Istoria românilor prin călători/Călători între 1812–1821

Jump to navigation Jump to search
IV. Războiul ruso-turc din 1806–1812 în descrierea călătorilor străini Istoria românilor prin călători de Nicolae Iorga
V. Călători între 1812–1821
VI. Călători străini în ajunul domnilor pămînteni


Ca un învățat, „membru al Academiilor din Varșovia, Cracovia și Neapole” și cetățean polon onorar al republicei trecătoare din Cracovia, vine la București, supt Vodă Caragea, contele Auguste de Lagarde, care și-a publicat în 1828 călătoria de la Moscova la Viena prin părțile noastre[1].

În Chiev (iunie 1811) el găsește ca guvernator pe generalul Miloradovici, care comandase la noi. Dar tot aici întîlnește pe Constantin Vodă Ipsilanti, căruia-i fusese recomandat de fiul lui, Alexandru, un prieten de la Petersburg[2]. Bogatul pribeag stă de doi ani în orașul asupra căruia plutea amintirea lui Petru Movilă, din neamul Înaintașilor lui pe scaunul Moldovei. Costumul oriental al doamnei, al domnițelor îi amintește familia lui Tippoo-Saib, prințul indian. Ipsilanti tatăl avea legături în aristocrație și tocmai stătea să facă o vizită la Uman, „frumoasei contese Sofia Potocka”, cum se știe o greacă din Mudania, fostă și d-nă Witt. Alexandru e crescut de țarul și înscris la început ca iuncăr în cavaleria gardei imperiale, pentru a fi apoi generalul schilodit de o ghiulea în lupta de la Lützen și eroul unei revoluții zgomotoase, dar neizbutite.

La Ovidiopol se constată o populație românească, deoarece se dă numele de „Lacul Ovidioli” (sic) limanului Nistrului. Lagarde se îmbarcă întîi la Odesa pentru Constantinopol, unde se află în toamnă. Aici vede instalarea lui Caragea al cărui nume i se pare a fi Constantin. Trei tuiuri stau înfipte la poarta celui numit de sultan, aga ienicerilor îi pune cuca pe cap, caftanul i se aruncă pe umeri de însuși marele vizir. Patriarhul îl unge cu mir și-l binecuvintează. Familia e la Terapia, dar corturile sînt fixate la Buiucderè, unde se duce în cercetare prealabilă domnul cel nou cu ginerii (Arghiropulo și Vlahuți), călări pe cai scumpi, cu valtrapuri, și avînd în urmă paznici bogat înveșmîntați; într-o caleașcă sărăcuță e doamna, cu fetele ei, și la coborîre paicii țin cozile rochiilor; robi și roabe încunjură pe măriile lor. Tot la Terapia, Lagarde e oaspetele unui Arghiropulo și ia parte la o adunare de fanarioți, cari și ei fuseseră „înăuntru”, între altele un tînăr prinț grec, care, ca dragoman, întovărășise pe ambasadorul turc la Varșovia. Tot acolo face o vizită „prințului Șuțu”, la care „cele mai frumoase mîni din lume” îi dau magiun. Cîteva zile mai tîrziu el vede la poarta palatului capul tînărului Moruzi, tăiat, în curtea seraiului, ca „nerecunoscător și hain”, spre marea groază a conaționalilor săi.

Plecarea lui Caragea, cu o muzică oribilă pentru urechile apuseanului, i se pare acestuia o scenă de carnaval parizian. Supt cuca împodobită cu pene de struț, lungi de „două picioare”, în bătaia vîntului, domnul singur e frumos. Pe cai și în harabale, suita, femeile, caraghiosul. O mare mulțime stă de privește.

Pe mare, cu dragomanul lui Caragea, Iosif, Lagarde pleacă, în decembre, spre București. La Sizeboli (Sizopoli) află un prinț „Comnen”, foarte cult – vorbește de Génie du christianisme – cu o fată, Tarsița, deosebit de frumoasă. Cu dînsa și ai săi merge la Varna, iar de aici, în harabale, spre Dunăre. „Comnenii” se duc la Iași cu vreo zece harabale păzite de arnăuți. Se ajunge la Silistra, unde comandă Salih-Pașa, care-i dă călătorului un Coran tipărit de Ibrahim-Efendi la Constantinopol în 1727, niște mătănii de trandafir și o recomandație către ispravnicul de Călărași.

