43].

Țeranii sînt tratați cu simpatie: suflete bune, istețe, aplecate spre glumă, bucuroase de plăcere; buni ostași. Visteria li stoarce pînă la 150–200 de lei pe an, în total 8 000 000 pe an^[44].

Bucureștiul, cu 14–15 000 de case și „100 000 de locuitori“ nu-i place călătorului, afară de unele case nouă. Și aici e vorba de trupa germană, care a dat reprezintații doi ani, de planul unei trupe de operă italiană, de „clubul nobil“, de primblări la Herăstrău și la Filaret, dar numai pentru popor; la Broșteni sînt circiumele pentru popor. La Tîrgoviște i se pare a fi văzut puțul lui Negru Vodă, unde arunca boierii și unde a fost aruncat însuși^[45].

0 O a doua parte e consacrată mișcărilor revoluționare, cu bănuieli asupra morții lui Vodă Șuțu, prieten al Franciei, dar copleșit de datorii și „adevărat prototip al falsității și perfidiei”, neîntrecut în intrigă, care, pe lîngă aceasta, e obosit și supus ordinelor consulului rusesc. Lasă vreo 20 de milioane familiei, și fiul, însurat cu o moldoveancă, e bogat însuși; fiica e logodită cu un fiu al lui Alexandru Moruzi^[46]. Tudor ar fi cerut de la Divan 100–120 000 de lei pentru echiparea, odinioară, a pandurilor săi; de aici mișcarea lui^[47]. Boierii ar fi reclamat din nou dreptul de a-și alege domnul^[48], înlăturînd și clerul grecesc.

Se vorbește și de promisiunea lui Tudor de a scădea birul la cinci lei și de a desființa văcăritul, vinăriciul etc., ca odinioară. Țeranii nu-i ziceau decît Tudor Vodă^[49]. El era deștept și tenace, respectat de ai săi; francezul îl crede capabil de a domni^[50].

În ce privește mișcarea lui Ipsilanti, acesta fusese elevul lui Demangeot, dascăl francez, și era foarte instruit; cei trei prinți sînt frumoși ca mama lor, care „trecea în vremea ei drept întăia frumuseță din București”^[51]. Se dau portretele lui Christari medicul, traducător cunoscut; al lui Caravia, ucigătorul turcilor de la Galați, sălbatec, cu ochii roșii, bețiv, prevaricator, fost soldat rusesc apoi buluc-bașă la Caragea; al lui Duca, agent al lui Ali-Pașa; al lui Iordachi, mic, slab, fără înfățișare, față distinsă; al lui Farmachi, înalt haiduc impunător, luptător de la 1806 la 1812, plin de răni așa încît nu putea să se suie pe cal, „drac împelițat”^[52]. Se credea în cucerirea foarte apropiată a Constantinopolului cu strînsura de greci, între cari și din Odesa, Nijna, și fii de boieri. Pare că a văzut pe Tudor intrînd în București, între un preot cu crucea și „Teodor Macedoneanul” (Macedonschi), urmat de Farmachi. „Vremea era splendidă și dealul mitropoliei plin de curioși, mai ales străinii.”^[53] Preoți și căpitani cetesc după amiazi proclamația lui Tudor la răspintii și fac rugăciuni, întovărășite de descărcarea pistoalelor. Seara, se interzic luminile. Disciplina e strictă, dar panduri vînd cu 40–50 de lei șaluri de 1 200–1 500, blănuri, ceasornice, giuvaiere^[54]. Tot așa a văzut și pe mavroforii cu căciulă neagră și capul de mort, avînd cocarde tricolore: roșu, alb, negru. Se ridică și steaguri cu aceste colori și inscripția greacă: „în acest semn vom învinge”. Ipsilanti nu vine în casa Brâncoveanu, care i se gătise; boierii îl caută la Colintina. Tudor i-ar fi jurat, dar invitîndu-l să plece^[55]. Boierii se îmbracă în costume de arnăuți ca să scape.

La Ipsilanti vin fugarii din ocne, arzind palatul de la Mogoșoaia^[56]. Se lucrează la Tîrgoviște, dar artileria erau cele patru tunuri luate de la pușcărie. Se anunțau 24 altele, cu beizadeaua Dimitrie și 16 000 de oameni. Se dau baluri, concerte, mese. Arnăuții aduc provizii de la țerani; la masa șefului se trimite pe zi: 50 de ocă carne de vacă; 30 de oaie, 20 de porc, 24 de păsări, 50–60 de pîni^[57]; tot așa la beizadeaua Gheorghe. Turcii n-au făcut a suta parte din asemenea jafuri: „nu erau soldați; toți erau frați și prieteni, toți căpitani”. Consiliul suprem, cu beizadelele, Cantacuzino, Christari, Lassani, comandantul pieței, și Orfano, „generalul”, primul fost proxenet, celait comis de magazie în Odesa, nu lucrează. Cînd un ispravnic aduce vestea că turcii sînt în București, Caravia vrea să-l ucidă. Se află că turcii au venit de fapt și ucid ei, apoi că Tudor e prins, cînd se zicea că voise să-l atace pe Nicolae Ipsilanti la Cîmpulung și să taie retragerea grecilor, 1 500 de panduri trec la eteriști. Tudor, închis, s-ar fi oferit să lovească pe turci. După două zile, Caravia-l omoară, aflînd în haina lui 5 000 de galbeni, în aur și pietre^[58]. Cantacuzino se retrage în Moldova, spunînd că merge contra Brăilei, și păstrează 600 de luptători cu căpitanul Anastase, apoi trece Prutul^[59].

Urmează lupta de la Drăgășani, în care cade și prietenul autorului, elvețianul G.F. Bordier^[60]. Ipsilanti scapă făcînd să se celebreze bisericește venirea austriecilor.

Putem considera între acești călători și pe un rus, Ignatie Iacovenco^[61], funcționar la consulatul rus din București, care, pe lîngă însărcinările oficiale ce va fi avut, a însemnat în scrisori evenimentele revoluției și faptele celor cîțiva ani următori, strîngînd apoi tot acest prețios material despre ambele Principate într-o lucrare apărută la 18341.

De fapt, Iacovenco începe cu luna lui octombre 1820, cînd o deputăție din Tîrgoviște veni în București, la Alexandru Vodă Șuțu, ca să protesteze contra intenției domnești de a se lua moșia orașului. Aceasta ar fi adus boala lui vodă, care se prăpădi în luna lui ianuar a anului următor. Știrile despre începutul mișcării lui Tudor, pornită pe baza Adunării poporului, ca în Serbia lui Caragheorghe, care și ea pleca de la vechi tradiții țerănești din Balcani și Carpați, – mișcare cu caracter revoluționar mai mult în aparență, căci fondul era o restaurare a vechii stări de lucruri, încălcate de un regim de uzurpație, contra dreptății –, sînt scurte, clar exacte. Se menționează, ceea ce nu aflăm în alte izvoare contemporane, o a doua pornire, și mai energică, a tîrgoviștenilor, la sfîrșitul lui februar: caimacamii ard în fața lor anumite acte amenințătoare pentru proprietatea orașului^[62]. Tudor apare, după adevărul însuși al intențiilor sale, numai ca „dușman al abuzurilor din Țara Românească”. Se arată înțelegere pentru cauza lui și compătimire pentru omul care, ca să fie de folos obștii lui, a pus în primejdie viața-i însăși. În mai funcționarul diplomatic rusesc credea chiar că, în cazul unei acțiuni comune a lui Tudor cu turcii, contra lui Ipsilanti, el ar putea fi făcut domn în toate formele^[63]. Peirea căpeteniei țerănești e pomenită numai în treacăt, scriitorul fiind încă din april la Brașov, cu emigrația diplomatică și boierească.

Despre cruzimile și distrugerile săvîrșite de armata ocupației turcești se dau știri interesante: în Ialomița se face războiul religios bisericilor. E curios că se prezintă ca viind de la un „dascăl al lui Tudor Vladimirescu” știri despre planul pe care l-ar fi făcut acesta de a ucide într-o duminecă pe domn și pe toți grecii; planul s-ar fi zădărnicit numai prin boala lui Șuțu. Și mai departe, despre gîndurile lui asupra boierilor: „În București se gătise să-i ucidă pe-un cap, cu familii cu tot, socotind aceasta ca singurul mijloc de liberare a poporului”, dar „doi din cei mai buni prieteni ai lui” l-ar fi oprit de la o asemenea faptă^[64] –, care nu se potrivește cu întreaga lui psihologie și nici nu reiese din declarațiile lui scrise.

Și mai departe Iacovenco rămîne la Brașov. La sfîrșitul lui iunie el deplînge de acolo trista stare înfățișată în amănunte inedite, în care turcii aduseseră țara: „Dumnezeu știe cînd se va curma această stare nenorocită a țerii, dată focului și săbiei, lipsită de toate produsele pămîntului și de vite, pe care le cară turcii spre Dunăre, și prin cetăți, precum fac și revoluționarii”. Orașele, ca Bîrladul, se răscumpără cu bani; locuitorii, și prin acele orașe, sînt despoiați; la țară sătenii sînt trași în țeapă, boierii chiar, ca la Găvanele din Buzău, își pierd viața. În februar al anului următor, se prezintă astfel situația Principatelor: „Poporul e foarte asuprit și sărăcit, comerțul e întrerupt, criza de bani la culme, vitele și produsele se vînd pe nimica”^[65]. Vorbindu-se în mart, de omorul, în București, al slugerului Drăgănescu, se adaugă că „beșliii din județe, al căror număr a fost crescut, săvîrșesc toate neomeniile. Arendașii satelor și dregătorii umblă îmbrăcați țerănește și dorm noaptea prin poloboace, prin șanțuri și prin alte locuri, ca să scape de primejdiile de a fi uciși. Călătorii nepreveniți și neprecauți au aceeași soartă”. Se credea că lașul și Bucureștiul au fost trecuți prin foc și sabie încă din februar pentru odihna sufletelor turcești strămutate din această lume prin măcelurile grecești din anul precedent. „Starea Moldovei e, după cît se vede, încă mai grozavă decît a Țerii Românești. Pretutindeni au rămas ogoarele nelucrate și locuitorii au fost puși de turci să care felurite greutăți, iar multe femei și copii au fost luați în sabie și trimeși în Turcia.” Iar în april: „În București uciderile tot nu încetează și locuitorii nici nu îndrăznesc să iasă de prin casele lor”.

Cînd, în sfîrșit, se numesc noii domni pămînteni, Grigore Ghica pentru Țara Românească și simplul, dar bunul Ioan Sandu Sturza pentru Moldova, Iacovenco observă că, gonindu-se grecii, bulgarii, sîrbii, au fost scoși și țeranii bulgari emigrați pe malul stîng al Dunării. Samurcaș, din Craiova, se turcește la Poartă. Focul din Iași e pus tot în sama turcilor, furioși că li se ia rostul de pînă atuncea. Noile domnii încep greu, Ghica datorind patru milioane de piaștri pentru țară și avînd el însuși, pentru căpătarea tronului, o datorie de 1 500 000 alții la Halet-Efendi, favoritul sultanului. Se mai vorbea de un rest de trei milioane de la ultimii doi domni.

În acest timp în Vlașca se mînca pine din scoarță de copac și vitele, lăsate fără fîn, rechiziționat pentru ocupanți, pieriau. „Pădurile particularilor, de o valoare incalculabilă, au fost tăiate pentru flotila turcească și cărate la Dunăre, fără nici o despăgubire.” Și prigonirile urmează: „Iertarea dată de Poartă tuturor muntenilor nu se respectă, și turcii continuă a aresta, expulza ori ucide pe toți cei bănuiți a fi fost cituși de puțin părtași la revoluție”.

În octombre 1822, în sfîrșit, Iacovenco e din nou în București, unde află schimbări: Pe străz; mulțime de turci, precum și o sumă de echipagii, se primblau pe Podul Mogoșoaii, acum pavat cu piatră, pe cînd mai înainte ulițele erau podite cu lemn și trunchiuri de copaci care erau și costisitoare și netrainice și împovărătoare pentru locuitori. Boierii stau destul de bine, și parcă n-ar fi suferit nimic. Eterna nesimțire în stratele de sus ale societății noastre față de cele mai grozave tragedii care-i zguduie adîncurile^[66]. La teatru, proprietatea lui Vodă Caragea, actorii germani își dau și mai departe reprezintațiile pînă ce, la 7 februar, un foc distruge casa.

Ici și colo apare domnul cel nou. În vara anului 1826 turcii l-ar fi păzit să nu fugă în Austria. Peste cîteva luni, cînd se încheie convenția de la Acherman între ruși și turci, el face ca hatișeriful despre drepturile țerii să fie purtat în alai pe străzile Bucureștilor, și el e cetit în Divan cu toată solemnitatea. Dar în april 1828 Ghicii, în fața unui nou război între suzerani și protectori, se retrage la Cîmpina, rămînînd „a se întoarce la București ca simplu cetățean”.

