Istoria românilor prin călători/Călători apuseni supt Brâncoveanu și Nicolae Mavrocordat

Jump to navigation Jump to search
IV. Un arheolog englez în bucureștii lui Brâncoveanu Istoria românilor prin călători de Nicolae Iorga
V. Călători apuseni supt Brâncoveanu și Nicolae Mavrocordat
VI. Opera lui del Chiaro


Am văzut din Chishull că el a căutat să se puie în contact cu reprezintauții bisericii ortodoxe. Că a fost la Sf. Gheorghe, care era pe vremea aceea mănăstire, cu han, închinată patriarhului din Ierusalim, întreținîndu-se din veniturile lui (pe lîngă aceasta era hanul lui Șerban Vodă și altele mănăstirești). În ce privește tipografia, în Moldova de la 1670, se făcea aceeași operă în mănăstirea Cetățuia, de lîngă Iași. Și era un grec foarte influent, care mai multă vreme a fost ca un fel de supraveghetor al întregii noastre vieți religioase și culturale, patriarhul de Ierusalim Dosoftei, care, Ierusalimul fiind pe atunci în deplină decadență nu stătea acolo, în amestecul cu turcii, care nu era foarte agreabil, ci aici, unde toate onorurile-l așteptau.

Astfel, în epoca lui Șerban și a lui Brâncoveanu în Muntenia, a lui Duca Vodă și Constantin Cantemir în Moldova, el a pus bazele culturii superioare grecești în aceste regiuni, tipărindu-se cărți de foarte mare importanță, dintre care unele nici n-au mai fost reeditate după aceea, ca Istoria patriarhiei din Ierusalim, imensul tom cu splendid tipar care este și azi în mînile tuturor cercetătorilor. Tot ceea ce grecitatea avea mai distins în domeniul artei tipografice, ca și în acel ai literaturii venea aici la noi.

Multă vreme am crezut că aceasta este o umilință; acum nu mai e nici un motiv să credem aceasta, pentru că, de fapt, nu noi cedam înaintea culturii grecești, ci era altceva: noi deveniserăm patroni ai culturii grecești, cum deveniserăm patroni ai ortodoxiei prin aceea că asupra noastră trecuseră toate datoriile în același timp cu tot prestigiul, toată influența și toată situația de hegemonie a împăraților Bizanțului. Prin urmare, aceasta nu este un element de scădere, ci pentru domnii noștri unul de înălțare. Cheltuiala era foarte mare, însemnătatea în toată lumea orientală a lui Constantin Brâncoveanu a fost însă extraordinară, numele lui fiind cunoscut pînă în cele mai depărtate locuri din Orient.

Căci, pe lîngă tipar, se mai adăugia nesfîrșita pomană pe care a făcut-o el timp de douăzeci de ani și mai bine pentru menținerea rosturilor ortodoxiei Întregi: patriarhiile toate erau în legătură, cei patru patriarhi fiind deprinși să se uite la dînsul în toate nevoile lor și să-i ceară ajutorul. Numirea lor însăși era totdeauna determinată de voința Brâncoveanului, precum înainte fără voia lui Vasile Lupu și lui Șerban Cantacuzino nu se putea așeza nici un grec pe un scaun patriarhal, iar, dacă se întîmpla ca unul să cadă jertfă intrigilor, el se muta la noi, cum a fost cazul cu Dionisie patriarhul de Constantinopol și domnul făcea tot ce era cu putință ca să-l aducă din nou în scaunul lui[1].

Dar avem și multe știri despre călătorul de un caracter cu totul particular și de o importanță, pentru vremea de atunci, extraordinară, care e Paget. El dorea să cerceteze locurile noastre, și prin urmare a luat toate măsurile pentru ca drumul, în loc să se facă pe calea obișnuită spre Apus, și care ar fi dus prin Adrianopol, Niș și Belgrad, să se urmeze prin regiunile noastre. Era întovărășit de o suită de mai multe persoane: de fratele lui și de un număr de „boieri”, cum spune cronicarul Țerii Românești, Radu Greceanu[2], care pomenește despre această călătorie.

Drumul pe care-l urmează Paget probabil că e descris în rapoartele sale inedite, dar ne mai putem sprijini pe notițe din alte izvoare diplomatice și mai ales pe cele cîteva pagini pe care le dă cronicarul nostru.