Aici e „un biet sătucean valah”, dar tinărul ispravnic, Bogdan, se arată amabil. Căruța de poștă, cu un poștalion care văzuse înecarea în apa Rîmnicului a fiului lui Suvorov, îl duce la București, oraș cu 80 000 de suflete, 366 de biserici și 20 de mănăstiri. E găzduit de vice-consulul francez, Barbier, negustor. Trece apoi la un boier, unde masa e servită „franțuzește”. Vine și „Catinca de S.”, probabil Slătineanu, sora agăi și văduvă de mare boier, despre care auzise la Odesa, unde ea mersese cu tatăl, exilat. Ea cîntă la piano arii grecești și prinde inima contelui nostru. La dînsa e și o vară, călugărită de jale pentru pierderea logodnicului rus, Lobanov.

Cea dintîi priveliște e a unui foc cumplit, cu care prilej Lagarde vede lucrînd pompierii cu coif și cu haină romană. Curtea însăși arsese (de unde: Curtea Arsă).

Aducînd scrisorile fratelui pentru caimacamul Arghiropulo, e pretutindeni bine primit. După obicei boierii îi fac prima vizită. Oameni culți, vorbesc grecește, franțuzește, ba chiar și nemțește și rusește. Îl face să zîmbească ișlicul, dar rochiile orientale ale femeilor mai în vrîstă și ale boieroaicelor de clasa a treia nu-i displac. Restul se îmbracă tocmai ca în Apus. Sînt trîndave, dar femeile din popor se văd cu greutăți pe cap și cu furca între degete.

Între vizitatori este și Iosif, devenit Șătrar.

Străinul merge și la Divan (aici anecdota că Alexandru Ipsilanti cerea armașului să-l întrebe de trei ori la execuții capitale). La intrare împricinații fac cruce. Boierii sărută poala domnului. Vodă judecă, numește boierii de a treia clasă și, părîndu-i-se că un curtean n-a fost respectuos cu domnița Ralu, îl atinge cu buzduganul. Ginerii îl țin de supțiori la plecare. Păharnicul și spătarul, arnăuții îl urmează.

O altă ceremonie e a primirii la curte a consulului Ledoulx. Vine în trăsură precedată de arnăuți, cu șase cai, avînd pe cancelariu lîngă el și pe supușii francezi în urmă: tabulhanaua sună la intrarea oaspeților: cinzeci de tobe mari, tot atîtea țimbale, plus trei „musettes” și șase „oboe». – singura descripție ce avem despre „infernala simfonie“. Ciohodarii[-l] duc în sala tronului. Caragea apare supt baldachin de catifea cusut cu fir și mărgăritare. În față-i consulul stă pe scaun, tovarășul lui de audiență pe sofale. Răspunsul lui vodă la discursul consului e..mormăit” numai. Se vorbește, pe cînd umblă dulcețile și cafeaua, de politică, de iarnă, de ciumă. Contele e prezintat și primește zîmbetul politeței fanariote. Doamna și fetele din casă, „foarte frumușele”, primesc pe urmă, și se oferă oaspeților și sunetele unei minavete. La plecare, năvală de slugi după bacșiș și răpezirea consulului în trăsură, ca odinioară Reinhard.

O masă la banul Brâncoveanu, bogat de patru milioane de lei, urmează, în mart. Se spală, ca pe vremea domnului al cărui nume îl purta, mînile cu felurite săpunuri. Se servesc mîncări după toate gusturile. La desert, boierul ar fi oferit musafirului sîmburii merelor ce mîncase. Vinurile sînt variate și bune. Nouă spălături, apoi fumigații de parfumuri. În saloane se dau, cu cafeaua, dulciuri și înghețată. Fetele Brâncoveanului cîntă din piano și din harpă, din gură, grecește și rusește, ba chiar danțează.

De acolo primblare la Herăstrău și la Băneasa, întreținută de Văcărescu, și, ca ultim act al unei zile bine întrebuințate, joc de cărți, pharaon, pînă-n ziuă.

