Istoria ieroglifică/Partea I

Sari la navigare Sari la căutare


Mai dinainte decât temeliile Vavilonului [1] a să zidi și Semiramis într-însul raiul spândzurat [2] (cel ce din șepte ale lumii minuni unul ieste) a sădi și Evfrathul [3] între ale Asiii ape vestitul prin ulețe-i a-i porni, între crierii Leului [4] și tâmplele Vulturului [5] vivor de chitele și holbură de socotele ca aceasta să scorni. Leul dară de pre pământ (carile mai tare și mai vrăjmașă decât toate jigăniile câte pre fața pământului să află a fi, tuturor știut ieste) și Vulturul din văzduh (carile precum tuturor zburătoarelor împărat ieste, cine-și poate prepune?) în sine și cu sine socotindu-să și pre amănuntul în samă luându-să, după a firii sale simțire așe să cunoscură, precum mai tari, mai iuți și mai putincioasă dihanie decât dânșii alta a fi să nu poată.

Însă singuri cu a sa numai știință și simțire neîndestulându-să, cu a tuturor a altor ale lumii jigănii și pasiri a lor socoteală să adeverească și să întărească vrură, ca precum într-acesta chip să fie cătră toate dovedind și din gura tuturor mărturisire luând și împărățiia ce-și alesese și socoteala ce în gânduri își pusese în veci nemutată și neschimbată să rămâie.

Aședară, Leul — jiganiile [6] în patru picioare clătitoare, iară Vulturul — pre cele prin aier cu pene și cu aripi zburătoare ca la un sfat îndată le chemară și în clipală le adunară.

Deci denaintea Leului mai aproape acelea jiganii sta, carele sau în colți, sau în unghi, sau într-alta a trupului parte arme de moarte purtătoare poartă, precum ieste Pardosul [7], Ursul [8], Lupul [9], Hulpea [10], Ciacalul [11], Mâța Sălbatecă [12] și altele ca acestea, carile de vărsarea singelui nevinovat să bucură și viața hireșă în moartea streină le stăruiește. Iară înaintea Vulturului mai aproape sta pasirile [13], carile sau în clonț, sau în unghi lance otrăvite, aducătoare de rane netămăduite au, precum ieste Brehnacea [14], Soimul [15], Uleul [16], Cucunozul [17], Coruiul [18], Hârățul [19], Bălăbanul [20], Blendăul [21] și altele asemenea acestora, carile într-o dzi singe de nu vor <văr> sa și moartea nevinovatului de nu vor gusta, a doa dzi perirea sa fără greș o știu. Acestea într-acesta chip fietecarea în partea împăratului său și la ceata monarhiii [22] sale locul cel mai de frunte și stepăna cea mai denainte ținea. Așe dară era orânduiala dintâi.

Iară orânduiala a doa la Leu o ținea câinii, [23] ogarii, [24] coteii, [25] mâțele de casă, Bursucul, [26] Nevăstuica, [27] Guziul, [28] Șoarecele, [29] și alte chipuri asemenea acestora, carele pre cât sint vânătoare, pre atâta să pot și vâna, și pre cât iele pre altele în primejdiia morții pot duce, pre atâta și nu mai puțin de la alții lor li să poată aduce. [30] Iară de la Vultur, a doa tagmă, cuprindea Corbul, [31] Cioara, Pelicanul, Coțofana, Puhacea, Cucuvaia, Caia și altele lor asemenea, carele mai mult de prada gata cu truda altora agonisită, fie macară și împuțită, decât de proaspătă, cu a lor ostenință gătită, să bucură. [32]

Iară a triia tagmă și cele mai de gios prapuri (căci acestea în scaune a ședea nu să învrednicesc ) le ținea jiganiile și pasirile, carile în sine vreo putere nu au, nici duh vitejesc sau inimos poartă, ce pururea supuse [33] și totdeauna în cumpăna morții dramul vieții li să spândzură (că sufletul supus de țenchiul negrijei departe stă), precum ieste Boul, [34] Oaia, Calul, Capra, Râmătoriul, Iepurile, Cerbul, Căprioara, [35] Lebăda, [36] Dropiia, Gânsca, Rața, Curca, Porumbul, Găina, Turtureaoa și alalte, cineși după neamul și chipul său.

Ce pre acestea nu pentru altă ceva le-au adunat, ce numai pentru ca nu cumva vreuna să dzică că de acea adunare știre n-au avut, nici în ceva pricină să poată pune, ca cum la acea adunare neaflându-să, sfatul cel de pre urmă ce s-ar fi ales n-au înțeles.

Așe cât toate firile de duh purtătoare, carile întru monarhiia acestor doaă stihii să află, precum vruna macar de față n-au fost, să nu să numască, nici din hirograful de obște numele să le lipsască.

Adunarea dară a cestor doaă monarhii și orânduiala a cestor doaă soboare într-acesta chip după ce să orândui și să tocmi, dintr-îmbe părțile cuvânt mare și poruncă tare să făcu, ca olăcari cu cărți în toate părțile și alergători în toate olaturile să să trimață, ca prin toate țările și orașurile crainicii strigând, de această mare a marelor monarhii adunare, tuturor în știre să dea, și cu de-adinsul iscotind, să poată cunoaște de ieste lipsind vreun chip din vreun feliu din duhurile purtătoare și de nu să află [37] cu toții la această a tuturor adunare și de obște împreunare. Așijderea îngrozături și înfricoșeturi să să dzică porunciia unuia ca aceluia, carile la acel sobor a să obști ar tăgădui sau alt feliu de pricini spre apărare ar scorni și celuia ce cât de puțin în ceva împotrivire ar arăta, plata cu pedeapsa morții și cu prada casii i să punea.

Aședară, cu cuvântul deodată și porunca li să pliniia și precum s-ar dzice cuvântul, deodată cu gândul pretiutinderile și pre la toți sosiia (că vestea aspră tare pătrunde urechile și inima înspăimântată îndată simte sunetul) de vreme ce de alergăturile iuților olăcari și de tropotele picioarelor a neobosiților alergători toată pulberea de pre toată calea, în ceriu să râdica. Toate văile adânci de tari strigări tare să răzsuna, toate a munților înalte vârvuri de iuți chiote și groase huiete în clipă să covârșiia și toți câmpii pustii și necălcați de groznice strigări și de fricoase lăudări să împlea.

Nu era dară, nici să putea afla ureche în văzduh și pre pământ carea, de strașnic sunetul veștii și de groznic cuvântul poruncăi aceștiia, să nu să sfredelească; nu era, nici să afla într-aceste doaă stihii dihanie, carea de vârtutea și puterea învățăturii aceștiia cu mare frică, cu neîncetat tremur și cu nespusă groază să nu să clătească (că cu cât vestea oțărâtă mai de năprasnă vine, cu atâta mai mare tulburare și grijă scornește). De care lucru într-alt chip a fi nu putu, fără numai cu toatele deodată, cu cuvântul, porunca cu fapta pliniră și la locul însămnat și sorocul pus să găsiră.

Aședară, a marilor acestora împărați poruncă tot deodată și dându-să și plinindu-să, toate jiganiile uscatului și pasirile văzduhului în pripă să adunară și fietecarea, după chipul și neamul său, la ceata monarhiii sale să alcătuiră. La care adunare cineși în partea împăratului și oblăduitoriului său dându-să, și una de alta deosăbindu-să, lucru ca acesta a fi să tâmplă (că mai totdeauna obiciuit lucru ieste, la adunări mari ca acestea, oarecare amestecături și împoncișituri a să face, și de multe ori pentru mici și în samă nebăgate pricini, cu cât ieste mai mare adunarea, cu atâta mai mare se face și împărechiere).

Deci, precum s-au pomenit, fietecarea cu ceata sa, în partea monarhului să alegea, și una după alaltă la orânduiala sa să alcătuia. Iar mai pre urmă decât toate, Liliacul [38] urma, carile cu aripile ce zbura și cu slobodzeniia prin aier ce îmbla, spre ceata zburătoarelor, adecă supt stăpânirea Vulturului a fi îl arăta, iară amintrilea într-însul alalte hirișii socotindu-să, în neamul jiganiilor, supt domnia Leului îl da. Care lucru pricina cercetării, apoi și gâncevii între doaă monarhii fu: fietecarea socotind că chip ca acela șie supus a fi s-ar cuvini și de nu s-ar și cuvini, să i să cuvie a sili, i s-ar cuvini (căci lăcomiia slăvii nu bunătatea sau folosul lucrului privește, în carile să slăvește, ce numai pre altul mai gios decât sine a pune socotește, fie macară și fără de folos; încă de multe ori și pagubă de i s-ar aduce, sau necunoscând și nevrând, sau vrând și cunoscând, priimește).

Pentru care lucru, într-îmbe părțile feliu de fel de voroave scornindu-să, cu multe chipuri de cuvinte grețoase urechile amânduror împăraților împlea. Căci fietecarile cu inima spre partea împăratului său trăgând și cu sufletul spre adaogerea monarhiii sale stăruind, lor biruința socotiia și precum așe să fie cu cale, adeveriia. Iară amintrilea de s-ar cumva tâmpla, dzicea că scăderea cinstii (care lucru mai vârtos decât alalte inimile stăpânitorilor împunge) și micșurarea slăvii numelui monarhiii sale a fi și a să face aievea striga (O, oarba jiganiilor poftă, lucrul din potrivă nesocotind, că mintea și socoteala slăvii la aceasta să sprijenește, că ea cearcă pre cela ce nu o cunoaște, vorovește cu cela ce nu o aude, cu acela are a face carile nu au vădzut-o, după acela merge carile de dânsa fuge, pre acela cinstește carile puțin în samă o bagă, pre acela ce nu o poftește îl poftește, celuia ce nu o va înainte îi iese, și celui necunoscut pre samă să dă. Iară hirișiia slăvii cea mai cu de-adins ieste ca să părăsască pre cel ce o cinstește, și cu acela să rămâie carile o necinstește).

