Istoria românilor prin călători/Călătorii francezi din epoca Regulamentului Organic

←VII. Călători după 1821

Istoria românilor prin călători de Nicolae Iorga VIII. Călătorii francezi din epoca Regulamentului Organic

IX. Călători francezi din epoca Războiului Crimeii→

Saint-Marc Girardin, profesor de literatură franceză la Paris, cel dintîi dintre călătorii francezi din această nouă epocă – lăsînd la o parte deocamdată pe Bellanger, din același an, a cărui descriere a fost refăcută, complectată și prefăcută pe alocuri –, întră în principatul muntean prin părțile Banatului. Vede băile de la Mehadia, romantica vale a Cernei, care-i pare asemenea cu împrejurimile Chartreusei din Grenoble, petrece o noapte în aceste locuri de o liniștită măreție, și i se pare a regăsi „ceva dintr-o noapte la Neapole», cercetează ruinele podului lui Traian, pentru ca apoi un surugiu, asemenea la tip și îmbrăcăminte cu dacii de pe Columna lui Traian, să-l ducă pe la Severin în al cărui nume recunoaște cultul panonian al sfintului cu acest nume, de pe vremea invaziei rugilor, în secolul al IV-lea –, la București. Aici ca și mai tîrziu, în Iași, constată și el podurile de lemn pe lîngă începutul de pavaj, trăsurile boierești care se scutură pe dînsele – fiecare membru al aristocrației ținînd să aibă cîte două-trei –, casele mici lîngă cele cîteva de înfățișare mai nouă, îmbulzeala slugilor în locuințele bogaților.

Dorința călătorului francez era însă de a cunoaște bogățiile țerii și folosul pe care apusenii l-ar putea trage din ele. Pentru aceea se îndreaptă, cu escortă de dorobanți, peste șesul muntean, în care ce n-ar tace cultivatorii francezi din Beauce și Brie! spre Brăila, port franc, unde era ispravnic un Slătineanu. Aici se înfiripase, pe ruinele cetății turcești, un oraș de 6 000 de oameni, ale cărui case, pe locuri de trei categorii, nu erau decît în mică parte isprăvite (într-un an se fac abia optsprezece), dar care cuprindea un chei, o carantină, o magazie de lemn – și se lucra la una de piatră – pentru grîu. La Galați, orașul vechi turcesc, Bădălanul, cu ulițile mici și strîmbe, cu podurile stricate, cu noroi și praf, cu casele de lemn și hanurile rele, displace: e „un tîrg făcut ca un bivuac”; dar pe deal începe noua așezare, pe care o vedem astăzi și căreia i se prezice concurența cu Odesa și o dezvoltare ca la Havre, în timpul cînd, poate cu un canal de la Rotterdam aici, la Galați, dacă nu cu scurtarea drumului la Marea Neagră, prin canalul Cernavoda-Constanța. Principatele vor fi, în calea spre Orient, niște „popasuri (auberges) ale civilizației”^[1]. Moldova, care se reface și ea în această „convalescență generală”, ar putea trimete și boi, al căror număr, […] e în creștere^[2].

În ce privește pe locuitori, neexistînd, se pare, domn, călătorul a vizitat numai, cu Ahmed-Pașa, ambasador turcesc la Petersburg, pe fostul stăpînitor Grigore Ghica, care servește cu pipa întîi pe demnitarul străin^[3]. A frecventat, dealtfel, și alte cercuri. I s-a părut că e multă stricăciune în boierimea veche, care a luat cîte ceva rău de la fiecare din străinii cu cari a întrat în atingere: divorțul de la poloni, desfrîul de la ruși, pizmuirea și vanitatea de la fanarioți și lenea de la turci. Și femeile, superioare bărbaților, pierd vremea cu vizite și cetirea fără simț critic a romanelor^[4]. De la turci e și luxul acestor oameni cheltuitori și insolvabili^[5]. De la un timp însă arendășia se împuținează și renta pămîntului crește.