Paget se oprește la Turtucaia, – cel dintîi călător dintre mulți ce vor fi întrebuințat acest drum, care înseamnă vadul. De aici trece la Oltenița, ca și alții din secolul al XVIII-lea.

Îndată ce atinge pămîntul țerii, i se trimite din partea domnului o solie, alcătuită din doi boieri cari probabil aveau cunoștință de limbi străine, Toma Cantacuzino, care va fugi la ruși în 1711, și Pătrașcu Brezoianu. Mergînd mai departe, pînă la Popești, este întîmpinat de cei doi fii mai mari ai Brâncoveanului, Constantin și Ștefan, întovărășiți și ei de un număr de boieri: doi Cantacuzini, Mihai și Șerban, apoi Radu Izvoranu. Beizadelele erau tineri foarte bine crescuți, și la școala grecească a lui Șerban Vodă, căci tatăl lor nădăjduia să întemeieze o dinastie. Fiind atît de bogat și de influent, cunoscător al tuturor lucrurilor turcești, prin minte nu i-ar fi putut trece catastrofa de la 1714 și biruința unor dușmani pe cari atunci nu-i avea încă, fiind oameni din prejma lui, cari-i cunoșteau toate secretele diplomatice.

Cei doi fii de domn introduc pe Paget, „omul cel mare, cinstit și înțelept”[3], în carătă domnească, cu suita de călări, prin Văcărești, la București (în april 1703). Impresia pe care i-a produs-o orașul nu o știm, avînd numai descrierea lui Chishull. Găzduit în casele de boier ale Brâncoveanului, Paget, care mulțămește, prin patru de-ai lui, între cari fratele oaspetelui, e vizitat întîi de domn în ascuns, acesta vrînd să afle imediat scopul vizitei. E o întrevedere particulară, „fără alai”, dar cu primire la scara de jos, înainte de a se ajunge la audiența solemnă.

Era vremea cea mai frumoasă din an, în care locurile noastre se înfățișează în chipul cel mai plăcut. Însemnătatea audienței de la 25 se găsește în cronica lui Radu Greceanu, care ne face să vedem fastul de care era întovărășită orice „țărmonie“ la curtea bogatului și mîndrului domn muntean. Se trimete o carătă mare și alte trei mai mici cu ginerele brâncovenesc, Radu Iliaș. Fiii domnești duc pe Paget pe scara cea mare la un foișor unde este întîmpinat de vodă. Din foișor e dus în sala divanului, unde se află toată partea militară a curții Brâncoveanului, căpitanii, ceaușii, stegarii. Erau așezați în perfectă ordine, imitînd, după putință, lucrurile care se vedeau la Constantinopol în împrejurări de felul acesta. Căci perfecta etichetă constantinopolitană era socotită ca una din datoriile în viața politică ale domnului muntean. În odaia de alături, spătăria cu stelele, stăteau boierii toți, după rangul lor. Patru tunuri salută intrarea aici a solului.

Audiența ține mai multă vreme, vodă fiind pe un pat, iar Paget în chiar „scaunul domnesc”. Ce au vorbit, evident, că nu ni va spune cronicarul Brâncoveanului, chiar dacă va fi știut. Apoi se întinde masa, la care iau loc Paget, fratele lui, „boierii“ aceștia englezi la mîna dreaptă, iar boierii țerii la mîna stîngă. Ce era atunci eticheta mesei domnești în Muntenia ne-o putem închipui foarte bine după eticheta pe care o cunoaștem, în cele din urmă amănunte și cu toată precizia dorită, din Descrierea Moldovei a lui Dimitrie Cantemir. Între cele două curți, era, în adevăr, o necontenită emulație, așa încît supt raportul îmbielșugării și strălucirii formelor nici unul nu se lăsa învins de celait. Dealtfel, în vremea aceasta, cînd Moldova era prădată de poloni și stoarsă de turci, Bucureștii aveau o splendoare mult mai mare decît ce se putea descoperi în Iașii sărăciți.