Amândoi, dară; împărații nu puțin fură clătiți de împotrivă cuvinte ca acestea și fietecarile în valurile chitelelor ni în sus, ni în gios sălta (că inima neaședzată, ales pentru lăcomiia cinstii, în mai mari valuri înoată, decât corabiia în ochean), de vreme ce pre o parte socotiia că de vor scoate întrebarea aceasta la ivală, oricarile pofta inimii sale ar izbândi, nu puțină întristare și a voii frângere celuialalt a aduce s-ar socoti. Iară pre altă parte, pofta lăcomiii și jelea mărimei numelui și a lățimei împărății <i> ca cu o nepotolită și nestânsă de foc pară îi pârjoliia (că focul poftei nu mai gios în stepăna arsurii ieste decât metalul înfocat) și întralt chip stâmpărarea aceii înfocări și potolirea aceii arsuri a fi sau a să face nu socotiia, fără numai ce va și ce poruncește, aceia să să facă. Ce această sentenție, precum amândoi în inimă o avea, așe unuia cătră altul, precum cererea nu i să va trece, adeveriți era (căci iute ieste adulmăcarea adeverinții unde a sufletului pătimire într-altul de pre a sa o măsură cineva). Și așe, acești doi împărați într-un nepovestit chip cu duhurile în sine tare să lupta, și precum unul nu biruia, așe altul nu să biruia; ce numai ca cum preste puterea simțirilor ar fi, între sine o luptă nesimțită simțiia, și precum spre biruință ceva nu nedejduia, așe precum nu să va birui nedejduia. Puterea a cunoștinții sfârșitului într-amândoi lipsiia, și cineși după pofta sa în ceva a să îndestuli sau a să odihni neputând, cu sufletele numai, tând biruia, tând să biruia (că precum îndreptariul nu mai mult pre lucrul strâmb de strâmb dovedește decât pre sine de drept). Așe și ei, unul de pre măsura altuia, cât și ce ar putea, să măsura și să pricepea. Într-acesta chip ei singuri șie adeverindu-și din toată socoteala carea înainte își punea, departe de la țenchiu-i să abătea.

Câtăva vreme dară războiu ca acesta, ca cum duhnicesc s-ar putea dzice, între acești doi monarhi vrăjmași să bătea, și unul a altuia pofta nesimțitorește tare pătrundea, atâta cât prin neștiință, a amânduror știința să împreuna și până mai pre urmă a amânduror sentenția și alegerea sfatului la un săvârșit să împropiia și să lipiia (că sufletele înțelepte macar și asupra vrăjmășiii socotelii drepte să pleacă). Adecă fietecarile lucrul acesta într-acela chip să să caute și să să aleagă socotiia, în carile nici cinstei în ceva betejire, nici spre a necinstii obrăznicire să să dea, ce ca cum încă la urechile lor scrâșnetul strâncenoaselor acestora voroave încă n-ar fi agiuns și ca cum ideea [sic] acestui primejduios sfat în mintea lor încă nu s-ar fi cuprins (că de multe ori a lucrurilor propuse acoperire vârtoase leacuri aduce ranelor, carile la ivală de s-ar scoate, așeși de tot s-ar face netămăduite). Așijderea (mai cu iușor ieste a să suferi obrinteala ranii la aier scoasă decât patima sufletului cătră împotrivnicul său arătată). Și așe, fietecarile pre sfetnicii săi deosăbi chemând, într-acesta chip le porunciră, dzicând (pentru lucrurile mici mari gâlceve a scorni, a înțelepților lucru nu ieste, macară că aceasta și la cei înțelepți de multe ori s-au vădzut). Deci socotim, precât în putință va fi, sau noi de la dânsele, sau pre dânsele de la noi să le abatem (că pre câtă vrednicie ieste cineva în vrajbă a nu intra, pre atâta ieste, și nu mai multă din vrajă a ieși). De care lucru dzicem, în descâlcitura gâlcevii aceștiia, puterea monarhiii noastre lângă noi să oprim și pre dimocratiia voastră epitrop monarhiii noastre să punem.

Carea lucrul acesta să-l scuture, să-l iscodească și ce ar fi dintr-îmbe părțile mai cu cale și mai cu cuviință, aceia să aleagă și să isprăvască, așe ca până înaintea feții noastre a nu ieși, din toate nodurile să să dezlege, ca oricând ar vini, ori într-a cui parte acea mică jigăniuță ar trece, ca cum din veci și din bătrâni așe ar fi fost obiciuit, iară nu ceva nou și de curând s-au scornit (căci amintrilea pricina clătirii dându-să, odihna și liniștea fără tulburare și strânciunare a fi nu poate).

Lăudară sfetnicii sfatul împăraților lor și cu mare minune mintea și înțelepciunea lor cu nespuse măriri în ceriu râdicară, pentru căci în chivernisala lucrurilor publicăi sale nu atâta celea ce pot, pre cât celea ce nu pot ocolesc, și nici cu putința își slobod mândriia, nici cu neputința își ațiță mâniia (că neputința aduce mâniia, și mâniia așteaptă izbânda); ce precum cu putința spre umilință și blândețe, așe cu neputința spre a gâlcevii potolire s-au slujit (căci la cei mai puțin domoliți neputința prinde obrazul putinții și de lucrurile de neputut să apucă) (iară împotrivă, cei ce la poarta vrednicii<i> slujesc, adese s-au vădzut că mai cu fericire le isprăvește neputința cu părăsirea decât putința cu prepus, cu începerea. Căci neputința neîncepând, de nu-și folosește, încailea nu-și strică. Iară putința în mândriia sa amăgindu-să, lucruri peste putința sa începe și la săvârșit a le duce nu poate, carea fără greș în loc de folos pagubă îi aduce). Aședară, senatorii, după ce cu nesăvârșite (precum s-au dzis) și vecinice laude cineși pre împăratul său binecuvântară, cu toții la locul și la scaunele sale să întoarsără.

După aceia, unii cătră alții vești pentru adunarea de obște a dimocratiii a trimete începură. Pentru ca cel tăcut între inimile împăraților făcut sfat înaintea tuturor să-l puie și fără betejirea și julirea cinstii, a slăvii numelui împăraților lor la ivală să-l scoață, în care descoperire sentențiia sfatului monarhilor săi să să aședze și să să adeveredze. ăÎnsă acesta lucru asemenea să făcu celora cărora de mare căldura văzduhului denafară, cea în trupul său născută din fire căldură, tare spre clătire li să pornește și setea vârtos li să pricinește. Căriia leacul o umedzală limpide și rece fiind, ca aceia lipsind, alta împotrivnică, adecă limpede umedzală, dară călduroasă de față aflându-să (precum ieste duhul vinului sau alta acestuia asemenea) și de limpegiune numai și umedzală amăgindu-să (puțin pentru hirișiia răcelii și a căldurii grijă purtând), pentru ca setea să-și stâmpere mai pre larg decât s-ar cădea o înghite, ce aceasta mai pre urmă în vasele priimitoare mărgând și după a sa fire cu cea din naștere a trupului căldură împreunându-să (căci amândoa surori a unui părinte, a soarelui sint), scăpărăturile scânteilor dintâi puțin clătite încă mai iute clătindu-le și pornindu-le (ca cum ieste osiia neunsă în butea roții uscate), din scântei scăpărătoare pară ardzătoare să face. Din carea mai mare pârjol de sete să ijdărește și în materiia mai denainte gătată cu iuțimea pătrundzind, mai mult setea să spudzește și să lățește (căci după socoteala unor filosofi, toată materiia focului iuțime și forma-i iute clătire ieste), căriia ceva împiedecare nepuindu-să, fără nici un prepus toată umedzala din fire ar usca și după cea de săvârșit uscăciune cea de pierire putregiune cu bună samă ar urma.

Într-acesta chip fu și învățătura împăraților, intrând în urechile supușilor. Căci ce mai denainte cu lumina stidirii fețelor împăraților într-inemile gloatei întunecat (căci lumina mare pre cea mică întunecă) și nearătat era, acmu cu lipsa ei, toate fără nici o siială și stidire la ivală ieșiia (că precum lumina soarelui să are cătră alalte stele, așe chipul împăratului cătră senatori și alalți supuși ieste. Și precum în prezențiia lui toate să fac nevădzute, iară în lipsa lui cea cât de mică și de departe lumineadză și scânteiadză, așe înaintea feții împăratului toate chipurile supușilor să micșoreadză și toată gura slobodă să înfrâneadză. Iară în dosul lui și cel mai mic în palatul lui, precum schiptrul împăratului în mâna sa poartă să arată). Că după ce trâmbița pozvoleniii dimocratiii în audzul tuturor cântă, dintr-îmbe părțile fietecare dihanie glas de sfat și bolbăitură de învățătură începu a da. Și așe, câți mai denainte era ascultători, atâțe atuncea să făcură învățători, dintr-a cărora cuvinte și sfaturi altă ceva nu să înțelegea, fără numai chiote netocmite și huiete neaudzite că precum nenumărate picăturile ploii din nuori cu repegiune pre pământ cădzind un huiet oarecare dau, iară vreun glas tocmit nicicum, și precum a unui organ de muzică toate coardele deodată lovindu-să, o răzsunare oarecarea dau, însă vreo melodie tocmită și după pravilele muzicăi alcătuită nicicum nu să aude (carea puterii audzului mai mult îngrețoșere aduce decât plăcere), așe ieste și voroava a mulți și tot deodată.

Într-acesta chip și șiganiile acestea într-atâta voie slobodă vădzându-să, cu toatele socotiia că carea mai tare va putea striga, aceiia învățătură să va asculta. Așijderea deosăbi ce ar fi fost destulă și încă de prisosală gâlceava pentru alegerea aceii pasiri dobitocite sau jiganii păsărite, încă mai mare era dihoniia și zarva carea între dânsele să făcea, cine ar giudeca și cine s-ar giudeca, carea ar sfătui și carea s-ar sfătui (precum aievea ieste că unde lipsește începătura stăruitoare, toate mijloacile începăturii nestăruitoare să să facă). Ce, pentru ca într-un cuvânt să dzic, toate spre tulburare și neaședzare să întorsese, ase cât ce s-ar fi spre binele și folosul de obște nedejduit, spre răzsipa și prăpădeniia tuturor să făcea.