Saint-Marc Girardin recunoaște la acest neam caracterul latin: „dacă se consultă numai originile, Muntenia și Moldova sînt o parte din marea familie a Europei latine”^[6]. De aceea și răpedea adoptare a occidentalismului în forma franceză: lașul și Bucureștii, spune el, „sînt două mari orașe în care limba franceză e vorbită ca la Bruxelles și îndrăznesc să spun: mai bine decît la Bruxelles”. În conversații „nici cel mai mic cuvînt, și aș zice aproape nici cel mai mic sunet nu arată pe străin”^[7]. „E imposibil, în adevăr, să aibă cineva mai mult exteriorul (les dehors) și formele societății noastre franceze și de a-i avea chiar principiile și spiritul.“ Învățămîntul muntean e bazat pe limba franceză, Moldova are un teatru francez. Femeile cetesc literatura franceză și „își închipuie că viața trebuie să se întrebuințeze în a vorbi dragoste, pentru că așa e viața romanelor”. Dar nu-i scapă că e o modă și un lux. „Dacă societatea munteană și moldovenească ar fi de o sută de ani o societate egală și stabilită (de plain pied) ca societatea noastră franceză, vă asigur că nimeni n-ar vorbi franțuzește, nimeni nemaiavînd nici cu ce face întîiele cheltuieli ale acestui fel de educație.”^[8]

Preocupația de căpetenie a călătorului e însă a cunoaște ideile politice ale boierilor, cu cari a convorbit adesea. I-a văzut indignați de suferințele îndurate din partea rușilor în ultimul război, cînd și boierii ar fi fost înhămați la carele de transport și, cu toată iubirea pe care numai cei de la București o au pentru Chiselev, cu toată mulțămirea pentru plecarea trupelor împărătești din Silistra, unde păreau a se fi așezat statornic, făcînd mori și ridicînd o biserică, ei sînt temători de sentimentele cuceritoare ale armatei. […]

De mult încă, de la 1822, boierimea își arătase adevăratele dorinți. Călătorul știe ce au răspuns muntenii de la Brașov lui Nesselrode, cerînd restituirea malului dunărean, dreptul de-a alege un domn pe viață și crearea unei Adunări cu dreptul de a vota impozitele. Împăratul Alexandru, primind aceste dorinți la Verona, le-ar fi aprobat. Cetitori de cărți franceze, acești boieri „au multă înțelegere politică și cunosc bine Europa și interesele care o împărțesc”.

Speranța cea mare e însă în „acea forță interioară, și acel principiu de viață care e în țară”^[9]. Prin ea se va ajunge la Unire, Moldova dînd aristocrația, Țara Românească o clasă mijlocie^[10]. Se dorește această Unire, supt un prinț străin ereditar, care n-ar mai purta război veșnic cu Adunarea și Adunarea cu el. „Ereditatea nu se poate stabili în Principate decît în folosul unui prinț străin. De aceea e dorința generală în Muntenia și în Moldova de-a avea un prinț străin… Orice prinț ni-ar da Europa, îmi zicea un boier, numai să nu fie turc, nici grec, nici evreu, îl vom primi cu entuziasm. La această dorință se adaugă altă dorință: unirea celor două Principate. Astfel unite supt un prinț străin și ereditar și formind un stat a cărui întindere ar fi cît a regatului Bavariei sau Piemontului, Principatele ar forma un corp politic capabil de a trăi și de a dura; ele ar începe să cîntărească în balanța politică a Europei.” Chiselev și primi ideia la discuția Regulamentului, dar, cînd s-a cerut ca domnul să nu fie din Turcia, Austria ori Rusia, deși se admitea candidatura ducelui de Oldenburg, ruda țarului, totul se înlătură.

Edouard Thouvenel, care era să fie mai tîrziu ambasadorul lui Napoleon al III-lea la Constantinopol, cu însărcinarea expresă de a duce la capăt, contra Angliei, Austriei și, firește, Turciei, chestia Unirii, străbătuse aproape odată cu Saint-Marc Girardin principatul muntean^[11].

Vine din Ungaria, unde a văzut la români „o sărăcie hidoasă”, și întră în Muntenia pe la Orșova, unde, în lazaret, află pe fratele lui Alexandru Vodă Ghica, banul Mihai. Drumul îl face pe apă în tovărășia lui Constantin Ghica, fiul lui Grigore Vodă, și a lui Blarenberg, înrudit cu Ghiculeștii. La Vîrciorova pilotul român al bărcii pe care s-a suit înfățișează un limpede tip roman. La Cerneți, unde se coboară călătorul, e primit în casa lui Glogoveanu: orășelul fusese prădat la 1828 și clădiri nouă se ridicaseră pe alt loc. I s-a vorbit de Tudor, un Mazzaniello, care ar fi fost ucis într-o colibă, aflîndu-se la el 5 000 de galbeni în aur și pietre scumpe! Undeva lîngă apa Severinului călătorul observă rămășițele podului lui Traian.

