Istoria românilor prin călători/Călători în epoca de critică

Jump to navigation Jump to search
II. Călători italieni, germani, elvețieni și englezi în țerile noastre Istoria românilor prin călători de Nicolae Iorga
III. Călători în epoca de critică
IV. Călători mai noi prin Ardeal


După realizarea Unirii, Principatele încetează de a fi obiectul atenției generale. Le străbat de acum înainte numai acei călători occidentali cari față de noile stări de lucruri au o atitudine critică. Asupra lor, fiindcă e vorba de condiții care ni sînt cunoscute mai direct, voi trece mai ușor, relevînd mai ales ceea ce poate fi mai interesant în aprecieri și concluzii.

Opera lui Doze se chiamă Un mois en Moldavie și s-a publicat în Bruxelles în 1857.

Cartea n-a fost întrebuințată de acei cari au cercetat epoca Unirii. Și, totuși, deși cuprinde abia 80 de pagini de format mic, ea are însemnătatea ei, pe care o vom fixa în aceste cîteva pagine.

Întîi o însemnătate de informație. Autorul a venit pentru a vedea, la Galați și la Iași[1], noua stare de lucruri creată în Principate prin tratatul din Paris, în care vede primirea definitivă a Turciei între statele Europei moderne și restabilirea prestigiului Franciei, distrus prin tratatele din Viena. El găsi aici „o limbă în care două treimi din cuvinte sînt latine”, numele de „români” și „Țara Românească”[2], cunoștința istoriei noastre așa cum se putea căpăta la fața locului în acel timp, – Radu Negru, descălecător al Țerii Românești, capitulațiile încheiate cu Poarta etc. El văzu pe Dunăre vasele de transport care purtau pe austriecii în retragere după doi ani de ocupație a Principatelor[3] și fu martor la acea „adevărată reluare în posesiune a naționalității” noastre care fu rezultatul evacuării prevăzute în tratatul din 1856 încă.

În Galați, constată o populație de 75 000 de locuitori, de două ori mai mare decît cu cîțiva ani abia în urmă (Doze îi prezice în curînd 200 000), „care dovedește”, spune el, „cîtă vitalitate și putere este în admirabila situație a acestui oraș, a cărui răpede dezvoltare e ca în povești” (tient du prodige); orașul e pe cale de a deveni „o cetate comercială de întîiul ordin, unul din cele mai bogate intrepozite ale Europei”. „Gusturile sînt esențial franceze, ca și la Iași, și București”, dar Austria lucrează prin încetineala transporturilor și prin felurite șicane ale vămilor pentru a rupe legăturile cu Parisul, în materie de modă și lux, în folosul Vienei[4]. În schimb, „Marsilia cumpără și încarcă la Galați cerealele Moldovei și ale Țerii Românești”. Francezi, familia Simond, țin Hôtel de Paris, mai bun probabil decît stabilimentele murdare care l-au înlocuit. Doze se gîndește că s-ar putea ca și fabricile de la Lyon, Rouen, Saint-Quentin, Sedan, Amiens și Mulhouse să-și aibă cîștigul din acest negoț al Dunării-de-jos, în care intervenția activă a Franciei e așa de mult dorită[5].

Galații interesează îndeosebi pe călător. Pentru a se informa cu privire la cauzele prosperității portului moldovean și la acelea care tindeau să-i împiedice dezvoltarea el recurge la o broșură a cunoscutului general austriac și publicist politic, contele de Ficquelmont – și aceea neîntrebuințată încă pentru istoria noastră –, Examen de conscience à l’occasion de la guerre d’Orient (Bruxelles 1856) […]

Atras de „mișcarea, de animația acestui oraș, bogat în viitor”, irlandezul Henry O’Brien se așezase la Galați, și Doze cere acestui cunoscător lămuriri suplementare. De la dînsul autorul declară că le-a și primit dar nu le prea vedem în scurtimea pagintlor din broșură.

Plîngîndu-se de lipsa șoselelor, ca „în starea primitivă a unei societăți pe jumătate civilizate” – doar lîngă Iași se află „cîteva bucăți” –, scriitorul ajunge în căruța trasă de șase pînă la opt cai de poștă, cu iuțimea „din baladele germane”, la Iași în douăzeci de ceasuri[6].

Ce a văzut în cale, îi dă impresia că această țară, în care visează „exploatații, construcții”, „un vast tîrg deschis pentru scurgerea tuturor produselor noastre”[7], pînă la suma de douăzeci de milioane, un viitor loc de adăpostire pentru emigrația europeană[8], ar putea să aibă în același timp și fertilitatea „grădinilor Europei, Flandra belgiană ori franceză”, dacă s-ar adăugi la binefacerile naturii cîteva căi de comunicație. „Amestec de construcții disparate, în care palatele ating mizerabile barăci de scînduri cu un singur rînd, lașul n-are nimic din regularitatea marilor noastre orașe europene… Un bun sistem de pavaj începe să înlocuiască loadbele care acopereau străzile și supt care curgeau apele glodoase ale Bahluiului.” Altfel, cum e și firesc în orașul de reședință al unei țeri care e „pe jumătate franceză prin gusturi, simpatii, adoptarea limbii franceze, aprecierea scriitorilor Franciei”[9], conversația se face ca în țara lui Doze: „femeile urmează riguros modelele Parisului; este chiar un teatru francez”[10]. Și scriitorul știe să explice această influență, generală și exclusivă în clasa de sus, prin cetirea literaturii secolului al XVIII-lea, prin străbaterea ideilor Revoluției, prin recunoștința pentru țara „a cării politică și ale cării arme n-au stricat niciodată Principatelor”, prin calitățile consulilor –, ca, în acel moment, Victor Place, „caracter loial, om cu multe și sigure legături” – cari s-au trimes la Iași și București, gata să intervie totdeauna în ajutorul unei mici națiuni amenințate, nu numai de Turcia suzerană, dar și de „precauțiunile bănuielnice” (ombrageux) ale Austriei. În această din urmă privință, se găsește o formulă potrivită în propoziția: „Neavînd să se teamă de puterea noastră militară, nici să se păzească de absorbirea noastră politică, Principatele s-au răzimat pe bunăvoința Franciei, pe concursul general al guvernului său, pe publicațiile prietenești ale presei periodice din Paris”[11].

Pe acești coboritori ai colonilor lui Traian, pe acești români, frații noștri, i-am uitat prea mult, la distanța la care se află de Franța, cu deosebirea de cult și de limbă; nu ne-am ocupat destul de ei[12].

Doze nu e deci numai un om preocupat de viitorul economic ce-l pot avea Principatele, cînd, – cu pămîntul lor binecuvintat, care li dă în grîu 25 de boabe la unul, în săcară 31, în mei 300 și care-i face să poată vinde cu 8–20 bani litrul vinuri admirabile, – bălțile vor fi canalizate, șosele trase, învățători străini aduși din Franța (vieri de la Montpellier), cînd se vor putea hrăni pe aceste plaiuri optsprezece milioane de oameni bogați și mulțămiți[13]. Latura politică îl preocupă cel puțin tot așa de mult.

Și astfel reproduce articolul, favorabil Unirii, din Moniteur Universel, foaia oficioasă a Imperiului, cu data de 5 februar 1857, articol în care însă greutatea politică de căpetenie cade asupra pasagiului ce arată Principatele ca fiind menite a forma doar „o barieră utilă independenței teritoriului otoman”, ceea ce ar trebui, dealtfel, să facă pe turci, „cei mai direct interesați în chestiune”, a înțelege că „Unirea Principatelor, care ar fi pentru Turcia o garanție nouă de sigurață și de independență exterioară și pentru populații un element de prosperitate, n-are în ea nimic care să nu fie cu totul de acord cu drepturile de suzeranitate exercitate în acest moment de Sublima Poartă față de provinciile dunărene”[14].

Călători în epoca de critică.

Efectul produs asupra acestor oameni inteligenți, de o „educație publică foarte înaintată”, el îl notează pe urmă. Și ca informatori de căpetenie el are două persoane, care pentru moment aveau, măcar în viața exterioară, multe puncte de atingere, care erau legate prin simpatia sinceră, de o parte, pentru un spirit vioi și original, iar, de alta, prin datoria de recunoștință, dar care, în curînd, prin puterea împrejurărilor, își vor sta față în față cu tot nebiruitul antagonism al unor idei politice inconciliabile: caimacamul Nicolae Vogoridi și „prefectul de Galați, d. Covsa”.

Pe cel dintîi încă de la început s-a deprins a-l cunoaște prin laturea cea bună după spusele lui Cuza însuși și după ale șefului de cabinet ce-și adusese Vogoridi din Franța, Pierre Baragnon, fiu de consilier de curte la Nîmes, nepot al prefectului de Aveyon și pe care Cuza-l primise la Galați cu un mare dineu și muzica militară cîntînd „arii naționale moldovenești, a căror melodie ar face plăcere celor mai celebri compozitori ai noștri”[15].

Îl vede la Iași pe acest fiu al lui Ștefanachi-beiu, poreclit – Doze ni-o spune după izvoarele sale moldovenești – „Talleyrand al Turciei”[16], beizadea deci, fost secretar de ambasadă la Londra (pe lîngă cumnatul său Musurus) și la Viena, fost ministru de finanțe al lui Toderiță Balș, care stăpînește ca proprietar o așa de largă parte din pămîntul Moldovei, făcînd ca țeranii săi – a vorbit în comisia proprietății pentru Casa rurală – să poată avea și pînă la 2 000 de galbeni strînși[17]. Născut în Iași, pe vremea cînd tatăl său, și el apoi caimacam, era în serviciul lui Scarlat Vodă Callimachi, el are patruzeci de ani. Că era frumos, cu plete lungi negre, și foarte solemn, o știm de aiurea. A luat pe fiica lui Conachi, poetul începuturilor liricei noastre, și prin act din 1849 cu voia Adunării obștești, poartă și numele acestuia; ba acuma, cînd are în vedere scopurile sale, îi place a-și zice – și Doze zice tot așa – „Conachi-Vogoridi”. Deși „grec prin familia sa” – de fapt, de origine bulgărească – e „moldovean prin leagănul său, prin căsătoria sa, prin întinsele moșii, francez prin studiile sale, european prin călătorii și relații”, om reprezentativ al „unei epoce de tranziție, cum e căimăcămia”[18]. Soția lui, dealminterea, inspectoare, „patroană” a școlilor de fete din Moldova[19], prietenă a Franciei, pe care o vizitează des, pe care o laudă necontenit, în limba căreia scrie epistole, de „un farmec nespus” și care-și crește fiul la liceul Bonaparte, dîndu-i ca guvernor pe „învățatul” Caussin, e desigur o legătură între el și țară[20].

„Conachi Vogoridi” are deci toate calitățile cerute pentru a domni conform cu intențiile acelora cari, iscălind tratatul din Paris, voiau, înainte de toate, pentru liniștea Europei, o Turcie tare. Și aceste calități le are numai el. Învinuirile ce i se aduc vin dintr-o confuzie între grecitatea lui de naștere, îndreptată exclusiv pe liniile politicei turcești nouă a lui Reșid, pe care-l admiră, și între amintirile odioase ale fanariotismului. Presa apuseană a încetat de mult să-l mai atace, și ce s-a făcut pînă atunci nu e „decît o agitație stearpă fără ecou în Moldova”, o intrigă „revoluționară și demagogică”, fără influență asupra guvernului imperial,care e informat conform adevărului de agenții săi diplomatici, un Thouvenel, un Bourqueney.