Nuntă la iubita contelui francez. Primblare două zile a miresei cu zestrea în car. Ceremonie la biserică, ospăț și bal. Se joacă „danțul grecesc”, cu învîrtirea în loc și ridicarea mînilor peste cap. La cină două făclii verzi, mirositoare, se sting într-un vas plin de vinul Arhipelagului.

Primirea fostului Capudan-Pașa, întors din Rusia, urmează. Arnăuții îl întîmpină la două leghi, cu muzica. Domnul, venit înaintea oaspetelui, descalecă în fața lui. Dar atunci un capugibașă trage asupra hainului și o luptă se încinge; capul, răpede rătezat, al lui Ramih-Pașa e dus într-un șal la București de unde va merge la Constantinopol. Straja Agăi Grigore Filipescu străbate ulițile, liniștind lumea.

Și iată a doua zi icioglanii jucînd geridul la Herăstrău înaintea lui vodă, a 500 de boieri călări și a o mie de călești. O sută de tineri se întreceau cu dibăcie în recea zi de primăvară.

În april, cu „contele” bogat Dudescu, mergînd la Baden, pleacă amorezatul, silit a rupe legătura lui. Doisprezece arnăuți încunjură pe micul boier cucoșat, vestit pentru risipa lui, care-și duce slugile și dulcețile. La Pitești un boier local primește oaspeții de cinste, și cea mai frumoasă mămăligă fiartă în lapte aburește pe masă. Altă nobilime se prezintă cu daruri: vutci și dulcețuri, și în schimb Dudescu împarte „pastile de șeraiu” din adîncile-i buzunare. Peste podurile de lemn de la hotar se trece cu greu la Cîineni și la Turnu-Roșu.

Și, în plictiseala carantinei, călătorul își aduce aminte, și din Wilkinson, de țara ce părăsește, cu un milion de locuitori cu un venit de douăzeci de milioane pe an, cu exportul la Constantinopol: 300 000 de oi, 3 000 de cai, cu cirezile de boi ce trec la vecinii ceilalți, cu birul de 10 800 000 de piaștri și tributul de 2 000 000, la care se adaugă enormele presenturi. Moravurile nu-i plac, și vorbește de fetițele de cinsprezece și șaisprezece ani despărțindu-se pentru nimica toată, abia măritate.

La Sibiiu Dudescu îl face pe Lagarde frate de cruce, „pe cruce, pe pită, pe sare”. Cei doi „frați” merg la operă, unde se dă opereta Orbii. A doua zi văd bîlciul, cu cai mărunți, manufacturi, metale. Vîndși greci din Constantinopol, în costume speciale, și țigani cu unelte, mai ales cuie. Se cercetează și muzeul Bruckenthal, supt conducerea proprietarului. Dudescu e vizitat de armeanul, fost secretar al vizirului Mustafa, Manuc-beiu, cel cu hanul, pe care turcii veniseră să-l taie, dar putuse fugi cu averea aceluiași Mustafa, motiv al urmăririi lui. Boierul și contele iau cafeaua la un han de afară, alături de lucrătorii cari beau vin, și, viind vorba de mizeria țeranilor noștri, Dudescu observă că măcar nu-s robi și că țara n-are cerșitori. Pe la „Neumarkt”, cu biblioteca Teleky și colegiul calvin, pe la Sas-Sebeș, pe la Jibot, cu crescători de vite și de oi, pe la Orăștie, „unde se vorbește aceeași limbă ca în Muntenia” și țeranii au același port ca al „urmașilor Cezarilor și Ciceronilor”, pe la Deva, cu femei frumoase, și pe la „Lesnek” (urmează „Esoenesd”, „Rosova”, „Boschur”); pe la Făget; se trece în Banat. La Lugoj, unde abia s-au stîrpit hoții, se fabrică pălării țerănești, și țigani, veniți de la Brașov și în cale spre Carlsbad, cîntă. Două stații duc la Timișoara, – cu frumoase grădini și femei urîte, nu ca la Sibiiu –, unde se joacă Hoții lui Schiller. La Arad nu se observă nimic interesant, localitatea fiind atunci neînsemnată. La Remscho, dimpotrivă se semnalează macedoneni negustori. La Pesta, Dudescu, poftit la masa guvernatorului, prințul de Coburg-Koháry, dăruiește doamnelor care-i admirau cingătoarea prețiosul șal și turbanul, rămînînd cu capul ras și cu iminiii în vine.