Mai departe în cale, cu surugiul, care-i vorbește în limba lui, înțeleasă pentru francez, Thouvenel înseamnă portul femeilor, hora, țiganii ursari. La Craiova întîlnește pe maiorul Fălcoianu; orașul îl interesează, cu bazarul lui oriental, cuprinzînd multă marfă germană, cu multele circiume – o cincime din prăvălii – și cele cîteva case mari; podurile,de stejar n-au fost încă înlocuite cu un alt pavaj; școala centrală, a lui Ioan Maiorescu, are patru clase^[12].

Lîngă Olt trăsura servește de han drumețului; în apropiere și pînă la ținta călătoriei, bieți țerani, „ființe degradate de mizerie”. La București chiar, pînă trece la consulul de Châteaugiron, în lipsa otelului, Thouvenel trebui să se ducă la un grec care oferă lîngă cafeneaua lui două odăi de oaspeți.

Dar îndată începe încîntarea: „Un francez e serbătorit la București ca un prieten, ca un compatriot, și adesea, în adevăr, unde se vorbește de noi, de literatura noastră, de Paris…, te întrebi dacă de fapt Muntenia e despărțită de dînsul prin atîtea țeri în care moravurile și ideile franceze exercită mai puțină influență”^[13]. La teatru, unde Paolo Cervati și madama Wis cîntă cavatine, se joacă în limba franceză Le mariage de raison.

Partea occidentală din societatea munteană ajunge a fi bine cunoscută străinului. O vede la teatru, unde un public, civil și militar, strălucește prin lux. Domnul, în frac, asistă în loja lui îmbrăcată în roșu la spectacolul care ține pînă la orele unsprezece. În zilele următoare, Thouvenel vede trecînd pe străzile rele, între casele fără o potrivire armonioasă, echipagiile aceleiași aristocrații și noile droște de modă rusească. Acești oameni sînt accesibili și la ce are mai înalt civilizația din Apus; Florescu, directorul închisorilor, cetește pe Tocqueville, autorul Democrației în America^[14]. Mihai Ghica e un cunoscător al trecutului și are o colecție arheologică. Învățămîntul e în progres: Petrachi Poienaru, om umblat prin Franța și Anglia, cu privire la industria cărora a lăsat un foarte interesant și destul de întins memoriu^[15], conduce gimnaziul Sf. Sava, cu cinci sute de elevi; sînt și clase complementare – un început de Universitate – pentru algebră, geometrie superioară, trigonometrie, și drept; treizeci de studenți au fost trimeși la Paris^[16]. Boierii ajută: ei întemeiază ligi pentru instrucție și fac școli la moșiile lor, Gîmpineanu aducînd pentru acest scop chiar un francez^[17]. Thouvenel cunoaște și, din noua literatură, de o altă inspirație, pe Văcărescu, pe Eliad, și pe Kogălniceanu^[18].

Moravuri blînde se desfac din această cultură aleasă a claselor de sus. În adunare discuțiile se fac fără pasiune și cu datoritul respect față de adversar^[19].

Călătorul s-a interesat și de ideile politice ale găzduitorilor săi. I s-a spus că „independența e visul lor, sau, dacă voiește cineva mai bine, himera lor”^[20]. Se plîng că „de la organizarea navigației pe Dunăre călătorii cari binevoiesc a-și primbla opt zile lipsa de ocupație la București plătesc, cu excepții rare, ospitalitatea pe care o primesc prin glume, asupra femeilor noastre, a modelor noastre și a încercărilor noastre de reformă”^[21].

Thouvenel a călătorit și la Brăila și pînă la Galați. În portul muntean a găsit un han cu ploșnițe, dar l-a răsplătit buna primire a lui Slătineanu, organizatorul orașului. Acesta i-a arătat cum populația a cresut de la trei sute de locuitori la 8 000, cum e compusă numai din creștini, turcii neavînd voie să se așeze; la 1831 venise grîu pentru două vase, acum, în 1837, pentru trei sute; austrieci, englezi s-au stabilit acolo ca și napoletani și greci. Franța are însă o parte foarte mică în acest nou comerț oriental: din 700 de case la 1832 una, iar în 1833 șase^[22]. Călătorul e de părere că s-ar putea adăugi un vice-consul pe lîngă ai Angliei, Rusiei, Austriei, Greciei și Piemontului.

În Galați, încă fără cheiuri și cu un început de oraș nou pe deal, sînt și genovezi și ionieni, pe lîngă greci. Numărul vaselor intrate în port era la 1832 de patru sute.

De aici călătoria urmează, în tovărășia cutării princese fanariote, nepoată de domn, o semi-orientală exagerată (!) la Constantinopol, pe la Reni și Tulcea, cu negoțul de pește și lemne.