Să fie deci domnul cel nou al Moldovei! „Nu el va înșela așteptarea unui popor generos, la viitorul căruia ar asocia perpetuitatea unei dinastii în care numele esențial indigen de Conachi ar trece înaintea celui de Vogoridi. În această dinastie, îndrăznesc să afirm, suzeranitatea părintească a Turciei și patronajul dezinteresat al Franciei ar găsi totdeauna suverani recunoscători și devotați, al căror coif românesc ar străluci în caz de război alături de vulturii lui Napoleon și de Semiluna osmanlîilor.”[21]

Dar iată că este și altă părere.

„Oaspetele și prietenul” din Galați, căruia i se trimete un exemplar din carte, e „un tînăr moldovean de mare merit, care și-a făcut educația la Paris, în colegiul Stanislas, și care a profitat perfect de lecțiile învățătorilor săi, precum și din mișcarea intelectuală a Franciei”. La Galați, numit de curînd prefect, el se arată „administrator inteligent și devotat, om de inițiativă, plin de patriotism. D. Cuza s-a identificat cu dezvoltarea Galațiului și cu prosperitatea Moldovei”, și, astfel, „răspunde cu vrednicie încrederii prințului Conachi-Vogoridi[22]”.

Ni pare bine că găsim aceste rînduri. Ele înlătură portretul de răzbunare al unui revoluționar italian de trei ori expulzat de Cuza ca domn – cum însuși acel Marc’ Antonio (Canini), în această privință defăimător, o spune –, care, în cartea sa Vingt ans d’exil, descrie astfel trecutul de funcționar la Galați al marelui domn: „Înainte de alegerea sa, Cuza era un mic boier ruinat de jocul de cărți… Se arată cu degetul la Galați un italian, Delvecchio, care cîștigase 200 000 de franci, pierduți de Cuza într-o singură noapte. Acesta fusese cîtva timp prefect de Galați. Ca să-și îndatorească prietenii de cîrciumă, el introduse o măsură pentru spirtoase, care întrecea cu mult măsura legală (!). Aceasta e faimoasa «ocă a lui Cuza», care i-a meritat atîtea strîngeri de mînă și toasturi în cîrciumele Galațului. Iată ce făcuse memorabil în cursul administrației sale. Era așa de desprețuit, încît negustorii greci îl opriseră de a intra în lesche (sic) sau clubul lor (!). Era cunoscut ca un prieten devotat al Rusiei. Dar, fiind lipsit de instrucție (!) și cu totul compromis (décrié) prin purtarea sa privată, nu se bucura de nici o influență”.

Întorcîndu-ne însă la ideile partidului național, față de Cuza care se ținea încă în rezervă, deși n-am putea spune, cum pare a reieși din această broșură, că era și el partizanul candidaturii lui „Conachi-Vogoridi”, pe care ar fi recomandat-o chiar lui Doze, – iată cum le înfățișează acesta:

„Partizanii Unirii (și ei sînt numeroși, ba am găsit și printre adiutanții” – Cuza el însuși! –, „pe cari și i-a ales prințul Conachi-Vogoridi), partizanii Unirii scoteau înainte avantagiile a ceea ce numesc ei o căsătorie de rațiune și de inclinațiune, în care inima se găsește de acord cu interesele. Anticipînd asupra evenimentelor, ei vedeau acum Moldo-Valahia cu o capitală nouă, așezată la hotarele celor două principate; fără să li peso de drepturile seculare ale lașului și Bucureștiului, se desemna un punct central. În epoca noastră de înviere a naționalităților, în care teutonismul, panslavismul, scandinavismul au trezit atîtea visuri, atîtea miragii înșelătoare, am auzit spuindu-se la Galați și la Iași: De ce să nu reconstituim vechea Dacie supt numele de România?[…] E o temă atît de fecundă această trezire a unei naționalități reconstituindu-se, culegîndu-și fărîmile răslețite și remaniind harta Europei”[23]

G. Le Cler, care-și publică lucrarea, La Moldo-Valachie, ce qu’elle a été, ce qu’elle est, ce qu’elle pourrait être, la Paris în 1867, e poate cel mai sigur în judecățile sale. A găsit orașele în foarte rea stare: Giurgiul e plin de noroi, Bucureștii „un sat nemărgenit”, în care vitele se taie în stradă și pe alocuri se văd coșmege ca niște bordeie, dar băciuiesc 30 000 de slugi etc.

Ceea ce lovește mai mult pe acest om de bine e deplorabila stare a sărăcimii și a țeranilor îndeosebi. „Atîta prisos și atîta lipsă desăvîrșită, atîta lux și atîta mizerie…, zău că sufletul se umple de jale.” Lingă locuinți imposibile, altele pline de „covoare de Aubusson și de Smirna, mobile de Viena, lucruri de Paris, porțelane de China, Ungaria, Sèvres, pe etajere fleacuri costisitoare”. La țară, bolnavii „mor fără ajutor, întinși pe vreo rogojină goală sau pe pămînt chiar; cu o resemnare ce înduioșează… Țeranul e slab, palid, stors, zdrențuit, bătrîn, înainte de vreme; privirea-i tristă și veștedă se pleacă spre pămînt” (e vorba de părțilo moldovenești lîngă Bîrlad).

Clasele superioare nu-și simt datoria. „Mi s-a întîmplat să vorbesc cu persoane de distincție; la întrebarea de ce nu so gîndește nimeni să ajute atîtea mizerii și prin ce capitulație de conștiință se ascundeau ele așa de dibaci în saloanele din Iași, din București și din Paris”, nu știu ce să spuie.

Ei, în convorbirile lor goale, și cu toate bibliotecile, adesea de paradă, nu înțeleg ceea ce lovește de la început pe oriee străin cu simț omenesc, anume că „fondul nației îl fac țeranii; deși au rămas evlavioși, închinați plugăriei, deși au păstrat tradițiile și limba părinților, deși răbdătoarei lor supuneri, credinței lor în trăinicia neamului românesc, nădejdii lor într-un viitor mai bun se datorește păstrarea autonomiei naționale, trebuie să spunem cu părere de rău că ei poartă stigmatele unei îndelungate suferinți, ale privațiilor și sarcinii unei șerbii aspre”. Evreii, „regii Moldovei”, îi exploatează în voie, și nimeni nu-i apără. Totuși, scrie autorul, care s-ar părea a fi ofițer din misiunea franceză, „bine comandați, acești oameni ar putea să ție piept celor mai buni ostași ai Europei”. Ei ar înnoi zilele pe care le pomenește crucea profanată de la Călugăreni, al cării hal l-a văzut cu indignare călătorul[24].

O coborîre prin Predeal, pe un drum care-l încîntă, deschide călătoria la noi a lui Adolphe d’Avril, slavistul, înrudit cu familia Odobescu[25].

D’Avril vine la 1868 din Timișoara spre Brașov cu căruța, veche, murdară, cu numele scrise pe postavul căptușelei. Îndată românii apar: la Lugoj, i se spune că vinurile nu sînt ungurești, ci bănățene; piața e plină de țerani veseli, de fete zîmbitoare, cu lungile cozi pe spate. La Sas-Sebeș, vechea biserică săsească place călătorului cu pregătire artistică: îi „merge la inimă” (m’a été au coeur). Dar pentru unele turnuri, românești, se pare, calificativul de „hidos”: stilul e „clasico-chinezo-moscovito-sferoido-pretențios”. La Sibiiu, i se rîde în nas cînd cere de mîncare. Casele săsești în drumul spre celait mare centru de comerț îi par „uniforme și serioase, dar fără poezie”. Pe români îi vede și în piețile cetăților; interesantă baba care, întrebată dacă marfa ei e bună, răspunde: „bună cui îi place”. După spusele lui Gabelentz, în Globus, apoi în Tour du Monde, și el crede că se merge spre „marele regat daco-român care ar avea ca primă condiție anexarea și asimilarea Ardealului la Moldo-Valahia”[26].

De la Brașov, cu o sprintenă căruță românească. La Predeal, invitație la „șeful stației militare”: doamna știe franțuzește bine și poartă moda de Paris. Se trece pe lună spre Ploiești, apoi spre Buzău. La Mizil subprefectul ajutor se prezintă pe jos, calul fugindu-i înainte. Cam așa pățește și subpolițaiul buzoian. D’Avril e găzduit la episcopie, unde intendentul e un macedonean. Prefectul vine și „vorbește despre alegeri; ca toți prefecții”. Toată țara aceasta e foarte vie: le pays n’a pas Vair mort ou en pourriture. Nu trebuie judecat după București.

Spre Galați, cu alai oficial de dorobanți. Se descriu străzile largi, casele frumoase, deși amestecate – de ce să se gonească în suburbii săracii?, spune inima bună a drumețului. Se semnalează casa Rodocanachi, a lui Cuza Vodă, unde stă consulul englez. Nu e uitat mormîntul lui Mazeppa; relații cu episcopul Melhisedec la Ismail, cu biserica „academică”, și Bolgrad (1 500 de familii). Restul e ce se vede și azi. D’Avril asistă, în ziua de 29 februar, la desfacerea gheței.

Comisia dunăreană, cu lucrările ei, prinde un întreg și larg capitol, în cursul căruia se vorbește și de altceva: Isaccea, cu biserica rusească, Tulcea, cu biserici naționale deosebite, banca agricolă, de caracter special, în Dobrogea (1% pe lună). Nimic despre Sulina. Și alsacieni pe aici. Nu lipsesc nici localitățile basarabene. Pastile la Vîlcov. Trupa de la Palais Royal joacă Le Fils du giboyer, piesă aspru criticată de parizian. „Rîsul publicului îmi face rău.” Două piese scandaloase: voilà notre enseignement en Orient! Pretutindeni în deltă grai românesc: c’est la langue d’échange[27]. Se insistă asupra posibilității de a face din Jibriani „portul viitor al României”.

Un alt capitol prezintă Bucovina în 1869: rabinul de la Sadagura se vede întîi, avînd în față pe Hacman cu palatul lui episcopal din Cernăuți, – și nu se uită păcatul anexării austriece, după broșura tipărită anonim de Kogălniceanu. În Cernăuți se află un preot francez rătăcit după „orfanii fratelui”. Cîteva rînduri despre Suceava.

Cum d’Avril se coboară la Roman, capitolul următor prezintă în bloc Moldova, dar nu e mult de cules. La urmă o nuntă evreiască, în lumea bogată, cu invitații în franțuzește, reproduse; multe doamne groase cît „turnul lui David”. Se mănîncă jambon.

Vor veni apoi poezii populare, note istorice despre mănăstirile închinate. Cu vaporul, d’Avril va marge de la Galați la Giurgiu, unde el fusese la 1854, fumînd ciubuc cu Bourée și Omer Pașa[28]. De aici cu căruța la București, unde petrecuse cîtva timp la aceeași dată, păstrînd cele mai bune amintiri, care, acum, se întăresc. Va întrebuința vremea cu excursii la Cîmpulung și Rucăr, la Argeș, la Golești și Leordeni[29]. „Multe sînt de spus asupra locuitorilor României; dar, dacă-i iei de sus și pînă jos, de la cel mai mare boier pînă la țeran și țerancă, este ceva care nu li se poate tăgădui: farmecul.” Și iată că, pentru a mulțămi celor cari așa de larg îl au, învățatul francez dă o largă și caldă istorie a Unirii din 1859 și a domniei lui Cuza Vodă.

Peste un an, la 1859 Ernest Desjardins, venit anume ca să studieze chestia evreiască în România, dădu, într-o revistă și în placheta Les Juifs de Moldavie, nu numai știri prețioase, dealtfel cunoscute, asupra subiectului care-l interesa, arătînd că persecuțiile de care răsuna Europa sînt o închipuire, dar și unele desemnuri, ca acelea care înfățișează o stradă din Botoșani, cu înaltele biserici și simpaticele căsuțe vechi.