La această nouă curte sosește în primăvara anului 1824, trecînd (april) pe la Sibiiu, unde mai dăinuia pribegia boerilor munteni, hrănindu-se din giuvaierele vîndute pînă într-atîta încît la monetărie se fac două milioane de florini din argintăria lor, consilierul de legație danez Clausewitz, care și-a lăsat însemnări^[67].

Prin carantina de la Cîineni, plină de călători ce trec „înăuntru”, cu cai de poștă, plătiți zece galbeni unul, peste scîndurile șubrede ale bietului pod peste Olt, prin satul de bordeie Pripoarele, silit uneori a-și scoate carăta cu boii și a recurge la ajutorul meșterilor țigani, el ajunge la Argeș, la Mănicești, la Pitești, apoi. Aici îl găzduiește în casă „modernă”, cu fotoliu englez, căpitanul postii, grecul Steriopol, știutor de nemțește și italienește, deși poartă scufie și papuci de coloare roșie.

Peste Cîrcinov atinge capitala munteană, oprindu-se la un han curat. Socoate la 80–90 000 numărul locuitorilor, cu 6 000 de evrei și 4 000 de nemți (în toată țara 200 000–100 000 țigani). Podurile, prea des schimbate, par bune. Le străbat bogatele trăsuri ale boierilor luxoși pe cari i-a prins iubirea modelor Apusului: pe capră însă țigani desculți și în zdrențe. Dumineca sînt și pînă la șase sute de echipagii pe străzi, mergînd mai ales la Herăstrău.

Dar în primul rînd îl interesează pe diplomatul nordic recepția dată de vodă pentru ziua de nume a beizadelei Iorgu, recepție prezidată – în lipsa doamnei, Mărioara Hangerli, pe care soțul nu vrea s-o primească – de sora lui Grigore Ghica, Pulheria. Casă mică, după arderea palatului lui Vodă Caragea, dar multe saloane; curte plină de arnăuți. Domnul, așezat turcește, între mai marii țerii și doamne bogat îmbrăcate. Se face ceremonia sărutării de mînă, iar străinilor, salutați de Ghica italienește, li se servesc dulceți și cafea, plus ciubucele obligatorii, care jenează pe politicosul străin. Foarte bună impresie face conversația franceză a Pulheriei și înfățișarea apuseană a fraților domnului (Alexandru, care-i va urma la tron, și arheologul Mihai, tatăl Dorei d’Istria).

Seara, bal, dar nu la curte, unde erau numai calemurile, birourile, ci „într-o casă boierească” (a Crețescului. cum știm din notele acestuia^[68]). Mare sală de danț, cam joasă, patru saloane cu mobilă europeană. Boieri jucăuși cu fesuri și caftane pe care le vor lăsa apoi să cadă. Femei frumoase și deasă conversație franceză; danțuri din Occident: poloneza, valțul, danturi engleze, lîngă hora îndătinată, care nu lipsește. Supeu pentru două sute de invitați, pe care eleganța boierească abia-l atinge. Jocul de cărți, obișnuit aiurea, nu e admis. Muzica e slabă, dar gustul de muzică e răspîndit la femeile sprintene și ușuratece. Cît despre domn, i s-a spus, că fără o mare inteligență, se deosebește prin bunătate și judecată dreaptă.

În această epocă se întîlnesc dealminterea și călători cari ating mai ușor țerile noastre.

D. Sever Zotta a dat în revista ieșeană Ioan Neculce (I, 2; 1912) un extras din memoriile unui nepot al ducelui de Richelieu, contele de Rochechouart, emigrat francez și fost curtezan, la Odesa, al Anicăi Filipescu, prietena lui Miloradovici, care, în 1807, pe vremea unui război ruso-turc, a călcat prin părțile noastre^[69].

Boieri moldoveni, trei la număr, Balș, Iancu Ganănău, acela de care vorbesc ofițerii francezi din armata lui Napoleon^[70], și încă unul, veniseră, în numele Divanului întreg, ca să poftească la Iași pe duce, creatorul Odesei. Cu doctorul francez Scudéry și cu cîțiva ofițeri, acesta se îndreaptă spre Chișinău, unde se aflau trimeșii.

Țara-i place lui Rochechouart, și în lumea săracă și umilită, vorbind o latină stricată, el nu șovăie să recunoască „originea romană, după frumuseța, regularitatea de trăsături și puternica alcătuire a populației, mai ales a țeranilor. Peste calea lui Traian se merge la Iași, plin de ruși în cartiere de iarnă, unde găzduirea e la boierul Costachi Balș.

Aici se urmează „concerte, reprezintații de teatru, prînzurile cele mai alese”, la care iau parte mai bătrînii boieri, în haine orientale, posaci, și vioaie femei în rochii de Paris și de Viena, „imitînd apucăturile vechii curți din Franța”. Văzută în budoarul ei mobilat după datina franceză, soția lui Balș (o domniță HangerliP), culcată din cauza „migrenei”, uimește prin bogăția mătăsurilor și dantelelor, cașmirului scump, care o acopăr; „splendide vase de porțelan” se văd în toate unghiurile. O doamnă născută Sturdza, văduvă la nouăsprezece ani, furase o clipă inima unuia din francezii suitei lui Richelieu, de Crussol, și fusese vorba chiar de o căsătorie; ea se mărită cu un general H., care pare a fi Harting, apoi guvernator al Basarabiei.

• * *

Încă din 1903 Nerva Hodoș tipărea călătoria în Moldova, la 1809, a contelui de Moriolles, după manuscriptul însuși^[71].

Acest emigrat, ocrotit al cunoscutei contese Branicka și apoi preceptor al unui fiu natural de mare-duce, – cunoscuse și la Chiev pe Constantin Ipsilanti, retras și întreținut acolo –, plecă în tovărășia contelui Branicki pentru a vedea la armata lui Prozorovschi, operînd în Muntenia, pe fiul acestuia, ofițer împărătesc. Pe la Mohilău, tîrg de evrei, se trece Nistrul, și în Moldova călătorul ajunge a cunoaște pe șefii armatei rusești, pe cari-i descrie vioi. Basarabia i se înfățișează deodată, acoperită de zăpada care începea să se topească la sfîrșitul iernii. Sate sărace lîngă iazuri, și grupe rare de copaci. Boierii nu stau în mijlocul țeranilor lor.

Înaintea Iașilor apar boierii cari întîmpină pe marele senior polon și-l conduc la curtea domnească^[72]. Era „o adevărată locuință de suveran. De o construcție elegantă și modernă, clădită de puțini ani și cu o împodobire grandioasă, era, pe lîngă aceasta, așezată într-o poziție încîntătoare… Împărțirea înlăuntru era vastă, impunătoare, puțintel în stil oriental, și mobilarea măreață”. Aici se ținuseră – și de aceea cheltuielile cu mobila nouă – negocierile de pace din iarnă cu turcii. Orașul, foarte populat, plin de boieri, n-are monumente. E o „villasse” plină de murdării mîncate de cîni. Baia turcească singură place călătorului.

I se lăsase lui Branicki, de Prozorovschi, care plecase contra Brăilei, o escortă de o sută de infanteriști și două sute de cazaci, cu patru tunuri. Dincolo de Iași grîul de toamnă iese de supt acoperișul lui iernatec. Satele sînt mai bune de aici înainte. La Focșani lumea se dă în scrînciobul care se învîrtește, une grande roue qu’il fallait saisir dans sa rotation et suivre en s’y accrochant femeile rîd de cei cari cad jos, pe paie.

Lagărul feldmareșalului nu se află nici la Rîmnicul Sărat, unde drumeții sînt primiți de gazda acestuia, un boier care, crescut la Viena de un emigrat francez, vorbește perfect limba franceză, are „o frumoasă locuință”, și prînzul cuprinde pilafuri și altă mîncare de modă turcească. Place numai cafeaua, a cării preparație se descrie. În cele șase zile petrecute aici se căpătă știri asupra casei și îmbrăcăminții românești. Boierul arată viile sale, a căror cultură e judecată ca primitivă de Moriolles, originar din Champagne. Hrana cu mămăligă a țeranului i se pare a fi neîndestulătoare. Grîul, ovăzul sînt ascunse în gropi pe care, după lipsa de rouă deasupra, le recunosc îndată, ca și turcii la război, cazacii.

La Brăila chioșcul unui pașă servește ca adăpost provizoriu al vizitatorilor, pînă ce se mobilează o casă pe o înălțime vecină cu cetatea. Aici se primește vizita lui Prozorovschi care e descris cu cruzime, în totala lui decădere fizică, și a lui Cutuzov. Scena sălbatecă a asaltului, răspins de turci, contra cetății e înfățișată ca în cele mai frumoase și mai umane cărți de istorie militară.

Cu prizonierii Moriolles trece la Galați, al cărui mare comerț îl notează, fără a mai găsi alte lucruri vrednice de atenție. Aici hatmanul căzăcesc Platov aduce pe turcii prinși de dînsul într-o lovitură fericită contra urmăritorilor. O mănăstire adăpostește pe mîndrii păgîni goi, cari se mîngîie de soarta lor fumînd.

De aici contele polon ia drumul către casă, fără a se mai opri în Iași. La sfîrșit se dau informații asupra acelora cari, în Principate, luară moștenirea învinșilor de la Brăila. Încheierea păcii de la București prin dibăcia lui Cutuzov față de amiralul Ciceagov, venit cu misiune specială de la țar, e înfățișată ca în izvoarele cunoscute.

O lucrare de cea mai mare însemnătate pentru cunoașterea în amănunte a condițiilor economice și fiscale în care au trăit țerile noastre în momentul revoluției grecești, izbucnite pe teritoriul Principatelor, este La Valachie, la Moldavie et de l‘influence politique des Grecs du Fanal, carte apărută la Paris, în 1822 – și al cării autor se socoate a fi Pertusier.

Scopul publicației a fost, desigur, și acela de a se arăta, în legătură cu mișcarea revoluționară, partea pe care au avut-o fanarioții în nenorocirile și suferințele care au atins pe români, și Imperiul otoman însuși. O parte finală are, dealminterea, numai acest rost. Dar și, pe lîngă aceasta, scriitorul a voit să apere, întrucîtva măcar, pe una din marile familii grecești care în acest timp s-au frămîntat pentru dragomanat și pentru domniile noastre, care-i erau încununarea.

E vorba de familia Moruzi. Asupra ei criticul moravurilor creștine din Constantinopol e bine informat. Se laudă astfel, pe lîngă reformele, expuse cu pricepere, ale lui Constantin Mavrocordat, și acțiunea lui Vodă Alexandru Moruzi și a sfetnicului său, postelnicul Manu, despre care adauge că are un fiu ce trăiește la Paris. Moruzeștii sînt iubitori ai literilor^[73]. Știe despre Alexandru, care a introdus pe judecători lîngă ispravnici^[74], că a început ca tălmaciu la congresele de pace din Șiștov și din Iași, despre Dimitrie că s-a bucurat de o mare trecere și că, dacă a fost de folos rușilor la încheierea păcii din București, aceasta e din cauza ambiției lui de-a ajunge prin ei „rege al Daciei”. Dacă nu cunoaște pe frații lui, meniți și ei unei sorți tragice, Costachi și Nicolachi, pe Panaiotachi, tăiat și el în 1812, l-a putut vedea la ambasada turcească din Paris^[75]. Vorbește și despre codul civil făcut de Alexandru Moruzi, după legislația veche a lui Iustinian și cea nouă a lui Frederic cel Mare, în așteptarea celui criminal, și expune sistemul, cu o curte criminală de șase judecători, doi inamovibili, patru numiți pe un an, curte care, în caz de îndoială, face apel la vodă pentru a judeca din nou, în Divan, alături cu el; apelul se face și în chestii civile, de la judecătorii de districte. Domnul poate trimete chestia și la un alt tribunal, de cinci membri aleși de el. Cu acest prilej se arată și rolul tribunalelor mixte pentru străini, din cinci membri plus dragomanul consulatului, iar la apel consulul însuși, – nu fără a se admite și un suprem apel al acelor străini la vizir^[76].

În capitolul final citat se arată cum s-a ridicat familia Caragea, Ioan Gheorghe Vodă fiind întîi omul lui Constantin Ipsilanti, pentru a birui apoi, în unire cu favoritul sultanului, Halet-Efendi, pe Alexandru Șuțu, care și după un exil de doi ani la Rodos, în urma încheierii păcii franco-turcești, rămăsese ocrotitul Franciei, ceea ce nu-l feri de a fi executat pentru încheierea tratatului Dardanelelor. Dealtfel pe Ungă Halet s-a oploșit și Dimitrie Moruzi^[77].