Se ridică „sănătăți” – toastul se chema așa: „sănătate“. În momentul în care se ridică ele, cum știm din toate izvoarele, se dă drumul din nou la cele patru tunuri din fața palatului și la „puști“. Se bea foarte mult. Aceasta, cu tot caracterul lui oficial, o înseamnă Radu Greceanu, care la urmă spune că ambasadorul și „boierii“ lui s-au îmbătat cu totul, „măcar că de nimeni n-au fost siliți“, adaugă cronicarul. Un „conteș cu spinare de samur“ e darul domnesc către ambasadorul englez. Carăta fiind la îndemînă, ambasadorul și suita sînt duși înapoi acasă.

Văzurăm că a doua zi vodă vine prin grădini la ambasador. Urmează apoi audiența de congediu, suita engleză singură întovărășindu-l[4], pînă în „foișorul cel mare despre grădini”. Se pregătește alaiul de plecare. I se dă ambasadorului conducerea ginerelui domnului și trupe, care-l întovărășesc pînă la margenea Bucureștilor, lăsîndu-se cu călătorul un „steag de slujitori”, un cortegiu militar, care merge pînă la graniță.

Drumul pe care-l urmează acum îl cunoaștem din atîtea izvoare contemporane: el suie cursul Dîmboviței. Se pomenește și popasul pe care l-a făcut ambasadorul, la Rucăr, după nouă alte „conace” – nu știu dacă era carantină în momentul acela, dar pentru astfel de călători nu se ținea samă de prescripțiile ei. De la Rucăr Paget trece în Ardeal, „în ținutul nemțesc”, zice Greceanu, fiindcă de cîțiva ani de la pacea care s-a încheiat la 1699 în Carlovăț Ardealul era în stăpînirea austriecilor.

Aceasta este călătoria lui Paget.

Am spus că sensul politic nu-l vom putea afla decît în momentul cînd rapoartele diplomatice engleze vor fi tipărite și Paget însuși va vorbi. Socotelile domniei nu pot aduce decît amănunte materiale. Știm însă un lucru: că Brâncoveanu avea oarecare greutăți cu austriecii în ce privește ruperea relațiilor bisericești ale românilor din Ardeal cu scaunul arhiepiscopal de Tîrgoviște, de care atîrna mitropolia ardeleană. Cînd au venit imperialii în Ardeal, gîndul lor a fost să se sprijine pe o parte măcar din populația numeroasă a românilor din această provincie împotriva privilegiaților, a ungurilor și sașilor, oameni cu pretenții, pe cînd românii erau bucuroși să se ridice către situația de „nație politică”. Deci, pentru ca acești români să fie numai în mînile împăratului, se va desființa legătura ierarhică religioasă ce aducea atîta schimb de idei și aspirații politice între ardeleni și noi.

Relațiile dintre Brâncoveanu și austrieci, o bucată de vreme rele, s-au îmbunătățit pe urmă, în paguba lui, căci a ieșit compromis din ele. Ceea ce-l durea însă pentru moment era aceasta: că legăturile tradiționale, care țineau de atîtea secole, care aduseseră și atîta folos pentru poporul românesc, fuseseră rupte. Mitropolitul Ardealului va fi prefăcut într-un simplu episcop, mutat apoi din Alba Iulia la Făgăraș, în colțișorul de pămînt care aparținea românilor mai mult decît oricare altul: o degradare a mitropoliei ardelene. Și, pînă atunci, mitropolitul Atanasie iscălise cele patru puncte de unire, primise diploma împărătească, pusese la gît un portret al împăratului cu lanț de aur, fusese petrecut pe străzile din Alba Iulia cu tot alaiul oficialității; aici fusese întîmpinat de guvernatorul provinciei, în sala anume pregătită, pentru a i se ceti diploma: totul ca să se rupă legăturile dintre „țară” și dînsul, și mitropolitul să fie omul „împăratului”. Și Brâncoveanu a fost foarte curajos în apărarea drepturilor bisericii muntene, pînă ce a primit acel răspuns jignitor din partea imperialilor, în care i se spunea că, precum nu se amestecă împăratul în țerile românești, așa să facă bine voevodul să nu se amestece în lucrurile, împărăției[5].