Cîteva cifre statistice: la 1828 erau în principatul muntean 800 000 de locuitori. Între ei și țigani, cari se vînd cu 100 de franci plugarul, 50 fierarul, 500 familia. Exportul se cifra la 32 640 291 piaștri pentru 1832, la 41 384 318 pentru 1836; iar importul la 27 273 000 și 32 001 275 pentru aceiași ani^[23].

Vice-consulul englez, Charles Cunningham, a dat lui Thouvenel unele știri comerciale pe care el le întregește, pentru a servi negustorii francezi din sud.

Brăila exportă grîu de munte și grîu de cîmp, aproape de valoarea celui rusesc (400 de ocă = 90 lei), orz, trimes și pînă la Trieste, fasole pentru Constantinopol, Livorno și Genova, grăunțe de în, din care la 1838 s-au trimes două milioane de chilograme, piei de vite, care se trimet la Constantinopol și în Grecia, piei de animale mici în Ardeal și Austria, cerviș și său, slănină, păr de porc pentru Rusia, miere (400 000 kg, pentru Trieste), ceva cînepă și potaș (pentru Constantinopol) și mai des lină, țigaie, stogoșă, țurcană, cea dintîi de la oile din județ chiar (prețul: suta de ocă, 40–80 de lei), și lemne din Moldova pentru turci. Din sarea munteană, zece milioane de ocă merg în Turcia, două aiurea, patru în țară (25 de lei suta de ocă; pe loc, 10).

Se importă de lipscani postav, stofe de bumbac, pînzeturi, mătăsuri; un vas englez a început bine concurența la Galați în 1838. Fierăriile stiriene, proaste, află dever. Se aduce și vin din Persia (și din Samos, Tenedos). 300 de vase sarde vin acum anual pe Dunăre^[24]. 3 Ibid., p. 150. 6 6 P. 56 nota 2. 8 P. 19-20. 5 P. 292. Tot în această vreme a domniei lui Alexandru Ghica, „M. de L***, ancien agent diplomatique”, publică la Paris (Lejay editor), în 1835, un Coup d’oeil sur l’état actuel de la Valachie et la conduite de la Russie relativement à cette province.

Note

1. P. 211, 237 și urm.
2. P. 267.
3. P. 267.
4. P. 287-8.
5. Ibid.
6. P. 230.
7. P. 28l-2.
8. Ibid.
9. Si les deux Principautés étaient réunies, il y aurait plus d‘éléments du tiers état en Valachie et d‘aristocratie en Moldavie (p. 296).
10. L‘hérédité ne peut s‘établir dans les Principautés qu‘au profit d‘un prince étranger: Aussi est-ce un vœu général en Valachie et en Moldavie d‘avoir un prince étranger… Quelque prince que nous donne l‘Europe, me disait un boyar, pourvu que ce ne soit ni un Turc, ni un Grec, ni un Juif, nous l‘accepterions avec enthousiasme. A ce vœu se joint un autre voeu: c‘est la réunion des deux Principautés. Ainsi réunies sous un prince étranger et héréditaire, et formant un État dont l‘étendue serait égale au royaume bavarois ou du Piémont, les Principautés formeraient un corps politique capable de vivre et de durer: elles commenceraient à peser dans la balance politique de l‘Europe, p. 301 – 2.
11. La Hongrie et la Valachie, souvenirs de voyage et notes historiques, Paris, fără dată.
12. P. 170-l.
13. Un Français est fêté à Bucarest comme un ami, comme un compatriote, et souvent, en effet, dans un salon où l’on parle de nous, de notre littérature, de Paris, on se demande si vraiment la Valachie en est séparée par tant de pays où les moeurs et les idées françaises excitent moins d’influence (p. 173–4).
14. P. 176 și urm.
15. Analele Academiei Române, secția literară, XXVIII, p. 250 și urm.
16. P. 221 – 5.
17. P. 221, 225.
18. P. 225 nota.
19. P. 212-3.
20. L‘indépendance est notre rêve, ou, si vous aimez mieux, notre chimère (p. 182).
21. Les voyageurs qui, depuis l‘organisation des bateaux du Danube, daignent promener huit jours leur désœuvrement à Bucarest, payent, à peu d‘exceptions près, l‘hospitalité qu‘ils reçoivent par des plaisanteries sur nos femmes, nos modes et nos tentatives de réforme; p. 183.
22. P. 262.
23. P. 245, 254, 257,
24. P. 357 și urm.