Scriitorul, care știe că palatul francez de la Terapia a fost al lui Alexandru Ipsilanti cel bătrîn, jertfit de turci pentru trădarea fiului Constantin^[78], nu e, dealtfel, un dușman al grecilor în sine. Revelează deci că limba franceză, pe care boierii, luxoși, servili, trufași, o vorbesc mai mult de vanitate decît din înclinație, a fost încetățenită la noi de greci^[79]. Femeile fanarioților întrec pe cele de țară, deși acestea sînt totuși „nu fără agrement” și educabile^[80]. Chiar lucrul arendașilor greci din Rumelia li se pare mai bun, la moșii, decît al unei boierimi fără inițiativă^[81].

Pentru sultanul Mahmud și planurile lui de reforme arată înțelegere și stimă. Dar crede că Poarta face rău păstrînd o suzeranitate mai mult de formă, care o împiedecă de a găsi în Dunăre o graniță ca a Rinului și Vosgilor. Prutul nu se poate apăra după pierderea Nistrului. Soarta Principatelor, odată liberate, se sfiește el însă a o însemna^[82]. Turcii ar face bine să emancipeze ei țerile, care ar deveni, prin voința Europei, neutre.

Cunoștințele autorului despre trecutul românesc sînt firește încurcate dar nu atît de slabe cum s-ar socoti. Crede în Flaccus, întemeietorul, dar numele lui Radu cu „descălecarea” munteană, al lui Mihai Viteazul, al lui Ștefan cel Mare se par a nu-i fi cunoscute pentru întîia oară. Despre limbă are părerea că, păstrînd un însemnat fond latin, e totuși „o adunătură (composé) ciudată de expresii cu origini asa de deosebite”^[83].

În ce privește prezentul, stima lui pentru deosebitele clase ale populației e foarte slabă. Pompa domnească, ifosul Divanului de doisprezece, lungul șir al boierilor amănunțit înșirați, rostul lui divan-efendi nu-i impun. Am văzut ce spune despre boieri: li par imorali, căsătoria fiind scăzută ca seriozitate, cu însuși concursul unui cler ignorant. Nu vorbește de vreo clasă mijlocie. Țeranii înșii, mai vioi în Moldova, îi apar ca leneși, bețivi, înomoliți în superstiții^[84]. În toate acestea nu e nici un impuls spre faptă, nici o dorință de luptă. […]

Organizarea fiscală interesează îndeosebi pe scriitor, care dă în această privință cifrele cele mai numeroase și mai precise. Știe că o parte din dări e în credință (și dă terminul românesc). Cunoaște cauza tăierii lui Vodă Hangerli: impunerea văcăritului de doi lei pe cap de vită^[85]. E informat asupra rolului zapciilor pe plăși. Socoate, după statisticile menționate, ludea – pînă la 1806 de 1–7 familii^[86] – la cinci sămi de 4½ lei, la care se adauge haraciul, alți 6 ½ și răsura, pentru strîngători, 16 parale. Vinăriciul cere locuitorilor 5 aspri la zece ocă. De capul de porc, de oaie (mieii sînt scutiți), de stupul de albine se iau 8 aspri^[87].

Veniturile, după acele hîrtii de un șfert de veac, sînt acestea. Țara Românească: impozitul funciar și personal 4 000 de pungi, vinăriciul 350, ocnele 800, vămile 500, vitele mici 550, albinele 200, condeie felurite 2 000, la care Moldova pune în față: impozitul funciar și personal 3 600, ocnele 500, vămile 500, vitele mici 400, albinăritul, deosebi, 300, condeiele amestecate 1 600 (pînă la luarea Basarabiei, care reduce numai cu un șfert).

Cheltuielile, la turci, sînt orînduite astfel: rechiabè, în Țara Românească 500 de pungi, în Moldova 300, din impozitul funciar și personal (?) 600 și 350, plus cadourile sultanului la bairam, cîte 150 de pungi. Pe lîngă aceasta marele vizir are, de la fiecare principat, 60 de pungi, chehaia-beiu, 30, Reis-Efendi 20. Capuchehaielele cheltuiesc pe an pînă la 1 200 de pungi. Pentru administrația internă se păstrează 1 300 la munteni, la moldoveni 1 200 de pungi. Astfel domnului tot îi rămine o sumă importantă, socotită pentru principatul mai mare la 4 650 de pungi, pentru cel mai mic la 3 700. De aici se scot neapărat scutelnicii breslași, postelniceii, logofețeii^[88], cari în Moldova se plătesc de vistierie, doi lei pe lună, iar dincolo se scot, pur și simplu, din roluri^[89].

Producția Principatelor e înșirată cu de-amănuntul. Nu se uită nici cea de metale. În județul Buzăului i se pare că s-ar culege aur și argint, și el dă cifra de 3–4 grame din unul, dublul din celait, pe lîngă plumb, pentru scoaterea aurului din Olt. Țiganii – pentru el o „companie“ – dau doamnei, pe an, trei ocă și jumătate de metal curățit. În Moldova se semnalează viitorul petrolului^[90]. Stejarul moldovenesc e însemnat deosebit.

Trei sferturi din moșii sînt ale boierilor ori ale clerului^[91]. De acolo se iau furniturile de grîne pentru turci: 1 500 000 de chile de grîu și orz. Exportul de ceară al Moldovei plină de păduri e de 50 000 de ocă pe an, al Țerii Românești îndoit. Un articol important e al vitelor. La munteni, se taie anual 70 000 de boi și se vînd 2 500 000 de ocă de său. Înainte de 1812 Moldova trimetea peste graniță, mai ales în statele germane, nu mai puțin ca 60 000 de vite, pe urmă însă numai 32 000. Ambele țeri exportă împreună 300 000 de oi și 50 000 de porci, dintre care unii au și 200 de ocă. Pieile de iepure exportate sînt 800 000 pe an, Muntenia figurînd cu trei cincimi. Exportul lînii e de 3 milioane de ocă pentru Țara Românească, din care o șesime numai la turci, restul în Austria, iar pentru Moldova de o treime. Din ambele țeri se exportă 1 500 000 de ocă de brînza, un milion de unt, de cinci ori atîtea fasole etc. În total Muntenia exportă 10 milioane de ocă de produse în Turcia, 2 milioane aiurea, consumînd dublul în țară; Moldova trei milioane la Constantinopol și în Rumelia, 5 milioane în Polonia, 3 milioane consumație acasă.

Importul, în schimb, e mai mic. Se aduc opt sute de trăsuri din Austria pe an. Colonialele din Orient, blănile din Rusia sînt iarăși articole importante.

Import și export împreună dau aceste totaluri. La munteni 16 000 pungi ies, 10 000 întră, pe lîngă 2 000 de contrabandă; în Moldova întreagă 13 000 și 9 000^[92].

Acestea sînt știrile autorului, astfel nenumit. El a cunoscut, desigur, direct țerile noastre. Credem că mai ales Moldova, căci descrie lașul, superior capitalei muntene, judecînd că palatul domnesc e frumos, că sînt interesante unele case boierești și biserici, dar ceea ce strică sînt urîtele colibe ce li stau în preajmă. Galații, „mare întrepozit” de grîne și lemne și punct de intrare al importului, pare a fi fost și el în special cunoscut călătorului^[93].

Între călătorii de după 1821, însă, unii nu înțeleg nimic din această prefacere. Oameni ai lumii vechi, ei caută la noi, de obicei, pe aceia cari aparțin aceleiași lumi și nu se preocupă de tot ceea ce momentul scosese acum la iveală. Între aceștia găsim și cîțiva ruși clerici pe cari griji în legătură cu viața și misiunea lor sau excursii cu scopuri literare îi aduc prin locurile noastre.

Iată întîi unul care a fost deseori pe aici, călugărul Partenie, care înfățișează viața din mănăstirile moldovenești, și puțin mai mult decît aceasta, de pe la 1837 pînă la 1847^[94].

A fost la schitul Mănăilești de lîngă Piatra Neamțului, între călugări cari, ca și aiurea, se ceartă. A văzut astfel Carpații goi, cu vîrfuri ce fumegă, și, deasupra lor, Ceahlăul „ca un tată printre feciorii săi”. Prin Bosancea a trecut la Suceava, – și vorbește de biserica Sf. Ioan –, la mănăstirea Dragomirnei, la Fîntîna-albă a lipovenilor, cu cari a avut și mai departe legături, la Cernăuți, oraș „nu mare, dar frumos”, la Sucevița, cu crucea țarului Teodor Ivanovici. Va vorbi apoi de mănăstirea Neamțului, atunci reformată de malorusul Paisie, ucenic al mitropolitului moldovean pribeag Antonie, acel Paisie căruia aici, la Secu, la Poiana Mărului din Rîmnicul Sărat, la Cernica lîngă București i se datorește noua viață mănăstirească a „obștejitiilor”, a chinoviilor, ai căror membri se dedau și la îndeletniciri literare. În această mănăstire, care e „ca un oraș mare și frumos”, el va vedea, întors din Rusia, de la Chiev, o cercetare solemnă a sfîntului mitropolit Veniamim Costachi^[95]. Erau în această obște, care, supt un stareț Neonil ori supt ardeleanul Dionisie Romanò, va avea relații culturale cu biserica ortodoxă de peste munți, opt sute de monahi.

În a doua petrecere prin Moldova, Partenie vede, pe lîngă micul schit al întîii sale adăpostiri, marea mănăstire botușăneană a Voronei, cu trei biserici și călugări bogați. Secul, stropit încă de sîngele jertfei, în 1821, a căpitanului Iordachi, „vlahul“ din Olimp, care, în fruntea arnăuților săi, dădu un oarecare prestigiu militar unei revoluții sprijinite pe cea mai netrebnică adunătură orășenească. O sută de călugări numai locuiau aici.

Partenie merge la Sfîntul Munte, unde pe lîngă ctitoria lui Scarlat Vodă Callimachi la Pantelimon (o evanghelie, un ceasornic, clopote, o casă cu cinci rînduri) află la Esfigmen darurile trimise de mitropolitul Veniamin. De la Poiana Mărului, întîiul popas muntean, trece la Brăila și de aici la Măcin.

S-au mai relevat importantele știri pe care călătorul rus le dă despre populația Dobrogii și care înlătură anumite pretenții ce se opuneau dreptului nostru de a sta în această provincie pe care întregul ei trecut o leagă supt atîtea raporturi de noi. După ce vorbește de săraca biserică a Măcinului, de cea din Babadag, care fusese arsă^[96], de episcopul grec, care stătea în Tulcea, unde era și o biserică rusească, Partenie se rostește astfel asupra locuitorilor: „Acești țerani numiți români au portul bulgăresc și vorbesc limba românească”. De la Măcin în jos duc două drumuri, cel prin mijlocul țerii, printre „sate turcești”, iar „al doilea drum pe malul Dunării în sus pînă la Rusciuc, cu locuitori de-ai noștri români” îi spun cei din Măcin: „pe aici vă va fi mai îndemînă și hrană veți avea îndestul. Iar de la Rusciuc umblați prin bulgari”. În acestă sate, cu ciorbagii în frunte, cu cîte un preot-doi, cu biserici rare – trei în noue zile de drum –, cu icoane de hîrtie, cu veșminte proaste și fără catapitesme, „țeranii sînt așa de buni și primitori de străini cum în toate pribegirile mele nu mi s-a întîmplat să văd… Am găzduit ca la rude… Preoții lor, cucernici și blagocestivi, adeseori ne luau la ei de pe la oameni și ne ospătau cum nu se poate spune de bine, mînile și picioarele ni le spălau; așa de iubitori de străini sînt oamenii aceia”. În timp de război, dealtfel, locuitorii malului drept au obiceiul să-și caute adăpost la noi.

În 1841 pelerinul se întoarce în Moldova pe un vas austriac. Sulina i se înfățișează ca un port însemnat; știe și de pescăriile de la Sf. Gheorghe; la Tulcea află lipoveni, „creștini din Rusia”. Pomenește de Ismail, de Isaccea, de Reni. Galații, cu patru pieți și cinsprezece biserici, e „un oraș mare și întins“. În Iași, unde cunoscuse de înainte secta scopiților și ocrotirea ei, pînă la un moment, de Veniamin, trage la metocul Trei Ierarhilor.

Un al doilea drum la Athos urmează; abia la 1847 revine drumețul la Iași, în care laudă străzile drepte, Golia: mitropolia nu e gata. Se miră de luxul înmormîntărilor cu muzica militară, nouă, înmormîntări care costă mai scump ca o nuntă.

Incomparabil mai învățat decît acest biet călugăr cu patima cutreieratului, Porfirie Uspenschi (1804–85) fusese și el la Athos, dar pentru căutarea informațiilor științifice în manuscriptele rare. Întors prin țerile noastre la 1846, ceea ce-l interesează e iarăși arheologia religioasă.