Astfel drumul lui Paget avea și un oarecare înțeles politic, care a ajuns să aibă o consecință politică, aceea de a stărui pentru legăturile ierarhice ale vlădicăi ardelean cu Muntenia. Dealminteri Paget va fi primit bucuros, această intervenție și pentru alte motive: englezii s-au arătat mai dușmani față de catolicism decît mulți alții cari au îmbrățișat deosebitele forme ale protestantismului; ei au fost mai militanți și au rămas așa pînă în zilele noastre. Dar, deoarece ortodocșii pe vremea aceea negociau cu protestanții, – și îndemnul a venit din partea celor mai culți, adecă din partea acestor din urmă –, lui Paget îi convenea să vorbească în numele bisericii grecești, prezintînd pe cea anglicană ca patroană a acestei biserici, pe un timp cînd arhiepiscopul de Canterbury, șeful aceleia, scria grecilor în vederea unei legături între cele două organizații.

Printr-o serie de ofițeri austrieci, din cari vom alege unul singur mai tipic, cunoaștem împrejurările din Oltenia numai în epoca ocupării de imperiali (1718–39). Austriecii au venit aici cu planuri foarte mari: populația însă a fost nemulțămită de la început din foarte multe motive. Ea era deprinsă cu o administrație patriarhală foarte cruțătoare, iar noii stăpîni au introdus un aspru regim de contabilitate în sens occidental, jupuind pe fiecare tocmai cum scria la carte; au călcat privilegiile boierilor, supuindu-i la impozite: au călcat privilegiile clerului, acordînd protecție specială bulgarilor catolici și instalînd un episcop al acestora, care a funcționat o bucată de vreme la Craiova; au nemulțămit și pe țerani, din cauza caracterului cu totul precis și neiertător al cererilor de impozite, cît și din cauza prestațiilor nesfîrșite pentru facerea drumurilor și căzărmilor. Doar au făcut calea pe Olt de ia Cîineni, Arxavia, cum ziceau ei. Pe lîngă aceasta populația mai era jignită și din alt motiv: oamenii făceau comerț mai ales cu porci, – căci boierii olteni în special, ca și bogații din Serbia, cu porcii și-au făcut mai ales averile. Cînd au venit austriecii, au scăzut valoarea monedei turcești, au distrus valuta, iar, pe de altă parte, au pus toate piedecile spre a opri comerțul cu Turcia, și, cum ei, austriecii, cumpărau cu prețuri de rechiziție, au ruinat cu desăvîrșire țara, așa încît toți ajunseseră a fi contra lor. Pacea de la Belgrad a fost salutată deci cu bucurie mare, căci s-a putut uni țara de dincolo de Olt cu domnia din București.

Dar, cît au stat aici austriecii, au făcut hărți. Memoriul de care o să fie vorba acuma, redactat între anii 1718 și 1730, este o explicație pentru o hartă de acestea[6]. Totuși ici și colo se găsesc descrieri care ni sînt folositoare. Așa se vorbește de mănăstirea Cornetul, de Cozia, de Vodița lîngă Vîrciorova, care atunci nu era cu totul în ruine, căci iși așezase aici lagărul generalul Veterani pe vremea lui Brâncoveanu. Ofițerul află Strehaia într-o stare de conservație perfectă: o pune în legătură cu Mihai Viteazul. Afară de aceasta pomenește de mănăstirea Brâncoveni din Romanați, de care se îngrijise Constantin Brâncoveanu în ultimul timp[7].

Între orașe, Craiova este înfățișată ca înfloritoare, avînd un bîlci care ținea patru săptămîni, cu un han al companiei orientale, proprietatea egumenului de Hurez, mănăstirea lui Brâncoveanu, apoi cu un han al negustorilor, avînd și un foișor, și în sfîrșit un han de rînd, unde poate să vie oricine. Acest han fusese ars de turci și se întrebuința ca magazin militar. În Craiova, unde domnul venea din cînd în cînd cu prilejul bîlciurilor, erau și case domnești, ale căror urme nu se mai cunosc. Se pomenește în treacăt de Caracal, și se spune că aici fusese reședință domnească, desigur a lui Mihai Viteazul, ca și Rîmnicul-Vîlcii. Dar în rîndul întîi se recomandă ca viitoare capitală a Olteniei, ca aceea care trebuie să fie aleasă de preferință, Tîrgul-Jiului, în bune legături cu Ardealul, putînd fi apărat mai sigur, de către Carpați. Severinul pe vremea aceea nu era decît „Turnul”, care este descris pe scurt: orașul s-a întemeiat pe vremea Regulamentului organic, reședința județului fiind înainte la Cerneți. Pe lîngă aceasta ni se vorbește de Baia de Fier, de Baia de Aramă. E vorba chiar de Islaz unde, se spune, s-ar vedea baza unui pod de lemn care ar fi fost odinioară aici, și s-ar fi găsit multe monede.

