Istoria românilor prin călători/Un arheolog englez în bucureștii lui Brâncoveanu

III. Alți călători mireni prin țerile noastre pînă la 1700 Istoria românilor prin călători de Nicolae Iorga
IV. Un arheolog englez în bucureștii lui Brâncoveanu
V. Călători apuseni supt Brâncoveanu și Nicolae Mavrocordat

Un neașteptat călător englez vizitează principatul muntean pe la mijlocul lungii și prosperei domnii a lui Constantin Brâncoveanu.

În april 1702 epigrafistul Edmond Chishull, capelan la factoria companiei Turciei la Smirna (chaptain to the factory of worshipful Turkey Company of Smirna[1]), trecea, în suita ambasadorului englez la Constantinopol, Paget, Dunărea la Turtucaia, fiind întîmpinat pe malul stîng de acel Toma Cantacuzino, care era să treacă la ruși fără ordin, în 1711, sperînd a găsi la capătul aventurii sale coroana principatului muntean: cu el era o strajă de cinzeci de oameni încunjurînd cele două cocii de gală, dintre care una primește pe nobilul oaspete. La popas sînt corturi bogate.

În cale, țara e frumoasă, dar pustie; cruci de lemn arată vechi morți necunoscute. Comana răsare pe deal, cu bietul sat supt zidurile ei; doar apa e bună pentru popasul de seară. În văi florile primăverii fragede, între care crini sălbateci. La Popeștii din Ilfov, satul cronicarului Radu Popescu, vestea morții regelui William.

Înainte de București, cocia e adusă de fiii mai mari ai domnului, Constantin și Ștefan, elevi sîrguincioși ai Academiei de studii; în jurul lor, cinci sute de ostași, o casă mică domnească lîngă reședința lui Constantin Vodă e gătită pentru oaspete, „frumoasă și elegantă (fair and gentle), făcută din piatră, acoperită, după datina locului, cu șindilă“, care, „cu apartamente după moda creștinilor, putea fi socotită măreață în comparație cu barbarele clădiri ale turcilor din vecinătate: în față e o vastă grădină, la dreapta alta, ceva mai mică, ambele plăcute și dind destulă umbră și verdeață“. Aici, îl cercetează pe sol Brâncoveanu, venit călare, prin grădiniță, și întîmpinat la porțile ei. Urmează învățatul unchi al lui vodă, Stolnicul Constantin Cantacuzino. Ambii sînt descriși, și iată portretele lor:

Domnul „e un factor de bună rînduială și disciplină în țară, un învietor al arhitecturii și îndemnător al învățăturii în București și în alte locuri ale principatului, în care a introdus două ori trei tipografii și a publicat în ele unele cărți de folos pentru învățătura și edificația bisericii grecești. Are cam patruzeci și șapte de ani și zece copii, patru din ei băieți, cel de al doilea”, – Ștefan –, „în vrîstă de aproape patrusprezece ani, bine instruit în latinește și grecește. E de o fire afabilă, blîndă și curtenitor, generos, cu grijă de creșterea familiei sale și mare sprijinitor al religiei; de aceea e darnic în cheltuieli pentru tipărirea și scoaterea de cărți, înălțarea de mănăstiri, împodobirea de biserici și alte acte de pietate”. Stolnicul, „un om în vrîstă care a călătorit în multe părți ale Europei, priceput în discuțiile bisericii lor ca și în unele științi liberale, bine inițiat în politică, și prin sfaturile lui mai ales sprijinia pe domnul de acum, spre cinstea și folosul țerii”[2].

A doua zi vizita ambasadorului la domn, care-l primește la scări, îi vorbește un ceas și jumătate ș;-l duce la masă, „sumptuoasă”. Lîngă ei doi, așezați, fiii pomeniți ai lui Brâncoveanu, ginerii, boierii; de altă parte suita engleză cu Toma Cantacuzino. Prinz de „măcar șapte ceasuri”, cu mult vin bun și toasturi pentru sultan, pentru împărat, pentru regina Angliei, în salve de tunuri; se adauge, de domn chiar – „deosebită curtenie, ospitalitate și amabilitate“ –, urări pentru toți străinii de față. La urmă vodă îmbracă pe musafir cu un caftan scump. „Palatul prințului, cu apartamentele și grădinile alipite e în adevăr nobil și măreț, și, cu toate că nu poate fi comparat cu unele din ale altor prinți creștini, e mult preferabil acelora în care turcii ignoranți atît de ambițios se complac.”[3]

La 26, după biserică și predica obișnuită, vizită la patriarhul de Ierusalim, Hrisant Notara, cărturar de frunte și îndemnător la școli în ambele noastre țeri. Pe înaltul cleric îl află într-un han făcut de Brâncoveanu, „cu apartamente largi și prăvălii”, cedat Sf. Mormînt, căruia-i dă la douăzeci de pungi pe an: e Sf. Gheorghe Nou.

Un astfel de vizitator nu putea să neglijeze tipografia. Se lucrează atunci la o carte arabă pentru patriarhul de Antiochia, la un Chiriacodromion al lui Maxim. Chishull cumpără mai multe cărți, între care un liturghieriu. I se vor da cărți grecești de supt aceste teascuri, între altele una plătită de influentul boier Gheorghe Castriotul; Constantin Cantacuzino și-a adus prinosul[4].