La 1873 apare cartea lui Félix Martin, Le Bas Danube et les Principautés Danubiennes.

Din țară el cunoaște cursul Dunării, cu Delta, Severinul, oraș regulat, deși cu case joase, Buzăul, unde a văzut o îngropare solemnă, după arhaice tradiții, Galații, cu o populație care ar putea crește de la 25 000 la 100 000, cu portul prăfos și noroios, avind pavaje „de o simplicitate barbară”, cu orașul de sus „destul de european”, eu evrei germani și mari negustori greci, cu locuitori români care-și tot înstrăinează avutul. Despre portul dunărean al Moldovei vorbește mai mult: pomenește Vadul Ungurului, lacul Brateș, de unde se trimete pește și-n Ardeal. Din starea de la început, fără apă, fără gaz, cu maidane și porci pe străzi, asemenea cu orașele începătoare din America de atunci, este un om care încearcă a ridica Galații, „hausmanisîndu-l”; e Moruzi, care a trăit în Franța, Austria și Italia, un artist distins și un priceput muzicant, al cărui fiu a luptat pentru Franța în armata Loirei[30]. Brăila a întrecut Galații: în 1870 prin ea se trimeteau 1 605 892 quartiers (de 2 hectare) de cereale, 3 956 076 ocă de făină, iar prin Galați numai 754 607, de o parte, 1 209 053, de alta. În Ismail, cu cetatea dărîmată la 1856, erau odată 30 000 de ruși.

La București îi atrag privirile „Podul”, Cișmegiul, birjarii „lipoveni”, halele, făcute după cele centrale din Paris de un francez – și viața scumpă. Între cele o sută cinzeci de biserici, unele prezintă interes, prin „stilul original care se pare a fi derivat din cel bizantin. E o arhitectură policromă, în care nuanțele strălucitoare (éclatantes), roșul, verdele și aurul, sînt întrebuințate ca să facă a reieși fineța coloanelor sculptate, bogăția capitelelor care le încunună”[31].

În genere are bune opinii despre noi. „La început”, scrie el, „nici o țară nu pare așa de lipsită de interes și de pitoresc, dar o cercetare mai adîncită mi-a arătat că sînt puține țeri care să ofere atîtea elemente felurite studiului istoricului, arhitectului, inginerului.” Zilnic cresc relațiile de comerț. „Rasa a păstrat caracterul ei, originalitatea ei osebitoare, în mijlocul atîtor dezastre.” Tineretul, ca și cel din 1848, care făcuse un apel la românii […] din Ardeal, din celelalte provincii vecine cu Țara Românească, vrea și acum „să vadă uniți într-o singură nație pe toți cei cari vorbesc limba”3.

Franța e mult iubită. „N-am văzut nicăiri afinitatea raselor manifestîndu-se într-un chip așa de izbitor ca la români. Așezați așa de departe de Franța, încunjurați de guverne străine sau chiar dușmănești ideilor franceze, ei au pentru noi o simpatie pe care n-o egalează decît aversiunea lor față de rasa germană… Pentru cine a locuit cîtva timp România, e evident că în fundul acestei simpatii (attachement) adînci și sincere e altceva decît recunoștință, sau chiar interes: asămănarea originilor și caracterelor explică aceasta într-un chip mai natural și mai adevărat’”[32]. De aceea-l miră coiful prusian al poliției bucureștene. Opera de căi ferate a lui Strousberg, „cu cartonul bitumat” al fundațiilor sale, cu gările de favoare departe de orașe, e aspru criticată. Lăudîndu-se fapta lui Cuza Vodă față de pămînturile mănăstirești și de țerani, se afirmă că urmașul său străin e „un om de spirit foarte mediocru și de o mare slăbiciune de caracter”, adăugindu-se: „Domnia lui va trece nezărită în istoria României”.

Aici călătorul francez, care vedea bine atîtea lucruri, se înșela.

Léon Hugonnet, care a lăsat, în Six mois en Roumanie (Paris, 1875), o plăcută descriere a călătoriei făcute la noi în 1871, cînd se făceau pentru Franța învinsă colecte pe care mîndria lui le suferea cu greu, vorbește mai mult de aparențele lașului, cu „clubul de patinaj”, înaintea gării, cu multele biserici, pe care nu le prea înțelege, cu oțelele infame și cu cartierul evreiesc, urît. Nu-i plac imitațiile de spectacole pariziene, dar îl interesează brîul și călușarii, săniile și ochii frumoși din loje. Cu trăsura merge, prin Vaslui (cu „Otel Rusia”), Bîrlad și Tecuci, la Galați, potrivită capitală a României și oraș în care, la Café du Commerce, află francezi. Confundă, la Bucureșli, facultățile cu spitalul Colței, adevărata Universitate fiind atribuită numai Academiei. Și aici un local pentru francezi, Café Bressol. Nu află gust pentru opera italiană și jocul actorilor de la „Național” și ține de rău pe Ulyse de Marsillac, de la Journal de Bucarest, care într-o conferință a maltratat pe Victor Hugo. La Bossel ascultă pe o cîntăreață franceză de ultima treaptă. Îl interesează lăutarii. În mai multe locuri dă trecătoarea viziune a lui Vodă Carol, tînăr. Plecînd în mai 1872, se îndreaptă, prin Giurgiu, spre Apus.

O vedere a Dobrogii în momentul cînd se lucra la linia ferată Cernavodă-Chiustenge o dă, cu multe amănunte pitoreșci, Henry C. Barkley, în cartea sa, apărută numai la 1876, Between Danube and Black Sea or five years in Bulgaria. Viitoarea Constanță îi apare numai ca „o mică adunătură de mizerabile colibe de lut cu minaretul unei moschei țîșnind din mijloc”[33]. Cernavoda are vreo cinzeci de case românești. Barkley va vorbi nu numai de oile bulgărești, ci și de românii așezați în provincia turcească ale cării perspective nu le putea gîci nimeni; familia Vlad, cu fetele Maria și Rada, Ion Popa cu ai lui[34]. La întors, englezul trece pe la Giurgiu și în treacăt își bate joc de nu știu ce escroc de-ai noștri, pe care-l botează: Coqwheels-and-guano[35], și se îndreaptă prin Orșova spre Apus.

Un ofițer norvegian, mort deunăzi, Gunnar Sölfest Flood, vine la noi încă din decembre 1876 și, războiul neîncepînd încă, se întoarce după două luni, pentru a reveni în România odată cu deschiderea ostilităților.

Făcînd drumul prin Moldova, el găsește satele o grămadă de bordeie, dar Si place pitorescul orașelor din care se ivesc vîrfurile clopotnițelor. Și la București căsulii proaste, pînă în centru, cu luxoasele magazine, noroi pe străzi; „amestec destul de pronunțat de bogăție și sărăcie”. Meșteri lucrînd turcește pe pămînt, populație asemenea cu pescarii Norvegiei. Lucrul la stradă se face încet, cu vorbă, cu glumă.

Îl interesează armata, pe care o cercetează, fiind condus de tînărul ofițer Romul Magheru și de colonelul Barozzi. Bune căzărmi, ordine militară, lucrări de „fortificație pasageră”, pe care le admiră, ca și lucrările de topografie ale elevilor școlii militare. Spitale deosebit de curate. Cavaleria are foarte buni cai. La manevre perfectă disciplină, dar totală nepregătire de luptă; nu pot face războiul; „aș prefera să mă lipsesc de el”, dar „au încă timp și pot învăța multe”. Nu crede că teritorialii pot fi buni la ceva. Laude pentru ținuta ofițerilor. Defilările, îngrijite.

La Cameră, elocvență ușoară, superioară celei norvegiene, uneori gîlceavă, „doi-trei vorbind în același timp”, retractări impuse de președinte; votul secret e vizibil, se fumează lîngă președinte. Domnul găsește că se vorbește prea mult, și nu uită să adauge că președintele consiliului, I.C. Brătianu e „un mare orator”.

Dar pe Flood îl interesează și cultura: teatrul, unde unele doamne întorc spatele scenei, opera, „la înălțimea celor mai bune din orașele europene”, azilul Elena Doamna, care face o foarte bună impresie, muzeul, fără a-l judeca.

Nu uită obiceiurile: umblarea preoților cu aghiazma, Boboteaza la Zlătari, o nuntă evreiască.

Vede și pe străini, la biserica evangelică, la societatea de gimnastică, unde i se spune că românii nu iubesc pe germani. Inginerul englez al liniei Predeal a întrerupt lucrul din lipsă de bani.

La Galați, porci pe chei, „otel de familie turcesc”, Müller. Negustori greci, cari merg iarna la Constantinopol și Atena, boierii la Paris și Viena. La Brăila, mai multă rînduială în străzi, murdare, și clădiri, societate de gimnastică germană și cu indigeni; miros de usturoi nesuferit. Vile frumoase la Buzău, unde strada-șosea e mai bine întreținută și otelul mizerabil; se descrie drumul mare, bun pentru rușii cari vor veni, și podul, prezintat cu amănunte. La Giurgiu, unde străinul observă mai ales femeile frumoase (cele din București nu-i plac). E lăudat și Turnu-Măgurele cu otelul Zotu. La Craiova, reprezintație de teatru cu „o piesă în genul Falimentului lui Björnson”.

În a doua călătorie, norvegianul trece la Siștov, pentru a se întoarce la Zimnicea și a ajunge la Poradim. Află aici și pe căpitanul danez Hedemann, al cărui jurnal a fost de curînd tipărit în Analele Academiei de generalul Rosetti. Prezintarea luptelor de la Grivița nu interesează aici; nu se uită „bizarul” voluntar Nunuță Roznovanu. De semnalat dorobanțul în picioare pe linie, căruia i se atrage atenția că-l văd turcii și el răspunde: „Dar îi văd și eu”. După căderea Plevnei, oaspetele bea pentru „proclamarea regatului român”. A doua ședere în București e ocupată mai mult cu cercetări de tehnică militară. Pe Flood îl atrag îndată operațiile din jurul Vidinului. O a treia apariție în capitala României e în ajunul plecării în patrie[36].

Dintre călătorii cari au străbătut în 1877 țerile noastre pentru a urmări războiul cu turcii, călători pe cari i-am pomenit și analizat în Istoria războiului pentru independență – și trimet la această carte – aleg, pentru noutatea informației, și pe un rarisim spaniol, madrilen, corespondent al ziarului Imparcial, marchizul del Valle de Toje.

La 30 april, el arată că la Turtucaia se semnalează 8 000 de oameni de trupe ușoare turcești. Încă de la 27 ale lunii trimesul era la Calafat. Un marinar îi spune că rușii, la Galați, utilizează toate îmbarcațiile românești pentru a trece Dunărea în Dobrogea. „În acest moment ajunge pînă la auzul mieu sunetul trîmbițelor turcești de seară, și acordurile lor stridente străbat Dunărea: curioasă muzică pentru o ureche europeană.”[37] Căldura primăverii înaintate e foarte mare.