Ceea ce cred că poate interesa iarăși este că mărcile oltene, așa cum le cunoaștem, nu existau înainte de ocupația austriacă; generalul Stainville este cel care le-a hotărît, și cred că și mărcile celorlalte județe s-au luat după cele impuse Olteniei de generalul austriac.

În afară de informațiuni geografice ofițerul are oarecare știință despre trecutul țerii. Vorbește de sarmați, de împăratul Traian, de Isaac Anghelul și de altele.

În ce privește limba noastră, se recunoaște că este de origine latină și că ar fi sămănînd mai mult cu latinește decît limbile romanice din Apus. Oltenia o apreciază foarte mult, ca una ce este un adevărat bulevard pentru Ardeal. Trebuie să fie ținută cu orice preț, și se cere să fie completată cu Loviștea argeșeană.

Țara-i pare anonimului foarte sănătoasă, aierul fiind veșnic în mișcare; de jur împrejur a fost ciumă, numai aici nu. Cîrmuirea numără un ban și vornici cari au fost prefăcuți în funcționari statornici pe vremea austriecilor.

Se ating și deosebitele clase sociale. Despre religia țerii se arată că sînt prea mulți preoți, uneori pentru un sat patru, iar pentru un tîrg și zece. Aceasta venea din faptul că, atunci cînd un țeran nu voia să plătească birul, mergea la Vidin ca să dea ceva vlădicăi grecesc, care-l făcea preot, și, din momentul ce era preot, nu mai plătea birul. Simpli țerani, unii nici nu cetiau bine, și nu înțelegeau slavonește.

Nu trebuie să uităm însă că pe vremea aceea în mănăstirile noastre se lucrau traducerile admirabile din grecește care fac cinste acestor lăcașuri.

Preoții plăteau episcopului o dată sau de două ori pe an trei-patru lei.

Vorbind de boieri, se arată că n-au mai multă cultură decît clerul; își cresc foarte rău copiii. Acești copii nu sînt dedați exercițiilor cavalerești cu care erau deprinși cei din aristocrația austriacă; creșterea ce o capătă este ca să facă dintr-înșii „gute czakoys”, adecă „buni ciocoi”.

Ciocoi, „ciocoinici”, precum am găsit într-o cronică a lui Matei al Mirelor, de prin anii 1620, înseamnă încasatori abuzivi de impozite. Și, ni spune călătorul austriac, părinții îi trimet ca să încaseze dijma oilor. Dealminteri, adaugă tot el, sînt inteligenți, de o inteligență nativă, pe care n-o îngrijesc. Iar, pe lîngă aceasta, sînt foarte șireți (verschmitzt).

În ce privește pe țerani, se afirmă ceva care merită într-adevăr să fie relevat: ofițerul, care venea din statul austriac, unde țeranul era șerb și n-avea voie să se mute de pe moșie, constată că la noi nu era șerbie. Numai pe vremea Regulamentului organic s-a venit cu teoria că țeranul fusese șerb, și și-au făcut proprietarii mare milă că-i mai iartă din datorie. Se zice aici cu privire la țerani: „țeranul nu e șerb, ci numai țiganii sînt îndatorați cu trupul lor și trebuie să servească nobililor”. Mai departe: „pentru că însă mulți din acei țerani nu sînt moșneni sau oameni așezați cari să aibă pămîntul lor, și trebuie să se facă plugari pe pămîntul boierului, de aceea de multe ori sînt tratați destul de aspru”. Erau supuși la un număr de zile de lucru, pe care fanarioții le-au fixat la douăsprezece, ceea ce era foarte favorabil, și la dijmă, care nu se lua niciodată – lucru foarte interesant – din livada sau grădina de legume pe care o sădise însuși țeranul, ci numai de pe cîmpul unde se cheltuise munca lui: se plătea dijma, și nu mai mult.