Iar se schimbă vizite între vodă și Paget, urmînd aceea la stolnic. De la acesta se capătă un frumos cal românesc, de la Brâncoveanu alți doi. Celui dintîi i se trimete în schimb un inel de diamant în valoare de 300 de funți.

Cum, seara, se cercetează Cotrocenii, socotiți ca zidirea cea mai frumoasă a țerii, avem descrierea mănăstirii, așezată între copaci bătrîni, vii, grădini și întinse pajiști. Intre chiliile pentru patruzeci de călugări și ce mai trebuie pentru obște, biserica sprijinită de pilaștri, zugrăvită și aurită, cu mormintele și portretele Cantacuzinilor, lîngă care tuiurile și steagul, pe lîngă un prapur cu Treimea („another called the paschal coloures”)[5].

Înainte de a părăsi Bucureștii, descrierea orașului. În jur mahalale cu case supt pămînt; în mijloc curtea cu casele boierilor; ziduri de piatră, grădini între uluci groase de stejar, coperișuri de șindilă; străzile sînt podite. „Vederea totalului e plăcută la distanță, din cauza multelor case ale boierimii, a palatului prințului și a numeroaselor biserici și mănăstiri.”

Dar țara, care dă turcilor tribut de 320 de pungi, e, cu toată producția „de ceară, miere, piei, cai, sare“, săracă, țeranii, șerbi, stînd în bordeie mai mult.

Întîiul popas spre munte e la Crețulești, unde Brâncoveanu face, lîngă un lac, casa fiului mezin. Al doilea e la Tîrgoviște, unde sălașul e la curte. Casa de vară e frumoasă, de piatră, regulată, „comparabilă cu cele din creștinătatea mai civilizată”; splendide grădini. Încunjurimea place călătorului. Capitala, părăsită din cauza trădării lui Ghica – a se ceti: Mihnea –, recapătă de cinci ani pe domn, cu condiția de a nu face întărituri; se îndeamnă boierimea a-și reface și ea casele. La Dealu frumoasă mănăstire cu păreții de piatră sculptată.

Pe la Izvoare se urmează Dîmbovița, cînd pe un mal, cînd pe altul. Pe pajiște supt dealuri Coteneștii. Mai departe Dragoslavele și Rucărul (se merge cu harta, de curînd descoperită, a stolnicului în mînă) cu casele de lemn prin coperișul cărora iese fumul.

Cînd se ajunge la punctul de unde se trimet înainte bagajele în Ardeal, învățatul vizitator face istoria țerii, cu multe știri de folos: primul tribut de 320 de pungi față de peste 60 ale Moldovei; moneda: lei olandezi și Venețieni, „șferturi” polone, bani (bains) saxoni, 132 la un leu; oaste de 20 000, din care un șfert și în timp de pace: limba, „amestec stricat de latinește și italienește, în care s-a întîmplat a se primi și cîteva cuvinte turcești și slave”; vinuri bune; lege grecească, dar „mi s-a asigurat că în unele biserici era admisă limba valahă; cel puțin au adesea Scriptura și alte oficii în această limbă, dar liturghia însăși mai rar” – e tocmai marea reformă a epocei. Bisericile, și cu toacă, pline de fresce și cu iadul la intrare, sînt „foarte frumoase, bine zidite, bogat împodobite, din bielșug zugrăvite“.

La hotarul Ardealului, soli: contele Mihail Mikes și delegații Brașovului, cavalerie imperială; cazacii munteni se retrag. Branul salută cu douăzeci și unul de tunuri pe ambasador. I se pare că alături e locul înfrîngerii lui Heissler (la Zîrnești). Se atinge Rîșnovul, unde iar castelul dă drumul tunurilor. La Brașov soldați de-a lungul străzilor. De sus, se privește orașul, în care nu se uită „frumoasa biserică românească” din Șchei; Biserica Neagră a trecut prin focul cel mare; coperișurile sînt de șindilă. Codlea, Vlădeni, unde pleacă Toma Cantacuzino, lăsînd încă două cărți din partea stolnicului. Șercaia și malul Oltului, Făgărașul, „mare, dar împrăștiat“ (paroh calvin care a învățat în Olanda), Ucea, „sat numai de români”, „foarte încîntătorul Porumbac”, unde întîmpinare din partea generalului de la Sibiiu; castel al lui Apaffy. Dincolo de Olt apare generalul Rabutin și sibiienii. În oraș bat tunurile. Apoi Paget va merge la Cluj.

Pe aici românii sînt păstori, cari și-ar oferi copiii ca să-și scape vițeii – cine i-o mai fi spus-o bunului arheolog și asta?!

Note[modifică]

  1. Travels în Turkey and back to England… printed by W. Bowyer în the year MDCCXLVII.
  2. Reprodus în Revue historique du sud-est européen, 1, p. 405.
  3. Ibid., p. 406.
  4. Ibid., p. 467.
  5. 4 Ibid., 408.