Îmbe părțile amânduror monarhiilor într-acesta chip împărechindu-să și fără nici o ispravă din cuvinte deșerte numai oproșcându-să și ce mai cu cuviință de grăit și de făcut ar fi nedomirindu-să.

Totdeodată și fără veste, în mijlocul theatrului, jiganiia carea Vidră[39] să cheamă, cu mare obrăznicie sări și într-acesta chip proimiul voroavei sale începu: „Vestită axiomă între cei fizicești filosofi ieste că cel de asemenea iubește pre cel șie de-asemenea (iubirea dară cătră cel șie de-asemenea va să arete neiubirea cătră cel șie nu de-asemenea). Aședară, pasirea zburătoare oricând pricina pasirii șie de-asemenea ar grăi, totdeauna mai cu priință partea i-ar ținea decât pravila dreptății ar pofti. Așijderea, oricând dobitoc pentru dobitoc în pricină ar vorovi, mai cu iubirea firii l-ar ocroti decât dreptatea giudecății ar suferi. Și așe într-îmbe părțile mai mult fățărnicie decât omenie, sau mai mult asupreală decât dreapta socoteală s-ar face. De unde urmadză ca supt poala priinții sau a nepriinții pururea chipul adeverinții ascuns și acoperit să rămâie (că precum în teaca strâmbă sabia dreaptă, nici în teaca dreaptă sabiia strâmbă a întra nu poate, așe unde ieste luarea feții sau strămurarea priinții, toată nedejdea giudecății drepte afară să scoate). Pentru care lucru, eu, cu proasta mea socoteală, așe mai de folos a fi ași afla, ca gâlceava a atâtea guri în zădar să părasim și un chip ca acela să găsim, carile într-îmbe părțile a face să nu aibă, pentru ca priința firească mai mult într-o parte sau într-altă parte să nu-l năstăvască, ce numai orice ar pofti dreapta socoteală, aceia să dzică, să facă și cu giudecata să aleagă (că dreptul giudecătoriu întâi pre sine de drept, apoi pre altul de strâmb giudecă, și întâi ascunsul inimii sale de fățărnicie curățește, apoi pre altul sau din nevoie îl izbăvește, sau după a lui vină îl osindește).

Așijderea ași sfătui, ca ori în ce chip s-ar putea, cu un ceas mai înainte hotar și săvârșit gâlcevii aceștiia să punem (că gâlceava lungă atocma ieste cu boala hronică), ca nu cândai mai îndelung scuturându-să și cernându-să voroava cătră acestea, încă mai multe shismate și erese să să scornească, pre carile sau prea cu mult greu, sau nicicum vreodată a le potoli veți putea."

Acestea încă vorovind Vidra și încă bine sfârșit cuvântului său nepuind, preste a tuturor nedejde pasirea carea să cheamă Bâtlan cu mare mânie și probozală a o țistui începu și groznice semne din ochi și din cap să tacă îi făcea, și cătră acestea o aporie ipothetică dzicând, scorniia: „Tu, o, Vidro, di ai fi sau din pasirile zburătoare, sau din dobitoacele pre uscat îmblătoare, ar putea cineva dzice că doară a îmbe părților în ceva mai denainte știința ai fi avut. Iară acmu, jiganie în neam prepus, dintr-altă stihie și supt altă monarhie supusă fiind, cum socotești că pentru lucrurile ție în rădăcina lor necunoscute învățătura cea mai bună și sfatul cel mai ales a da vii putea? Ce mai bine ar fi, precum mi să pare, pentru lucrurile carile în înaintea mărgătoare simțirea nu le-ai avut a le ști și a le cunoaște, să nu te fălești (că precum toată știința din povața simțirilor să află, toată lumea știe, căci nu orbul, ce cel cu ochi giudecă de văpsele, și cel cu urechi, iară nu cel surd, alege frumsețea și dulceața viersului). Au nu tu odânăoară prin fundul mării prinblându-te și spre vânarea peștelui șipurindu-te, eu din fața apei te oglindiiam? Ce poate fi că sau nechemată ai vinit la locul ce nu ți s-au cădzut, sau, de te-au chemat cineva prin greșala neștiinții aceasta s-au făcut. Căci Câinele Mării și Vidra cu jigăniile uscatului ce treabă sau ce amestec pot avea ? Au doară vii să dzici că din fire așe iești tocmită, ca de pre uscat fiind, putere să aibi prin multă vreme în apă, fără a aierului trebuință a te zăbăvi să poți ? Ce aceasta mai vârtos împotriva ta face, căci au putea-va racul jiganie de pre uscat a să numi, căci cu dzilele prin otavă să paște și din aier vreo înădușală sau putregiune nu i să naște? De care lucru, precum mi să pare, negreșit socotesc că cum cu mare obrăznicie la adunare nechemată te-ai aflat, așe mai cu mare nerușinare, de nime neîntrebată, sfat, și acesta spurcat, ai dat (că pre cât ieste de folos la vremea de trebuință cuvântul cuvios, cu atâta ieste de împuțicios cuvântul aceluia carile de nime neîntrebat tuturor dă sfat). În inima ta aceasta ascuns având ca cu o voroavă vicleană și cu un obraz ce nu știe a să rușina, doaă vicleșuguri să poți așterne și cu doaă răutăți să te poți acoperi: Una, că chip după învățătura ta cercându-să, pre tine să te afle și apoi cu sfatul și alegerea a monarhii mari ca acestea, giudecătoare și alegătoare tuturor împotrivirilor lor puindu-te, lumea să dzică precum tu decât toate alalte mai cu minte și mai cu socoteală să fii. De ciia, tu, jiganie mijlocie și de neam cu prepus fiind, prostiia în evghenie să ți să întoarcă (căci toată evgheniia la muritori în lauda numelui videm că să stăruiește). A doa, că macară cum mai mult dobitoacelor în patru picioare asămănându-te (precum singură tu cu al tău cuvânt te-ai legat) (căci la cel cunoscătoriu mai tare să ține și ieste legătura hireșului cuvânt decât frenghiia întreită de la altul înfășurată), mai mult în cumpăna dobitoacelor greuimea dreptății să pleci, și după fățărniciia priinții, iară nu după pofta dreptății, giudecata să abați.

Însă eu, o pasire și de neam și de minte proastă fiind (căci nici în carne vreo dulceață, nici în pene vreo frumseță port), mai mult a grăi nici pociu, nici mi să cade, fără numai ce și cât într-adevăr am înțeles și am știut, aceia din prostiia inimii am grăit. Iară giudecata fie a înțelepților.

Toate gloatele de cu socoteală cuvintele a prostului Bâtlan nu numai cât să mirară, ce încă și foarte plăcându-le, cu mari laude le lăudară, căci nu puțin prepus în inimile tuturor intra pentru a Vidrei fără veste voroavă, nepoftită învățătură și necerșută sfătuitură. Și așe, îndată despre partea pasirilor, într-o inimă și într-o gură, cu toatele alegere făcură că precum Vidra nicicum în ceata zburătoarelor nu să poate numi, așe și din monarhiia dobitoacelor trebuie a lipsi. La care sentenție mai multă sfadă și voroavă strânciunată s-ar fi scornit și mai multă ocară s-ar fi lucrat de n-ar fi fost Brebul [40] lucrul cu un ceas mai înainte spre descoperirea adevărului apucat.

A Brebului dară voroavă într-acesta chip fu: „Vidra odânăoară din neamul nostru și era și să ținea și cu noi de-a valoma și hrana și traiul îi era (precum și fața și floarea părului o vădește, macar că statul trupului de mojicie i s-au schimosit și s-au logoșit). Pre carea noi vădzind-o că cu vremea mărimea sufletului carea la noi ieste, precum toată lumea știe că partea trupului cea roditoare, carea în cevaș macară betejindu-să, de grabnică moarte aducătoare ieste, pentru a vieții sprijeneală a o rumpe și de la noi a o lepăda, nici ne îndoim, nici ne ferim. Aceasta dară a sufletului vitejie, precum am dzis, vădzind că la dânsa din dzi în dzi scade, apoi și alte lucruri de vicleșuguri, îngăimele de amăgele și fapte pline de răutate, precum sint sicofandiile, clevetele, minciunile, cătră carile și furtușagul adăogea și lucruri de ocară și blăstămătești, iară nu de numele neamului nostru vrednice făcea, macar că și de multe ori am certat-o și am dojenit-o, ce în zădar (că precum ieste suflarea la cărbunele acoperit, așe ieste certarea la inima într-ascuns dată răutății). Pentru care pricini, din tabla neamului și a rudeniii noastre de tot am ras-o și așeși de tot din hotarele noastre am izgonit-o (căci mai mult folos aduce publicăi din sine un chip rău a izgoni decât dzece bune în sine a priimi, că precum aluatul mic într-o covată mare toată frământătura dospește, așe un om rău într-o publică pre toți cu răutatea lui amestecă și-i tulbură ). După aceia ea în ceata altor jiganii a să da, sau temându-să sau rușinându-să, sau poate fi și de trufie înflândusă (căci mândriia, de tot oarbă fiind, precum peste cei mari, așe și peste cei mici dă), de lăcașul stătătoriu de pre uscat s-au părăsit și prin adâncurile apelor orbăcăind, cu piticei foamea a-și potoli și ca valurile ce în spinare poartă, cea mai multă viață tulburată și neaședzată a-și petrece ș-au ales (că cine neamului său ieste urâcios cum poate fi streinilor drăgăstos? Și a căruia răutăți pământul său a le suferi n-au putut, cel strein cum le va putea răbda?). Pre carea, de atâta vreme în perire și rătăcire știind-o, iată acmu între gloate amestecată o vedem.

Povestea Vidrii, noi, Brebii, din moșii, strămoșii noștri, așe am apucat-o, așe o mărturisim și așe o întărim. Iară voia fie a celor mai mari."

Cu toții priimiră marturiia Brebului și cu toții într-un sfat aleasără ca Vidra dintr-amândoaă monarhiile afară să să gonească și nici într-un neam de a lor să nu să mai numască (că precum celui bun toți streinii rude, tot bătrânul părinte, tot vârstnicul frate și tot locul moșie, așe celui rău toate rudele streine și toată moșiia nemernicie îi ieste) și cum mai curând dintre adunări să lipsască, dzisără, ca nu cumva între dânșii mai multă zăbavă făcând, mai pre urmă și aceasta vreo pricină mai spre mare vrajbă între monarhii să să scornească.