Comerțul se făcea cu Ardealul.

Mulți români sînt cizmari, croitori, curelari, tabaci, iar restul îl fac țiganii cari cunosc toate meșteșugurile, ca și muzica.

Cu privire la obiceiuri, se înseamnă că țeranul mănîncă mămăligă; boierii nu consumă pîne, ci azimă. În ceea ce privește îmbrăcămintea, portul lor samănă cu al polonilor, portul țeranilor este același, neschimbat pînă acum.

Se arată și cîte ceva în ce privește obiceiurile lor: de exemplu cînd moare o rudă, bărbații din familie umblă cu capul gol, așezînd, cînd plouă sau e frig, o bucată de pînză care atîrnă pe spate.

În producția țerii, se mai observă că, pe lîngă exportul de porci, se trimet pînă la 1 000 de saci de lînă în Ardeal.

Minele se arată neîngrijite, de frica turcilor, deși se citează aurul care se scurge pe Olt, adăugînd că trebuie să se caute locul de unde vine metalul, ceea ce nu poate lipsi. Se amintește că erau „băieși” pe Lotru, și că pe valea Lotrului se află o localitate „Rudăreasa”, care arată iarăși exploatarea de mine.

În ce privește sarea, 40 000 de florini se plătesc ca arendă pe an de acel care ia acest venit.

Despre locuințile țeranilor se aduc înainte lucruri pe care nu le putem admite, anume: casele sătenilor ar fi făcute din porunca nemțească. Adevărul este că în acel timp bordeiele covîrșeau ca număr locuințile de deasupra pămîntului. Și aceasta se explică foarte ușor prin faptul că oamenii, ascunzîndu-se în bordeie, scăpau mai ușor de stoarcerile turcilor și preferau, cu toate neajunsurile, sistemul locuinților subterane. Austriacul pretinde că „locuințile erau înainte supt pămînt, ceea ce se numește bordeie, dar că s-a poruncit să se facă apoi case deasupra pămîntului”[8].

Înainte de-a trece la alte izvoare ce privesc domnia lui Nicolae Mavrocordat, cîteva observații asupra epocei fanariote însăși în felul cum o judecăm acum și împotriva felului cum era judecată cu douăzeci de ani în urmă[9].

Nu este adevărat că în Muntenia după Ștefan Cantacuzino, care a fost prigonitorul și înlocuitorul la domnie al lui Constantin Brâncoveanu, pentru doi ani de zile, ca să isprăvească și el ucis de turci, sau că în Moldova, după trecerea lui Dimitrie Cantemir, s-ar fi petrecut ca o rupere de continuitate, ca o catastrofă în istoria noastră, că pînă atunci, adecă, a fost viață românească, cu caracter național, și deodată tot caracterul național a dispărut, toate elementele românești au fost înlăturate și au venit grecii, cum ar fi venit barbarii evului mediu, cari nici ei nu erau așa cum ni-i închipuiam, ca să substituie caracterul lor caracterului indigen. Profundă eroare! Noi am fost un popor care n-am știut cu ce să ne mîndrim, și erau lucruri cu care am fi putut să ne mîndrim și am crezut că ne putem mîndri cu lucruri care, privite bine, contribuie să ne umilească.

Căci ce fel de popor am fi fost noi dacă am fi suferit o astfel de invazie, dacă am fi lăsat în felul acesta să dispară tot tezaurul tradițiilor de autonomie politică, de guvernare prin noi înșine? Am fi fost vrednici atunci, nu numai de această copleșire, dar de orice altă tiranie. De fapt, n-a fost așa. Grecii erau amestecați de mult în viața noastră, încă din secolul al XVI-lea, iar în comerț încă din al XV-lea. Dintre doamnele lui Ștefan cel Mare, una a fost o rusoaică din Chiev, dar alta, Maria, era o greacă, din Mangup. Atîția domni fuseseră înainte de aceasta de sînge grecesc, atîția români au fost crescuți la Constantinopol, vorbind grecește mai bine ca românește; negustori greci invadaseră amîndouă țerile noastre. Toți aceștia nu veneau însă în calitate de stăpînitori, ci în calitatea oamenilor cari caută pămînt, bani și o societate creștină înaintată.

