Istoria românilor prin călători/Călători mai noi prin Ardeal

Jump to navigation Jump to search
III. Călători în epoca de critică Istoria românilor prin călători de Nicolae Iorga
IV. Călători mai noi prin Ardeal


Pe cînd oameni ca Vaillant și Colson, ori ca germanul de Kotzebue, care dă însă „schițe” literare și „tablouri” (Aus der Moldau, Lipsca, 1860), petreceau cîtva timp din viața lor în Principate, lămurindu-se asupra rosturilor și aspirațiilor poporului românesc de acolo, ca și asupra condițiilor materiale de viață, puțini apuseni mai trec prin Ardeal, pînă la turiști din ultimele timpuri, pentru a culege, între altele știri, și cîte ceva despre românii din părțile acelea.

Între călătorii prin Ardeal trebuie să se așeze acum și acel doctor Dominic Atanasie (sic) Guillaume care a cercetat țara prin 1812–26 și ale cărui însemnări, de literatură, cam lățoasă, le-a tradus d. G. Bogdan-Duică în Transilvania pe 1928 (n-l 6).

Îl interesează pe acest martir al Revoluției franceze, venit pentru administrarea de păduri menite a-l face, cum zice însuși, cel mai bun cunoscător al poporului, și pentru lucrări hidraulice, preotul neunit românesc, un țeran ca toți ceilalți, în port și îndeletnicire, țeranul de o nesfîrșită evlavie simplă, de o adîncă înțelepciune patriarcală pe care, în ciuda înștiințărilor de la Viena despre „hoții de valahi”, l-a căutat pînă și în cărbunăriile muntelui, ascultînd povestea pedepsei lui Dumnezeu pentru cei ce-i recunosc binefacerile. „Senin, vesel și rîzător, vorbăreț, harnic pentru sine, glumeț, cheltuitor, dușman al ordinii impuse, ca la oaste, dar închinător al poruncilor împăratului”, s-a înfățișat românul și ca pădurar neplătit de opt luni și ca țeran fără lucru din părțile Hațegului, bun de muncă, dacă nu și oricînd bun de cuvînt[1].

Ducele de Ragusa, Marmont, a străbătut teritoriile românești de supt coroana Sf. Ștefan la 1834[2], mergînd spre Rusia de sud. În cale se oprește în castelele nobililor unguri, ca Ludovic Károlyi, interesîndu-se la herghelii, la cirezi și la agricultură. La Timișoara vede cele zece bastioane ale cetății; la Caransebeș prețuiește pe grăniceri, descriindu-li, cu competență, pe larg, organizarea. Țiganii aurari îi ies mai departe în drum. Orșova e numai „un tîrg foarte păcătos, dar menit să se dezvolte” din cauza negoțului cu Turcia. La Mehadia vin boieri luxoși din principatul vecin.

În Ardeal se dau note asupra ruinelor Sarmisagetuzei; de la Hațeg, vizitatorul trece la Deva, la castelul din Inidoara al Huniazilor. La Sibiiu e primit de arhiducele guvernator. La Alba Iulia avem descrierea cetății. Se cercetează și minele de la Zlatna. Apoi ducele se urcă pînă la Turda, de unde trece la Cluj, unde e primit de guvernatorul civil Iosika[3]. Dejul, Bistrița sînt cercetate pe urmă, prin locuri sărace.

Statistica ce i se dă înseamnă 250 000 de unguri, un milion de români, 5–600 000 de germani, 150 000 de secui și 120 000 de armeni [4].

În Bucovina,unde se trece pe la Iacobeni, capitala (cu 8 000 de locuitori) e descrisă ca fără interes. De aici se deschide, printr-o lature de Basarabie (pe la Lipcani și Călărași, Chișinău și Bender), drumul spre Rusia.

Un mare prieten al rasei dominante, A. de Gerando, se ocupă numai de Ardeal în scrierea sa, La Transylvanie et ses habitants (a 2-a ediție, Paris, 1850).