Abia se coboară la otelul german al lui Brenner, și el se ocupă de mănăstirile închinate, la Sinai, la Alexandria, la Ierusalim (venit de două milioane de piaștri) și aiurea, de zlătari, cu prăvăliile amenințate cu dărîmare, de Radu Vodă, unde se află un diacon basarabean, de mitropolie, cu moaștele știute și cu zugrăveala, care-i pare a fi „fără gust” (în pridvor chipurile, dispărute, ale lui Radu Vodă Leon, cu soția Luchiana și fiul lor Ștefan, ale lui Constantin Șerban și Șerban Cantacuzino, ale mitropoliților Teodosie și Mitrofan), de episcopie (pe locul Ateneului de azi), cu stilul ei „gotic”, de Sf. Arhangheli, de Sărindar și boierii Cocorești, de Colțea, cu școala, de Sf. Sava a lui Constantin Basarab, înnoită la 1709, de Sf. Ecaterina, cu primblarea la modă, de Curtea Veche, unde cîntă, supt conducerea unui seminarist din Chișinău, corul domnesc în mantii albastre cu armele țerii, de Mihai Vodă, cu spital în curțile domnești, ba chiar de Plumbuita, în afară. Constată veniturile mari: mitropolia are de la moșii 1 250 000 de lei pe an, hanul Sf. Gheorghe produce 3 000 de galbeni.

Din alte rosturi, cunoaște casa lui Vodă Bibescu – și descrie portretul, cunoscut, al doamnei Maria în port național–, localul Adunării, la mitropolie, cu miniștri la mese și cu discuții curtenitoare, grădina publică neisprăvită, cu chioșcul domnesc. A aflat despre seminariul cu optzeci de elevi, în vrîstă de la șeisprezece ani în sus, pentru doi profesori, dintre cari unul e Dionisie Romano, un bun cărturar.

A căutat pe clericii de la București, cari i-au produs o rea impresie: vicariul Nifon, un cernican, știe grecește, dar slab franțuzește și n-are cunoștințe de istorie. Domnichie de Stratonichia ține „surori sau nepoate”, și femei se văd și lîngă egumenul de la Sărindar. La consulatul rusesc a găsit numai pe secretariul Cotov, care i-a spus că ar putea fi luat drept spion. Cea mai folositoare vizită i-a fost însă la Ioan Eliad, care-i recomandă pentru trecutul țerii pe Florian Aaron, pe Dionisie Fotino și pe Petru Maior, și-i arată tipografia, unde literele latine supără pe clericul rus. Marele scriitor muntean e nemulțămit de societatea în care trăiește și el spune oaspetelui, cu emoție, aceste cuvinte de dureroasă constatare: „n-avem preoți, n-avem mame, n-avem iubire adevărată către patrie”.

La Iași, unde cercetează Golia, cu casa de nebuni, Bărboiul, Dancu, Frumoasa (10 000 de galbeni venit), el află aceiași egumeni greci trîndavi și stricați, cărora nu se sfiește a li arunca în obraz lipsa de orice tragere de inimă față de țara care-i găzduiește. Negăsind pe Filaret Scriban, cleric înalt care-și făcuse studiile în Rusia, nu poate afla ceea ce la București îi spunea Eliad insuși^[97].

Cu șese ani înainte un sîrb, Vuici, care-și publica amintirile scrise în mănăstirea Hîrjauca, la 1845, străbate Țara Românească, Moldova și Basarabia, necunoscute lui mai înainte, culegînd tot felul de informații și mai ales – între altele după revista rusească Albina nordului din 1841 – cele statistice, foarte bogate, pe care le vom da pe rînd.

Plecînd în iunie 1839, el trece pe la Panciova și Timișoara spre Orșova. Pretutindeni caută conaționali și află mai adeseori români. Astfel la Timișoara în cartierul Fabrik sînt „sîrbi și români“, negustori bogați, cu biserica Sf. Gheorghe; în Maierii aceluiași oraș, cu biserica Adormirii, „locuitorii sînt mare parte români, – numai în Josephstadt se află germani coloniști. Dincolo de mănăstirea Bezdiului, la Monora, „odinioară erau sîrbi (?), dar acum și-au uitat limba străină și vorbesc românește“. La Orșova, cu șase sute de case și 4 000 de locuitori, sînt români, „printre cari se găsesc și sîrbi (?), cari și-au uitat limba familiară“, și puțini germani. Ba chiar la Neoplanta (NoviSad), la Semlin, aromânii negustori stau lîngă sîrbi.

Pe Dunăre Vuici merge la Giurgiu, apoi la Brăila, la Galați cu 3 000 de case și 18 000 de locuitori, avînd treisprezece biserici, o sinagogă și cu însemnatu-i comerț, ocrotit de șase consulate. Știe că țara cuprinde 22 de orașe, 3 560 de sate, 339 422 case, opt tipografii (cinci la București, apoi la Craiova, Buzău, Brăila), și o bibliotecă la Sf. Sava; hrănește 1 751 182 locuitori. Despre boierii cari știu franțuzește ai Țerii Românești și despre nație, fără încredere în sine, n-are o idee mare.

În Moldova, mai departe, află la Bîrlad, unde întîlnește și un sîrb în serviciu la o casă boierească, cu doi fii la studii în Iași, 300 de case și cinci biserici. lașul, cu 50 000 de locuitori, mulți evrei, în 8 000 de case (una singură de sîrbi), cu cinzeci de biserici ortodoxe, una catolică (cu patru dominicani), una luterană, una armenească și două sinagoge, s-a înnoit bine după 1821, avînd clădiri în stil „italian” ca la Budapesta și la Viena. Curtea, odată frumoasă, a fost însă distrusă prin foc și, după un lucru de cinci ani, care a consumat 120 000 de florini de argint, nu s-a isprăvit încă mitropolia.

Prin Galați, Vuici trece la Reni (250 de case, 2 500 de locuitori, 6 biserici), cu majoritate de moldoveni, pe lîngă ruși, bulgari, greci și evrei, la Bolgradul bulgarilor (500 de case) unde sînt însă și moldoveni și alte nații, la Tatar Bunar (300 de case), unde ai noștri vin intre bulgari și ruși, la cari se adaugă mulți evrei. Cetatea Albă e vizitată și ea (600 de case, 8 000 de locuitori), și aici rușii sînt înaintea românilor, bulgarii, după ei, urmînd grecii și armenii, nemții.

Se spune cîte ceva și despre Bender, unde se mai vede vechea geamie, dar mai ales despre Chișinău (4 000 de case, 18 000 de locuitori), avînd biserici de tot felul: și catolică, evanghelică, armenească, trei sinagoge, iar, ca așezăminte de cultură, seminariul, gimnaziile, teatrul, tipografia. Se văd ruși și români, sîrbi și greci, bulgari și armeni, evrei caraiți și de ceilalți, germani.

Din Basarabia cea cu 2 000 de biserici și patrusprezece mănăstiri de bărbați, pe lîngă șase de femei, călătorul cunoaște, afară de școala lui slavonă de la Hîrjauca, lîngă o colonie germană, Călărașii (300 de case, 4 000 de locuitori, mai ales români, dar destui evrei și ceva ruși) și Sculenii (200 de case, 1 500 de locuitori). Constată că la Călărași, la Hirjauca se slujește sau numai românește sau și românește.

Drumul de întors atinge Focșanii (2 000 de case, 9 000 de locuitori, de mai multe nații), apoi Rîmnicul-Sărat (200 de case, 2 500 de locuitori). Oprindu-se la București, în domnia lui Bibescu, el vorbește numai de strimtele străzi murdare, și încolo face interesante statistici: sînt 10 889 case, 80 000 de locuitori fără clerici (3 173 supuși străini, 2 500 evrei, 4 609 țigani); numărul bisericilor e de 130, și se înseamnă cele străine: catolică, luterană, calvină, armenească, două sinagoge; se notează cele cinci spitaluri mari, cele zece hanuri și o sută de „fabrici”^[98].

Iată acum un german, care, după o mai lungă ședere în țerile noastre, adecă aproape numai în Moldova, în calitate de consul prusian, acopere cu despreț și stropește cu calomnii tot ce a cunoscut aici.

Lucrarea întinsă a lui Kuch, Moldauisch-walachische Zustände în den Jahren 1828 bis 1843, apărută la Lipsea, în 1844 și care a fost tradusă și în românește^[99], e, pe de o parte, o descripție a regimului administrativ și social stabilit de Regulamentul Organic, iar, pe de alta – și mai ales –, o culegere de anecdote „picante“, prezintate grosolan. Ca lucruri văzute la acest funcționar consular: venirea ca domn a lui Mihai Sturza, slujba la Frumoasa pentru tatăl lui, ungerea la Sf. Nicolae, scenele de rezistență ale ungurilor din Săbăuani, la întiia recrutare. Statisticile precise lipsesc aproape cu totul.

Partea de caricatură personală atinge pe Mihai Sturza, înfățișat și ca otrăvitor, citîndu-se victimele, ca jefuitor al evreilor, apărați de bogăția lui Michel Daniel, pe doamna lui, greacă, fiica lui Vogoridi, luată din interes politic fără zestre și fără cultură, incapabilă de a vorbi cu alții decît consulul grecesc, pe boierii favorizați i exilați de domn, în special Alecu și Elena Sturza, Ștefanachi Catargiu, Beldiman, pe bunul mitropolit Veniamin, care ar fi demisionat – nu pentru că nu voia să admită subordonarea sa unui ministru al cultelor, ceea ce e o insultă, ci pentru că vodă-i refuzase păstrarea în funcție a vărului, Nicolae Canta; apoi pe medicii din Iași, străini totuși: unul fost băiat din prăvălie, altul un evreu, din Brody; pe profesorii de la Academie, Tolhausen, care se ocupă, după înlăturarea pentru incapacitate, cu plasarea „hapurilor lui Morison», și Maisonnabe, contesa de Grandpré, pînă la bietele călugărițe ale noastre, care ar umplea iazurile cu trupuri de copii nou-născuți, cu poliția care fură etc.

Doi germani însă ni vor da, cu înțelegere și simpatie, înfățișarea vieții românești în Basarabia, și reproducem din publicația noastră mai veche Neamul românesc în Basarabia paginile de amănunțită analiză care-i privesc:

Între cărțile de la Pașcani, în județul Ilfov, ale bibliotecii lui Alexandru Dimitrie Ghica, domn și, apoi, la 1856 caimacam al Țerii Românești, se păstrează și o broșurică de care pînă la vizita mea acolo n-aveam nici o cunoștință, precum nu pare s-o fi cunoscut nimeni dintre istoricii noștri sau dintre cei ce s-au ocupat de Basarabia. Ea se chiamă „Bessarabien. Bemerkungen und Gedanken, bei Gelegenheit eines mehrjährigen Aufenthaltes în diesem Lande” („Basarabia. Observații și cugetări cu prilejul unei șederi de mai mulți ani în această țară”). Autorul e dr. I.H. Zucker. Lucrarea, de 86 de pagini în 8°, s-a tipărit la Frankfurt pe Main în 1834 și prefața autorului e din 1-iu mai 1834. La această dată el se afla în București, dar, după mărturisirea lui chiar, cărticica a fost scrisă în Basarabia, în 1831. Exemplarul are o dedicație franceză către Ghica, atunci domn muntean.

E o ciudată amestecătură de capitole, dintre care unul expune pe scurt drumul prin Bucovina, pe care l-a făcut Zucker, cu douăzeci de ani în urmă, altul se chiamă „poșta”, adecă poșta din Basarabia, cu care de la început a trebuit să se deprindă drumețul, al treilea poartă titlul „Chișinău” (Kyschneff) și e destul de bogat; după notițe intitulate „împărțirea politică a Basarabiei” și „deosebitele nații ce locuiesc în Basarabia” – abia cîteva rînduri pentru fiecare chestie –, vin nouă pagine despre „moldoveni», despre băștinașii țerii deci. Deosebit, se vorbește de „legăturile proprietarului cu țeranul»; „răzeșii» sînt descriși pe urmă. Vin la rînd apoi „agricultura» și „limba moldovenească și valahă.» Ciuma de la 1829 și holera de la 1830 ocupa acum pe scriitor, și subiectele acestea îl stăpînesc așa de mult ca medic, încît el li dă mai mult de jumătate din carte, începînd cu fapte, amintiri, constatări și mîntuind cu o lungă discuție fantastică asupra pricinilor acestor strașnice boli, în care se expune teoria lui Brown asupra astmei și iritabilității, cu tabele de cifre și considerații asupra mișcării planetelor.

Aceasta arată că Zucker era doctor în medicină, om mai în vrîstă, cu multă aplecare spre metafizică și teoriile năpraznice, – un bătrîn original. Cînd îl mai vezi că zice sistematic Iașilor: „Chassy” și transcrie vorbele românești cam așa: „aeo” (aer), „wint”, „win” „bowe” (bou), „kynye” (cîne), îți închipui că vei găsi asupra Basarabiei dintre 1812 și 1834 lucruri ușuratece și fără socoteală, care nu pot avea interes, nici aduce folos.