De la Ludovic, fiul internunțiului von Stürmer, care venea clin Austria sa la Constantinopol, avem, în colecția de călătorii publicată în limba germană la Graz, în 1830, o descriere a Țerii Românești la sfîrșitul anului 1816, care e, fără îndoială, de tot interesul[3].

Intrarea se face pe la Turnu Roșu, care e descris cu de-amănuntul, ca și Via Carolina, construită supt Carol al VI-lea, și cursul Oltului. Căiătorul trebuie să petreacă un număr de zile la carantină, unde se doarme de obicei pe paie și se mănîncă foarte prost. Scrisorile sînt înțepate și afumate, de unde aspectul curios al corespondenței din acel timp.

Căruța de poștă, care trebuia să-l trîntească de două ori, aștepta afară, cu cei patru cai și maldărul de fîn; surugiii chiuie, și mașina se pornește. La hotarul Loviștii, al cării nume ar însemna „șanț cu pești”, se găsește plăieșul muntean. De la Cîineni, unde se vede alcătuirea casei de poștă, cu căpitanul, logofătul, ceaușul și rotarul, se trece, prin păduri, la Dealul Turcilor, la Poarta Romanilor – numele sînt date în românește –, la Pripoare, la Sălătruc, pe un drum căptușit cu scînduri de fag. Popasurile sînt căsuțe de lut, acoperite cu paie și avînd la ferești hîrtie unsă în loc de geamuri; fumul iese prin coperiș; în jurul focului stau copiii aproape golași, lîngă părinții lor. Mămăliga e întinsă înaintea tuturor. Tînărul Stürmer observă îmbrăcămintea de vară a oamenilor, care „samănă absolut cu a strămoșilor lor, așa cum sînt înfățișați pe Columna lui Traian”. Dar „toată înfățișarea de afară vădește o mare neîngrijire și o adîncă decădere către animal”. Chiar acei dintre locuitori cari nu sînt gușați au „sufletul însemnat cu marca robiei”: „între locuitorii Turciei europene românul e acela căruia-i pasă mai puțin că și-a pierdut libertatea“. Pe un pămînt așa de bogat trăiesc abia 650 000 de suflete.

La Curtea de Argeș, „tîrg mare cu o biserică mănăstirească, ce se zice a fi cea mai frumoasă din Țara Românească”; șase altele se mai află în localitate. „Se văd încă ruinele vechiului castel al domnului și multe case de piatră.”

Prin Măniceștii lui Radu cel cu evanghelia din vremea lui Petru Vodă Cercel, pe o cale bună, se ajunge la Pitești, în mijlocul unei cîmpii bogate în porumb și orz: mănăstirea pe care o vede e desigur Trivalea, clădită de vlădica Varlaam în veacul al XVII-lea; se mai văd „opt biserici și multe case impunătoare”. Podurile de pe străzi sînt ca pretutindeni.

Prin Cîrcinov și Găiești, prin Bolintin, Florești, se ajunge, luîndu-se și calul de ajutor al unui biet om de pe drum, la București, unde Stürmer va trage la agentul austriac Fleischhackel de Hakenau.

Cu caleașca agenției el străbate podurile așternute peste murdăriile acumulate și vede, în lipsă de alte monumente, bisericile, care i se par să aibă „cinci și nouă turnuri”. Nu-i plac zugrăvelile, care sînt așternute și pe dinafară, cu „înfățișările grotesce de sfinți și scene miraculoase”. Zidurile le încunjoară. Mitropolia și locuința vlădicăi sînt cele mai frumoase. La Colțea, pe turn se văd „două statui reprezintînd doi ostași înarmați după obiceiul german de la începutul veacului trecut și avînd pușca pe umăr”. De biserici sînt legate și hanuri, ca al lui Șerban Vodă, plin de mărfuri. Călătorul știe că este o biserică a catolicilor, în legătură cu mănăstirea franciscanilor și aflătoare supt ocrotirea episcopului, ce stă la Nicopol; Austria are dreptul de protecție. Asupra bisericii luterane se întinde protecția ambasadorului Suediei la Constantinopol. Evreii n-au decît o singură sinagogă.