Se dă întîi o descriere geografică și o expunere istorică pe larg. Românii îl interesează prin veșmîntul lor pitoresc. La Cluj, unde a fost martur al ședințelor de la 1841 ale Dietei, el frecventează pe țigani, dar nu caută pe ai noștri. La Blaj nu află altă lume decît cea românească: a fost în palatul vlădicilor, a trecut prin sala decorată cu portretele celor de mai nainte și a aflat în conferență pe episcopul Leményi cu episcopul Șaguna[5]. Iosif Papp, de care e sigur că vorbește „franțuzește, italienește, nemțește, latinește, ungurește, românește și turcește”, îl interesează. Limba noastră-i pare armonioasă ca venețiana, școlarii inteligenți, profesorii niște adevărați benedictini, cînd n-au „vivacitatea cu totul meridională”. Dar studiul limbii ungurești i se pare acestui aliat al maghiarilor „calea emancipației”. Dealtfel românii sînt și nobili: chiorenii au o sută la un ungur, în Inidora și Zarand ei reprezintă singuri clasa de sus. Deci e contra planului de „republică federativă română”, cu Principatele ca sîmbure, Basarabia și Ardealul ca adause, pe care-l crede propus de englezul Urquhart, condamnat de el pentru „excentricitățile lui sentimentale”.[6] O asemenea formație politică n-ar putea să se menție. Mai bine toți românii ar trece la Austria compensată astfel pentru pierderile-i din Apus[7].

Pe acești români, simpatici pentru rasa lor, îi află el ca păstori, sau la horă, chiar la muncă, – icoană a vechilor daci. Cutare e bogat prin lucrul minelor, și soția lui poartă cizme roșu, iar casa are tablouri italiene pe lîngă icoane neîndemînatec zugrăvite[8]. Vechimea lor o admite fără rezerve[9], datinele lor le notează cu interes, în danțurile lor vede obișnuința romană (ca pentru Hățegana[10]). Bisericile „pitoresce”, mai mult de lemn acoperit cu mușchi, îl atrag. Cea din Bucium „a fost împodobită cu mîna popei; el sculptează lemnăria, sfeșnicele, policandrele, pe care le acopere apoi cu colori, cu argint și aur”. La Mociu sînt zugrăveli remarcabile tot de „artiști țerani”. Se observă și picturile de la Dănsuș, iconostasul de la Brașov, picturile din Șchei. Toate „dovedesc la nație un oarecare gust pentru artă”[11]. Italia se simte la acești fii părăsiți ai ei. Cîntecul popular, așa de spontaneu, spuind adesea durerea lungă a serbiei, e altă probă. Hărnicia femeii, de tip italian de cele mai multe ori, purtînd ulcioare „de formă etruscă”, pune la loc ce pierde lenea bărbatului. Se arată și obiceiurile la nuntă[12], la șezători[13]. Ospitalitatea românilor nu e uitată[14] și se amintesc vasele cu apă puse pentru drumeți la intrarea satelor și, noaptea, la porți, uneori și cu pîne de pomană. La moartea unui nobil român s-a dat masa la trei sute de rude și la o mie de țerani, și la trecerea convoiului cu douăzeci și cinci de preoți sunau clopotele din douăsprezece biserici[15].

Între cei mai atenți cercetători ai vechiului Ardeal trebuie așezat englezul John Paget[16].

Călătoria începe de la Viena în iunie 1835, de la Pesta se face pe Dunăre, cu vaporul austriac Zriny, Széchenyi însuși, creatorul acestei navigații cu aburi, fiind pe vas pînă la Orșova. Se semnalează punctele mai importante ale traiectului și se prezintă organizația grănicerilor. Englezul cercetează Ada-Calè, plină de cîni, unde e primit de pașă, care-l silește a pune în gură pipa lui; e un om cu curiozități tehnice, care se interesează de lucrul la Porțile de Fier și de înaintarea podului cu lanț din Pesta. Se descriu băile de la Mehadia. Note arheologice despre alt pod, acela glorios, al lui Traian.

Plecînd pe valea Cernei, „admiră” – este cuvîntul – portul femeilor românce, dacic.

