Istoria românilor prin călători/Războiul ruso-turc din 1806–1812 în descrierea călătorilor străini

Jump to navigation Jump to search
III. Ofițeri ruso-francezi și ruși despre războaiele din 1789–92 și 1802–1806 Istoria românilor prin călători de Nicolae Iorga
IV. Războiul ruso-turc din 1806–1812 în descrierea călătorilor străini
V. Călători între 1812–1821


Veacul al XIX-lea s-ar putea începe și la noi de pe la 1791, cînd în cererea boierilor munteni de a nu mai fi considerați ca locuitorii unui „sangeacat sau pașalîc”, căci mai curînd i-ar înghiți pămîntul ca pe cei din Lima sau Lisabona, ci ca „nație valahă”, se vede înrîurirea imediată a ideilor revoluției franceze. Și îndată, la 1802, vedem pe boierii Moldovei plîngîndu-se de aceleași abuzuri turcești, provocîndu-se la aceleași drepturi tradiționale și dorind același regim orînduit, „de stat” constituit, avînd deci și el o constituție, care va fi ținta tuturor revendicărilor, în timp de două generații, deopotrivă însuflețite de gîndul reformelor, pînă la triumful acestor idei de refacere și restituire în dreptul cel vechi, îmbrăcat însă în formele nouă ale veacului, prin „Regulamentul Organic”, deci constituțional, de la 1834. Pe urmă o literatură modernă avîntată va duce mai departe idealul unei națiuni care acum se va simți una singură, peste hotarele Principatelor întîi, peste corpul chiar al Imperiului otoman, în care ne ținea sila, pe urmă.

Asemenea fenomene sufletești, adesea greu de observat și care, mai ales, dat fiind scopul și riscul urmăririi lui, trebuiau ascunse de străin, afară de cazul cînd acesta însuși era un inițiat, un îndemnător și un sprijinitor posibil se întîlnesc, firește, puțin și tîrziu în paginile călătorilor, preocupați de colorate sau bizare lucruri interesante, fără a cheltui multă vreme pentru a-și da samă de unde vin aparențele și spre ce țintă se îndreaptă realitatea acoperită de dînsele. Dar, în ce privește prefacerea după Apus în clădirea casei, în port – mai ales și mai curînd al femeilor –, în felul de petrecere, în ceremonii și pompe, acestea sînt lucruri care se observă imediat și a căror pomenire, plină de recunoaștere, de mirare sau, mai adesea, de ironie, se întîlnește de la unul din vizitatorii străini la celalt.

Am văzut și cu atîtea alte prilejuri că acești vizitatori vin la noi, nu pentru noi, pentru încetul proces de transformare al vieții noastre naționale, și nici, deocamdată, pentru a cunoaște bogății la a căror exploatare ar voi să participe, ci pentru evenimentele de politică generală, pentru conflicte mondiale, care se petrec pe teritoriul celor două țeri românești. Veacul al XIX- lea nu prezintă însă nici unul din aceste evenimente pînă la acel război ce se deschide la 1806 între ruși și turci, supt pretextul că sultanul a călcat garanțiile acordate prin tratate Principatelor, înlăturînd domnii bănuiți de trădare față de ruși, dar, în realitate, din dorința lui Alexandru I de a participa la împărțirea de pămînturi pe care o deschide glorioasa aventură napoleoniană.

Altfel, un rus, consilierul de colegiu Pavel Sumarocov, va putea vorbi în 1799 numai de Basarabia, și, anume, de ambele maluri, mărgenite cu înalte ierburi, pe care le pasc cirezi, ale Nistrului: Tiraspolul, plin și de români, Benderul, cuib turcesc, Mălăieștii, cu femeile care merg torcînd, cu alte localități de moldoveni pînă la Dubăsari, unde, iarăși, ei nu lipsesc[1].

De la diplomația franceză întrebuințată în Orient de Napoleon I pentru scopurile, foarte mari, dar lipsite de baza necesară și chiar de o definire suficientă, pe care el le avea față de Imperiul otoman, ni vin singurele știri – afară de ale generalului francez în serviciul Rusiei, Langeron, de care ne-am ocupat mai sus – pe care le avem asupra înfățișării Principatelor în cursul acestui război de șase ani, menit să se termine cu pierderea Basarabiei.1

Cine scrie e soția germană a diplomatului francez Reinhard, fost ministru la Florența și în Elveția, căruia i se încredințase tocmai în anul hotăritor 1806, la 18 mart[2], o misiune specială la Iași[3].