Dar nu e așa. Zucker era un bun observator, spirit cumpănit și drept, un străin nepărtinitor și fără trufie față de noi, un medic milos, o inteligență în stare să găsească totdeauna legăturile și să tragă concluziile. Fusese și în măsură să cunoască bine pe românii din Basarabia, și chiar pe cei din alte părți, pînă și pe ardeleni (el pare să fi fost austriac). Stătuse un timp într-un tîrgușor „departe cinci mile de Chișinău”, și se afla acolo pe vremea holerei din 1830; cu un an înainte, lucrase în carantina de la Sculeni, împotriva ciumii. Fusese prin București și mai înainte, și într-un loc vorbește de doctorul Bogos Sebastiani, un armean din capitala munteană, care i-a spus cum al treilea doctor, Rafaelli din Constantinopol, a văzut cu microscopul sumedenie de lighioane care foiau pe tulpanul unei țigănci moarte de ciumă și în care lighioane ar fi recunoscut ceea ce am numi noi astăzi bacilii acestei boli.

Iată, cu oarecare rînduială, ce e mai folositor în spusele lui Zucker.

În Bucovina, el crede că înainte de anexare (1775) fusese numai „o pustietate, care era în cea mai mare parte stăpînită de mai multe mănăstiri”. Austria însă a făcut minuni. „Acum vezi cîmpii înflorite cu sate prietenoase, avînd case de lemn mai mult nouă, clădite din grinzi, și care bucură ochiul drumețului.” În părțile muntoase, el pomenește cele dintîi exploatații miniere („mine de fier și de aramă!”). Cernăuții, pe cari Neale, călătorul englez – și el doctor în medicină–, îi găsise, în 1805, cu vreo 600 de case numai, trei biserici și -abia 3 000, adecă trei mii de locuitori, dar cu strade largi, curate și bine pietruite – ca într-o țară de administrație îngrijită –, cu case de piatră – mai rare la noi pe atuncea –, și cu un han chiar, pe care englezul îl afla bunișor, „Cernăuții, cari nu speriară, prin acești ani 1830, tocmai pe studenții români ce mergeau în Apus, Mihail Kogălniceanu și Nicolae Crețulescu, e descris de Zucker ca „un oraș plăcut, clădit din nou, regulat și care înflorește mai mult prin negoțul său cu Moldova și Basarabia.“ Nu se mai vorbește de nimic pînă la granița rusească; despre partea Austriei, nu era atunci decît casa de vamă, și Noua Suliță a rușilor nu stătea deci lîngă o altă Nouă Suliță cu evrei mai supțiri, a austriecilor. Noaptea, călătorul aude răsunind cîntecele cazacilor de strajă, dincolo de șanțul graniței și se infioară gîndind pînă la ce depărtări răsună lîngă șanțuri ca acesta alte cîntece de cazaci supt arme.

La Noua Suliță rusească el are sentimentul ce se trezește în sufletul oricui cînd trece: anume că se coboară cu mulți ani în urmă, că întră într-o lume nouă, sălbatecă. „Sărăcăcioase case de moldoveni” îl lovesc și pe dînsul.

Fiindcă merge cu poșta prin Otac și tîrgul – astăzi mai numai de evrei – al Orheiului spre Chișinău, el vorbește de bine poșta rusească, – ceea ce dovedește că pe atunci nici Bucovina n-avea șosele, cum nu le are nici pînă astăzi Basarabia. Și atunci particularii cari căpătau un bilet de voie de la guvern, o podorojnă, puteau să întrebuințeze caii de poștă, dar ei trebuiau, ca și astăzi aproape, să-și aibă trăsura lor sau să-și găsească una în altă parte. Cu 7–9 copeici de verstă se putea face o poștă de 20 de verste în „ceva mai mult decît un ceas“; al treilea sau al patrulea cal se dădea fără plată, dacă prin unele locuri sau în unele timpuri grele era nevoie de dînșii.

Venim acum la înfățișarea și condițiile de viață ale țerii. Zucker nu descrie mai pe larg decît pe moldoveni. Încolo, el spune mai întîi că „în ținutul Hotinului se află și rusneci” (ruteni). Ei se văd și acuma într-un număr de sate din aceste părți, și ceea ce se spune în cărticica nemțească asupra vechimii lor se potrivește și cu ceea ce se știe de aiurea. În adevăr, Neculce scrie astfel despre urmările păcii încheiate între poloni și turci la 1678, după luarea din partea celor din urmă a puternicii cetăți Camenița, de peste Nistru: „Și au ieșit mulțime de ruși din lăuntru, din Țara Leșească, și s-au așezat în olatul Cameniței, de s-au făcut sate și raia; și au pus turcii prin sate subași… Atunci și în Moldova s-au așezat slujitori, pre la miziluri (de poștă) și pre la margini, și au inceput a se face și slobozii pre la Cernăuți și pre la Hotin“^[100].

Alți locuitori străini îi arată scriitorul numai prin orașe. Astfel, în Chișinău, unde, lîngă „căsuțele vechi din strade strîmbe, nepietruite, înguste”, încep a se ridica solidele clădiri rusești de pe deal, acoperite cu țigle, el deosebește pe „murdarul evreu polon”, „elegantul rusesc”, „negustorul armean, grecul și cazacul”, „o ceată de țerani bulgari” – cari, mai sus, întemeiară satele Țarigrad, Tîrnova, Sofia –, „sălașe rătăcitoare de țigani“, „funcționari poloni“, – veniți de peste Nistrul hotinean, din părțile Cameniței –, și „rușimici din Podolia”, „meșteșugarul neamț – harnic, curat, ieften și bețiv –, bărbosul birjar rus“. Societatea înaltă rusească se înmulțește din an în an, și, ajutată de noul regim politic, începe a învinge în „port și limbă”, în paguba vechii boierimi moldovenești. Cei mai însemnați dintre proprietarii de moșii din alte timpuri, siliți să treacă în Basarabia cu totul, sau să-și vîndă în optsprezece luni pămînturi despre a căror întindere și valoare nici nu-și puteau da samă, căci nu le văzuseră poate niciodată de frica tatarilor și de sila pustiului, le-au aruncat pe prețuri de nimic, la tot felul de „boiernași, negustori, arendași sau vechili ai lor de pînă atunci”.

Noua clasă de moșieri își cumpără un caftan moldovenesc oarecare și se îmbogăți foarte răpede în marea mișcare economică ce cuprinse Basarabia, între ei firește că grecii și armenii luară locurile cele dintîi. Lîngă proprietarii de ieri se așezară în Chișinău negustorii de ieri; cei mai mulți, o sărăcime, avînd un capital de vreo 50 de taleri fiecare, și bucuroasă să cîștige ceva „mămăligă cu ceapă“ pentru vreo două, trei copeice. „Cu mult cea mai mare parte a mulțimii acesteia de negustori sînt evrei poloni, cari fac desigur a treia parte din populația întregului oraș.“ Este și cîte un meșteșugar evreu: „tîmplar, croitor, cizmar, sticlar, argintar, tinichigiu”, care, pentru o plată mai mică, dă de obicei lucru de pospăială (Pfuscherarbeit). Astfel se poate lupta cu izbîndă împotriva neamțului, care lucrează în aceleași ramuri, a rusului, „tîmplar și zidar”, a moldoveanului, „cojocar, șelar și tăbăcar“ (bresle ce se păstrează mai mult de către ai noștri). De concurența lui scapă numai zarzavagiul bulgar și țiganul „fierar și lăutar“.

Zucker recunoaște, neapărat, că în cea mai mare parte sătenii Basarabiei sînt români. „Cu ei sînt împoporate toate satele care cuprind mijlocul și partea cea cu mult mai mare a țerii.” Afară de rutenii Hotinului, mai sînt numai în sud, pe unde fusese stepă tătărască, coloniști plugari: nemți, bulgari – mii de familii – și ruși din părțile mai adînci ale împărăției, mai ales șerbi fugari. Iată cum descrie el pe moldoveni:

„Mulți călători, cel puțin cei mai vechi” – se glndește la obraznicul ungur franțuzit de Tott, care a vorbit, cum am spus, despre Basarabia, în Memoriile sale despre turci și tatari (Mémoires sur les turcs et les tartares) – „atribuie moldoveanului și valahului prostie, ciumă, hoție, îndărătnicie și altele ca acestea. Dacă-mi aduc bine aminte, ei pretind că un călător trebuie să fie întovărășit de vreun funcționar și că, la sosirea într-un sat, acesta trebuie să puie în mișcare pe vornic, și cu cîteva bice, pentru ca să dea locuință, hrană, și cai de poștă. Că această metodă a fost întrebuințată, din nenorocire, deseori, de dregătorii din timpuri ai Moldovei și Munteniei, e, desigur, adevărat, și că ea poate folosi tot așa de bine în Germania ca și în Moldova, au dovedit-o războaiele din urmă”, cînd francezii s-au purtat așa cu sătenii germani. Dar e cu totul neadevărat că în alt fel nu s-ar putea căpăta nimic de la moldoveni. Dimpotrivă, bucuria de oaspeți e o deosebită însușire a moldoveanului de orice stare; dar e firesc ca acela ce vine la el cu biciul în mînă să nu-l afle tocmai bucuros de a-l primi pe spinare și de aceea să și creadă că a găsit la el atîtea păcate cu care-l acopere pe urmă. Deoarece aceasta o spun, nu numai călători de aceștia, cari străbat țara fără cunoștința datinilor și a limbii, ci chiar mulți străini așezați în Basarabia, s-ar părea îndrăzneț a combate o părere ce s-a spus așa de des și a recunoaște caracterul moldovenilor cel adevărat. Apoi e vădit că, în Basarabia ca și în Moldova și Țara Românească, străinul numai pentru că e străin, fără a-și putea sprijini pe ceva pretențiile ca individ, se crede mai sus prin inteligență, socoate pe moldovean, mai ales pe sătean, ca pe un om ce stă pe o treaptă mai de jos, se poartă cu el după această socotință și crede că descopere într-însul greșelile pe care i le-a dat prejudecata lui însuși. […]Neapărat că și moldoveanul răsplătește străinului după cuviință. Săteanul nu vrea să aibă nimic a face cu dînsul, și boierul, deși se poartă politicos cu străinul și-l primește bucuros în casă, dacă acel străin are numai ceva știință de carte, arată totuși pe urma experienței sale întinse, măcar la început, neîncredere față de el și crede că mulți dintre acești străini, nefiind în stare să se facă folositori în țara lor chiar, caută un trai de aventurier pe spinarea moldoveanului.

„Precum, dealminterea, se poate vorbi numai cu greu despre caracterul popoarelor, așa e și cu moldoveanul. Boierul e grecit, franțuzit și, în Basarabia, și rusificat, – deci el și-a făurit o fire deosebită de a țeranului. Are și țeranul păcatele stăpînului său?” Oare nu vi se pare ciudat că învinuirea de lene nu se potrivește românilor de orișiunde și ca acela care locuiește în Ardeal, supt cîrmuirea austriacă, se apropie de vecinul său, harnicul sas ardelean? Țeranul din Basarabia, mai puțin muncitor decît cel din Ardeal, e totuși mai muncitor decît cel din Principate. Temeiul acestei lipse de aplecare, netăgăduită, pentru muncă și cîștig mi se pare că stă, în parte, în afară de caracterul național. Ea ar fi o urmare a sistemului de stoarcere care domina în Moldova și Țara Românească de multă vremi și care dădea oamenilor încredințarea că, oricît ar lucra, tot pentru alții o fac. Foarte bună observație că, într-o gospodărie fără bani, ca a țerilor noastre, țeranul bogat n-are cum să-și ascundă agonisita, care i se ia toată, după multe prigoniri: căci la noi, ca și în Turcia, adăugim, e bine de cel sărac. E ciudat însă că lui Zucker i se pare să nu mai fi rămas nimic din sistemul vechi după cucerirea rusească (el nu vorbește nicăiri de administrația proastă a Imperiului).

La frica de despoiare se adaugă, pentru a tăia gustul de lucru, puținătatea nevoilor, ușurința cu care săteanul român și le împacă. Casa e făcută de el, din crengi, lut și papură. Femeia văruiește și lucrează scoarțele, care sînt mobila și zestrea. Casa, plină de clădăria lucrului de mînă, „pare, măcar pe dinăuntru, adevărat prietenoasă și e ținută totdeauna foarte curat” (așa zice și Del Chiaro despre casa munteană de pe la 1700 pe care italianul nu știe cum s-o admire). Oalele, sipetul, icoana mîntuie podoaba casei. Pînza o țes femeile: oile dau lîna și pielea îmbrăcăminții. Carul și-l face țeranul singur, numai din lemn. Pentru hrană, ajunge mămăligă cu brînză, pentru banii de bir și de circiumă e cîștigul de la vite, de la un petec semănat cu grîu, de la vie și de la prisacă. Cu aceasta, omul e bucuros. Nu e zgîrcit și nu-i pasă de ziua de mîne.