La 10, din Calafat (n-l din 20), se ia în batjocură pornirea războinică a românilor: „Hotărît că românii își propun să plece la cucerirea de lauri: se poartă așa de belicoși, de nu e nimeni să li impuie”[38]. Turcii au greșit lăsîndu-i să ocupe situații așa de strategice. Românii au 11–15 000 de oameni, cu șase baterii, dar numărul lor crește zilnic, și într-o săptămînă vor ajunge a fi 20 000. „Ca toate armatele de formație mai recentă, armata românească oferă materie largă criticei; fără îndoială că au progresat de ajuns de doi ani în această privință, și mai ales în clasa ofițerilor, cărora nu li se poate reproșa decît o deosebită încredere în persoana lor. Soldații sînt de bună înfățișare, viguroși, sobri și disciplinați. Armamentul lasă ceva de dorit, mai ales cel al rezervelor și milițiilor, care în general se compune din puști cu piston.”[39] Artileria, amestecată, are vreo „duzină” de baterii Krupp nouă. Locuitorii fug din Calafat. Abia se află hrană la casa ofițerilor.

La 2 august (n-l din 12) din Țarevița iscălește Alfredo H. Montojo, arătînd că românii au intrat la Nicopol.

Corespondența din Zimnicea, la 3 (n-l din 15), observă că lipsesc știrile, rușii oprind orice comunicare. Corespondenții trebuie să fugă deci din România. Țarul se crede că ar voi să treacă pe la Frătești. S-ar lucra la Ada-Calè pentru un pod.

Dar știrile vin din București la 18 ale lunii (n-l din 29): Ieri a plecat de acolo generalul Gurco, mergînd în Basarabia: el va aduce cavaleria gardei. A doua zi după aceasta sosesc colonelul francez Gaillard, generalul Zefcari, colonelul Slăniceanu, șef de stat major, colonelul Fălcoianu, directorul Ministerului de război. Gaillard și Slăniceanu pleacă spre Giurgiu pentru cartierul țarului. Domnul nu va merge la Nicopol ori la Turnu, ci lîngă Craiova. Numai o divizie românească trece Dunărea. Traducînd din românește, corespondentul spune că românii vreau nu numai gurile Dunării, ci linia Cernavoda; nu primesc o înțelegere cu bulgarii în ce privește Constanța. „Între români și bulgari există uneori atîta antagonism, cît între români și turci.”[40] Corespondenții de război se adună la serbarea de caritate a Crucii Roșii la Rașca, serbare organizată de Societatea de tir; doamne fac vînzarea. „Grădina, luminată splendid, prezintă un aspect superb; era plină din capăt în capăt. Orchestra teatrului Operei a executat admirabil cîteva bucăți. Conducătorul ei, germanul Ch. Wiest, a cîntat din vioară, cu întovărășire de piano, avînd compoziții delicioase.”[41] „Adorabila Keller, cîntăreață alsaciană” – adăugim: favorita octogenarului cancelar rus Gorceacov –, cîntă din Lecocq, Offenbach, precum și Tiroleza lui Weckerlin. D-ra Mora, italianca, se produce cu „două foarte dulci compoziții românești” (dos lindisimas composiciones rumanas). La tombolă vinde și „frumoasa princesă Ghica” (la bella princesa Ghica). În public – firește Gorceacov, cu consulul Rusiei, Stuart, și generalul împărătesc, Jomini. Broft otelierul e expulzat de la cartierul rusesc pentru că lua 25–30 de franci pentru un dejun.

Tot din București se scrie la 21 august (n-l din 28). Nimic neputîndu-se afla despre război, corespondenții umblă desperați pe străzi. D-ra Keller și o tovarășă merg joi la cartierul rusesc, pentru o reprezintație-două. Legiunea bulgărească – formată la Ploiești, unde marele duce Nicolae îi încredințează steagul țesut de doamnele din Samara –, se luptă admirabil; turcii nu dau cartier prinșilor bulgari. Bulgarii din corpul lui Scobelev se poartă tot așa.

La 22 (n-l din 30), se semnalează plecarea de la Filaret a 500 de rezerviști ruși, veseli, entuziaști, cu un preot. Neavînd alt subiect, el va prezintă – ca și unii corespondenți francezi – Moșii, bîlciul de la Filaret. „Cum la Madrid e clasic Sf. Antoniu de la Florida, așa e clasic Filaretul în București. Se află așezat aici un bîlci permanent, lîngă o fîntînă monumentală cu cea mai bună apă. Lumea merge s-o bea, ațîțîndu-și setea cu rahat dulce turcesc făcut cu amidon, zahăr și migdale. Deocamdată, vasta întindere din vale servește ca stație a mii de căruțe de transport.”[42] Ion Brătianu, care a fost la țar, se întoarce la domnul său: mîne va fi la București. Orașul petrece. Corespondentul nemerește la un teatru grecesc, care-l încîntă. La Union Suisse compania dă Vesperele revoluției grecești (La víspera de la revolución helénica) de consulul Alexandropol („Alexandrave”), în șase acte, un „modelo de grandilocuencia”: pronunția e purisimă, fără rival, lipsind nazalele, guturalele, sunetele mute. Asistă ziariștii greci Paschidi, Sabini.

La 23 august, corespondentul scrie că toate trupele românești se află acum în Oltenia. La 24 (n-l din 31) semnalează plecarea de garibaldini spre Atena.

Scrisoarea din 26 (n-l din 4 septembre) e de la Giurgiu, unde ziaristul spaniol ajunsese prin Alexandria. Orașul a fost distrus: o bombă a izbucnit la gară: numai otelul Petersburg e deschis, însă proprietarul oferă un cort afară. Totuși cutare proprietar clădește în piață, profitînd de ieftinătatea lucrului.

Din Poradim, la 5–6 septembre (n-l din 16), se vorbește, în sfîrșit, de lupta de la Grivița. Carol I trece în revistă trupele, supt un soare canicular: 40 000 de oameni defilează înaintea lui. „Trebuie să recunoaștem că acea armată e bine îmbrăcată și încă mai bine echipată”[43]. Trec vînătorii, în costume de bersaglieri sau de trăgători din Alpi, roșiorii, cari samănă cu husarii roșii prusieni, călărașii tipici, „pe cai mici și nervoși ca ai cazacilor”[44], dorobanții, și mai „clasici”, în prezența lui Ion Brătianu și a lui Robescu, directorul poștelor. Domnul românesc e prezintat ca „un om destul de simpatic, cu fizionomia dulce, deși nu energică, de statură regulată, cu barba regulată și plină”. Și, în ce privește caracterul său: „E un om ambițios, de foarte bună credință și de cele mai bune intenții. E un spirit înaintat. Ar vrea să meargă totdeauna mai departe decît îi permit împrejurările… Principele Carol, odată ce s-a declarat independența țerii sale adoptive, își creează merite ca să cîștige coroana de rege, cu care e chemat a-și încinge capu-n eurînd, dacă lucrurile nu iau o întorsătură rea”[45]. Informațiile scriitorului asupra armatei, luate de la generalul Zefcari, aflător în oastea marelui duce Nicolae, urmează.

La 7, din Pelișat (n-l din 20), spaniolul prezintă pe domn în tovărășia lui Zefcari, a lui Cernat, și a generalului rus Zotov. Cît despre situația armatei, „încrederea în triumf e mare. Unele batalioane românești, la trecerea, astăzi, a principelui înaintea lor, au strigat: Asaltul! Asaltul!”[46]. Brătianu poartă personal grija răniților.

O scrisoare din București, 23 septembre (n-l din 4 octombre), celebrează admirabila stare a trupelor care știu că au cîștigat biruința: „Efectul moral produs în sufletul trupelor românești de ultimele operații e escelent. Soldații aceștia noi se cred acum soldați deprinși cu războiul și ard de dorința gloriei militare. Toată lumea e martoră că armata românească știe să se bată. Sîngele vărsat n-a fost deci neroditor. Bine zicea colonelul Candiano Sergiu (sic), în discursul pe care l-a ținut la Turnu-Măgurele pe mormîntul nenorocitului ofițer Bogdan: „Trebuie să compătimim, camarazilor, pe viteazul Bogdan? Nu, pentru că nu e de plîns cine-și varsă sîngele pentru restaurarea și gloria țerii sale. Odihnește-te deci în pace, prietene, tu ți-ai făcut cu vitejie datoria”[47].

Se notează însă ofițerii cari au greșit. Maiorul Lahovary – se cunoaște acuzația, și răspunsul –, neobservînd a doua redută a Griviței, e scos de la statul major. Un colonel M… s-a ascuns la ambulanță; colonelul G… e învinuit că n-a mers direct la asalt. Informatorul crede că ei și-au pierdut gradul, devenind simpli soldați. M… ar fi fost chiar condamnat la moarte, dar Carol crede că nu trebuie să se verse sînge astfel. „Aceste acte izolate de lașitate au produs adîncă indignare în pieptul tuturor bunilor patrioți.”[48]

Se adauge că lupta a dovedit superioritatea puștii turcilor.

Din București, la 25 septembre (n-l din 3 octombre), se raportează trecerea cazacilor, cu ofițeri tineri. La București se află Scobelev, Radovici, Gurco care merge la Zimnicea să întîmpine garda. Rușii caută case de iarnă, care sînt puține; Gorceacov și-a găsit una. Ignatiev merge însă spre Chiev: e dizgrațiat. Despre bulgari are părere rea: sînt spioni turci. Din Bulgaria, de răul lor, cari și ucid, vin evrei fugari, pe cari-i ajută bancherul Halfon.

Cum se vede, informatorul a cîștigat pe încetul sentimente reale de stimă și simpatie pentru români. Publicul spaniol, supt impresia știrilor de război, începe a se interesa de depărtatul popor latin.

Extraordinar de crudă, deși dreaptă pe alocuri, e critica lucrurilor de la noi pe care o dădea în 1879 un diplomat francez în trecere de la Severin la București și de la București la Giurgiu, de Moüy (Lettres du Bosphore: Bucarest, Constantinople, Athènes).

Nimic nu-i place de la început. Nici natura însăși, orizontul „gălbui”, casele ca niște clăi de fin, omul de o samă cu mediul, căci „el, căsuța și brazda par că nu fac decît un bloc uniform, că sînt legați unul de altul, că sufăr aceeași soartă, cum au același aspect întunecat (morne) și sumbru”. Tot ce vede în Oltenia e numai „un colț din societatea orientală, sumbră și pitorească, mizerabilă și bogată în colori”. Dealtfel o adevărată populație se caută în zădar: „omul lipsește pe acest pămînt melancolic: simți impresia singurătății mute; sufletul rămîne uimit (interdit) și morocănos”. Cîte un oraș lîngă ape de suprafață, cu maluri joase – și Oltul! –, apare ca „o insulă singuratecă în mijlocul suprafețelor nemăsurate”.

Bucureștii, cu biserici proaste, cu o șosea bună și cu case boierești ca la Ville d’Avray, nu pot să-l mulțămească: n-au „coloare particulară”. E aceeași antiteză ca în toată țara: aici „între luxul francez sau rusesc și mizeria orientală”. „Elementele par a fi reunite prin hazard mai curînd decît prin atracțiile vieții împreună.” Trec alături „popi zdrențuiți” și echipagii de lux pe „străzile mlăștinoase” (rues marécageuses). Nicăiri originalitatea, nicăiri armonia.

Și aceste defecte le semnalează el în toată viața noastră, răpede prefăcută. E „o rasă încă rău echilibrată, care ia adesea viciile drept eleganță și nu vede totdeauna îndestul pînă la ce punct conrupția la popoarele mari e răscumpărată prin un întreg trecut și printr-un prezent întreg de virtuți laborioase și severe… Totul e de ordin compozit, făcut din bucăți (de pièces et de morceaux); nicăiri o formă caracteristică, o societate distincta. De fapt ei n-au nici o fizionomie bine hotărîtă (bien tranchée), nu posedă nici o puternică literatură, nici o industrie, nici o arhitectură care să li aparție și nu pot concepe alt progres decît imitația mai mult sau mai puțin fericită a popoarelor europene”. Deoarece vorbește și despre viitor, semnalează „puterea si vitalitatea, foarte vizibile”.