Din partea lor, domnii fanarioți aveau înrudiri cu dinastiile vechi și exista la ei un fel de sentiment al necesității de a se păstra legătura cu dinastiile de odinioară. Nicolae Mavrocordat, cînd a venit aici, s-a înfățișat ca succesor al lui Alexandru Iliaș, din care venea bunica lui. Cînd a pus să se adune cronicile noastre, – căci, om de înaltă cultură, el dorea laudă pentru sine, dar înțelegea să fie pus în legătură cu înfățișarea trecutului țerii peste care ajunsese a domni –, el a cerut lui Radu Popescu, care a făcut cronica oficială a domniei lui, să-l prezinte ca descendent al lui Alexandru cel Bun și cu aceasta chiar pornește cronica. În scrisorile lui grecești, el arată că, adesea, cetește în cronicile românești istoria țerii. Oamenii cari au stat lîngă dînsul vorbeau și scriau grecește, precum unii vorbeau și scriau și turcește, nu fiindcă greceasca era limba lor, ci fiindcă ea reprezintă pentru Orient ceea ce reprezintă pentru Occident limba latină în învățămîntul iezuit.

Se poate crede că boierii de țară s-ar fi lăsat înlăturați? Trebuie să nu-i cunoască cineva ca să afirme aceasta. Erau oameni foarte dîrji, cari apărau drepturile lor cu orice preț. Nicolae Mavrocordat, deprins cu regimul strict turcesc, într-o vreme cînd turcii erau particular de aspri ei înșii, a închis pe boieri, i-a condamnat la moarte, ceea ce nu se obișnuia de multă vreme în țerile noastre, dar tocmai aceasta arată că acei boieri nu se puteau manevra ușor. De aceea a băgat în beci la Iași pe boierii moldoveni, de aceea, în Muntenia, a trebuit să recurgă la execuții capitale, în 1716, față de amenințarea năvălirii imperialilor germani. Fiul lui, Constantin Mavrocordat, a refuzat să primească de la ispravnici rapoarte scrise în grecește. O școală de preoție în limba românească a fost introdusă în epoca aceasta fanariotă. Limba românească a înlocuit în biserică limba slavonă fără a fi concurată de limba grecească în această epocă a fanarioților: întîia oară cînd s-a cîntat liturghia în românește de la un capăt la altul a fost atunci, la începutul veacului al XVIII-lea, pe cînd pe vremea lui Brâncoveanu în românește era scris în cărțile bisericești numai ceea ce trebuia să facă preotul, iar ceea ce trebuia să spună era în slavonește: Evanghelia, Vechiul Testament erau în românește, dar serviciul divin se făcea în limba slavonă.

Pe vremea lui Nicolae Mavrocordat, care a domnit de două ori în Moldova și de două ori în Țara Românească, călătorii sînt puțini. Erau străini la curtea lui vodă, întrebuințați ca secretari, cum a fost Fonseca, un Nicolae Wolf, polon, firește Del Chiaro, dar călători cari să scrie despre cele văzute la noi sînt foarte puțini. Unul dintre dînșii, despre care vorbim acuma, era un sas din Brașov, Ștefan Bergler, om foarte erudit, care a fixat textul multor opere clasice, ba chiar al lui Aristofane, și stătea în legătură cu casele editoare din Lipsea. El a dat și o traducere în latinește a cărții Despre Datorii a lui Nicolae Mavrocordat (De Officiis, același titlu ca și al lui Cicerone). Lui vodă i-a plăcut foarte mult această ediție și a poftit pe Bergler să vie în țară. Aici l-a atras traiul bun, fiind și foarte bețiv. A stat pe lîngă domn o mulțime de vreme, trăind pînă aproape de 1730. Ba a fost și la Constantinopol, unde-l chemaseră pentru gimnaziul pe care-l susțineau domnii noștri cu banii lor, și se credea că ar fi murit acolo, dar, după altă mărturie, e foarte probabil că a murit la noi.