Tot așa Zucker nu crede că țeranul nostru e îndărătnic. La lucrul cîmpului, îl înșală proprietarul. Și mai mult, arendașul. Cinovnicii cei mici fac și ei ce pot ca să-l dezbrace. „Fiind astfel deprins a fi înșelat de cei mai mulți cari sînt mai sus decît dînsul, e lucru firesc să privească neîncrezător orice vine de acolo și nu poate el înțelege deodată; firește că are oarecare neîncredere față de orice poruncă sau sfat ce-i vine dintr-acolo și că, deocamdată, caută să scape de ele. Dar eu însumi am văzut că, dacă numai țeranul e tratat cîtva timp cu dreptate, de moșier, și e apărat împotriva supărărilor ce-i vin din afară, el capătă răpede încredere în acel moșier și se bucură, cum zice el că «are un boier », și atunci el urmează mai bucuros sfatul și poruncile decît poate chiar țeranul german.“

Și mai puțin dreaptă e învinuirea de hoție. Se fură mulți cai, e drept, dar în stepa nepăzită s-ar putea fura de o mie de ori mai mulți. Apoi casele nu se încuie nici noaptea, „și nicăiri nu e mai sigur drumețul de furt decît în bordeiul țeranului. Furt cu spargere nu săvîrșește decît rareori moldoveanul: mai mult obișnuiesc evreii, rușii, și, neapărat, grecii”. În cetele de hoți sînt mai ales „arnăuți, sîrbi, ruși, greci și bulgari”. Învoielile i le scrie moldoveanului altul; el „pune degetul” numai. „Și n-am auzit niciodată ca un țeran moldovean să fi tăgăduit acest fel de iscălitură.”

Românii n-ar fi viteji. De mult, ce e dreptul, zice Zucker, lipsesc dovezile de vitejie. Și aici sistemul e de vină. „Moldoveanul a fost deprins numai să asculte orbește și să îndure.“ Dar ofițerii austrieci i-au spus că, dacă românul se prinde greu la oaste, el „poate sta alături mai tîrziu cu cei mai buni soldați”. Dealtfel, purtarea acestor regimente românești e cunoscută clin istoria războaielor de pe urmă. Neînfricoșare, chiar un fel de nepăsare față de moarte, se găsește des între români, și felul cum vorbesc ei despre dînsa bolnavilor lor, ni s-ar părea nouă asprime. Ei li spun ceasul morții fără încunjur, vorbesc cu dînșii în privința îngropăciunii și praznicului, și de obicei bolnavul răspunde cu resignare și liniște la aceasta. Cum treceam printr-un loc, un țeran bătrîn m-a rugat să văd pe fratele său, cu care trăia bine și pe care tocmai îl lovise damblaua. „Domnule”, mi-a spus el scurt, „fratele mieu o să moară: asta-i moartea lui”, – parc-ar fi vorbit de un guturai. „Eh“, răspunde bolnavul zîmbind, „ce știe frate-mieu? Nu mor eu încă!” Odată intrăi în odaia unei neveste tinere în clipa cînd își simțea ceasul morții. Ca și cum s-ar fi gîndit să se înfățișeze cuviincios înaintea lui Dumnezeu, ea se uită la mînile ei și ceru să i se taie unghiile, apoi mai ceru să i se dea un tulpan nou. O bătrînă, dintre rude, care ținea la dînsa și-i avea grija, spuse: „Acum nu maică, întîi o să mori: pe urmă te-om spăla și ți-om pune pe cap și tulpanul cel frumos”. Bolnava ascultă liniștit și răspunse: „Nu, mai bine acuma”. După cîteva clipe, ea dori să sărute mînile celor de față, li ceru iertare și zise: „Eu mă duc de-acuma”. Îndată după aceasta, muri.

Gospodăria moldovenilor li-o împiedecă nenorociri dese, ca lăcustele, boale de vite, seceta, ciuma, cu piedecile ce aduce după dînsa, multele serbători și credinți deșerte, lipsa de credit, vînzarea de înainte a produselor și cîrciuma, cu adălmașurile ei și beția de duminecă. „Evreul polon, care ține cîrciuma, dă bucuros și pe datorie, dar pe urmă vine durerea cînd se ajunge la ceasul de plată și la vînzarea lucrurilor din casă.”

Țeranul moldovean e cu totul lipsit de învățătură, dar nu e prost. „Cei mai mulți dintre dînșii vorbesc cu o limpeziciune și hotărîre care se întîmpină numai rareori la țeranul german. Pe cînd judecătorul german, după multe întrebări către părțile ce se judecă, abia poate să capete o oarecare pricepere a afacerii, cu țeranul moldovean trebuie să bagi bine de samă, adesea, ca să nu fii înșelat de dînsul printr-o înșirare limpede, dar acoperită, a lucrului, așa încît să iasă el cu dreptatea. Povestirea e bine legată, de multe ori în adevăr, elocventă, și cu atît mai plăcută cu cît aici nu e nici un jargon și țeranul vorbește tot așa de curat ca și boierul. În lucruri care privesc o obște întreagă, se sfătuiesc țeranii între ei ce să spuie, și aleg ca să vorbească pe acela dintre ei care e știut ca bun cuvîntător.”

Femeia e mai harnică decît bărbatul, care doarme iarna, pe cît timp ea lucrează, din furcă: e iubeață, și bărbatul iartă. Se obișnuiește a se fura fetele, care așteaptă pe cuptor iertarea părinților. „Femeia ține așa de curat căsuța ei săracă, încît cele mai multe țerance germane s-ar rușina văzînd-o”.

Mulți boieri basarabeni, răspinși de la funcțiile date străinilor, stau la cîte o moșie. Celelalte se dau în arendă, dar nu mai mult decît pe trei ani, căci valoarea pămîntului crește răpede. După vechea datină moldovenească, țeranul datorește douăsprezece zile de lucru pe an, care însă se prefac, cu socoteli viclene, în vreo optsprezece pînă la douăzeci, fără cărături și, neapărat, fără dijma produselor. Uneori țeranul face și zile cu plată, cu hrană și cu lăutari: pentru 12 zile vine 1 1/3 sau 2 galbeni. Se păstrează moșierului dreptul și monopolul vînzării de vin și rachiu. Țeranul nu poate pleca de pe moșie și nu poate fi gonit fără voie de la cîrmuire. I se dă atîta pămînt cîte vite are, făcîndu-se trei clase: cu 16, 12 și 8 fălci sau și mai puțin, în locuri cu sate mari și dese. „De obicei însă, nu se face nici o măsurătoare, ci proprietarul păstrează o parte din moșie pentru el, iar pe cealaltă o lasă țeranilor, cari o împart“, ca și legiuitorii munteni de la 1850, „după prețăluire și datină“. Zucker crede că în unele locuri, lîngă orașe și unde sînt pășuni bogate, „proprietarul dă în adevăr țeranilor mai mult decît primește el de la dînșii”. De obicei, partea de ogor, de pășune și de finețe a fiecăruia nu se schimbă din an în an, deși nu e împrejmuită. „Cînd țeranul a făcut mai mulți ani fîn pe același loc, el se deprinde a-l privi ca pe un fel de moșie cîștigată a lui… Oricît s-ar putea schimba astăzi rinduiala ogoarelor nehotărnicite, țeranul se obișnuiește totuși cu gîndul că el are un drept asupra bucății de pămînt arate odată de dînsul, și, foarte cu dreptate, i se pare crud ca ea să fie dată de proprietar în sama altuia.” Cînd se vor înmulți locuitorii, strămutarea va fi cu neputință, și țeranul va căpăta un drept de prescripție asupra bucății de pămînt boieresc ce lucrează. Cu vremea, o va putea lăsa moștenire și chiar vinde.

Alta e starea răzeșilor, a urmașilor celei mai vechi, mai bune și mai viteze boierimi. Astăzi, ei sînt numai țerani mai bogați pe locul unde din casa strămoșului s-a făcut un sat întreg. Partea fiecăruia, care nu e hotărîtă, se vede din spița neamului, din arborele genealogic; ea atîrnă după numărul de copii ce a fost într-o ramură. Cine se știe mai bogat, ia mai mult ogor, mai mult loc de pășune și de fînaț; buna înțelegere a satului e stricată uneori de certe și de bătăi pentru pămînt. Cine vrea să-și aleagă partea, cheamă inginerul și cinovnicii, și-i plătește el; i se dă totdeauna o șuviță în lățimea de stînjeni cei se cuvine, iar în lungime, care e singură socotită în actele cele din vechi^[101], cît toată moșia; ea se desface totdeauna la margine. De aceea sînt puțini cari să rîvnească o astfel de stăpînire ciudată și netrebnică. Vînzarea trebuie să se facă totdeauna la un alt răzeș, la un „frate de moșie”; cînd e unul foarte bogat, el caută să cumpere partea tuturor celorlalți. Cîte un sat răzeșesc mai sărac arendează moșia, învoindu-se a sta pe dînsa ca țerani cu boierescul, clăcași, dînd dijmă, muncă și cărături cît ținea arenda. Uneori ea se prelungește, se veșnicește, chiar, și dreptul deplin răzeșesc rămîne ca o amintire.

Acestea sînt – lămurite, numite cu numele noastre – știrile, nu se poate mai sigure, pe care le dă Zucker asupra răzeșilor basarabeni, care și azi locuiesc părțile orheiene și sorocene despre Nistru. Plugul are șese sau opt boi, grapa e de lemn. Grîu, mai ales „grîu arnăut”, se face în ținuturile de sus; încolo se samănă numai porumb, care se exportă pînă la Constantinopol și în Mediterana. Se capătă foarte puțin orz și ovăz, iar, dintre legume: fasole, varză, ceapă și usturoi. Celelalte sînt meseria bulgarului. Prin ogoare se văd pepeni verzi și galbeni. Puține livezi, cu pomi ce nu se altoiesc. Grîul se treieră cu caii și se ține în gropi, care se usucă cu foc tare, săpate fiind în locuri mai înalte. Porumbul e pus în coșare de vergi, în care bătaia vîntului îl ține uscat. Fînul rămîne în clăi.

Multe vite. „Puțini țerani sînt cari să nu-și aibă boi, și cîte unul bogat are 20–30 capete cornute și de cai; unii dintre ei au și sute.“ Grajduri nu sînt, ci numai garduri apără vitele și caii de crivățul iernii. Se paște și prin zăpadă. Carnea e deci proastă. Oile sînt pîrnaie și tigaie; s-au adus de curînd și oi merinos, spaniole, și oi cu coada grasă, dar firește de bogătașii străini, între cari mai ales contele Edling^[102]. Caii stau în herghelii, din care se prind cu arcanul. Ei sînt în stare să îndure toate greutățile. Negustori străini cumpără vitele la ieșirea din iarnă, le îngrașă toată vara și le vînd apoi la salhana sau le exportă în Austria, pînă la Olmütz, cînd nu le vînd la bîlciul cel mare din Bălți, exportatorilor de meserie.

Încheind această expunere bogată a împrejurărilor economice din Basarabia, Zucker propune a se înființa, împotriva foametei dese, coșarele de rezervă, care au funcționat și la noi supt Regulamentul Organic și de înființarea din nou a cărora a fost vorba cîndva. Fiecare familie ar fi datoare a lucra două zile pe an ca să strîngă două chile; coșarul ar fi închis cu lacătul proprietarului, al preotului, al primarului și al bătrînilor satului. El s-ar deschide din porunca guvernatorului, după cererea proprietarului și a sătenilor, sau chiar numai a celor din urmă. Și după împlinirea celor două chile s-ar lucra o zi pe an, pentru rezerve, vînzîndu-se din porumbul cel vechi. S-ar putea face vii și multe altele, tot prin această muncă silită.

Pe scurt, Zucker dă orînduirea Basarabiei după anexare, așa cum urmează:

La început, erau – afară de colonii – șese districte (care răspundeau numai în parte vechilor ținuturi moldovenești): Ismail, Cetatea Albă, Tighinea, Orheiu, Iași, Hotin; din al Tighinei se desfăcu apoi districtul nou al Leovei la apus, către Prut. În fiecare district era un ispravnic, cu comisari și ocolași, un tribunal cu un judecător, doi pînă la patru asesori și un procuror. La Chișinău stătea guvernatorul, procurorul provinciei, camera guvernului, camera de conturi.