Lucrarea următoare, din 1878, a lui Beaure și Mathorel (La Roumanie) se sprijină pe o compilație și, bine împărțită, are idei juste fără a însemna ceva în dezvoltarea informației apusene sau a ideilor lumii apusene față de noi.

În Zig-zags en Bulgarie din 1879, un ziarist francez, corespondent la trei mari gazete, dă și prețioase știri despre împrejurările și oamenii de la noi. Venind din Chișinău, în cursul războiului cu turcii, i se pare a vedea în pașnicul Prut un zbor de „flamingi rosi”. Mai autentic e murdarul otel ieșean, la care neglijența e în creștere de jos pînă la odăile călătorului și pe care se grăbește a-l părăsi. Cum se întîmplă să fie în oraș de dumineca mare, călătorul calcă pe verdeața și florile îngrămădite în biserici, unde slujba, făcută cu voie bună, îi place. La gară e haos, îngrămădire de samsari, speculă și conrupție.

În drumul spre București, oprire, silită, la Bărboși. Cu o diligență călătorul e dus la Focșani, cu casele albe curate în mijlocul grădinilor. Războiul nu se simte decît printr-un dezertor purtat pe străzi, cu lanțurile la mîni, – pretinde martorul nostru. Uitam pe ofițerul prusian von Liegnitz, care ar fi fost atașat de Moltke la persoana domnului nostru și care poruncea ca stăpîn în localitate[49].

Tot diligență duce mai departe, pînă la Buzău, de unde se ia din nou trenul pentru Ploiești. Bulevardul nu exista și casele mari încunjurau numai piața; se semnalează cea mai frumoasă clădire: o școală. Se descrie pitoresc și otelul în care se face popasul și noul aspect al orașului ocupat de cartierul general rusesc, pentru care trupe improvizate joacă în grădini (și o pariziană cu apucături ca pentru ocazie). Un portret bine făcut al marelui duce Nicolae poate interesa pe istoric, ca și acela al atașatului francez la Petersburg, colonelul Gaillard, care fusese la Calafat cu domnul, asistînd la bombardarea turcească și care laudă pe soldații noștri. Lîngă oraș voluntarii bulgari, în haină întunecată și cu crucea roșie la căciulă, purtînd stegulețele nației lor, se gătesc de luptă. Întîlnirea la gara din Ploiești a prințului rus cu stăpînitorul României e o pagină de istorie: pe Carol I scriitorul e gata a-l confunda cu „un fercheș (pétillant) căpitan de vînători de la Vincennes”. Marele duce, care asculta, „cu o indiferență mai mult sau mai puțin studiată” pe interlocutorul său, îi prezintă pe princesa Șacovscoi, bătrîna conducătoare a ambulanței lor rusești.

Bucureștii sînt descriși ca „unul din orașele cele mai plăcute din Europa, o adevărată oază în mijlocul unei civilizații relativ puțin înaintate”. Plac mai ales grădinile, care sînt pretutindeni, „bucolice”, în amestecul de modeste lucruri vechi și clădiri nouă: „cazărmi de închiriat cu cinci ori șese rînduri”. Șoseaua e plină de ruși călări, oțelele, restaurantele, grădinile, au în ele, zi și noapte, oaspeți buni platnici. […]

Între casele pe care le cercetează călătorul e a lui C.A. Rosetti, atunci și președinte al Camerei deputaților și primar. Se înfățișează plăcuta lui locuință și se descriu seratele de joi ale d-nei Rosetti, în care serate se lucrează, de femei îmbrăcate „național”, la scamă pentru răniți. În redacție, cu chipurile lui Mazzini și Garibaldi, purtînd dedicația, se discută în limba franceză. Din cei de față se zugrăvesc: Ion Brătianu, „frumos cap românesc de cugetător și de poet, vorbind totdeauna cu o elocvență naturală și găsind icoana caldă și bătătoare la ochi pentru a-și exprima ideile”, Eugeniu Stătescu, melancolic, colonelul Pilat, fost locotenent-colonel în armata lui Bourbaki, cu „bustul lui crotonian”, ba chiar Radu Mihai, prefect de poliție. Între străini, englezul Forbes, Villiers (de la Graphic), Boyle (de la Standard).

La București asistă Kohn-Abrest la sosirea țarului, în fața căruia la Iași se sinucisese un ofițer pe care el nu voise să-l grațieze. Francezului Guilloux, care conducea căile ferate, i se pusese în vedere împușcarea dacă nu va sta pe locomotivă între șofer și mecanic. Călătorul a văzut împodobirea cu un arc de triumf din partea elevilor școlii militare, pe atunci lîngă gară, a străzii Tîrgoviștii, prefăcută apoi în Calea Griviței. Podul Mogoșoaii era acoperit de verdeață și de flori. Ziua foarte frumoasă era prielnică mulțimii ce se primbla. Orașul i s-a părut francezului „foarte potrivit (avantageusement crée) pentru marile serbări publice”, sămănînd astfel „cu calitățile solemne ale Italiei, dar cu avantagiul unei mai mari libertăți (laisser-aller) și cordialități în expansiune”. Țarul, răspunzînd lui Rosetti, semnalat cu insistență de Ignatiev, îndreptase pe vorbitor, spunînd că a tras sabia numai pentru „națiile creștine din Orient”. Publicului i-a displăcut că domnul n-a stat în prima trăsură, unde făcuse loc doamnei, alături de țar, ci în a doua. Alexandru al II-lea, trist supt ploaia de flori, zîmbi numai o dată cînd ea se prefăcea, la casa lui Stătescu, într-un potop. Brătianu avu două accidente și de pe urma celui de-al doilea zăcu mult timp.

Se trece apoi la împrejurările războiului: bombardarea Giurgiului, unde populația e surprinsă la cafenele – călătorul se prezintă la fața locului și află pretutindeni distrugerea –, trecerea Dunării la Zimnicea – după ce povestitorul căutase pe țar la Alexandria –, luptele de la Siștov – unde află pe însuși Canini, „bătrîn confrate italian cu barba de fluviu albă, îmbrăcat în orice vreme cu un macferlan care ascundea pitoresc zdrențe foarte pitorești”[50].

Întors la București prin holdele aurite, pajiștile îmbielșugate și înaltul porumb verde, cu țerani din tablourile italiene ale lui Léopold Robert, Kohn-Abrest, are o audiență la baronul de Jomini, ajutorul lui Gorceacov. Aici se petrece: la Rașca, la „Dacia”, la „Union Suise”, la Moși, plin de samsari, pe cînd pașa de Nicopol, prizonier, debarcă din tren la Filaret.

Călare, corespondentul merge apoi spre Zimnicea, plin acum de sucursalele marilor magazine, de restaurante, de aventurieri, de falsificatori. Aici sosesc veștile de la Plevna. […] La Turnu-Măgurele întîlnește din nou pe Brătianu, care, instalat la prefectură, cerceta toate amănuntele cu cea mai mare grijă fără a înceta despre aceia de a conduce politica Principatului[51]. Don Carlos era acolo, foarte mult simpatizat de aliații noștri.

Un ultim drum e cu ofițerii ruși cari merg din București spre Moldova, în septembre, într-un moment cînd, la Buzău, la Brăila era frică de o invazie a turcilor. Galații par „morți”, portul fiind închis și negustorii străini plecați. La Brăila e liniște. Peste cît va zile se pare că ziaristul era la Corabia și asculta discursul lui Brătianu către ostașii ce treceau podul. Peste cîteva zile el vede cu admirație soldații noștri mergînd la asalt: „acești bieți țerani români cu bluzele lor uzate și căciuli cu pene de curcan, ei de cari s-a rîs atîta, au dovedit că știu să moară, dacă nu să învingă, și că e în adevăr sîngele vechilor daci care li curge în vine.” Și Canini asistă la luarea întîii redute de la Grivița[52]. Din douăzeci și opt de ofițeri de la 2 de Vînători rămaseră patru, la 5 dorobanți cinci sute douăzeci de soldați din o mie cinci sute optzeci. Davila e acolo cu ajutorul medical; soldații sufăr totul în tăcere, dorind doar să scrie acasă.

La apropierea iernii francezul părăsește capitala munteană, căreia-i prevestește prosperitate, cu dorința de a i se păstra caracterul pitoresc. Portretele simpatice ale lui Brătianu și Rosetti încheie cartea; al lui Kogălniceanu e mai bine schițat.

Mă opresc aici cu bibliografia franceză. Cărți ca ale d-lui Belessort sau aceea, superficială, a d-lui Léon Claretie, descrieri ca a d-lui Labbe (La vivante Roumanie), ca ale d-nei Noëlle Roger și ale soțului ei, profesorul Pittard, sînt prea nouă pentru a putea fi judecate într-o carte de cuprins istoric. Alte cărți care nu se află în țară vor fi analizate într-un suplement.

Un englez, W. Beatty-Kingston, autorul mai multor lucrări de politică, a venit din nou la 1874 în Principate pentru a cerceta, ca și francezul Desjardins, situația evreilor aici[53]. Era provocat de adresa comunității din Bacău către un coreligionar din Anglia, cu plîngere contra legii băuturilor și unei aspre aduceri la îndeplinire: ziarul Daily Telegraph dădu autorului, așezat atunci la Berlin, sarcina de a se informa personal asupra chestiei, care ajunsese de notorietate publică, mai ales că era deprins cu Principatele, destul (tolerably) de familiar cu limba românească și cunoscut personal bărbaților politici atunci la putere în București.

De fapt el fusese în țară, ori cel puțin în Moldova, pe care o află schimbată în bine, încă de la 1865. Nu mai era, spune el, o stare de lucruri ca „în secolul al XIV-lea”. Dar își amintea încă de drumurile rele, de hanurile mizerabile, de cîrciumile la drumul mare și părerea lui e și acuma că în ultimul timp al domniei lui Cuza Vodă eram un neam de sălbateci, cu o clasă dominantă incapabilă și fără patriotism, neavînd înainte nici un viitor.

Supt toate aceste raporturi, drumețul din 1874 are de ce să fie satisfăcut: trenurile punctuale și curate, Grand Hôtel, cu patron vienez, la București, Hugues și otel Concordia. Lăutarii îl distrează, și li reproduce cîte ceva din cîntece.

Situația politică supt regimul Lascăr Catargiu–Boierescu îl satisface tot așa de mult. Despre prinț nu aude decît laude. Crede că guvernul de la 1874 pregătea independența țerii.

Iar, în chestia evreiască, el constată vechea toleranță cu ceva bunăvoință mai mult, pentru a satisface dorințile Puterilor în această privință. I s-a spus numai că elementul imigrat e prea numeros. Evreii înșiși dezmint informațiile tendențioase cu privire la ei.