Reinhard, cu soția și cu un copil, întră în ținutul locuit de români pe la Seghedin și urmează calea pe care o cunoaștem. Și scriitoarea vede hoți în furci și aude de isprăvile bandelor, a căror alcătuire era determinată, cum știm, de abuzurile administrative și de o grea tiranie, națională și socială. „Valahii”, în care presupune slavi, îi apar servili față de autoritățile care-i apasă; și ea vorbește de preoții lor ignoranți. În Banat îi place, în treacăt, doar parcul contelui S., din familia contesei de care vorbesc călătorii germani. Pe la Lugoj, ea se îndreaptă spre „poarta” Ardealului și întră în această provincie pe la Dobra, care i se pare un „sat mizerabil», mai ales că diplomatica familie e redusă a dormi pe două maldăre de fîn. Este totuși și o bătrînă contesă maghiară, a cării aristocratică ocupație e să crească porci. Orăștia-i apare însă ca un orășel civilizat. În legătură cu bunul otel pe care-l află aici. Sas-Sebeșul e numai pitoresc. Sibiiul, părăsit de guvern, care s-a mutat la Cluj, își păstrează primblările.

La Turnu-Roșu, unde din partea Austriei are paza hotarului un maior cu soția germană, se înfățișează, cu complimente orientale pentru ministrul francez, mehmendarul numit de domnul muntean. Țara sperie pe călătoare. La cel dintîi popas, stăpîna casei se mută în „grajd” pentru a face loc oaspeților, dar patul lor nu e numai lavița acoperită cu o scoarță. De aici alaiul, cu doi tatari, doi arnăuți, paznici, mehmendarul și șaizeci de cai, ajunge la „Șirț”, care ar putea să fie Șuici, în Argeș. Aici se prezintă ispravnicul călare, cu o întreagă suită, care, la capătul discursurilor de întîmpinare, după obiceiul locului, ia mina lui Reinhard și o sărută. În casa boierească unde i s-a păstrat locuință, nu s-ar fi aflat, pe lîngă măreața sobă, decît o canapea.

La Argeș i se vorbește călătoarei de Neagoe Basarab, de legenda veșnicită prin cîntec. La biserica, foarte stricată, lucrează doi zugravi, – amănunt interesant; călugării, cu toată prezența acolo a unui episcop de valoarea culturală a lui Iosif, nu știu nici o limbă.

Mai rău e la Pitești, tîrgușor cu străzile înguste. Casa boierească e plină de ploșnițe și ministrul francez, desperat, cere imperios să se treacă peste tot planul călătoriei pentru a pleca imediat spre București. În cale se semnalează „aspectul-féodal” pe care-l are castelul brâncovenesc de la Mogoșoaia.

La București, gazda e iarăși într-o locuință de boieri cu sobă în mijloc. D-na Reinhard se plinge că în casa cu multe divanuri, pe care se tologesc și slugile, nu află oglindă, nici masă de scris. Se primește vizita consulului francez de Saint-Luce, a senatorului Ledoulx, a boierilor. „La izvoare”, adecă la Herăstrău, din caleașcă, ea poate să vadă pe elegantele capitalei fanariote în rochii care i s-au părut de modă grecească, călduros blănite și vara, și avînd pe piept un supțire fichu.

La audiență, în trăsură de gală, cu șese cai, ministrul se află alături de Ledoulx, pe cînd consulul conduce pe soția lui. Ea trece printr-o curte cu găini și grajduri. Salele străbătute pînă la gineceul doamnei, pînă la „harem”, sînt întunecoase, rău podite, îngrămădite cu slugi. Ici și colo, prin odăile date cu var și avînd la ferești perdele proaste roșii, cîte-o oglindă.

Dar soția lui Constantin Vodă Ipsilanti, restabilit prin voința împăratului rusesc, în posesiunile căruia, după ce fusese ca un rege dacic, va avea să-și isprăvească viața de pribeag, arată „a fi fost foarte frumoasă”: o știm dealminterea din portretul care înfățișează pe această odraslă, cu fața rotundă, grasă, cu ochii mari, cu sprîncenele îmbinate, a neamului Văcăreștilor. E îmbrăcată european, într-o rochie de crep roșu. Fetele de casă poartă vechiul veșmînt de curte; ca ele sînt și domnițele. Pentru Sainte-Luce și tălmaciu s-au pus scaune; fetele stau pe margenea divanului; doamna și vizitatoarea se așază grecește deasupra, iar, cînd apare Reinhard, cu postelnicul, se ridică în picioare pentru a saluta. Persoanele princiare nu știu destul franțuzește pentru a putea purta o conversație. În schimb, cu șervetul la gît, d-na Reinhard ia dulceață și cafea, e stropită și afumată cu parfumuri.