Vidra, sau pentru vicleșugul ei sau pentru veche pizma altora (că pizma veche ieste ca cariul în inima copaciului), sau la vremea rea pentru bună sfătuirea ce dedese (că, precum să dzice, toate vremea sa au și, fără vreme, și pâinea face greutate stomahului, carea cea mai de treabă și mai de aproape hrană-i ieste), sau ori în ce chip ar fi fost, acmu vădzindu-să osindită și dintre toate cetele cu mare ocară și dosadă izgonită, așijderea pentru binele ce sfătuisă, precum cu rău i să plătește simțind, mintea de i-au fost rea, încă mai rea a fi socoti, iară de i-au fost bună, spre rea socoteală o întoarsă (că nemulțemita pentru mari slujbe și de binefaceri din nedejde în nenedejde îl bagă, nenedejdea în nebunie îl împinge, și așe, din slugă credincioasă nepriietin de cap îl face), carea într-acesta chip voroava întoarsă: „De vreme ce pre mine din ceata celor cu patru picioare mă lepădați — că în partea zburătoarelor sau să fiu, sau să fiu fost nici chipul, nici firea mă arată — iată că urmadză ca în monarhiia celor de apă să mă dau. [41]

Fie dară și așe (Că limba gloatelor ieste vrajea bodzilor, și mai lesne ar fi cuiva apa curătoare a popri decât limbilor multe a stapâni). Și iată că dintr-adunările voastre, vrând-nevrând, îm caută a lipsi. Însă oarce, ce rădăcina adevărului atinge, a grai nu voi părăsi. Bâtlanul, pasire de apă sau pește de aier fiind, căci și în fundurile apelor prin multă vreme și prin aier nu mai puțin decât alalte pasiri mare slobodzenie are, însă adevărul ce ieste să dzic: adevărat pasire ieste, macară că carnea la gust îi ieste ca a delfinului și macară că precum prin aier cu slobodzenie poate zbura, ase și prin fundul apii să poate primbla. Însă de multe ori mi s-au tâmplat a-l videa în novoade ca peștii încâlcit și de multe ori și înecați și de tot înădusiți din mreje îi scot, căci lăcomiia astupându-i ochii, după pești fără sine alergând, în loc de vânat el să vâneadză. Care lucru din toată ipopsiia peștelui îl scoate. Și macar că precum aievea ieste tuturor că el mie nepriietin de moarte mi s-au arătat, însă adevărul ce ieste a tăgădui nici poci, nici mi să cade (căci nu puțină vrednicie ieste și pentru nepriietin adevărul a mărturisi). De care lucru poci să dzic că el câte pentru mine au grăit și au mărturisit să fie și adevărate. Însă nu atâta de grea era pricina vinovățiii mele, ca cu izgnanie ca aceasta să fiu osândit, căci canon de obște ieste, carile dzice (pedepsitului nu trebuie a i să adaoge pedeapsa).

Căci destulă era nesuferita mea izgnanie și din rudele și moșiile mele înstreinare, și ce ar fi mai mult trebuit pedeapsa încă mai înainte a urni, adecă precum din rudele dobitoace, așe și din streinele pasiri izgonit să fiu (ce precum să dzice cuvântul, că nevinovățiia unuia oțapoc stă în ochiul altuia.). Ce la cuvântul ce vream să dzic să mă întorc.

Iată că cu pâra Bâtlanului și numai cu o mărturie a Brebului (și aceasta împotriva a legii tuturor legilor, cu o mărturie numai sentențiia vinovatului cea de pedeapsă a să da), dintr-îmbe iz voadele m-ați lepădat. Dară ași pofti să știu cu ce privileghie puteți strica axioma vechilor filosofi și mathematici, carii dzic (carile sint tot într-un chip cătră altul al triilea, tot într-un chip sint între sine)? (Căci Vidra ănu puțineî nu puține făclii topise asupra cărților filosofești). Și de vreme ce eu, căci în prepusul dobitoacelor și a pasirilor am cădzut precum să fiu de apă, cu cât dară, rogu-vă, mai vrednic ieste să să numască pasire carile fără prepus dobitoc ieste și căci să să numasca dobitoc carile fără prepus pasire ieste? (Nici vă mierați de ale mele împleticite protases, căci simperazma va ieși arătătoarea adevărului). Și așe doaă fire într-un ipohimen neputând sta, iată că fire ca aceasta, oricarea ar fi, nici pasire, nici dobitoc ar fi, și căci acela mai mare dreptate înaintea nu a fețelor, ce a fațărniciii voastre ai afla? Și eu până într-atâta de la toți de la voi m-am așe de greu osândit?" L-a aceasta cu toții întâi să zâmbiră, apoi râsă, iară mai pre urmă cu chicote hohotiră, dzicând: „Vidra, cu neamul, și gândul și cuvântul ș-au pierdut! Că cine poate macar cu mintea doaă firi într-un ipohimen cuprinde? Sau cine vreodată pasire dobitocită sau dobitoc păsărit au vădzut? Vidra dzisă. „Într-acesta chip și eu mai denainte pentru himera filosofilor nu săvârșiiam a mă mira și peste putință a fi în fire, precum și voi acmu, socotiiam. Ce de vreme ce Brebul s-au făcut pește, cu cât mai pre lesne va fi pasirea zburătoare a să face dobitoc ca cele în patru picioare îmblătoare.

Și încă mai aievea de viți vrea spre aceasta să vă pricepeți. Întâi a ști vi să cade că ce hotărâre are trigonul la mathematecă, aceiași are siloghismul la loghică, a cărora hotărâre mai sus v-am pomenit.

Acmu, dară, binișor socotiți că, de vreme ce eu am putere din fire dăruită, precum aerul a trage, așe a nu-l trage în voie să-mi fie, și pentru căci în doaă stihii poci lăcui, dintr-aceleși mă izgoniți și altă pricină în mine, precum mi se pare, a afla nu puteți, fără numai căci din fire cu oarece mai mult decât alalte dobitoace sint dăruit, eu dară, căci așe pociu, în vinovăție ca aceasta am cădzut.

Dar încă cel ce nici într-o parte deplin și nici a unii firi, celea ce i să cad hirișii nu va avea, oare de acela ce viți putea giudeca? Că, precum am dzis, simperasma trebuie să urmege protaselor.

Ca aceasta minune între voi, o, jiganiilor și pasirilor, ieste cămila [42] nepăsărită și pasirea necămilită, căriia unii, alcătuindu-i numele, Struțocamilă [43] îi dzic. Aceasta precum hirișă Cămilă să nu fie penele o vădesc, și iarăși hirișă pasire să nu fie nezburarea în aer o pârește și vântul, carile nu o poate ridica. Că precum tuturor știut ieste că toată hotărârea pasirii ieste a fi dihanie cu pene, zburătoare și oătoare. Deci dihaniia ieste neamul, iară zburătoare deosăbirea, care deosăbire așeși de tot de la Struțocamilă lipsește. Aședară aievea fiind, au putea-va cineva cu mintea întreagă a dzice să îndrăznească, precum toată hotărârea pasirii în Struțocamilă să cuprinde ? Și așe urmadză că sau pre mine încă nu m-ați cunoscut, sau și pre aceasta dihanie precum și ce ieste să o cunoașteți. Și așe rădăcina adevărului întingând, sau arătați (că pizma veche vă împinge la lucruri noăa), sau mărturisiți că în capete de hârtie purtați crieri de aramă. Iară cel mai de pre urmă al mieu cuvânt ieste că adunarea aceasta chedzi răi ș-au vrăjit, de vreme ce numele fiindu-i adunare, altora cu lucrul ieste strămutare și slava titului de monarhie, iară fapta îi ieste de tiranie ". Acestea Vidra cu lacrămi dzicând, după poruncă în izgnanie la marginile gârlelor [44] să dusă.

Ieșind ea de acolea, îndată în mijlocul gloatelor ieși Căprioara de pustiiul Aravii, [45] carea, după siloghizmul [46] Vidrii, lucrul cu ispita într-acesta chip dovediia, dzicând: „Vidra pentru Struț au pus socotele loghicești, dară eu să vă spui ce au vădzut ochii arăpești.

Eu și Struțocamila împreună la pustiile Araviii lăcuim. În părțile acelea câmpii niciodată cu pajiște nu înverdzesc, ce pururea cu mari năsipișuri gălbenesc. Că de s-ar și naște vreun fel de buruiană, de mari holburule, carile vântul austrului scornește, să acopăr.

Căci într-alt chip cineva să-i numască nu va putea, fără numai sau munți clătitori, sau câmpi nestători le va dzice. Deci cu vânturile pre acolo mutându-să și locurile, alt feliu de copaciu sau de buruiană de mare grămădirea năsipului aceluia neacoperită să rămâie nu poate, fără numai înalții copaci carii finici să cheamă, în carii nici odânăoară Strutocamila urcată a videa nu mi s-au tâmplat. Și nu numai în vârvul finicului (carile într-acele părți odihna și aciuarea a tuturor zburătoarelor ieste), ce așeși nici un cot de la fața pământului în aer ridicându-să nu l-am vădzut. Încă și alta (carea mai mult ieste de mierat), că de multe ori arapii asupra noastră gonitoare scornind, pre amândoi o dată din năsipuri ne scorniia, unde cu puterea răpegiunii picioarelor din fierăle suliților, din simcelele țidelelor și din vrăjmași colții ogarâlor scăpam. Iară Strutocamila și de mine înapoi rămânea, și cu penele și aripile ce avea în primejdia morții cădea. Căci cu alergarea ogarul o agiungea, și în aer, de greuime, neputându-să râdica, decât un iepure mai slabă și mai peminteană a fi să arăta. De care lucru socotesc ca cuvintele Vidrii adevărate sint."