Dacă a putut fi atras la noi pentru vinul pe care i-l dădea domnul fanariot și leafa ce i-o servea, el este și mai strîns legat de români prin altceva: în adevăr, s-a născut la 1680, în Blumăna Brașovului, avînd drept tată pe un biet om de-acolo, pe care localnicii îl numesc „Der blesche Hans”, dar „Blesch“ înseamnă „valah”, român. Era deci de origine românească.

Din București Bergler a trimis o parte necunoscută din opera lui Eusebiu, care se afla în celebra bibliotecă a lui Mavrocordat. Tot din această încunjurime domnească s-au expediat lui Fabricius, pentru Bibliotheca graeca medii aevi, știri despre erudiți în Orient: despre medicul Dimitrie Procopie din Moscopole, – deci un român macedonean.

Un alt călător apusean, care, ajungînd aici, a scris multe lucruri contra lui Mavrocordat, este un grec: Schendus, făcut nobil în Apus, unde a luat titlul de Vanderbech. Tip foarte interesant, el a intrat întîi în serviciul lui Stainville, generalul austriac comandant în Ardeal.

Fiind la Craiova, Nicolae Mavrocordat l-a chemat împotriva ciumii, dar și pentru că el însuși se simția bolnav, iar copiii lui – pretinde medicul – sufereau de anume neajunsuri (unul era epileptic, altul bolnav tot de nervi). A venit la București, dar s-a întors peste cîtva timp în Ardeal. Murind Stainville, a fost chemat din nou în țară. Din Viena, pe un vas, a revenit la București, împreună, spune el, cu un farmacist și alți ajutători. Aici a dus-o bine -o bucată de vreme, pe urmă a fost amestecat într-o afacere suspectă. În Apus a tipărit o carte despre cele mai bune leacuri la tot felul de boale și, în același timp, o descripție a minelor de aur și alte metale de la noi: minele de la Tismana, cele de la Polovraci, de la Baia de Aramă. În prefața de la cealaltă carte el se războiește cu domnul, punîndu-i în sarcină cele mai oribile lucruri care se pot spune despre un om, pe cînd laudă pe Dimitrie Cantemir, omul cel foarte învățat. A străbătut apoi Italia și alte țeri, murind cum mor aventurierii. Bogat la un moment dat, el avea 60 000 de galbeni, sumă imensă pentru timpurile acelea.

Pe Nicolae Mavrocordat am spus că-l acopere de toate calomniile: e de neam foarte prost, rudele lui vînd cărbuni și oi în Orient; doamna nici n-a fost nevasta lui, ci a unui morar; copiii pe cari i-a avut cu dînsa sînt deci bastarzi; și-a cumpărat tronul; urăște pe rudele lui, și i-a arătat un fel de otravă pe care punînd-o în cafea ar fi scăpat de surori și nepoți, cari erau la Constantinopol; n-a făcut tot timpul decît să prade pe supușii lui. Ignorînd biblioteca pe care a adunat-o, spune că nici nu știe ce se cuprinde în cărțile lui, că toate lucrările cu care se laudă le-au făcut alții. Domnul ar fi vrut să fure munca lui Dimitrie Cantemir, Istoria turcească și o carte despre „Dacia”, care este tocmai Descrierea Moldovei. Cînd l-a chemat pe Schendus să lecuiască ciuma, era plin tot palatul de femei etc.[10]

Note[modifică]

  1. V. Memoriile mele la Academia Română, vol. XXXVI, XXXVII și XXXVIII.
  2. Viața lui Constantin-Vodă Brâncoveanu, Ed. Ștefan B. Greceanu, București, 1906.
  3. Greceanu, p. 111.
  4. Greceanu, p. 113–4.
  5. Iorga, Istoria bisericii, II, p. 3 și urm.
  6. Hurmuzaki, IX, p. 620 și urm.
  7. Înfățișările de austriaci ale acestor mănăstiri în Archivele Olteniei din Craiova, 1927-8.
  8. Pentru descrierea ofițerului Schwanz von Springfeld v., după Ungarisches Magazin, III, p. 179 și urm., Engel, Gesch. der Walachey, p. 43.
  9. Cf. expunerea mea Cultura română supt fanarioți, în Două conferinți, București, 1898.
  10. Engel, l.c., p. 42–3; Neuere Gesch. der Walachey, p. 11 și urm.