A doua zi, pe căldura amiezii de 16 iulie, masă la curte. Vizitatoarea e așezată intre doamnă și mătușa ei, care știe italienește. O interesează mai mult vodă…Prințul Ipsilanti are o fizionomie interesantă; trăsăturile… sînt fine și tipul grecesc; expresia e din cele mai atrăgătoare, și i-ar cîștigă desigur simpatia stăpînului lumii; privirea lui spune mult, deși mai mult ascunde. Mi-a vorbit în limba noastră, pe care o vorbește curent. S-a interesat de călătoria noastră și a făcut să reiasă deosebirea moravurilor noastre”… „– O să vă placă mai mult la Iași, unde totul amintește Europa civilizată.” Și, mai departe, după ce spune că, în două audiențe, domnul a întrebat pe Reinhard dacă Napoleon are, cum crede el, ceva împotriva lui, pe care, dealtfel, l-ar putea strivi: „Hospodarul face impresia unui om foarte deștept, cunoscînd în cele mai mici amănunte politica Europei; e ambițios, viitorul îl neliniștește, și purtarea i se îndreaptă numai după socoteala interesului personal”. Pare a se teme, cum o arată postelnicul, de un război, care în adevăr era să izbucnească în toamnă.

La plecare, prin aceiași postelnic și prin secretarul doamnei, Reinhard capătă o tabachere cu diamante, soția lui două cașmire, pe care binevoiește a le găsi frumoase. Cum tabacherea valora 2 000 de lei, ministrul francez o lasă lui Parant, agentul francez[4], cu expresia părerii de rău că instrucțiile ce are nu-i îngăduie a o primi. „Îmi făce plăcere să recunosc”, așa se încheie scrisoarea, „că valahii ne-au arătat totdeauna cea mai mare preveniență și că erau recunoscători de cea mai mică atenție ce li se arăta.”

Drumul spre Iași trece peste cîmpul de bătălie de la Rîmnic, unde mehmendarul arată vechile tranșee năpădite de bălării. Ici și colo turme; în locuri mlăștinoase ciobani stau în cuști de răchită, la care se suie pe scară.

La jumătate de ceas de Focșani se înfățișează ispravnicul cu un alt mehmendar, tînăr de bune maniere. Aceeași primire solemnă, aceleași complimente. Moldovencele vin în rochii apusene să roage pe oaspeți a-și amina plecarea mai departe. Ea se face numai a doua zi: doamna-și trimisese caleașca pentru soția ministrului, căruia, de la Paris, Talleyrand nu-i recunoștea decît calitatea de consul-general[5]; secretarul o întrebuințează. La fiecare popas, se află din bielșug păsări și plăcinte.

La Galata așteaptă trăsurile de ceremonie, cu perne de brocart, de aur, și alaiul. Cu toată ploaia și noroiul, trebuie să se urmeze ceremonialul. Intre ostașii de curte, cu uniforme albe, iar în cap căciuli, Reinhard se înfățișează cu consulul, avînd lîngă el pe secretariul Fornetti, viitorul consul: lîngă soția lui e cancelariul Martin.

Doamnei Reinhard nu-i plac nici podurile sparte ale străzilor: nici „lugubrul“ otel al consulatului. Aici are să instaleze frumoasa mobilă de Viena, și va avea răgaz să se certe cu slugi dintre care numai unul știe franțuzește, dar nu e de ispravă.

În palatul provizoriu al domnului – celait e aproape gata – are loc audiența; casa e aproape goală, fără covoare măcar. Alexandru Moruzi cîștigă și el, de la început, simpatia soției diplomatului francez: e un om bine văzut la Poartă, care ține cu sultanul reformator el însuși o corespondență secretă. După ce a cetit scrisoarea lui Talleyrand, el vorbește în taină despre marile pregătiri ale rușilor, cari vor să treacă prin țerile noastre în Serbia revoltată; se plînge de bănuielile că ar ținea cu dînșii[6]. Reinhard crede că poate da asigurarea unei eventuale intervenții militare franceze. Se observă în lumea boierească lipsa cadourilor domnești.