Iară în monarhiia pasirilor era pasirea carea să chiamă Corb, carea macară că din tagma a doa era, însă, cu o întâmplare, pre acea vreme epitrop Vulturului [47] era. Acesta toate lucrurile în monarhiia pasirilor a face sau a desface în voia sa avea, nici glas sau cuvânt împotriva lui cineva a scorni a îndrăzni putea (că în vremile vechi poftele stăpânilor pravile de lege supușilor era). Aceasta pasire precum tuturor dobitoacelor moartea le poftește cine poate să nu știe? Și precum pre dinafară neagră, din hereghie, încă mai poneagră pe dinluntru era de pizmă și de mânie (căriia ce să-i fie fost pizma și pricina pizmei la locul său pre larg să va dzice) (că precum arșița soarelui pelița mută din albă în neagră, așe pizma inimii mută gândul din bun în rău). Deci Corbul, precum a Vidrii, așe a Căprioarei cuvinte macar că le audziia, însă cu greu și cu greață le suferiia (că cuvântul bun și neplăcut ieste ca doftoriia grețoasă, însă folositoare în trupul bolnavului. Ce la cel înțelept așe, iară la cel nebun ieste ca otrava în mănuntăile sănătosului). Le suferiia Corbul acestea pentru a vremii neîn dămânare, iară cumplită amărăciune nu numai în glas ce meniia, ce încă și în pântece dospiia. Și câtăva vreme un siloghism alcătuit în barbara împotriva Vidrii a face siliia, mai vârtos că la dânsul viersul grumadzului într-această formă a suna să părea și încă mai ales că el alt gând asupra proastei dihanii Strutocamilii având (precum mai în urmă aievea va fi). Și siloghizmul Vidrii de tot a strica în minte având, forma aceasta numai după socoteala loghicilor, nedierisită și nestricată și în tot chipul adevărată a fi credea. Deci așe Corbul, după ce multe sudori vărsă, până hotarul mijlocitoriu află, siloghizmul din protase într-acesta chip încuie: „Toată dihaniia cu doaă picioare, cu pene și oătoare ieste pasire.

Dară tot Strutocamila ieste cu doaă picioare, cu pene și oătoare. Iată dară că tot Strutocamila fără nici un prepus ieste pasire."

Iar după încheierea siloghismului acestuia, palinodiia ritoricească a poftori începu și vatologhiia poeticească prin multă vreme crăngăi: „Pasire ieste Strutocamila, pasire ieste; și iarăși dzic: pasire ieste Strutocamila, dihaniia aceasta, Strutocamila, ieste pasire. Pasirea aceasta și dihaniia aceasta ieste Strutocamilă."

Apoi iarășile hotarăle loghicești în sine înturna, dzicând: „Pasirea să oaă, oaăle sint a pasirii. Struțul să oaă, oaă are Struțul. Iată dară că pasire ieste Struțul." Apoi iarăși ca dintâi, numai întraltă formă siloghizmul înturna:"Pasirea are pene, Strutocamila are pene. Iată dară că Strutocamila ieste pasire.

Aședară, Strutocami la, precum până acmu adevărat pasire au fost, așe și de acmu înainte pasire a fi vrednică ieste, și încă nu fietece pasire, ce așeși slăvită, lăudată și în buni chedzi luată, de vreme ce, deosăbit de deafirimea trupului ce poartă și în basna veche va să să dzică, că oarecare evghenie în neamul său are. Însă ca asina despre maică [48] partea Vulturului spre sămnul monarhiii să fie având." Toți Șoimii, Uleii și Coruii și alalte de stârvuri iubitoare pasiri frumos crăngăitul Corbului lăudară și cu multe lingușituri și colachii învățătura-i și înțelepciunea-i preste nuări râdicară (că mai toți supușii de frică obiciuiți sint, nu ce adevărul, ce ce stăpânul poftește, aceia să laude și să fericească) și fietecarile în sine și cu sine socotiia, precum alt siloghizm împotriva acestuia arătătoriu nici a să afla, nici în mintea altuia a să naște ieste cu putință. Ca acestea pasirile iele în de iele prin limbi purtând, oricarea împletecitura cuvintelor audziia, de dovadă ca aceasta amuțiia (că macar că rea ieste amuțirea din lipsa organelor de voroavă tocmitoare, dară încă mai rea ieste când purcede din lipsa și neștiința cuvintelor trebuitoare) și acmu mai mai tot cuvântul să curma și tot răspunsul împotriva Corbului și toată gura mai mai să astupa (că precum știința lucrurilor ieste lumina minții, așe neștiința lor ieste întunecarea cunoștinții).

Și acmu cu toatele mai mai după voia Corbului să lăsa, de toată împotrivirea să părăsiia și toată întrebarea cu atâta să potoliia, de n-ar fi Ciacalul către Hulpe cum mai curând alergat. Carile, la dânsa lipindu-să: „Frate Hulpe, dzisă, poți răbda ca între pasiri dihanie mai cu socoteală și mai cu meșterșugul loghicăi decât între noi să să afle? (că nu ieste în lume cuvânt atâta de isteț, sau lucru așe de cu preț, ca carile vreodată să nu mai fie fost sau a nu mai fi de acmu înainte să poată)". La aceasta întrebare a Ciacalului râsă Hulpea pe supt mustăți și în grabă greu răspunsă (căci la întrebarea grabnică, greu sfat a da, sămn de minte ascuțită ieste) și dzisă: „De n-ași avea frica Vulturului, când ceva din colții miei pe ciolanele stârvului ar rămânea, atuncea și Corbul de uscate vinele goalelor ciolane clonțul ș-ar ciocăni. Ce doaă lucruri sint carile la ivală a mă pune mă opresc: unul, căci că din fire mai bucuroasă sint cu meșterșugul decât cu tăriia a mă sfădi, altul, căci totdeauna voia Vulturului a căuta m-am obiciuit, pentru căci adese la un ospăț și la o masă amândoi a ne ospăta s-au tâmplat. Și așe adese în mâncări și în băuturi împreunarea spre cinstea politicească și dragostea în față prietinească a arăta mă silește (căci dragostea cumpărată pre bani sau pre mâncări și băuturi în sfârșitul acelora și ea să sfârșește. Iară dragostea din suflet adevărată în sărăcie și în foamete slujba vredniciii își arată). Deci, de vii vrea să mă asculți, supt piielea Ciacalului pune meșterșugurile Vulpii și gura ta grăiască, fie duhurile împingătoare ale mele."

Ciacalul, acestea de la Vulpe audzind, dzisă: „Eu după cuvântul tău și în fundul mării a mă afunda și în mijlocul focului a mă arunca și nicicum vieții mele a cruța nu mă voi feri. Numai precum toți cei cu socoteală în lume, așe și eu, nu numai pentru agonisirea, ce și pentru paza cinstei mă nevoiesc (căci spre agonisirea și câștigarea cinstei sudorile trupului destule sint, iară spre paza nebetejirii ei lacrămi de singe trebuiesc) (că cu multul mai pre lesne ieste cetatea cinstii a dobândi decât pre aceeași despre nenumărații nepriietini a o străjui și nebiruită a o păzi). De care lucru socotesc că macară cu duhurile tale vitejește cinstea cuvântului spre stricarea siloghizmului Corbului voiu agonisi, și hrizmurile ce sint în triposul lui Apolon întemeiate pre lesne îm va fi a le fărâma și în toate stramțile a le destrăma, numai spre cele mai următoare una mă face mai tare și cu tot deadinsul a socoti, adecă cuvântul carile îm dzisăși, precum cinste Corbului de frica Vulturului dai. Deci de-ți ieste gândul într-această socoteală și de vii să-i păzești cinstea nebetejită, mie lucrul acesta până mai pre urmă fără primejdie să-m fie socotesc că nu va putea (că de multe ori s-au tâmplat într-înima ce întră frica nepriietinului afară scoate dragostea priietinului). De care lucru, sau vrând, sau nevrând, într-o parte dându-te, eu fără nici un agiutoriu în gura și vrajba precum a Corbului, așe a altora carii caută în gura Corbului voiu cădea. Și așe atuncea te vii arăta că cu mâna altuia șerpele din bortă să scoți ai vrut și pre mine clește împotriva jeraticului m-ai făcut." Hulpea dintâiaș dată cu blăstămi și cu giurământuri pre Ciacal dintr-acestea prepusuri a scoate începu (că giurământurile între muritori pentru altă nu s-au scornit, fără numai supt numele marelui Dumnedzău, demonul mai pre lesne meșterșugurile sale să-și lucredze) (că unde ieste inima curată, nici întâi giurământul, nici pre urmă vicleșugul sau călcarea giurământului încape). Hulpea, dară, începătura voroavii într-acesta chip făcu: „Iubite priietine, nu cu divă îți pară pentru căci dziș că cinstea Corbului pentru frica Vulturului păzăsc (căci lucrurile între muritori nu atâtea să isprăvesc ce le poftește voia, ca câte să lucreadză ce le dă mâna și vremea). Pentru care lucru nu numai a Corbului și a Vultu<ru>lui, ce de multe ori și a Cucoșului voie caut, și după îndămânarea vremii cinste și inchinăciune a-i da pociu, după vânt întorcând vetrelele (că nebun corăbiier s-ar socoti a fi acela carile pândzele împotriva vântului a deschide ar îndrăzni), însă adeverit trebuie să fii că cu tot neamul pasirilor dragoste adevărată a avea nu pociu (Și unde dragostea adevărată nu ieste, acolea cinstea ieste de frică; și unde cinstea să face de frică, acolea îndămâna vremii să cearcă și să așteaptă, în carea nici frică să-i mai fie, nici cinstea carea de frică îi da, de bunăvoie în ocară să i-o întoarcă).