Ca stabilimente de cultură este liceul grecesc – cu dascăli vestiți, și chiar cu bibliotecă publică.

Circiumele sînt în parte prin pivniți; cafenelele n-au bună reputație.

În audiență la vodă Caragea, el vede, într-o odaie văruită, foarte simplă, pe un divan, scriind pe genunchi, un prinț care „unește cu un exterior nobil multă educație și perspicacitate”. După obicei, domnul se ridică și-și dă cuca puțin pe spate. Se aduc ciubuce, și Caragea chiamă slujitori bătînd din palme. Convorbirea, în limba franceză, vădește la voevod „o judecată pe atît de pătrunzătoare, pe cît îi erau cunoștințile de întinse”. Pe păreți se văd portretele familiei domnitoare în Bavaria, și al prințului Eugeniu de Beauharnais, fost vice-rege al Italiei, care era ginerele suveranului bavarez; împărăteasa Austriei, al cării chip se află alături, aparținea aceleiași familii. Vodă nu știe nemțește și cere traducerea inscripțiilor. La plecare, îmbulzeala personalului după bacșiș, ca la Constantinopol, dealtfel. Arnăuții, șaizeci la număr, în uniformă roșie, fac strajă. Oastea n-are, în total, decît două sute de oameni[4].

Boierii încunjură pe domn la divan, făcînd cruce la intrarea în sală. Au barbă lungă și, adăugim, toiege. Vinovații sînt pedepsiți cu bătaie, și pe burtă, cu tăierea urechilor și mîinilor (?), cu trimiterea la ocne. Cînd se rostește osînda la moarte știm că se întrebuințează ștreangul: deci punerea capetelor în par douăzeci și patru de ceasuri e un obicei turcesc, care nu se obișnuia la noi decît în vremi mai depărtate, pentru trădare.

Întîlniriie dintre boieri sînt ceremonioase: se ridica puțin ișlicul și se simulează peste umăr o sărutare. De fapt, se sărută mina superiorului, care sărută pe frunte. La vizită, se lasă papucii afară ori se depun pe scările divanului, scaunele fiind pentru străini mai mărunți. Cei ce se află pe divan cu picioarele supt dînșii salută, și ridicîndu-se, pînă ce noul venit se așază.

Distracția cea mare e jocul de cărți, plăcerea cea mare extremul lux în veșminte și în călește, căci „toată lumea umblă pe sus, numai poporul se întîlnește pe jos”. Primblările la Herăstrău, cu chioșcul, la Colintina și Cișmeaua lui Mavrogheni, în alt foișor – este și foișorul ele lemn pentru foc, frumoasa insulă a Sfîntului Elefterie, intre vii și grădini, cu bisericuța singuratecă –, atrag femeile.

Din partea lui, omul de rind se distrează cu cîntecul țiganilor, cari sînt în stare să învețe „și ariile cele mai grele”.

Turci nu se văd decît doar ca negustori în treacăt; lîngă domn, divan-Efendi traduce, judecă, face rapoartele sale. Corespondența o poartă în țară lipcanii, iar călărași duc cea cu Constantinopolul.

Plecînd de la București, Stürmer trece Argeșul pe trunchiuri de salcie. Prin Copăceni, Fălăstoace, Pietre și Daia, el ajunge la Giurgiu, ale cărui mahalale se îndreaptă către marele lac Greaca, cu bielșug de crapi. Pe o șeică se trece apa, nu fără greutate, la Rusciuc.

Note[modifică]

  1. Voyage de Moscou à Vienne, par Kiew, Odessa, Constantinople, Bucarest et Hermanstadt ou lettres adressées à Jules Griffith, Paris, 1824. D C. Karadja cunoaște o formă mai întinsă.
  2. În altă serie de amintiri, Lagarde vorbește de rolul jucat la Viena de beizadeauageneral.
  3. Taschenbibliothek der wichtigsten Reisen, hggb, von J. Jäck, fasc. LXXII. Traducere franceză în Iorga, Scènes et histoires du passé roumain, București, 1902, p. 30 și urm.
  4. Dar o corespondență munteană la capătul cărții lui Wilkinson (v. mai departe) arată că patru sute de arnăuți au petrecut pînă la hotare pe Vodă Caragea în fuga lui.