Mai mult îi place însă călătoarei de doamnă, care, deși bunică, „e încă foarte frumoasă; are grație și maniere plăcute”, e plină de „bunătate înnăscută”; vorbește cu farmec în limba franceză, „și literatura noastră nu-i e necunoscută“. Ea așază pe vizitatoare lîngă dînsa, pe divan, și acesteia i se pare că ar fi „la o curte din Europa”. Doar fetele din casă dacă, mirîndu-se de rochiile străinei, le și pipăie.

Lumea-i pare obosită, strivită de robie. Leneși ca oamenii de sud, triști ca acei din nord. Nici o față veselă, nici un rîs pe stradă. Se hrănesc insuficient, din usturoi (sic), pepeni, fructe crude, pîne grea. Negoțul îl au în mîini greci și nemți ambulanți, evrei, „cari strîng mulți bani, dar cari sînt așa de răspingători, de nu-ți vine să cumperi de la dînșii”. Împărțiți în trei clase, cu bărbi după rang, boierii, în sujbă pe un an, se închină unii altora, cu sărutări de mini și de poale, iar toți, lui vodă.

Femeile sînt „foarte plăcute; de înfățișare drăguță (avenantes) ca italiencele, dar nu poate fi vorba la ele de o adevărată creștere”. „Obiceiuri italiene”: somn după amiazi, plimbare „la o vălcea unde e chioșcul doamnei”, ori la Copou, între stejari, „unde Domnul a pregătit un plăcut loc de întîlnire în margenea unui izvor”. Se opresc caleștele ca la Apele Dulci lîngă Constantinopol, se scot pernele și doamnele se așază pe iarbă.

„Nu e teatru, nici alt loc de adunare.” Seara, se joacă cărțile. Prilejuri de petrecere sînt nunțile. Astfel aceea pe care a văzut-o la curte, mireasa plecînd genunchiul înaintea doamnei, care o ridică și o sărută pe frunte. Domnul aduce pe mire. Sala tronului slujește de biserică; mitropolitul oficiază. „Isaia dănțuiește” îi pare un joc de urși. Joacă și cutare femeie care stă să nască, și peste cîteva zile d-na Reinhard o află în pat cu perdele și perne de mătase, avînd galoane și franjuri de aur, despletită, dar în rochie de satin alb cusută cu aur și împodobită cu pietre scumpe; leagănul e o minune. Nunțile țin trei zile.

Dintre consuli, familia Reinhard are legături cu Hammer, orientalistul, viitorul istoric al Imperiului otoman, care și-a adus mobile de la Constantinopol și face să-i vie publicații. Consulul rusesc, Bolcunov, e un „fanfaron“, cu care relațiile nu sînt bune. Peste puțin, cînd se petrece schimbarea domnilor, apare și agentul extraordinar al Rusiei, grecul Rodofinichin, întrebuințat ca agent și în Serbia; la balul dat de Hammer în ziua de 4 octombre, el e „eroul zilei”, și uniforma lui plină de decorații atrage toate privirile: mic, negru, vorbește ușor și mult și se zbuciumă necontenit; nu se încurcă să critice pe boierii „trîndavi”.

Cînd Poarta izgonește, pentru bănuieli de trădare, după îndemnul lui Sebastiani, pe Ipsilanti și pe Moruzi, acesta protestă de sentimentele lui franceze. Doamna, care se gătea să între în palatul cel nou și căreia-i murise unul din copiii mai mărunței, e foarte necăjită, deși asemenea schimbări nu sînt noi pentru dînsa. Familia pleacă la 1 septembre, cu favoritul lui vodă, boierul Manu. Boierii regretă pe Moruzi, și poporul „l-a întovărășit cu binecuvîntările lui, aruncînd pîne și flori în cale-i ca să-i arăte cîte nenorociri a ajutat el în țară”. Doamna se pornește pe urmă spre a-l găsi la Varna. Cît despre Ipsilanti, el „se pregătise de mult» și, supt pretext că merge la Afumați, trece prin Ardeal spre Rusia, lăsînd în urmă „garda” neplătită și gata de răscoală.