În carte se află și descrierea Sulinei, care i se pare un loc imposibil de locuit, a Țuicii, cu 20 000 de locuitori, în stradele căreia te primbli noaptea cu cavasul care duce înainte felinarul, a Bacăului, cu pavaj foarte bun și frumoasă înfățișare, a Romanului, unde elementul evreiesc i se înfățișează așa că s-ar speria, spune el, Londra, de dînșii, a lașului complect stăpînit de elementul care provocase ancheta, a Galaților, [refăcuți și împodobiți dar cu moldovenii, sau numai boieri sau numai iloți în țara lor. Și englezul scrie că-l urmărea acest gînd: „Dacă, din cele trei milioane și jumătate de londonezi, două milioane ar fi străini cu obiceiuri criticabile (objectionable), cari ar fi luat întregul negoț al capitalei în mînile lor, nu-mi închipuiesc că restul de un milion și jumătate i-ar privi cu simpatie”[54]. „Evreii în Moldo-Valahia desigur au motive de plîngere speciale, definite și serioase, care strigau tare pentru o răpede lecuire, dar mi s-a părut că viața țeranului român era o lungă jălanie (grievance)… Starea lui ar fi fost nesuferită pentru orice ființă mai puțin îndurătoare, blîndă (amiable) și smerită.”[55] Copiii lui se sting fără îngrijire; la un sat „dintre Ruginoasa și Roman” în 1874 mor de difterie, din șaizeci de copii, cinzeci și șapte[56]. Dar acestea sînt rele în curs de îndreptare, și autorului îi place a spune că progresul nostru întrece și pe al Rusiei, ca pavaj, lumină, administrație, armată și chiar grija de țeran în ultimii ani[57].

În Une course à Constantinopol vestitul ziarist de Blowitz, ducindu-se în Orient pentru a vedea de aproape cum se caută a se rezolva vechea și poate eterna problemă a Orientului, a trecut și pe la noi.

Cartea e tipărită la 1884 și plecarea în acele vagoane paturi, care erau atunci o inovație și pentru inaugurarea cărora de la Paris la Constantinopol se pofteau oaspeți ca acesta, pare a se fi făcut ceva înainte de această dată. În trenul spre București e pe aceeași listă de invitați o întreagă societate în care și distinsul povestitor care a fost Edmond Abouth, și el descriitor, din fugă, și cu acest prilej, al țerii noastre.

Locuri cari îi par banale între Timișoara și Caransebeș. Porumbiști veștede, bălți înverzite, noroi frămîntat de căruțe. Apoi muntele apare și rîul ce se zbate în văile lui. E ca pe la Aar și Reuss, scrie cunoscătorul peisagiilor Germaniei apusene. O limbă latină apare pe firme de la Vîrciorova încoace. Asupra distanței pînă la București nimic. Dar capitala noastră îl interesează pe călător, prin contrastele ce cuprinde.

„Capitala în naștere a unui regat care se naște.” În birjă, pe Calea Griviței, încă suburbie sărăcăcioasă. Și în centru, Palatul pare meschin, cu toate reparațiile. Dar orașul e viu și tînăr. Spre Sinaia. Șes monoton. La Ploiești gara plină de costume interesante. Soldații fac exerciții în apropiere: oaste nouă. Radowitz, fost consul la noi, spusese lui Blowitz că regele, odinioară, la sfîrșitul unei inspecții nereușite, plînsese în toată forma. […]

Sinaia-i pare drumețului un colț proaspăt și vesel. Tocmai în ziua aceea se inaugura castelul Peleș și C.A. Rosetti se întorcea de acolo în frac. Poftiți la palat, cu tot halul în care se aflau, cei douăzeci de călători află pe rege în mare uniformă, vorbind cu Grigore Sturdza, într-o societate compusă din D.A. Sturdza, care ar fi avut în ziua aceea o „fizionomie afabilă și zîmbitoare”, generalul Fălcoianu, colonelul Candiano Popescu, Gheorghe Chițu și Alecsandri.

În port românesc, regina e între domnișoarele de onoare, îmbrăcate ca și dînsa. Cetitor al „Cugetărilor” înaltei doamne, de Blowitz vorbește cu dînsa de literatură și artă și află că acest port e impus. Regele-i spune că la congresul din Berlin oaspetele a putut vedea pe delegații români, că numele lui i-a fost pomenit de Catargiu (Callimachi-Catargi) și că, dealtfel, marele ziarist e decorat cu Steaua României.

Cu acest prilej de Blowitz își amintește că a asistat cu C.A. Rosetti, în Paris, la îngroparea fostului ministru român în Franța: ar fi murit de supărare pentru că fusese atacat și dizgrațiat.

Felicitat pentru Dobrogea, regele spune cuvinte adînci: „Fără îndoială în el însuși acest schimb ar putea să pară acceptabil. Dar, în principiu, nu pot admite această teorie a schimburilor cînd e vorba de teritorii și naționalități. Nu dai numai pămînturi, ci suflete pe care credeai că le-ai cîștigat și le cedezi. Nu totdeauna e un tîrg frumos. Dar, fiindcă se făcuse din aceasta o chestie de sentiment, discuția ajungea fără folos. Numai, de fapt, nu-s două porturile ce am căpătat, ci numai unul: Chiustenge. Însă trebuie să cheltuim douăzeci de milioane și să întrebuințăm cinci ani pentru ca să iasă roade din aceasta; avem nevoie de zece ani de pace ca să ajungem la acest țel. Cum vezi, acest dar nu e fără preocupații.”

De Blowitz spune că acei zece ani sînt garantați de Bismark și că în țară alegerile pe patru categorii-colegii nu pot da surprinderi. Regele, înainte de a încheia, observă că sînt patru clase și că nu pot fi mulțăminte toate în același timp.

După vizitarea castelului, se cîntă și arii naționale, regele dă semnalul aplauzelor. Ceaiul se oferă călătorului de d-ra Teodori. Regele reia convorbirea, pentru ca să arate ce greu și-a clădit „casa” de locuință, dar ce mulțămit e de consolidarea țerii, cu o armată asupra căreia, în orice împrejurări, nu s-ar putea trece. Demonstrațiile de la Paris contra regelui Spaniei dau prilejul ca suveranul să spuie că Alfons al XII-lea nu era vinovat pentru că împăratul german îi dăduse un regiment în provinciile luate de la Franța în 1871 și că, oricum, asemenea scene „nu vor face mai dese vizitele suveranilor la Paris”. Și întîlnirea lui Gladstone cu țarul la Copenhaga-i pare un act contra Germaniei și el lasă a se înțelege aceasta.

Prin Giurgiu, după o luptă cu hamalii „bărbați”, adecă bărboși, se trece la Rusciuc.

Charles Bizot publică în 1886 la Paris un volum de călătorii intitulat Grèce, Turquie (sic), Danube.

E vorba iarăși de un ziarist, de unul care a fost însărcinat de două publicații, Le Siècle și Le Gagne-Petit, să întreprindă în Orient drumuri care nu erau noi pentru dînsul. Dealtfel, ziaristul era și un erudit, ca unul care făcuse studii de antichități elenice la școala franceză din Atena. Astfel el putea scrie înduioșat că „de aproape patruzeci și cinci de ani și-a umplut din nou ochii de lumina care acum în curînd douăzeci de ani îi îmbătase”.

Călătoria se face, în 1885, pe mare, drept la Atena. Aici tot ce privește vremea veche îl încîntă fără să caute însă priveliști contemporane. Regretă pe palicarul care nu știe ce face, dar se vede cîtă-i ziulica de mare, și aruncă oarecare considerații asupa certelor de partide, cu demarhii lor, „oameni cari fac afacerile tuturora, la cari toți se adresează, ori de e un proces de susținut, ori un loc de căpătat, o lămurire de cerut, o scrisoare de scris”. Bizot cercetează urmele vechilor cetăți și se abate și prin insulele Ionice vecine. E dintre aceia cari merg cu ochii deschiși asupra vremii lor și-și dau seama că „e bine să ai religia antichității, dar superstiția ei, nu”.

Pitorescul: străzi desfundate, cîni răpănoși, hamali cruzi, ulemale cu turbane verzi, femei cu iașmac îi lovesc privirile la Constantinopol. Iubitorului de lucruri elenice, moscheile noi, vechile urme bizantine nu-i plac: lucruri enorme și grele. Bazarul îl ocupă mai mult decît Sfînta Sofia. Cu totul altfel în vechea capitală a osmanlîilor, la Brusa, unde-l farmecă faianțele vechi, asemenea în strălucirea lor cu safirul și smaragdul, părînd a fi inspirate, în reflectele lor minunate, de apele schimbătoare ale mării vecine.

De români e vorba întîi la discuția asupra succesiunii turcești, atît de felurit scontată. Drepturile românești i se par scăzute prin puținul număr al reprezintanților rasei noastre în Balcani și prin așezarea pe malul stîng dunărean a centrului rasei noastre. Bulgarii îi apar ca „prea aspri și prea puțin civilizați, pentru ca într-un veac ca acesta să fie candidați serioși la hegemonie”.

Dacă ar fi putut gîci că va veni îndată alt veac în care asprimea, brutalitatea, între popoare, ca și între oameni, va fi principala virtute…

La noi vine tot pe mare. Cînd trece Dunărea „murdară”, „galbenă, măcar ca Tibrul la Roma”, de la Rusciuc la Giurgiu, află un mal „cu totul plin de viață, verde, primitor”. „Pretutindeni copaci frumoși, livezi voioase, lanuri de porumb îmbielșugate, un șes cît cuprind ochii și de o minunată rodire. Aici, natura e amica omului și nu, ca dincolo, dușmana lui.”

Fără tovarășul său, pictorul, foarte cunoscut pe urmă, Fournier, care se grăbește spre Apus, – Bizot vine la București, al cărui nume îi pare, și lui, că are o semnificație de bucurie. Descopere orașului „aere de capitală” cu străzi largi, case bine aliniate, tramvaie care aleargă în toate părțile, birjari turbați, teatru frumos, magazine chipoase, cafenele luxoase, multe clădiri noi, abia sfîrșite și altele în lucru, otele monumentale după Louvre și „Grand-Hôtel”. Așa era atunci… Dar, cu tot desprețul pentru Orient al celor de aici, prețuri mai sărate ca oriunde în aceste pretențioase oțele.

Nu pricepe bisericile: „două, trei”, și „bizantine, moderne”. N-a fost dus unde trebuie, cum se face și acum. Priveliște din Dealul Mitropoliei. Lipsă de lucruri interesante.

În drumul spre Sinaia, natura-l prinde încă din mers.

Grîu slab, admirabile porumburi: „nicăirea n-a văzut așa ceva”. „Pretutindeni la țară bărbați, femei la cîmp: tot poporul ăsta pare harnic, și ce viață grea! Bărbați și femei, în țara aceasta, tot omul din popor nu mănîncă decît mămăligă rău făcută și puțin hrănitoare, cu cîteva cepi”. Băutură, scrie francezul, – apă.

Viile de supt munte îl farmecă: vinul lor ușor e cumpărat și pentru Franța. Muntele i se pare zîmbitor și el. „O mică Elveție.”

Invitat la regele Carol, regina Elisabeta i se înfățișează „foarte amabilă, simplă, toute charmante”: „m-am supus farmecului ei, cu toți ceilalți”. Nu uită cugetările ei din La Nouvelle Revue. Regele e „un om inteligent, foarte lămurit asupra tuturor lucrurilor în Europa, un spirit real (juste)”.

Viitorul nostru scriitorul nu-l judecă prea senin. Din Apus, am luat „mai curînd viciile decît calitățile”. Sîntem și la loc rău. Și avem cu ce ispiti, pe dușmani, cari nu lipsesc…

Întîmplarea-mi scoate înainte o curioasă carte tipărită la Buenos Aires în 1890 și cuprinzînd un itinerariu pentru călătorul care dorea să cunoască lumea întragă.

El libro del viajero e redactat de un cetățean argentin cu nume italian, Antonio B. Massioti, care nu uită a-și pune și chipul.

Un întreg capitol privește România, și mi se pare că nu e fără interes să se arăte cum eram priviți acum aproape o jumătate de veac în capitala depărtatului stat sud-american.

„România”, se spune la început, „intră în categoria țerilor care au mult de văzut și puțin de admirat”.