Că pentru acesta lucru întâi din fire plecare, apoi de la părinți blăstămare am luat, ca nici odânăoară cătră cineva de tot inima să nu-m deșchidz (că cu anevoie un gând în doaă inimi a să ascunde poate, pre carile una și mai nici una de abiia și mai nici de abiia îl poate stăpâni) și cu vreo pasire prieteșug adevărat să nu leg, fără numai cu Vulturul și Corbul, pentru adese hrana împreună, oarece chivernisală poliliticească să fac. Iară amintrilea oricând cu vreo primejdie simptomatecă penele le-ar cădea, sau de vremea schimbării tuleielor puterea aripilor și a zburării le-ar scădea, fără nici un prepus adevărat să fiu îm porunciia, precum acestora, oricât de macră și de vânjoasă carnea le-ar fi, decât stârvul impuțit tot mai dulce ieste. Aceasta, dară, a ști ți să cade, o, iubite frățioare, că precum să dzice din bătrâni un cuvânt și precum și noi cești mai tineri acmu cu simțirile le-am dovedit (că de multe ori clonțul Corbului și a Vulturului ochiul Vulpei s-au vădzut scobind). De vreme ce pasirile acestea din fire nu numai dobitoacelor, ce și pasirilor, nu numai tuturor dihaniilor pre picioare îmblătoare, ce și lighioilor pre pântece târâitoare și nu numai tuturor viilor, ce încă și tuturor morților nepriietini de cap sint (că cine numai al său bine și fericire cearcă, a tuturor răul și bezcisniciia poftește), și precum de sângele fierbinte, așe de stârvurile împuțite totdeauna însătate și nesăturate sint. Așijderea, nici între vitioan și gras vreo deosăbire sau alegere fac, nici între mare și mică bucata sau înghițitura mai de sațiu sau mai de nesațiu a fi socotesc (căci lacomul și sătul flămând ieste, și lăcomiia nici în hotărăle gheometricești să oprește, nici de exțentrurile astrologhicesti să covârșește, nici caută materia și forma filosofască, nici cunoaște deosăbirea și alcătuirea loghicească, nici în ritorică tropul îndestulirii au ascultat, nici în gramatică graiul fără chip și cuvântul „agiunge" au învățat, ce, precum să vede, nu ucinică, ce didascală alhimistilor ieste, cărora nici adânc fundul mărei, nici nestrăbătută a pământului grosime, nici pre supt rădăcinele munților și stâncilor a metalilor șuvăite vine, nici depărtarea locului, nici primejdiia mărsului, nici nevoia agiunsului și așeși nici iuțimea și arsura focului de la acel din fantazie născut și din crieri prefăcut aur îi poate opri ). De care lucru singur poți socoti, o priietine, de ieste cu putință lacomul a cuiva într-adevăr dragostea să păzască și vreodânăoară a altuia folosul și precopsala să poftească.

Într-acesta chip Vulturul și Corbul fiind și întraceastă rea diathesin aflându-să, cum cineva în lume atâta de fără crieri s-ar afla, ca nu numai pofta spre săvârșirea răului să le facă, ce macar așeși din gând spre aceasta să gândească (că cel ce spre rău cu lucrul agiutorește și cel ce fapta rea cu gândul o priimește și o învoiește totuna sint). Aședară, iubita mea, în toate împotrivnicele fortuni nedespărțită soție, din toate prepusurile ieșind, curata mea cătră tine inimă precum ieste, cunoaște (precum Hulpea mai mult în șuvăiți decât în fugă nedejduiește, așe inima vicleană mai mult acoperit decât aieve grăiește) și spre ridicarea a cădzutei cinstei a tot neamul dobitoacelor și jigăniilor, pre cât poți în lucru și în cuvânt, te nevoiește (că toată slava și lauda numelui cea mai de frunte ieste, când cineva cu ostenințele carile pentru moșiia sa sudorile ș-au vărsat și pentru neamul său toate primejdiile în samă n-au băgat).

Iară eu cu curată inimă mă giuruiesc că în toate agiutoare și împreună lucrătoare și ce ieste capul lucrului spre toate primejdiile priimitoare și suferitoare voi fi.",

Săracul Ciacalul, macar că și el de viclean ieste lăudat, însă„cu bucățeaoa dulce a Vulpii înghiți și undița otrăvii amară (căci precum decât dreptul să poate afla altul și mai drept, ase și decât Vicleanul ieste altul și mai viclean). Și așe el înșelându-să și de la Vulpe ce va grăi foarte bine învățindu-să, în mijlocul theatrului cu mare îndrăzneală ieși și înaintea tuturor gloatelor cuvinte ca acestea făcu :

„Vidra, neam cu prepus, cuvânt fără prepus au grăit și sfat adevărat prietinesc au sfătuit (ce unde urechile adevărului sint astupate, acolea toate hrizmurile să par basne). Însa fietecarile dintre noi, cu cea stângă numai, iară nu și cu cea dreaptă ureche ascultându-l, nu numai cât că cuvântul nu ș-au întărit, ce încă mare grămadă de ură asupra ș-au grămădit (că mare scârșnetul roatelor astupa voroava cărăușilor) și în loc ce mulțumită pentru dezvălirea adevărului i s-ar fi cădzut, nu numai din țară-și s-au izgonit, ce încă și din izvodul neamului său s-au lipsit, și aceasta nu dintr-altă pricină, precum mi să pare, au purces, fără numai din vechea și rânceda pizmăluire. Iară încăsi, oricum ar fi, atâta cunosc, că toate cu folos voroava Vidrii și ei în stricare, și altora spre mai mare neascultare și neaședzare s-au făcut (că vântul vivorât sau aerul tare clătit, tocmit și frumos viersul muzicăi alcătuit, de la cât de ascuțitele la audzire urechi abătându-l, neaudzit îl face). Și iarăși (ca mai aproape de țenchiul voroavei mele să mă lipăsc) obiciuită ieste minciuna haina adevărului a fura, cu carea, îmbrăcându-să și împodobindu-să, să vede ca în hrizmurile lui Apolon Pithianul dă și în triposul cel neclătit stăruită și aședzată a fi să pare. Dară lin suflând austrul adeverinții și într-o parte dând poalele hainei adevărului, grozavă goliciunea minciunii descoperindu-să să arată (că din trii picioare a scăuieșului minciunii, unul școțându-să, în vicleșug rădzimatul fără greș pohârnindu-să, cu bună samă cu capul în gios să dă). În care scăuieș și siloghizmul dumisale Corbului spre dovada și întemeierea vredniciii Strutocamilii întemeiat și alcătuit a fi să vede.

Însă lucrul după socoteala adevărului cu multul într-alt chip să are.

Hirișiia dară a lucrurilor de la câțiva, în câteva chipuri să hotărește. Iară cea mai adevărată și mai gheneralis ieste aceasta: Hirișiia să cuvine totului, fietecăruia și pururea. Deci cea mai deplin, cea mai adevărată și cea mai gheneralis hirișiia pasirii ieste a zbura. Căci toate pasirile și fietecare pasire și pururea au putere a zbura, și nu atâta pre pasire penele și oatul o face pasire, și dintr-alte dihanii o deosăbește, pre cât o face și o deosăbește zburatul, căci amintrilea și șerpele să oaă, dară pasire nu ieste. De ciia pasirile toate după hirișiia lor cea mai chiară numele neamului ș-au agonisit, de unde elinește puŇuou ptinon, evreiește, hof, arăpește tair, lătineste volatilis să cheamă, carile în limba noastră s-ar dzice zburătoare. Aceasta, dară, hirișă hirișiia pasi<ri>lor fiind de carea Strutocamila lipsindu-să (precum alegerea tuturor priimește), iată că Strutocamila hirișă pasire a să numi și a fi nu poate. Că amintrilea, Strutocamila de-ar fi adevărată pasire, adevărata a pasirilor hirișie i s-ar cuvini, adecă tot struțul, ca toată pasirea și pururea să poată zbura. Aceasta, dară, lipsindu-i, iată, dară, că pasire nu ieste. În cea sistatichi diafora hirișiia lucrului locul cel mai de sus poate ținea după deosăbire, precum cele cinci glasuri a lui Porfirie poftesc, adecă neamul a fi dihanie, chipul pasire, deosăbirea zburătoare, hirișiia piuitoare, tâmplarea în pasire iarăși supt hirișie să cuprinde, că pasirea ver ar piui, ver n-ar piui, ființa pasirii nu să strică. Deci, precum am și mai dzis, hirișiia cea mai mare în cea stăruitoare deosăbire fiind, carea în Strutocamilă cercându-să și neaflându-să, iată, dară, că pasire a fi nu poate. Că precum a omului dintr-alte neamuri de dobitoace deosăbirea îi ieste socoteală și hirișiia râsul, așe în pasire să socotește zburatul și piuitul. Și de s-ar da în lucrurile firii vreun dobitoc cu pene, cu patru picioare, ce numai dreapta socoteală deplin ca omul să aibă, acela dobitoc adevărat om ar fi. Așijderea împotrivă, de s-ar afla un dobitoc în doaă picioare, cu cap și nas și cu toată alaltă forma omului, numai să aibă aripi și să zboare, iară socoteala și râsul să-i lipsască, adevărat dobitocul acela pasire, iară nu om, ar fi. De care lucru aievea ieste că la fietece dihanie deosăbirea și hirișiia i să socotește, iar alaltă formă a chipului nicicum, macar pasire cu patru picioare, macar dobitoc cu doaă aripi, macar cu mâni cu cinci degete, cu unghi și fără păr și fără pene și fără socoteală, acestea toate nicicum hirișă deosăbirea pot stărui că, veri mânule omului ar fi la moimâță, veri obrazul moimâții la arap, moimâța în deosăbirea dobitocului, fără socoteală, socotelii uimitoare, iară arapul în deosăbirea dobitocului cu socoteală rămâne și pururea ieste. Acmu dară ce mai multă dovadă din socoteala loghicească trebuie, și ce mai înainte proasta mea socoteală un picior din triposul lui Apolon a scoate silește, și cea mai de folos o protasin din siloghizmul dumisale Corbului în barbara alcătuit a trage să nevoiește (căci experienția și ispita lucrului mai adevărată poată fi decât toată socoteala minții, și argumenturile arătării de față mai tari sint decât toate chitelele).