După un interegn, în care zilnic boierii țin divan, prezidați de mitropolit, Veniamin Costachi, noul domn, Scarlat Callimachi, sosește. I se atribuie un caracter exclusiv grecesc; ar veni cu greci, a căror atitudine politică față de ruși inspiră mai multă încredere. Caimacamul lui nemulțămise prin totala lipsă de interes, pe cînd în largul țerii pradă cine vrea. Domnul cel nou grăbește sosirea lui, luînd o suită mică și refuzînd ceremonia îndătinată la Galata; așteaptă pe doamnă, fata lui Mavrogheni, pentru a îndeplini ceremoniile tra diționale. Cînd Reinhard e primit în audiență, soarta lui Scarlat Vodă era însă hotărîtă; Rusia biruise, și domnii mazili erau să fie opriți în cale și retrimiși la scaunele lor. Depunerea lui Callimachi sosește după abia două zile petrecute la curte: trăsurile boierilor se îngrămădesc la consulatul Rusiei, dar, sosind știrea biruinții lui Napoleon la Iena, gavanoasele de dulceață se îngrămădesc în dulapurile consulatului francez.

Moruzi nu revine, și nu trimite măcar un caimacam. Peste cîteva zile Rodofinichin dă ordine în calitate de comisar militar, și în dimineața zilei de 29 novembre avangarda de 600 de ruși întră, odată cu întîia ninsoare, în Iașii fără domn. Cînd Moruzi sosi în capitala sa, unde se pomenea țarul în biserici, Reinhard și familia fură trimeși, ca prinși de război, contra oricării obișnuinți internaționale, spre Rusia, pe la Crîuleni la Dubăsari; li se spusese că vor fi îndreptați spre Suceava…

Să adăugim că, în cele cîteva luni ale petrecerii în Moldova, autoarea acestei interesante corespondențe ieșise din Iași ca să vadă la cutare iarmaroc de lucruri „folositoare”, țerani cari nu i se par a se ridica mai sus decît „animalitatea», țigani deștepți, vioi și cinici, ca aceia pe cari-i văzuse și în tabără la Copou – și ea spune cum boierul Sturza (Scarlat), crescut, cum știm, în Germania, căuta a deprinde cu lucrul în fabrica sa de postav, întrebuințînd meșteri germani, un număr de țigănuși: aceștia mor de lipsa libertății, iar unul din părinți oferă șaizeci de lei ca să-și scape odrasla. A fost și la Neamț, la Agapia, și a văzut acolo frumoasele lucrări cu acul pe care le conducea însăși doamna lui Moruzi[7].

Rapoartele consulare ale lui Reinhard însuși lămuresc asupra afacerilor politice a căror grijă i se dăduse. Sebastiani era nemulțămit și de Reinhard și de Parant pentru că „ofensaseră Poarta». Acesta e cuprinsul rapoartelor trimesului, care sosi, în drumul spre Poartă, la București în ziua de 28 iulie[8] și plecă în ziua următoare. Cunoaștem interesanta lui conversație cu Ipsilanti, căruia-i cerea să nu sprijine revoluția sîrbilor, pe care de fapt domnul din București o ajutase din toate puterile[9]. Între documentele care se păstrau înainte de război în Biblioteca Academiei Române era și o scurtă descriere franceză a trecerii ambasadorului extraordinar francez, și aveam copia ei între hîrtiile mele: în momentul de față n-o regăsesc, dar originalul se află probabil printre piesele care, în 1916, au fost transportate în Rusia.

Englezul Thomas Thornton, negustor, fost consul la Odesa (1804), înseamnă în titlul chiar al lucrării sale din 1807 (a 2-a ediție, 1809; multe traduceri), Starea de față a Turciei – tradusă, parțial, și în românește de Dinicu Golescu (Buda, 1826), după unele semne, după altele de un scriitor necunoscut – calitatea sa de a fi petrecut „cinsprezece ani în Constantinopol și în provinciile turcești”. Avem dovadă că el a fost și la noi în nota prin care spune că a aflat la Iași cum că un „casap-bașa, boier de prima clasă” (!), a fost bătut de vodă cu buzduganul chiar atunci, pentru că înșelase la furnituri.