În capitală se clădise un palat haotic pentru mitropolit și exarh al sinodului. „Clădiri care să fie ale guvernului sau să fi fost făcute de guvern nu se află. Judecătoriile, camerele de administrație sînt pînă acum încă în case cu chirie, ca și locuințile guvernatorului și celorlalți funcționari. Nici căzărmi nu sînt încă: soldații stau în cvartir pe la tîrgoveți.” Abia se începuse lucrul urîtei biserici catedrale. „Nu era nici o primblare publică, cînd veni vestea, acum cinsprezece ani, că va sosi împăratul Alexandru (I-iu). Pentru că el întreba de obicei despre astfel de grădini, se hotărî facerea în clipă a grădini, publice. Toate silințile fură întrebuințate pentru a lucra iute. Se aduseră mii de copaci de pădure, și, anotimpul fiind prielnic, cei mai mulți se prinseră.”

Al doilea călător în Basarabia e un om de știință cunoscut autor de călătorii, care era și un scriitor vioi și spiritual. German așezat în Rusia, I.G. Kohl porni în 1838 să facă o cercetare a ținuturilor Rusiei de sud. Văzu Crimeea, Odesa și partea de curînd anexată, oblastul dintre Nistru și Prut, Moldova țarului. Descrierea sa de călătorie, Reisen în Südrussland, găsi o bună primire, și, în 1847, autorul trebuia să deie o a doua ediție, la Arnold, în Dresda și Lipsca.

Ajuns la Ovidiopol, călătorul fu ispitit, firește, să treacă dincoace de liman, spre a vedea Cetatea Albă. Brațul de mare, năvălit de ierburi și închis la gură printr-un banc locuit de pescari, pe lîngă care se strecoară două gîrle, are numai o lățime de zece verste. Străinul trecu pe o luntre de malorus, din cele mai păcătoase. De jur împrejur, ținut sălbatec.

Vechea cetate genoveză – Kohl zice că ar fi văzut pe ziduri armele republicei –, vechiul port de negoț și apărare al Moldovei, avea „cel puțin 13 000 de locuitori“ (față de vreo 30 000 de astăzi). Oficial însă, se numărau numai 2 000. Aceasta, pentru că Achermanul – rușii luaseră numele turcesc, o tălmăcire a celui de „Cetatea Albă“, – era un adăpost al tuturor celor cari nu puteau înfățișa pașaport, adecă, după împrejurările rusești, al tuturor oamenilor fără căpătîi. Numai o mică parte din locuitori era înscrisă anume. Ceilalți nu existau pentru stat pînă la moartea unui locuitor oficial. Atunci vreunul dintre oploșiții mai noi îi lua, cu voia cinovnicilor cumpărați, numele, vrîsta și rostul. În ciudatul amestec de oameni, cari se purtau prin strădițile strîmbe, „de nu vezi la douăzeci de pași înainte”, sau se ascundeau în căsuțele de lemn și vergi, acoperite cu papura limanului și înzestrate cu ferești de bășică, Kohl crede că poate deosebi: evrei (neapărat), armeni (poate), printre cari și hangiul său, grusini, greci din toate unghiurile grecimii, germani, din multele sate de coloniști ce încunjură cetatea, ruși – mai ales, adăugim noi, maloruși și lipoveni pescari –, bulgari, din colonii venite după 1812, francezi (elvețieni de la Șaba) și moldoveni de-ai noștri. După ocupație, spunem din partea noastră că se puteau împărți în pescari, puțini negustori și mulți șerbi fugari de pe moșiile nobililor, gata, aceștia din urmă, pentru orice muncă, oricît de grea și de rău răsplătită.

În mijloc, cîteva raze de strade drepte, largi, goale. Puține clădiri nouă. Căzărmi și o închisoare în stil grecesc vechi, „temple” nepotrivite, ca arhitectură, pentru această biată așezare de oameni săraci, cu multe nenorociri și păcate în trecutul lor.

Kohl pleacă să vadă Boazul, golful de mare prin care se încheie Nistrul. În cale el găsește un sat de alsacieni, cu preot polon, – mari dușmani ai luteranilor necurați, de cari se întîmpină, cu aceeași limbă germană, în alte colonii de acestea ale pustiului tătăresc.

Pe un caic, cu tot felul de lume, între care și un cerșitor moldovenesc… Malul stîng, podolic, e de piatră albă, tare, din care s-a făcut cetatea; acestălalt, al Basarabiei, se înfățișează jos, hleios. Cocori albi răsar din mlaștine.

Noaptea se petrece într-o colibă de grec, vătaf de pescari ruși, foarte grosolani, veseli și buni. Înăuntru lumina blîndă a icoanei păzitoare; afară, pe Boaz și Liman, pe marea apropiată, – furtuna apropiată.

După o călătorie prin porturile și munții Crimeii, vechiul nostru Crîm, călătorul german e iarăși la Nistru, în fața Benderului, venind din noul oraș Tiraspol („cetatea Nistrului”).

De la început el vede cetatea Benderului: „strașnic de înalte ziduri și turnuri groase, rotunde” (lucru curat moldovenesc). Iarăși „șiruri nesfîrșite de case joase”, ca la Cetatea Albă: satul moldovenesc de supt cetatea stăpînilor. Cîteva biserici mari, nouă. În cetate stă un regiment de infanterie, cu o baterie. În tîrg se văd moldoveni, evrei, armeni, bulgari, maloruși: împărțirea aceasta pe neamuri e făcută bine. Turci nu mai sînt deloc, firește; timpurile lor sînt amintite doar de un minaret singuratec ce se ridică dintr-un maidan, lîngă zidurile domnilor noștri.

Despre satul vecin, Varnița, călătorul știe să spuie povești cu privire la Carol al XII-lea. Oamenii și-ar fi adus aminte încă de dînsul, și s-ar fi vorbit printre ei de comorile pe care, în beciuri adînci, le păzește fata de crai pribeag, ce-și așteaptă încă mântuitorul. Kohl nu se putea înțelege cu moldovenii, cari erau aici singurul neam de pe vremea lui Carol al XII-lea, așa încît putem să-l credem și să nu-l credem.

La cea dintîi stație de poștă, pe care o numește Cepradi, călătorul găsește un tălmaci de moldovenește într-o bătrînică, de loc dintre șvabii Aradului. Ea va fi vorbit rău, iar învățatul nostru înțelege și mai rău. Se bucură însă de orice cuvînt ce are o aromă antică; el lămurește cuvintele acestea prin impunerea de la sine a limbii latine locuitorilor barbari, ce i se par a fi fost sciți. Mai departe, observații, fără preț pentru noi, asupra felului de îmbrăcăminte și locuință a țeranului român.

Chișinăul e ținta cea dintîi a călătoriei. Han armenesc (iarăși), cu obiceiuri rusești: familia gazdei se îndeletnicește cu facere de povidlă (magiun). Oraș enorm ca întindere, pentru numai 40 000 de ruși mari, ruși mici, tatari (vorbă să fie!), moldoveni, turci (cu aceste două neamuri trebuia să se înceapă catastihul), armeni (100 de familii, hangii și bărbieri), bulgari (puțini, de prin satele din jos; Kohl numără 800 de familii, negustori de vite, cu mii de capete de cireadă și, neapărat, grădinari), nemți (200 de luterani, cu biserică), francezi (la școlile nobilimii, trei de toate), greci, poloni, sîrbi (nici unul) și încă vreo cîteva neamuri mai puțin numeroase (ce-ar putea să fie oare?). Kohl găsește cu cale să spuie că nu mai sînt turci, dar noi știm că în acest vechi sat și tîrgușor moldovenesc turci n-au fost niciodată. Pe evrei îi socotește la 15 000 de oameni (de atunci numărul lor s-a încincit), mai mulți decît în Odesa; ei fac toate afacerile cu produse. Au o sinagogă și șapte școli. Meșterii de clădiri sînt muscali, cîrpacii rusneci, negustorii, de ce este și nu este, evrei; țiganii își exercită meșteșugurile îndătinate. Cinovnici ruși și boieri moldoveni sau „greco-franco-moldoveni”, după limbile în care vorbesc: un Balș, cel mai bogat proprietar basarabean, un Sturza, o Catinca Ghica, pe care Kohl o socoate a fi sora domnului muntean de atunci, Alexandru Vodă. Ei primesc gazete din Iași, pe care le cetesc slobod, ca unele ce n-aveau nici o nuanță de politică în ele, și desprețuiesc Chișinăul pentru lașul strămoșilor și pentru noua minune modernă a Odesei. Mulți mahalagii de neamul nostru, în căsuțe cu cerdace de lemn și ferești împiestrite. În mijloc, o stradă mare, rusească, făcută iute și cu de-a sila; casele vechi s-au dărîmat din poruncă polițienească, cu termin statornicit scris pe ziduri, dar putînd fi zăbovit prin bacșișuri potrivite.

Prin împrejurimi negoț de lemne: export de 8 300 000 vede de vin. Proces între soborul și exarhul basarabean și patriarhia de Ierusalim, pentru moșii ce aduc un venit anual de 15 000 de galbeni, – bine sau rău înțeles procesul acesta. Alta nimic.

Urmează o schiță istorică asupra românilor. Împărțirea pămîntului lor i se pare un lucru foarte hazliu. El scrie spiritual: «Ce e mai rău, este că durerile bietei țeri cu prilejul unei vivisecții ca aceasta vor mai ținea încă mult timp. căci operația nu e sfîrșită cu totul”. El vede timpul cînd Basarabia, care e deocamdată oblast, ținut de margene, va ajunge o gubernie ca toate celelalte, Moldova și Țara Românească avînd rostul de oblast. Titlul domnilor noștri îi sună caraghios; află cu bucurie că Sturza – pe atunci domnea în Moldova Mihai Sturza – vine de la sturz, nume de pasăre.

Mai interesante și mai adevărate sînt lucrurile pe care le spune Kohl cu privire la sentimentele moldovenilor față de stăpînirea cea nouă rusească. El constată „de mirare de multă simpatie pentru cîrmuirea turcească”. I s-ar fi spus că atunci plătea numai cel bogat, pe cînd „săracii nu dădeau chiar nimic. Acuma însă trebuie ca toți să plătească mai mult, iar cu deosebire cei săraci”. Cînd știm care era regimul dărilor de odinioară, cu atîtea scutiri pentru boieri și clerici și cu apăsarea obștească a birului, vom zice însă că scriitorul n-a nemerit-o bine. Mai multă dreptate are „bătrînul din Cetatea Albă”, care i-ar fi spus: „E, domnule, boierimea s-a făcut mai mare”. Veniseră, de fapt, o mulțime de proprietari noi de peste Nistru, și aceștia nu cunoșteau altfel de legături cu țeranii decît acelea dintre stăpînii de suflete și șerbii Rusiei. Un alt motiv de nemulțămire era prețuirea în muncă reală a celor douăsprezece zile de lucru pe an, pe care domnii Moldovei din veacul al XVIII-lea le hotărîseră pentru țeranul ce trăia pe pămînt boieresc. Ca și la noi, dar în măsură și mai mare decît aici, prețuirea în lucru gata a zilei de muncă era foarte împovărătoare pentru locuitorul sătean. „într-o zi, de pildă, un țeran, muncind cît trebuie, poate să secere 50–60 de snopi. Dar în multe părți i se socotesc pe zi 120 pînă la 200.” Plata pășunilor era prea mare: „12 copeici pentru o capră și o oaie și 60 de copeici pentru un cal sau un bou, pe an“. Apoi căratul se cerea uneori țeranilor pînă la Odesa, unde se încărcau produsele cîmpiilor basarabene pentru țerile Apusului.

În sfîrșit, țeranul moldovean nu putea să vadă cu plăcere străinii, ori că erau oameni harnici, strîngători și cinstiți, ori că făceau parte din tagma vagabonzilor, cărora li se deschisese intrarea în Basarabia, ispitindu-i cu tot felul de privilegii. Ei se simțeau încunjurați, concurați și amenințați.

Dizertație asupra porumbului și mămăligei, apoi o schiță a Orheiului. În felul cum sînt clădite din lemn prăvăliile, în felul cum se face lucrul, în vînzarea de ciubuce, de tabac răsăritean, în ciudățenia cîrnaților, se vede o înrîurire „orientală turco-tătărească”. Ea poate să nu fie însă nici așa de puternică, nici așa de caracteristică precum crede drumețul nostru.

La Orheiu, zugrăvirea unei certe între ruși la Copăceni, arătarea împrejurărilor în care s-a dat bacșiș unui cinovnic. În casa de poștă din ultimul loc, se prețuiesc covoarele moldovenești „făcute chiar cu mai multă sîrguință decît cele malo-ruse”.

După ce se minunează, fără cuvînt, de întinsa întrebuințare a împletiturilor de nuiele la poporul nostru, Kohi se duce la stația „Soratena» (Soroceni), unde a petrecut foarte bine. Căpitanul de poștă era un rus chior; nevasta lui vedea cu amîndoi ochii și era moldoveancă. Călătorul arată, în descrierea ei, că era un etnograf foarte curtenitor. El își rugă gazda să-i cînte și ceva cîntece moldovenești, cu „frunză verde liliac” și „frunză verde de mătasă”, pe care le dă după tălmăcirea rusească a bunului soț cu jumătate de vedere.