Massioti, care a fost însuși la noi, venind prin Ungheni, își descrie călătoria, ceea ce dă informațiunilor sale o valoare personală.

Cîmpul moldovenesc îi face impresia „pampaselor” lui de acasă, a căror monotonie e întreruptă însă de prelungirile Carpaților. Cîmp deci și dealuri pornite din munte, aceasta deosebește peisagiul românesc.

La Iași, „mic oraș de mediocră importanță”, Trei Ierarhii restaurați îi par o zidire nouă, ale cării „baso-reliefuri” capricioase nu-l încîntă prea mult. Încunjurimile-i par mai interesante.

În drum un tînăr face discursuri în care călătorul e lovit de necontenita repetare a cuvîntului de „român”, întovărășit totdeauna de nesfirșite aplauze.

I-a fost dat argentinului să cunoască pe cetățeanul nostru, care pe atunci era burghez și naționalist.

Dealtfel părerea omului nostru e că sîntem „rasa cea mai eteroclită din lume” în formația căreia intră „pelasgi (sic), daci, greci, romani, israeliți, bulgari și în special slavi”. Limba, obiceiurile nu-i dovedesc latinitatea noastră: între ruși, cu teoriile lor slave, și ai noștri, latini fără îndoială, înțelepciunea lui crede că trebuie să ție drumul de mijloc, care însă are neajunsuri că de obicei nu e pavat.

Deosebind „colorile” Bucureștilor, călătorul ajunge răpede la concluzia că, deși „unul din orașele cele mai amuzante din Orientul Europei, nu oferă nimic vrednic de o mențiune specială”. Între edificiile „fără nimic particular”, el pune, neuitînd, în paranteze, „coloarea”, care s-a impus atenției lui, Mitropolia, biserica Radu Vodă, Curtea Veche, apoi Palatul Regal, cel de la Cotroceni, Universitatea și Teatrul Național. Dîmbovița, mai puțin scîrboasă ca astăzi, îi dă prilejul să citeze cunoscutele versuri despre dînsa, total inaplicabile azi, cînd o picătură din apa ei ar trimite pe un uriaș în altă lume, și el descopere că ele au un sunet spaniol.

La Șosea, vede, firește, și atunci „muchas mujeres hermosas”, „multe femei frumoase”, dar descopere repede că tenul de „cambalinas”, de „păpuși”, e datorit unei migăloase operații tehnice cu alb și roșu.

Mai favorabil e populației evreiești din capitală. Foarte veche, ea a adus o influență a limbii spaniole, așa de mare că ar vorbi-o și „pretinsa rasă românească”. Această influență a… evreilor spanioli s-ar vedea și într-o veche operă literară, „Cuvîntările arhiepiscopului Ghenadie publicate în idioma națională la sfîrșitul veacului al XV-lea”.

Scrierile reginei Elisabeta, răspîndite, scrie el, în toată lumea și din cauza coroanei ce poartă poeta, îl îndeamnă să vorbească mai pe larg de dînsa. Massioti pare a fi un critic literar de profesie, căci iată în ce chip cată să fixeze valoarea acestor scrieri: „Carmen Sylva nu e o George Sand, încă mai puțin o Madame de Staël, nici o Ouida, nici o Pardo Bazan; și, cu toate că modestia ei literară ar putea s-o așeze alături de Maria del Pilar Sinués” – cine o mai fi și aceea… –, „se deosebește cu totul de dînsa prin energia deseori vehementă a cugetărilor ei, precum și printr-o oarecare asprime psihologică, proprie persoanelor care au suferit mari nedreptăți”.

Intră și în observații de amănunte, arătînd că bucata cutare, tratată cu artă, ar fi putut da, în loc de „un zîmbet melancolic”, „lacrămi de simpatie dureroase”. Amănuntele predomină, în locul acelei „seninătăți în stare să disece pasiunile cu mînă de anatomist și să le prezinte prin laturea cea mai artistică”. Bogăția acestora, cugetările asupra vieții sînt relevate, menționîndu-se în românește titlurile a trei schițe. Popularitatea reginei i se pare dovedită prin frescele de la Trei Ierarhi, autorul neștiind care sînt drepturile ctitorilor.

Cu atîtea impresii de la noi, oaspetele de departe trece în Bulgaria, cu un atenian care-i ține de urît în noile și mult mai grelele peripeții. În drum i se povestesc toate luptele din jurul Plevnei. Bulgarii, și mai puțin fericiți decît noi, trebuie să se mulțămească cu atîta.

În altă parte a lucrării se dau știri geografice și artistice așa și așa, calificîndu-se totalul naturii noastre de „pitoresc și încîntător”. La amintirile proprii adauge femeile, lindas mujeres, strașnic văpsite, de la grădinile de vară, Rașca și Stavri. Își amintește de Academie, de grădina Bibescu, de Domnița Bălașa și de Stavropoleos.

„În rezumat, Bucureștii sînt un oraș în care e puțin de văzut, dar care oferă un stadiu interesant de trecere de la civilizația apuseană la cea răsăriteană a Europei, în același timp cu un centru de diversiuni care seduc în acele regiuni.

Cel mult călătorul va întîlni mai mult confort în capitala României decît în țerile care o încunjură, mai ales spre sud.”

Atît crede el că ni-ar putea ajunge.

Călătorul olandez Kuyper a străbătut, într-o călătorie în jurul lumii, și țerile noastre[58].

După ce a văzut fortificațiile, J. Lahovary, atunci ministru de domenii, duce la țară pe vizitatorul olandez de supt regele Carol. A cercetat și sate moldovenești. Țeranii i se par puternici, sobri, „trăind în propriul lor cerc restrîns”. Privirea lui e simplă; străinul e primit bine; dacă se recunoaște gustul artistic al săteanului, i se produce o vădită bucurie. Sărăcia căsuțelor e înviorată de bielșugul lucrurilor țesute. Se descrie stilul acestor locuințe. Se relevează „icoana pe păreți și florile în fereastră”, care însuflețesc și încălzesc sălașul plugarului. „Nu poți călca un astfel de prag fără respect pentru energia unei femei ca aceasta, care lucrează greu la cîmp, e o mamă plină de îngrijire pentru copiii ei, țese mai mult ea singură îmbrăcămintea alor săi și mai află și vreme și gust pentru ca să facă a înflori o asemenea industrie casnică și pentru folosul gospodăriei sale.” Moravurile sînt în general curate (copiii naturali la orașe în 1902 18%, la sate abia 7%; în 1893 5%). Satele merg la biserică, de obicei mizeră și cu o preoțime înapoiată.

Se condamnă aspru marea proprietate care arendează. Nu se uită arendașii evrei, cu Mochi Fișer în frunte, stăpîn pe un „regat de arendă”. Dependența strictă a țeranilor de acest sistem e energic scoasă la lumină.

I se pare călătorului că din motive sociale producția la pogon a scăzut, ajungînd de la 30 hectolitri pe pogon la 15. Camătă, mai ales cea evreiască, înlănțuiește pe muncitorul agricol. În Moldova numai se face plata în bani, dar și acolo doar o dată pe an, pentru a nu slăbi lanțul. O „jacquerie (o răscoală agrară) amenință”, spune profetic dr. Kuyper, care adaugă: „cu cît mai răpede izbutește guvernul să ducă problema la o soluție, cu atît mai bine va putea asigura viitorul țerii”. Și totuși, cu o populație agricolă de 86%, 5 milioane de hectare sînt în lucru și grînele reprezintă 77% din export. Restul e „surogat”, exportul de vite fiind paralizat. De aceea trebuie o deosebită înțelepciune în acest domeniu, țiindu-se samă și de anii răi: „în o sută de ani s-au socotit trei foarte secetoși, 58 secetoși, numai 15 cu bielșug mare de ploaie și nu mai mult ca 24 normali”.

O îndreptare o merită țeranul prin trecutul său și prin simțul său de frumuseță. „Îmbrăcămintea vădește un ideal de înalt simț și gust.”

Se pomenește de socialismul la țară și prin învățători, dar țeranii nu prea manifestă aplecare spre politică. Se votează prost și mai ales pentru guvern. „Nu politica, ci starea socială e pentru moment problema, dar poate fi și politica.”

Mergînd spre Ungheni, călătorul vede Iașii. I se pare că aici e mai mult „tip național” decît la București… Îi place Copoul, caracterul solemn pe care-l dau cele 40 de biserici. Decăderea, părăsirea orașului de clasa superioară le atribuie surplusului de populație evreiască. Cîteva cuvinte și despre Argeș.

Urmează știri despre domnia lui Carol I și despre ajutătorii operei regelui. Se laudă „voința de fier” și „simțul de datorie”, „seriozitatea practică”, „liniștea” în haos care disting pe suveran. Încă o dată se notează amestecul în acest suflet al elementelor germanice cu cele latine. E un „saevis tranquillus in undis”, „calm în mijlocul valurilor turbate”. O expunere a trecutului se pare necesară scriitorului pentru a pune în lumină distinsa figură regală. Se găsește o asămănare între întîiul parlament al noii domnii și Duma rusească. Democrația abstractă, de imitație pariziană, e aspru criticată. „Studenții cari duceau și mai departe aceste teorii exagerate se așezau, ca acum în Rusia, în aceste agitații politice, necontenit în frunte.” Autorul știe și ce însemnau în tulburări cetățenii din suburbii.

În opera regelui se relevă mai întîi crearea unei armate a cării compunere se înfățișează în amănunte. I se pare olandezului că această forță de apărare costă „fabulos” de ieftin. Se putea scrie atunci: „armata nu se amestecă în politică”.

Școala rurală e prezintată apoi. Ea nu e încă mulțămitoare, 80% sînt analfabeți. Jumătate din copii rămîn afară din școală. Totuși, la 4 796 de școli ale Olandei, avem 4 346; proporția în numărul învățătorilor e însă cu totul alta: Olanda 26114, România 6 671; și mai deosebită a școlarilor, Olanda: 829 587, România 380 000. La noi 3 000 de școli au un singur învățător, 552 doi, și 170 mai mulți. Bugetul e de 20 de milioane.

Privirea asupra culturii superioare e evident defectuoasă; nu se insită asupra ei. Se socot 29 000 de elevi la 2 400 de profesori ai școlilor secundare; la universități 5 000 de studenți la 130 de profesori.

Un paragraf e închinat finanțelor, cu o privire la trecut. Se vorbește și despre căile de comunicație. În 1902 România ajunge la export suma de 375 de milioane de franci. Olanda are o cifră de import din România care, de la 59 de milioane de tone în 1899, scade la 12 milioane în 1903, dar în preț 3½ milioane de franci. În 1902 industria mică ocupă 100 000 de persoane, cea mare 40 000, puterea era de 46 033 de cai, capitalul de 250 de milioane de franci; 120 de milioane de materie primă era prelucrată în 230 de milioane de fabricate. Se dau știri despre creșterea vitelor, despre păduri, barbar prădate, despre metale și cărbuni, despre sare și petrol (export în 1903 la 81 de milioane din producția totală de 324, care ajunge la 68½ în 1903, exportul ridicîndu-se la 212 milioane).

„Păcat numai că România n-are însăși capital să exploateze bogatele ei puțuri de petrol!”

Zahărul, tutunul sînt prezintate la sfîrșit. Nu se uită băuturile spirtoase: 6 769 de cîrciumi la orașe, 13 368 la țară.

Bugetul e tratat la o parte pe capitole. Urmează mecanismul constituțional. Parlamentarismul e de suprafață.

Regele cedează curentelor populare din stradă. Alegerile se falsifică. Situația religioasă e arătată în cifre. Serviciul în oraș i se pare foarte impresionant. Dar lumea vine puțină la biserică.