Că au nu Vidra, săraca, toată dovada ispitii cum să cade ne prezentuiește? De vreme ce ea toate hirișiile a dobitocului în patru picioare având și căci numai une tâmplări (carile precum nici fac, așe nici strică ființa) mai deasupra i-au vinit, adecă și cu văzduhul, și cu apa în locul văzduhului a să sluji firea au agiutorit-o, pentru adaogerea, iară nu pentru scăderea puterilor firii din catalogul jiganiilor ați lepădat-o. Au doară de s-ar afla vreuna dintre noi în para focului nebetejită, ca salamandra, a viețui să poată, pentru căci de la fire cu această putere dăruită ar fi, eu dzic că și pe aceia pentru mai multe vredniciile firii sale din monarhiia noastră ați izgoni-o. Care lucru de l-ați face, mă credeți, fraților, că prost l-ați socoti (că cine-i mai cu multe vrednicii, veri din fire, veri din ostenință, împodobit, acela mai mare cinste trebuie să aibă și mai tare de la toți să să iubască să cade).

De care lucru drept și cu cale socotesc a fi, ca poftei adevărului, iară nu glasului Corbului, ascultători să fim. Aședară, aievea ieste că precum pofta adevărului, așe încheierea voroavei mele aceasta va să fie, adecă că de vreme ce Vidra, pentru pricinele carile s-au pomenit, cu sfatul tuturor s-au ales ca din tabla amânduror monarhiilor să să radză, așe și numele Strutocamilei, precum dintr-a în patru picioare îmblătoarelor, așe dintr-a cu aripi zburătoarelor dihanii izvod să să șteargă, dintr-a celor de pre stihiia pământului izvod să să șteargă, dzic, căci pene are și să oaă, iară dintr-a celor din stihiia văzduhului, căci nu zburătoare, ce pedestră ieste. Iară amintrilea, de va cineva împotriva firii și în pizma adevărului socoti (căci voia slobodă obiciuită ieste mai mult spre rău și împotriva adevărului decât spre bine și spre plăcerea adeverinții puterea sa a-și arăta) și pre Strutocamilă în monarhiia și în partea sa a o trage s-ar nevoi, același nu mai puțin pe Vidra între dobitoace a o numi ar trebui. Pre Strutocamilă, dară, lipsa slujbelor firii dintre pasiri afară o scoate, iară dintre dobitoace toate hirișiile o gonesc, pre carea noi, pedestrele, așeși macar vreodânăoară nici am numit-o, nici am pomenit-o, nici între noi cumva a încăpea am gândit-o. Și așe de va fi și a voastră socoteală, precum a adevărului poftește orânduială, ca nici pre pământ, nici în văzduh, nici în apă și nici în foc și așeși, nici undeva loc de traiu a avea va putea, ce doară în a cincilea stihie lăcaș de-și va dobândi (că obiciuită ieste fortuna, pre cel ce multe haine poftește a cerca și de cele ale sale a-l dezbrăca)".

Aceste ale Ciacalului cu îndrăzneală cuvinte și socoteli de argumenturi nebiruite nu numai cât urechile tuturor împlură, ce încă și inimile de dânsele, ca cu o ascuțită lance li să împunsără, și ce să răspundză cu toții în îngăimare sta, și despre ce parte a cuvântului întâi s-ar apuca să miera. Tărimea argumenturilor îi spăriia, îndrăzneala voroavei îi îmblăzniia și ce ieste mai cu greu, neștiința lucrului și a adevărului așeși de tot din țircălamul minții îi izgoniia (că pre cât lumina soarelui a lucra poate în organele vadzătoare, pre atâta agiutorește mai denainte știința în mintea adulmăcătoare ). Așe ei, tușind, scuipând și cuvintele prin limbi-și învăluind, Lupul (carile nu proastă între toate jiganiile să numiia) cuvinte cioplite și supt pilde oarecum acoperite, însă tocmai la țenchiul adevărului dusă și nemerite, intr-acesta chip a grăi începu :„(De multe ori împărații să văd preste vrerea lor a proroci, căci sufletele lor, oarecum de mărimele și greuimele lucrurilor, mai de multe ori și mai adese atingându-să, și preste simțirea lor să par a prosgnostici). A cării păreri aieve acmu să făcu dovada, de vreme ce dintâiaș dată chiar amândoi dzisără (de veți pomeni pricina ce să scornisă pentru mică și de nemică jigăniuța, ce să cheamă Liliac) și amândoi în gura mare spusără (că din pricinile mici mari gâlceve să scornesc și țințariul să face armăsariu). Au nu, dară, pentru aceasta mai denainte să feriia și acestea pre carile noi acmu cu ochii trupului de față le privim, pre acele ei, încă până a nu fi, cu ochii sufletului le oglindiia? Noi, dară, atuncea cuvântul lor în puțin socotind, acmu să vede ca de capul viperii ei cu socoteala ferindu-ne, noi cu nesocoteala în coada scorpiii am cădzut, neferindu-ne (însă precât semnele cuvintelor împungătoare, chipul inimii pizmuitoare au arătat). La arătare s-au făcut că nu spre aședzarea gâlcevii proaspete, ce spre obrinteala pizmei împuțite și cuvintele, și lucrurile s-au început, carile ranelor trupului monarhiilor nu tămăduire, ce burzuluire aduc (că precum otrava cumplită stomahul otrăvind, tot trupul putredzește, așe pizma veche spre izbândă a aduce, tot statul monarhiii răzsipește) (și precum un mădulariu cu netămăduită boală pătimind, princet, princet, tot trupului moarte pricinește, așe în toată publica cu rău gând și cu pizmă asupra altora îmblând, cu vreme toată monarhiia cu capul în gios prăvălește). Întâi fost-au trebuit pre cei ce aducători și pricinitori gâlcevii ar fi fost fără nici o zăbavă dintre mijlocul nostru să-i fim scos, și, până a nu pătrunde gâlceava aceasta inimile și sufletele tuturor, să fim ales ce-i de scădere și de folos (că precum cineva, pentru mântuința a tot trupul și pentru paza vieții, fier, foc, și tăierea a unui sau și a doaă mădulare ardere, tăiere și de tot de la sine lepădarea, macar că cu mari chinuri și dureri, însă sufere și priimește, așe și în statul publicăi, unul nestătătoriu și de răscoale și gâlceve scornitoriu să socotește, carile ca un rău și beteag mădulariu din trupul monarhiii curmat și tăiat a fi să cade).

Că ce folos noaă și ei Vidra cu sfatul fără vreme au adus? Și ce treabă au avut Bâtlanul cu atâtea cuvinte inima Vidrii a amărî și a dosedi? Pre Breb la mărturie cine l-au chemat? Și cine cu ce treabă l-au ascultat? Numele Strutocamilei, siloghizmul Corbului, împotrivă voroava Ciacalului la propozitul adunării aceștiia ce folos au adus? Vânătoarea arapilor, fuga Căprioarii și primejdiia Strutocamilei la acesta sinod ce amestec au avut? Ce adevărul ieste acesta (că zavistiia ieste jiganie cu multe capete și cu toatele înghit pizmă și deodată borăsc gâlceavă și vrajbă). Căci Bâtlanul socotind că Vidra prin gârle vânatul peștelui îi împuțineadză, i s-au părut că i să va deșerta vreodată gușea de putregiune de pește și mațile de viermi de putregiune (căci lăcomiia Bâtlanului lumii ieste vestită). Brebul așijderea ieste jiganie carea, puterea organelor născătoare pierdzindu-și, în firea și îndrăpniciia hadâmbilor cade, carile vreunui de duh purtătoriu, pre câți soarele încăldzește, priietin adevărat să-i fie, sau binele să-i poftească nici s-au vădzut, nici s-au audzit (că năcazul lipsii la unul scornește zavistiia prisoselii la altul). Și așe mărturiia lui asupra Vidrii de păcura zavistiii neimată și neîntinată să să socotească nu să poate (că mai lesne ieste cineva o mie de ani în fântânele cătranului să lucredze și cu cătran să nu să pice decât un ceas zavistnicul cu cela căruia zavistuiește voroavă să facă și cuvânt pizmos din gură-i să nu-i iasă). Au doară căci odânăoară un blănariu în meșterșug isteț pre altul în conoștință prostatec au amăgit și în loc de piiele de breb i-au vândut blană de vidră? Au numai spicul părului și floarea pieii amânduror asămănându-să, pre Vidra precum odânăoară Breb să fie fost o dovedește? Ba mă credeți că, de s-au amăgit ochii prostatecului, nici Vidra, nice piielea Vidrii ființa sa ș-au schimbat. Că firea în lucruri nu în celea ce-și răduce, ce în celea ce ieste să socotește. (Că tâmplările precum vin, așe să și duc, deasupra ipohimenului, nicicum ființa-i stricând), ce toate acestea altă nu fac, fără numai (din zavistie împoncișere, din împoncișere nădușală și asupreală, din asupreală gânduri de șuvăială și cuvinte de răzsuflare să scornesc), precum Bâtlanul asupra Vidrii cu Brebul în pâră și mărturie s-au împreunat, Ciacalul și Căprioara partea Vidrii țiind, siloghizmul Corbului au răzsipit și mii de mii de ocări împotriva Strutocamilii au scornit. Aceasta iarășile mai mult prin mijlocul gloatelor de să va tăvăli, sau ea, sau alta în locul ei, de năcaz împingându-să, asupra alțiia altă ceva mai mult și mai de ocară poate să gârâiască. Și așe în toată gâlceava întorcându-să, o clătire nestătută și neobosită între toți să va scorni.

Și de ciia urmadză între împărați nu numai pentru Liliiac scânteile împotrivirii a scântiia, ce încă și pentru Fili și Inorog pârjolul mâniii și pojarul izbândii a să ațița. Care lucru, numele adunării fericite în porecla răzsipei nefericite fără greș va muta.

Așijderea că lucruri mici ca acestea, iată că și spre mari gâlceve cresc, și, de să vor cumva putea așădza, încă vreun sămn de nedejde ca acela până acmu nu să arată. Dară de va agiunge giudecata cineva între doi monarhi a căuta și inimile a doi împărați a împăca, oare cum aceasta la săvârșit a aduce va putea? Și cine în mijlocul lor a întra va îndrăzni? (Că mai greu nu ieste de giudecat decât pâra între doi priietini — ales împărați fiind— a căuta, căci cineva între doi nepriietini pâra alegând, pre unul priietin poate să facă, iară dintre doi priietini unul să face așeși de tot nepriietin ). (Că din fire moritorii așe sint tocmiți, nu numai în războaie și nu numai în gâlceve și aseși nici în glume și giocuri a să birui de la altul priimăsc.) Apoi din gura Ciacalului cineva poate a vrăji că, precum socotesc, gura numai era a lui, iară duhurile până într-atâta îndrăznitoare și cuvintele așe la inimă lovitoare a altuia sint, carile ca toate grosimea fumului ce iese mare văpaie pre urmă a izbucni arătătoare sint".