Bălțile, unde călătorul e oprit mai mult timp de o stricăciune la trăsură, au hangiul lor armean, cu patru-cinci căsuțe purtînd prispe și, pe lîngă ele, o odaie de biliard, cu samovar și cafea neagră; portrete și tablouri patriotice rusești, privitoare la războiul, mîntuit în 1829, cu turcii. Vizită la școală: dascăl rus, „în uniformă de gală, cu frumos guler cusut cu fir, cu medalia de serviciu și decorații, cu sabia la coapsă ca un cavaler și pălărie cu trese“. Multe plecăciuni și răspunsuri cu mina la pălărie. Batjocură pentru micii moldoveni cu cari se începe de la început rusește și cari nu pot spune limpede unele sunete. Vreo cinzeci de copii în odăi curate, cu hărți și biblioteci școlare; întrebări despre Semiramida și cei dintr-un timp cu dînsa; despre aritmetică și geografie. Mai e încă o școală ca aceasta, apoi una lancasteriană și o școală superioară.

Tîrgul numără 9 000 de locuitori și are un vestit bîlciu de vite. Se strîng 8–12 000, ba chiar 20 000 de capete de vînzare. Multe vite se cumpără de austrieci, exportul basarabean în Austria fiind de 50 000 de capete. Un timp, iarmarocul fusese tulburat de vestitul hoț Tobultoc, un moldovean, care fusese prins, după multe isprăvi, de un boier care întrebuință viclenia. Dintre cei 4 500 de locuitori din anul 1838, se socot 4 000 moldoveni și evrei, cam tot atîția din fiecare neam. Negustorii erau de treapta a doua și a treia. În Bălți trăiau 26 de boiernași și 13 boieri, nobili deplini. Tîrgul era înființat pe moșia boierului Catargiu, căruia proprietarii de case-i plăteau bezmen.

Altă vizită la spițerul neamț, așezat de optsprezece ani acolo. Pe atunci Basarabia avea numai două spițerii.

Considerații slabe asupra boierilor, răzeșilor și mazililor. Laudă a bogăției „neauzite”, a pămîntului basarabean. De la Bălți în sus, se simte apropierea Bucovinei. Unele monede rusești scad la preț. Apar rutenii veniți din Austria. Cară cu sare merg la „nemți”. E mai multă îngrijire și viață în toate.

La Lipcani, e așezată una din carantine, celelalte fiind la Sculeni, Leova, Reni și Ismail. Ostași moldoveni în uniforme rusești pe malul drept, care se ține de Moldova. Circiume evreiești caracteristice.

Un evreu bătrîn, născut în Hotin, unde merge călătorul, zugrăvește viața turcească de odinioară, în cetate și lîngă dînsa. Erau 30 000 de locuitori, pe cînd acum, prin anii 1830, trăiește în Hotin numai a șasea parte, cel mult. „El spunea că turcii erau oameni buni, cari stăteau liniștiți în cetate, lăsau pe fiecare în voia lui și nu căutau să schimbe lucrurile cu de-a sila. Pașa și cei mai mari beau multă apă, pe care-o aduceau tot de la Prut (!), ca una ce era mai bună decît cea din Nistru. Și lui îi plăcea la Hotin cînd era copil, pentru că negustorii aduceau necontenit mulțime de fructe frumoase și de dulcețuri din Constantinopol, și pe atunci puteai cumpăra de două parale mai multe zarzăre și pere zăhărite decît acuma cu o rublă.»

Comparația între Prut și Nistru e foarte dreaptă și frumoasă, dar nu privește aici, precum nici descrierea vizitiilor de poștă, cari duc pe malul Prutului, spre Bucovina, pe drumeț. Un grec din Constantinopol, bătrîn limbut, umil, fost ciocoi al Cantacuzinilor, se roagă a fi primit în coada trăsurii, de unde spune povești. De cîte ori apare înainte un boier, grecoteiul sărută dreapta evghenistului după ce și-a pus mîna la frunte și la piept.

Cirezi, herghelii, treieratul grînelor, în arii țerănești, o bisericuță moldovenească veche la „Nigrineți”. Apoi Noua Suliță cu granița a trei împărății. Pînă și din Liov ar fi venind lume ca să vadă acest locușor însemnat prin întîlnirea unor lumi așa de deosebite, intre care mijlocește cu cea mai mare ușurință, fiind acasă și la dreapta și la stînga, și în sus și în jos. Evreul neamț, care vorbește rusește, leșește și moldovenește.

Dar iată că avem, pe lîngă acești ruși, dar cu treizeci de ani în urmă, în legătură cu conflictul ruso-turc […], note despre Țara Românească și București ale unui bei mameluc, călător bucuros de lucruri nouă, care a străbătut Orientul.

În vol. III din Viaggi di Ali-bey el-Abbassi în Africa ed în Asia dall’anno 1803 a tutto il 1807, tradotti dal dottore Stefano Ticozzi (IV, Milano, 1817) se descrie întîi Fanarul, se vorbește de casa lui Mihai Șuțu, numit atunci domn muntean, care nu se deosebea de celelalte, modeste și, de nevoie, în colori discrete^[103].

La 7 decembre 1807 ni se spune că Ali-bei a plecat spre București, cu un tatar. Se dă numai un rezumat al itinerariului, dar el cuprinde și știri intere- sante. Ali trece la Rusciuc și găsește la Giurgiu „un mic castel apărat de o vastă fortăreață, atunci ocupată de un corp de trupe”. După zece oare cercetași ruși îl duc la armata imperială, unde primirea fu foarte bună. Un general îi dă voie să intre în București, noaptea; aici grija i-o poartă consulul Bahmetiev, altfel necunoscut, și binecunoscutul Chirico, consul general. Cu acest prilej se laudă încă un general rus, dar și mitropolitul Dosoftei, cei doi caimacami ai lui Constantin Vodă Ipsilanti și „ceilalți boieri ai Țerii Românești”, doisprezece fiind în sfat lîngă caimacami. Se dau cîteva cifre: un milion și jumătate de locuitori, patru milioane de piaștri veniturile. Nu poate fi indiferent să vedem cum un egiptean poate să judece Bucureștii: „Bucureștii e un oraș mare cu o înfățișare rurală (campestre) oaste grațioasă: străzile-i sînt largi, drepte și podite cu lemn; casele joase cu porți mari pentru intrarea trăsurilor, care trag la scări. Se crede că are 60–70 000 de locuitori. Sînt treizeci și trei de biserici și paraclise grecești, și mitropolia, pe o înălțime, e mică dar frumoasă. Erau acolo, pe lîngă mitropolit, cîțiva alți preoți”^[104].

Note

1. Unele știri sînt luate din însemnările cu creionul pe exemplarul Academiei Române.
2. P. 119 și urm., 138 și urm.
3. P. 23.
4. P. 28 și urm.
5. P. 107 și urm.
6. P. 92.
7. P. 107 și urm.
8. P. 114. Cf. Analele Academiei Romane, XXXVIII, p. 379 și urm.
9. P. 128.
10. Ces bonnes ménagères entretiennent toutes les personnes de leur maison dans une si grande propreté qu‘on les croirait presque toujours dans leurs habits de fête.
11. P. 48 și urm.
12. Voyage en Valachie et Moldavie.
13. P. VI.
14. P. 89 nota 2.
15. P. 10 nota 1; p. 59 nota 1.
16. P. 127 nota 1.
17. P. 76 nota 1.
18. P. 140 nota 1.
19. P. 22 nota 1.
20. P. 103 nota 1.
21. P. 89 nota 1.
22. P. 112 nota, 113 nota.
23. P. 173 notele 2, 4; p. 164 nota 1.
24. P. 57 nota 1. Pentru capanlîii turci, cumpărători ai produselor moldovenești, p. 58 nota 1. Pentru crearea unui hatman al Prutului, p. 69, nota 2. Pentru grămăticul lui, p. 82 nota 2. Regulamentul pentru familiile îndrituite la domnie (1818), p. 84 nota 4.
25. P. 87 nota 1.
26. Il avait encore envoyé des jeunes gens étudier la peinture à Paris; p. 136, nota 2.
27. P. 136 nota 1.
28. P. 123 nota 3. Iașul i se pare „à beaucoup d’égards préférable” capitalei muntene; v. și p. 123 nota 2. Despre stemă, p. 72 nota 1.
29. P. 70 nota.
30. P. 79 nota 2; p. 122 nota 1.
31. P. 60 nota 1. Alții trec la cel dintîi pericol Prutul; p. 85 nota 1.
32. 11 P. 123 nota 1.
33. Tous les boyards entendent et parlent aujourd‘hui le français, et, il n‘y a pas de personne qui, pour peu qu‘elle ait reçu de l‘éducation, ne soit en état de tenir conversation dans cette langue; p. 137 nota 1. Cf. p. 144 nota 1.
34. J‘oserai avancer qu‘il ne manque à ces nations qu‘une autre forme de gouvernement et de bonnes institutions pour se mettre un jour au niveau des nations existantes; p. 144 nota 1.
35. P. 8 nota 1, p. 141 nota 1.
36. Essai sur la Valachie et la Moldavie, théâtre de l‘insurrection dite Ypsilanti, Paris, 1821.
37. P. 3.
38. P. 18.
39. Ibid.
40. P. 2l-2.
41. P. 23-5.
42. P. 30, 121.
43. P. 45.
44. P. 28, 121.
45. P. 38.
46. P. 6l-2.
47. P. 63-4.
48. P. 65.
49. P. 66.
50. P. 113-4.
51. P. 72, 115-8.
52. P. 115
53. P. 74.
54. P.76,78.
55. P. 79-80.
56. P. 85.
57. P. 87.
58. P. 94.
59. P. 96.
60. P. 104-5.
61. Moldova și Muntenia de la 1820 la 1829, în 53 de scrisori, Petersburg, 1834. Traducerea românească de preotul Ludovic Cosma, în Neamul românesc literar pe 1910, p. 499 și urm., 515 și urm. Traducătorul vorbește și de altă lucrare a acestui rus, Afacerile Valahiei.
62. Scrisoarea a V-a.
63. Scrisoarea a XIII-a.
64. Scrisoarea a XVI-a.
65. Scrisoarea a XXI-a.
66. Scrisoarea a XLVII-a.
67. După Nordisk Tidskrift for Historie, Literatur og Konst a lui Molbeck, 1828, în Revista istorică, octombre-decembre 1928.
68. V. manuscrisul mieu despre Crețeanu în An. Ac. Rom. pe 1928.
69. Souvenirs sur la Révolution, l‘Empire et la Restauration, ed. a 2-a, Paris, 1892.
70. Bascheville. V. mai sus.
71. Le voyage en Moldavie du comte de Moriolles, București, 1903.
72. Se vorbește de Prutul din față (sic) și de livezile de spate (p. 26).
73. P. 48 și nota 1.
74. P. 63.
75. Ibid.
76. P. 65 și urm.
77. P. 94 și urm.
78. P. 102.
79. P. 30.
80. P. 30-l.
81. P. 35.
82. P. 32–3, 37–9. Țarul e lăudat ca persoană (p. 33 nota 1).
83. P. 18.
84. P. 31 și urm.
85. P. 30-l.
86. Vechiul leu nu e de 40, ci de 56 de parale (p. 32).
87. P. 73.
88. P. 28.
89. P. 70 și urm.
90. P. 24-5.
91. P. 28.
92. P. 79-85.
93. P. 44-5.
94. Din călătoriile ieromonahului rus Partenie prin Moldova în jumătatea întîia a veacului al XIX-lea, traducere de Visarion Puiu, Vălenii de Munte, 1910.
95. Pentru Neamț pe vremea lui Paisie, vezi și descripția boierului grec Caragea în Hurmuzaki, XIII. V. tabla.
96. V. publicația colectivă La Dobrogea Roumaine, apărută în București în 1919.
97. Călătoriile au fost traduse pentru această parte de d. Ștefan Berechet, în Neamul românesc literar, și reeditate în București la 1921.
98. În toată țara 7 000 de preoți. Descrierea, în Omagiu lui N. Iorga și în revista Spicuitorul în ogor străin.
99. În Convorbiri literare pe 1890, de d. A.C. Cuza.
100. P. 214.
101. Se măsoară moșia la cele două capete și la mijloc și se ia media.
102. Ginerele lui Scarlat Sturza, fostul guvernator al Basarabiei.
103. Nell‘attraversarlo, osservai alcune case d’un buon aspetto, ma seuza luseso esterno. Quella del principe Suzzo, nomiuato allora ospodaro di Valachia, non distinguesi dalle altre. E vietato ai Greci il dipingere esteriormente le loro case con vivaci colori, dovendo farlo con colori cupi, lo che da loro una cotai aria di tristezza e di monotonia che dispiace; p. 159.
104. P. 203-6.