La partide se constată că puterea boierilor a fost distrusă. Liberalii au de o bucată de vreme o aripă înaintată (foști socialiști). La junimiști dr. Kuyper vorbește de „genialul” Carp. Se face statistica pe profesiune parlamentarilor: în cameră 76 advocați, 27 literați, 7 medici, 9 ingineri, 6 foști militari, 58 proprietari și negustori; la senat: 27 advocați, 19 profesori, 15 medici, 3 ingineri, 7 foști militari, 39 proprietari.

Datat l-iu ianuar 1907, capitolul se mîntuie cu călduroase urări făcute țerii unde a găsit „o curte nie internațională care l-a copleșit”.

Ca o carte de călătorii poate fi privită frumoasa Țara mea (My country; și în franțuzește; partea a doua întîi românește, apoi englezește), a reginei Maria: viziuni de sate, de mănăstiri, de castele și orașe, dar mai ales de drumuri, cu toată poezia vagabondagiului. Volumul, din 1922, al d-lui Marcel Gillard (La Roumanie Nouvelle) e un model de observație nepreocupată. Note ale d-lui de Maneville, fost ministru al Franciei în România, publicate de revista Paris-Bucarest, au dat însemnări prețioase, pline de înțelegere pentru țeranii hațegani cu grai ca de provențali și față ca de războinici ai lui Vercingetorix ori ca de chouani bretoni din vremea Revoluției franceze, sau pentru sprintenele femei desculțe ale Olteniei cu „umblet de zeițe”, țiind grațios pe creștet, ca portughezele de la Coimbra, coșurile pline: i se pare a vedea fete din Bordeaux ori, mai bine, din Arles. Sentimentele de ură ale unora din stăpînii răsturnați ai Ardealului sînt notate în margine[59].

Ar fi prea lung să analizăm aici cartea despre noi a polonului Dunin-Borkowski, care dă mai mult memorii din vremea lui Cuza[60]. Ar fi de cercetat, în sfîrșit, cartea lui Alexandru Urmösy, în căutarea ungurilor de dincoace, carte apărută, la Cluj, în 1884. La Cîmpina el află o colonie de o sută cinzeci de meșteri zidari și lăcătuși cari-i cer rugăciuni scrise; nu cutează a le cînta, ca să nu rîdă românii. La Craiova crede că află doi husari la poarta unor boieri, cari deci trebuie să fie unguri. La București e o biserică luterană, una catolică și una calvină[61].

Note[modifică]

  1. P. 5.
  2. Ibid., p. 10.
  3. Ibid., p. 37.
  4. Ibid., p. 38-9.
  5. Ibid., p. 40.
  6. Descrierea căruței de poștă e cea obișnuită (p. 53–4): casele de popas sînt colibe ori grajduri acoperite cu „crengi”.
  7. Ibid., p. 50-2.
  8. Ibid., p. 57-8.
  9. Ibid., 50-1.
  10. Ibid., p. 58 – 9. Cf. această apreciere a vicontelui Alexis de Valon, Une année dans le Levant, ed. a 2-a, Paris 1850, p. 236: „Du reste la haute société de Bucarest, autant que j’çn ai pu juger à Mehadia, vit tout à fait à la française, parle français et suit nos modes comme nos usages. Elle n’a guère d’autre littérature que nos feuilletons”.
  11. N’ayant point à redouter notre puissance militaire, ni à se garantir de notre absorption politique, les Principautés ont compté sur la bienveillance de la France, sur le concours généreux de son gouvernement, sur les publications amicales de la presse périodique de Paris; p. 60.
  12. Ces descendants des colons de Trajan, ces Roumains, nos frères, nous les avons trop longtemps oubliés, à la distance où ils se trouvent de la France; avec la diversité de culte et de langue, nous ne nous sommes point assez occupés d’eux; p. 76.
  13. Ibid., p. 55-6.
  14. „Que l’union des Principautés, qui serait pour elles un gage nouveau de sécurité et d’indépendance extérieure, et pour les populations un élément fécond de prospérité, n’a rien qui ne soit complètement d’accord avec les droits de suzeraineté actuellement exercés par la Sublime Porte à l’égard des Provinces Danubiennes” (p. 71). Se citează și acele studii din Constitutionnel ale lui Amédée de Céséna care ar merita să fie dezgropate din vechea colecție a ziarului.
  15. P. 51.
  16. P. 64.
  17. P. 55.
  18. P. 73-7.
  19. Citația din gazeta lui Asachi pentru o vizită a ei la pensionul ieșean al Elisei Enders; p. 65, nota 1.
  20. P. 65-6, 76.
  21. P. 77. Ce n’est pas lui qui trompera l’attente, du peuple généraux à l’avenir duquel il associerait la perpétuité d’une dynastie où le nom essentiellement indigèn.e de Conaki primerait celui de Vogoridès. Dans cette dynastie, j’ose l’affirmer, la suzeraineté paternelle de la Turquie et le patronnage désintéressé de la France trouveront toujours des souverains reconnaissants et dévoués, dont la casque roumain brillerait en cas de guerre à côté des aigles de Napoléon et du croissant des Osmanlis; p. 80.
  22. M. Cousa, jeune Moldave, d’un grand mérite, qui a fait son éducation à Paris au Collège Stanislas, et qui a parfaitement profité des leçons de ses maîtres, ainsi que du mouvement intellectuel de la Franco, venait d’être nommé depuis peu, par le prince Conaki-Vogoridès, Caimacam de la Moldavie, aux. fonctions de préfet de Galacz. Administrateur intelligent et dévoué, homme d’initiative, plein de patriotisme, M. Cousa s’est identifié au développement de Galacz et à la prospérité de la Moldavie. C’est dignement répondre à la confiance du prince Conaki-Vogoridès; p. 46–7.
  23. ” etc. P. Poni îi atrăgea atenția asupra faptului că Doze, pe care l-a cunoscut, ca și pe Caussin, a fost prof’ sor în familia cunoscutului scriitor Albineț, și că a murit, de relativ puțin timp, în țară.
  24. Pe larg în broșura mea Un martur străin al păcatelor noastre, Vălenii de Munte.
  25. De Paris, à l’Ile des Serpents, Paris, 1868. Cf. Nestor Urechiă, în Propilee literare, II, p. 14.
  26. P. 17.
  27. P. 66.
  28. P. 196.
  29. P. 270.
  30. Se recomandă „raportul lui, apărut la București, în chiar acest an, și Călăuza pe Dunăre, din 1863” a maiorului Papazoglu. Scriitorul cunoaște și pe Vaillant și Istoria franceză a lui Kogălniceanu.
  31. P. 37-8.
  32. Je n’ai vu nulle part l’affinité des races se manifester d’une manière aussi frappante que chez les Roumains. Placés si loin de la France, entourés de gouvernements étrangers ou même hostiles aux idées françaises, ils ont pour nous une sympathie qui n’a d’égale que leur aversion pour la race allemande… Pour qui a habité quelque temps la Roumanie il est évident qu’il y a au fond de cet attachement profond et sincère autre chose que de la reconnaissance ou même de l’intérêt: la similitude des origines et des caractères l’explique d’une manière plus naturelle et plus vraie; p. 24.
  33. A small collection of wretched mud-huts with the minaret of a mosque sticking up from the midst; p. 21.
  34. P. 46 și 288 și urm.
  35. P. 304.
  36. Notele, inedite, au fost traduse de generalul R. Rosetti, în An. Ac. Rom., seria III, VIII, mem. 9 (1928).
  37. En este momento llega à mis oidos el sonido de los clarines turcos que tocan retreta, y sus estridentes acordes atraviesan el Danubio. Singular música para un oido europeo! La 9 mai știri din București, fără însemnătate.
  38. Dicididamente los Rumanos se proponen salir à la conquista de laureles: andan tan belicosos que no hay quien los sujete.
  39. Como todos los ejércitos de formacion muy reciente, el ejército rumano ofrece materia larga à la critica: sin embargo de haber progresado bastante de dos años à esta parte, con especialidad en las clases de oficiales, à los que no puede reprocharse más que el cuidar si es no es demasiado de su persona. Los soldados son de buena presencia, vigorosos, sobrios y disciplinados. El armamento deja algo que desear, especialmente el de las réservas y milicias, que por lo general se compone de fusiles de piston.
  40. Entre rumanos y bùlgaros existe tal vez tanto antagonismo como entre rumanos y turcos.
  41. El jardin, iluminado espléndidamente, presentaba un aspecto soberbio, estaba lleno de bote en bote. La orquesta del teatro de la Opera ejecutó admirablemente aîgunas piezas. Su director, el Alemán Ch. Wiest, tocó al violin, con acompañamiento de piano, dos composiciones deliciosas.
  42. Como en Madrid es clasico San Antonio de la Florida, Filaret es clásico en Bucharest. Encuéntrase alli establecida una feria permanente chamada fuente monumental, un agua que es la mejor de toda la comarca. Las gentes van à beberla, excitândose la sed con rajat, dulce turco hecho de almidón, azúcar y almendras. En la actualidad las vastas praderas del valle sirven de estaeión à miliares de carretas de transporte.
  43. Hay que convenir en que aquel ejército va bien vestido y mejor equipado.
  44. Sus caballos son bajos y nervudos como los de los Cosacos.
  45. Un hombre algo simpático, de fisonomía dulce aunque no enérgica, estatura regular, barba negra y poblada… Es un hombre con ambición, muy buena fé y mejores deseos. Tiene un espíritu avanzado. Quisiera ir siempre más allá de lo que las circunstancias reclaman… El príncipe Cárlos, una vez declarada la independencia de su pais adoptivo, hace méritos por ganar la corona de rey que está llamado á ceñir en breve, si las cosas no toman un mal rumbo.
  46. La confianza en el, triunfo es grande. Algunos batallones rumanos, al pasar hoy
  47. El efecto moral producido en el ánimo de las tropas rumanas por las últimas operaciones es excelente. Esos soldados bisonos créense ya soldados aguerridos y arden en deseos de gloria militar. Todo el mundo está conteste en que el ejército rumano sabe batirse. La sangre vertida no ha sido pues estéril. Bien decía el coronei Candiano Sergio en el discurso que pronunció en Turna Magurella sobre la tumba del malogrado capitan Bogdan: „Debemos compadecernos del bravo Bogdan, camaradas? No, porque no es de llorar quien verte su sangre por la restauration y la gloria de su pais. Reposa pues en paz, amigo mío; tu has hecho valientemente tu deber”.
  48. Estos actos aislados de cobardia han producido honda indignation en el pecho de todos los buenos patriotas.
  49. El a publicat o lucrare militară care tratează și despre războiul nostru. V. Iorga, Războiul pentru independență.
  50. P. 174-5.
  51. P. 236.
  52. P. 283.
  53. A Wanderers notes, Chapman și Hall, 1888.
  54. P. 53.
  55. P. 59.
  56. P. 60.
  57. P. 62.
  58. Titlul cărții nu-l mai pot da. Revista Gloria României n-a publicat, din greșeală, prima parte. Exemplarul pe care l-am întrebuințat a fost restituit anticarului Iuliu Pach. Kuyper a străbătut multe țeri.
  59. Cf. romanul baronesei Orczy, Pimpernel and Rosemary. O dare de samă de V. Bogrea, în Transilvania, LVI, p. 305 și urm.
  60. V. Sămănătorul, IV.
  61. Și în de Gerando, la Transylvanie, p. 183 și urm. Cf. pentru Dunin, Iorga, Polonais et Roumains, București, 1921.