În lucrarea lui el rezervă un capitol Principatelor, trăgîndu-și informația și din lecturi, de la Raicevich la Carra. Cea istorică e de împrumut: observațiile lui filologice n-au vreo valoare. Descrierea însă a dealurilor ce se apleacă spre șesul muntean, acoperite de vii, arată o experiență personală, dar și aici se întrebuințează izvoare din secolul al XVIII-lea, notele generalului rus Bauer. Tot așa și în ce se spune despre producția solului; însă că vinul nostru samănă cu așa-numitul cassis din Provența aceasta arată omul care a băut dintr-însul. Dar iată cum rostește el impresia puternică pe care i-a produs-o natura țerilor noastre: „Am străbătut ambele principate în toate direcțiile și-mi amintesc cu o vie plăcere întipăririle ce mi le-a lăsat mărețul și romanticul lor peisagiu: șivoaiele care se aruncă în prăpăstii și șerpuiesc prin văi, mireazma încîntătoare a florilor și a ierburilor călcate în picioare de turma ce paște, coliba singuratecă a ciobanului pe vîrful muntelui, muntele însuși ridicîndu-se departe, mai presus de nouri, acoperit peste tot, afară de regiunile cu zăpadă, de un strat adînc de pămînt vegetal și pretutindeni împodobit cu înalți și maiestoși copaci de pădure ori cu o verdeață bogată și vioaie, – tot acest amestec de frumuseță, care odată-mi mulțămia vederea, încă mă interesează în icoana pe care mintea o păstrează”[10].

Locuitorii pe cari i-a văzut și în satele de gușați din munte, îi fac impresia unor făpturi îndărătnice, care se cer bătute ca să dea ceva. Veșmîntul lor îi apare sălbatec, și totuși sînt atît de bicisnici. Toți îi maltratează: turci, greci, nemți și ruși în vreme de război. Cel din urmă caporal austriac lovește înainte de a vorbi. De aceea vederea unui dregător, unui străin face ca toată lumea să fugă. Și totuși ce oameni buni! Mergînd cu un francez de la Constantinopol la Viena, prin București, cei trei arnăuți ce-i păzesc provoacă spaima obișnuită, dar „cîteva parale date copiilor sau, dacă nu se aflau pe acolo, cîteva parale date unui țeran ca să cumpere, fără a limita, ceva vin bun din sat și o mică răsplată la întors, dovedind sătenilor că n-aveam de gînd a li stoarce nimic, ni dădeau toate din bielșug. N-am întîlnit o îndatorire mai grăbită, și, cu toate că neobișnuita cheltuială era prea neînsemnată ca să merite pomenită, nu ieșiam dintr-o casă fără a fi încunjurați de toată familia și uneori de toți bărbații din sat, cari de bună voie sprijiniseră trăsura noastră prin locurile grele ori noroioase, la intrare”.

Venind în București cu treisprezece cai la căruță, el a auzit zvonul multor clopote; i se părea că sînt atîtea biserici și mănăstiri de-ar ajunge pentru toate satele amînduror țerilor. A văzut danțul molatec și voluptos[11]. A asistat la zgomotoasa întoarcere a arnăuților domnești, din corpul format în Țara Românească la 1802, după ce-și răzbunaseră contra unui boier pe care l-ar fi bătut la tălpi pentru că-i dăduse afară din casa lui, – ceea ce ni se pare foarte îndoielnic[12]. Nu-i place nici capitala munteană, nici a Moldovei, cu podurile murdare, Înnoite la cinci-șase ani, cu case boierești mari strivind bietele colibe, cu bisericile fără gust, greoaie, purtînd icoane „grotesci”[13], cu pivnițile-cîrciume care otrăvesc poporul. De boieri vorbește fără simpatie, dar recunoaște că a fost primit bine în casele lor de țară[14].

Pomenind și de legăturile cu străinătatea – amințește[15] și de Stamaty, doritorul de consulat francez la noi, care s-a prezintat la Convenție cu Anacharsis Cloots, reprezintantul națiilor apăsate –, Thornton dorește unirea noastră. Supt Austria, ea ar opri pe ruși; supt ruși ar aduce sfîrșitul Imperiului otoman. Oricum, „aceste provincii nu mai pot rămînea mult timp supt o stăpînire împărțită“, dar „nici nu se pot ridica la independență cînd puternice imperii le încunjoară din orice parte”[16].

D.C. Karadja a descoperit de curînd și ciudata călătorie făcută în țerile românești la 1817 de un german cu mintea plină de mistice considerații religioase, J.F.J. Borsum[17].