Cu alt prilej, pe un drum venind de la Seghedin, se descrie pe larg tot Banatul, dar interesul se îndreaptă mai ales asupra operelor tehnice ale administrației împărătești. Pe valea Hațegului, în care se ajunge de la Mehadia. La Caransebeș multe femei frumoase opresc ochii observatorului. Dar îi pasă mai mult de minele de la Reșița. La Hațeg un țeran de-al nostru îl duce la „domnul” său ungur din Grădiște, care „trăiește ca unul din cei mai proști fermieri englezi”: vorbește și românește. Dar firește, lucru de căpetenie aici e Sarmisagetuza. Și, cu acest prilej, se judecă originea românilor – daci de pe coloană – și a limbii lor, cu elemente slave luate și de pe vremea dacilor, cum, adauge călătorul, și multe nume de localități; dar haide vine de la turcii poruncitori. Nu lipsește interesanta bisericuță din Dănsuș, unde se culeg inscripții latine. Gît privește frescele românești, ele-i amintesc gluma lui Chaucer și Rabelais, drăceasca vervă a lui Breughel, vechile desemne din cărțile liturgice engleze[17]. Se înfățișează tipul casei de sat. Ce femei harnice, veșnic la lucru! Li se descrie și portul; cu șorțul așa de „scoțian”. Se judecă învinuirile de spirit răzbunător și de lașitate, de superstiție, de lene, de beție, aduse acestui popor al tuturor răbdărilor, dar Paget a aflat despre contesa care mergea la biserică pe noroi peste spinările valahilor îngenunchiați[18]. Pe vremea holerei țeranii lucrează de la sine pămîntul unui „domn” bun cu ei[19]… Și sînt deștepți poftiți la școala maghiară, copiii nu vin, iar părinții spun că nu vor ca odraslele lor să fie mai cuminți decît dînșii –, respectuoși de părinți, miloși cu bătrînii și bolnavii, legați de vatra lor, datina veche, pricepuți la lucru de lemn, la arta populară, la orice (doar două fete conduc o moară), iubitori de cîntec și danț[20]4.. Cum și popa-țeran apare, e un prilej de a înfățișa legea românească în Ardeal; i se pare englezului că privirile sacerdotale cată prea mult de partea unde sînt fetele frumoase. I se mai pare că tot acest cler se gîndește la țarul ortodox; cutare calendar din București, larg răspîndit în Ardeal, ar fi chemat chiar nația la revoltă[21].

Se fac considerații și asupra populației românești: 850 000 după socoteala oficialilor, dar schismatismul unit singur dă 551 998 credincioși pentru biserica din Blaj.

De la Grădiște se merge la Hațeg, Inidoara, Deva, Orăștie, Sas-Sebeș, pentru ca al nouălea capitol să fie consacrat istoriei, mai ales celei mai apropiate. În călătoria spre Jibău și Baia Mare e rareori vorba de români: ungurii, baroni și țerani, preocupă pe drumeț. La Cluj – de unde merge, pe la Turda, pe la Alba Iulia – pînă la Zlatna: află cai sălbateci din Moldova[22]. Salinele, minele de aur sînt acum pe primul plan. Un capitol va descrie pe săcui, altul pe sași (se notează colibașii Branului și nunții de hotar)[23]. Clujul, iarna, e prezintat în afară de români. De aici, întorsul la Pesta[24] John Paget a fost întovărășit de artistul G. Hering.

Ca o călătorie prezintă Johann Michael Salzer, paroh și profesor la Mediaș, descrierea Ardealului (Reisebilder aus Siebenbürgen, Sibiiu, 1860), observațiile sale. Încă de la Biertan apar românii, „adevărat că voinici, dar leneși și iubind răgazul”, mai mult ciobani ignoranți. Descrierea portului românesc nu se mai repetă. Pe la Bucegi, călătorul trece însă pe pămînt românesc pînă la Ialomița, cu prețioase observări de botanist. Starețul schitului de acolo văzuse Turcia, Spania, Italia, Asia Mică, Arabia și Egiptul[25]. Slujba de noapte e impresionant redată. Și în Moldova-l duce o excursie la Ceahlău, prin satul Grențiești: se descrie costumul țeranului moldovean și orînduiala casei lui, plină de icoane și de țesături.

Note[modifică]

  1. După Archivul lui Hormayr, 1817, n-le 125–6. Traducătorul semnalează în revista Hesperus din Praga, 1817–8, un ziar de călătorie de la Reghin la Cluj.
  2. Voyage du. maréchal duc de Raguse en Hongrie, en Transylvanie, etc., I, Paris, 1838.
  3. P. 160.
  4. P. 137.
  5. P. 228.
  6. P. 239.
  7. P. 240-1 (cf. și II, p. 321).
  8. P. 310.
  9. P. 324 și urm.
  10. P. 327 și urm.
  11. P. 336-8.
  12. P. 341-2.
  13. P. 342-3.
  14. P. 346 și urm.
  15. P. 351.
  16. Ediția germană: Ungarn und Siebenbürgen, Leipzig, 1845, 2 vol.
  17. II, p. 155.
  18. P. 165.
  19. P. 169.
  20. P. 170-
  21. P. 158. – Despre călușari, p. 174–5.
  22. P. 259.
  23. P. 346.
  24. Hungary and Transylvania, Londra, 1839 (apoi 1855). V. Karadja, în Arhivele Olteniei, III, p. 109.
  25. P. 181.