Calfă de croitori, de loc de lîngă Hildesheim, el vine în căutare de lucru prin Liov spre Iași, în tovărășia conaționalului său Meyer, în vara anului 1817. Din Cernăuți, el se îndreaptă spre graniță, unde un vameș voia să împartă cu dinsul cămășile care-i erau pe plac, primind în schimb taxă sau ceea ce i se părea cuvenit. Pînă la Herța drumeții dau de boieri cu arnăuți, de negustori poloni, iar în acest sat moldovenesc, cu circiumă evreiască – 6 parale prînzul – de țigani și alți indigeni fioroși. Dincolo de Herța, în codrul vestit, unde se rătăcise un evreu cu lulele, altă spaimă în fața unor țerani cari se dovediră cei mai politicoși oameni din lume. Ca să ajungă la Dorohoi, încunjurat cu lanuri de porumb, încă un popas la cîrciumă: mămăligă la masă și pat de lemn cu rogojini. Iar codru, iar frică și iar ajutorul dumnezeiesc prin trecerea unor boieri cu arnăuți. La Botoșani află ocupație, – o sută de lei pe an – la un conațional din Posnania, însurat cu o unguroaică. Aici mănîncă harbuji, ascultă muzică de țigani la cafeneaua cu băncile îmbrăcate în rogojini și văd un vinovat bătut la falangă, apoi frecat la tălpi cu sare.

La Iași, dincolo de o regiune splendidă, 20 000 de locuitori în 2 0 00 de case, între care cîteva palate boierești, case de consuli, ateliere de fierari și rotari, cafenele cu lăutari, plus un birt german, lăudat foarte mult. Vodă Scarlat Callimachi trece între luxoșii lui arnăuți.

În drum spre Bîrlad, turmele îndreptate spre Constantinopol. Scăpînd de carantină, croitorul ajunge, pentru a o regăsi, la Galați, cu case de lemn, dar mult negoț, tocmindu-se la un evreu, între alți mulți, care-l hrănește cu carne putredă, răcituri și pătlăgele vinete. Zilnic pleacă din comercialul port optzeci pînă la o sută de cai de olac la casa de poștă, cu un căpitan, un logofăt, un ceauș și un tatar. Necontenit vin corăbii care aduc orez, smochine, lămîi, pentru cereale, ceară și miere, pastramă, brînză, unt și său.

Plecînd, el observă că Moldova ar număra, în orașele cu populație amestecată, în satele acoperite cu stuf și fereștile de hîrtie unsă, pînă la 550 000 de locuitori români.

În Muntenia, Brăila, văzută în treacăt, de pe un vas cu grîne, are 10 000 de locuitori. La Sulina patruzeci și două de vase așteaptă încetarea furtunii. Cum se va întoarce după Eterie, va găsi, în 1821, toamna, la Galați, numai resturile caselor mistuite de foc.

Note[modifică]

  1. Original german din 1802, traducere suedeză din 1805. Notiță de d. C. Karadja, în Revista istorică pe 1928, nl. octombre-decembre.
  2. Hurmuzaki, Supl. I3, p. 344, no. CDLXXVII.
  3. Une femme de diplomate. Lettres de Madame Reinhard à sa mère (1798–1815), Paris,
  4. El moare la treizeci de ani, în novembre.
  5. Hurmuzaki, Supl. I3, p. 347, no. CDLXXXI.
  6. Pasagiul (p. 209) e neclar în traducere. Nu înțeleg ce raport poate avea ambasadorul francez Sébastiani cu cabinetul din Berlin și ce legături puteau exista între fanarioții noștri și „politica Prusiei”.
  7. Hurmuzaki, Supl. I3, p. 346, no. CDLXXX.
  8. Ibid., p. 358, no. XDIV.
  9. Cf. Revista istorică, VII, p. 142–3; Bulletin de l‘Institut pour l‘étude de l‘Europe Sud-Orientale, VIII, p. 67 și urm.
  10. Să fi văzut și în Basarabia „lacul Ovidiului”, pe care-l scrie așa (p. 354 nota).
  11. Și la p. 345, nota 1, din vol. II, ediția a 2-a, scriitorul spune că a fost pe la noi „only a traveller through the country”.
  12. P. 347-8.
  13. P. 363.
  14. P. 370.
  15. P. 373, nota.
  16. P. 378.
  17. Reise til Constantinipel, Palaestina og Aegypten eller aebenbart bevis paa, hvor naadigen Gud tager sig af Den, der slader sin hid til Ham. Efterarbeidet af David Traugott Kopf. Paa Dansk, after den anden Originalutgave af T. Ph. Hansen, Copenhaga, 1828. Rezumat în Rev. istorică pe octombre-decembre 1928.