Aceasta Vulpea audzind, tare în ascunsul științii sale să împunsă și, pentru ca nu mai în mult voroava Lupului să să trăgănedze, cu scurtă voroavă cuvintele într-altă parte sili a le abate (însă firea totdeauna pre meșterșug biruiește și din plinirea inimii cuvântul și fără veste izbucnește). Într-acesta chip și Vulpea făcu, că în loc ce gândiia, spre potolirea cuvintelor să grăiască, cu iarbă pucioasă focul vru să potolească și cu iască scânteia sili să înadușască, și într-acesta chip cu mare glas cuvântul din gura ca piiatra din praștie își slobodzi (că cuvântul slobodzit mai iute decât fierul împănat să duce, și piatra în fundul mării aruncată precum vreodată tot a mai ieși tot să nădăjduiește, iară cuvântul grăit, precum va fi putință a să dezgrăi, toată nedejdea lipsește):

„Și oare cine, dzisă, vreodânăoară au dzis că glasul Corbului ieste spre chedzi buni? Carile macar siloghizmul lui Aristotel, macar sofisticul lui ... ar avea în gură? Și cu atâta de acmu înainte grăiască și altul, de vreme ce eu nu din cap, ce din coadă, nu denainte, ce dinapoi încheierea siloghizmului fac, adecă (mai prelesne ieste soarelui răzsărit radzele luminii de pre fața pământului a-și opri decât adevărul în veci cu minciuna a să coperi" ). Toate zburătoarele să tulburară și de dulce otrava Hulpii tare să amețiră. Căci bine cunoscură că toată puterea siloghizmului Corbului să curma și apărarea carea spre partea monarhiii sale făcea în deșert ieșiia. Pre lângă a Vulpei de cuvânt împunsătură toată a Lupului uitară învățătură.

Iară în monarhiia pasirilor era o pasire carea să cheamă Cucunos; aceasta ieste din fire cu socoteală înaltă, cuvântul vreo dată gios să-i rămâie nu priimește, însă multe grăiește, dară puține isprăvește, la mânie iute, la foame nesăturată ieste: dzic că vițelul întreg de-abiia îi ieste de gustarea dimineții. Iară la ospățul prândzului cu taurul și cu cămila nu să satură. Despre partea stomahului așe, iară despre partea sufletului cu multul mai mult nesățios și nesăturat ieste; prin olaturile ei altă jiganie nu numai cât a nu viețui, ce nici a trece fără primejdie poate (că mai pre lesne socotesc și mai fără primejdie cineva călătorie pre lângă vârtopile zmeilor și bârlogurile leilor a face să poată decât prin hotarăle aceluia a trece carile pururea de foamea lăcomiii să chinuiește). Aceasta pasire, dară, cu mare mânie, mai mult din stomahul tulburat decât din rostul fără sfat, într-acesta chip cuvintele deodată cu balele își stropiia :„Fi-s-ar cădzut, o, priietinilor, Lupul pildele sale ciobanului să le vândză și Vulpea prisăcariului bătrân ciumiliturile să-și arete. Iară de ieste glasul Corbului spre sămn rău luat, cine va fi acela carile să nu poată cunoaște (că când unuia veste rea de la cineva îi vine, aceiași veste altuia altul de bună îi o duce), ce fie glasul Corbului rea veste în urechile Lupului, Ciacalului, sau măcară și singur Leului, însă sint alte urechi carile, cu dragoste priimindu-l, cu dulce în cămara inimii sale îl ascund. Iarăși și amintrilea, că deși peste tot și tuturor glasul Corbului ieste neplăcut, avem între noi Coțofana [49], căriia din limbă-i fericire și din gură-i bună vestire îi cură. Dară și cu aceasta ce să isprăvește? Până când dară, o, pasirilor, în glogozala în zădar vă îngăimați și statul vredniciii voastre în samă nu băgați? Până când vor urla, vor lătra și vor scânci jigăniile și dobitoacele acestea, carile pururea supt umbra noastră îmblă și ochii noștri totdeauna în spinarea lor privăsc? Până când ce firea singură arată, voi aceasta nu cunoașteți vreodată? Că din fire așe ieste orânduit, ca tot dobitocul și toată jiganiia în patru picioare cu capul spre pământ plecată să îmble, și toată pasirea prin aier zburând și pe deasupra lor trecând, uneori cu umbra să le ocrotească, iară alteori cu unghiile și cu pintinii să le lovască (că pururea și mai totdeauna pre stârvul dobitocului pasirea să pune, iară de penele sau tuleiele pasirii rar dobitoc să îneacă). De care lucru, socotesc că cinstea și vredniciia monarhiii noastre puțin de la ai săi socotindu-să, spre deșchiderea gurii a jigănii ca acestea pricină s-au dat. Deci guri ca acestea nu cu siloghizmuri loghicești, ce cu porunci împărătești sint să să astupe. Precum marele nostru împărat și nebiruitul monarh, Vulturul, sămnul biruinții Corbului au dat, Corbul dară și epitropul Vulturului, așe va, așe poruncește, așe să să facă.

Cu a ceștiia sentenție putere și eu acmu sprijenindu-mă, cuvânt și sfat ales dau. Vidra dintr-amândoaă monarhiile afară să fie, Strutocamila ori în care izvod îi va plăcea, într-acela să să scrie. Strutocamilii, după chipul ce din fire are și din ocrotirea Corbului cea tare, între alalte dihanii și cornul cel de putere să i să dea, căci partea Corbului clironomiia Vulturului are.

Iară cine acestora împotrivă ar gândi, ar grăi sau ar face, pedeapsa moarte groznică să-i fie. Acesta ieste cuvântul Corbului și bună plăcerea Vulturului (că când grăiesc preoții lui Apolon de la Delfis, atuncea tac toate vrăjile de la Memfis)."

Atuncea toate pasirile și dihaniile zburătoare, socotind că nici cuvânt împotrivă, nici socoteală de asemenea Coconozului să va mai putea afla, cu toatele într-o gură: „Facă-să, facă-să, și voia și porunca împăratului și epitropului plinească-să!" strigară.

Însă, precum dzice dzicătoarea (că răspunderea moale frânge mâniia, și trestiia înduplecată de vivor nu să frânge) (așijderea, potolindu-să mâniia, cuvântul cel moale, tare și vârtos a fi să arată, și, trecând vivorul, trestiia iară la locul său rămâne dreaptă), într-acest chip smerit chipul jigăniuții (carile să cheamă povața Leului și adulmăcătoriu vânatului îi ieste) și moale glasul lui, precum dârdze cuvintele Cucunozului într-altă parte abătu, așe cu prea supțire meșterșug toată învăluiala desfăcu și Strutocamila cine și ce ieste singură pre sine să să vădească îndemnă (că mai de credzut ieste un cuvânt de mărturisire a gurii hirișe decât o mie de mărturii a altora streine).

Aceasta jigăniuță într-acesta chip scurte, dară cu virtute cuvintele sale începu:

„Singura a mea a trupului slăbiciune și micșurare a sufletului supus și a voii legate aratătoare ieste (că obiciuiți sint muritorii cu înălțimea statului, cu frâmsețe trupului și cu ghizdăvia feții, ca cu un lucru prea mare de la fire dăruit a să lăuda și încă mai mult între alții nu numai arcoasă sprâncenele-și a-și râdica, ce și sfaturile preste cuviință a-și da și socoteala preste măsură a-și râdica).

Așijderea, împotrivă ieste de socotit (că în cei mai mulți mărimea și greuimea trupului sămnul micșorimei sufletului și iușurimei minții ieste). Și iarășile cine în lume aceasta dovedit nu-și va avea (că vredniciia sufletului nu de pe frâmsețea trupului să măsură. Căci nebunul la chip frumos și trupului grea pedeapsă și numele la mare ocară ș-au scos. Iară înțeleptul grozav și ghibos nici au gândit vreodată, nici au făcut lucru fără folos).

Deci precum cu cea mai mică și cea mai de nemică între toate jigăniile să fiu aievea ieste. De care lucru mie nu cuvânt între voi a grăi ce nici împins de flegmă a tuși macară nu mi s-ar cădea. Însă de vreme ce voia și porunca a marilor împărați au fost ca în adunarea de obște și sfaturile de obște să fie, cu a lor poruncă sprijenindu-mă, supunerea trupului în slobodzeniia sufletului acmu îmi întorc (că spre închisoarea și legarea trupului un lanțuh și o vartă destule sint, iară spre strânsoarea sufletului și spre opreala voii slobode nici mii de mii de lanțuje, nici dzăci de mii de închisori pot ceva face).

De care lucru într-acesta chip dzic (că unde pravila în silă și în tărie, iară nu în bună socoteală și dreptate să sprijinește, acolo nici o ascultare a supușilor trebuitoare nu ieste ). O, cinstiților și dintr-îmbe părțile vestiților senatori, ce poate fi aceasta între voi din toate părțile neaședzată, iară altă dată mai mult decât să cade simață voroavă? (Nime în lume atâta de ascuțit la minte și iute la giudecată a afla să poate, carile în toată alegerea negreșit și nesmintit să fie) și (macară că aspru lucru ieste pentru cele șie cunoscute dreapta giudecată a face cât mai vârtos cu greu și așeși peste putința a toată firea va fi, pentru cele șie mai denainte nicicum știute sau cunoscute, de bune sau de rele, de vrednice au blăstămate, deosăbire a face). Că după a mea socoteală dzic (că mai pre lesne ieste cuiva fără organul ochiului și fără lumina soarelui între alb și între negru a deosăbi decât fără cunoștința lucrului de vrednic sau de nevrednic a-l alege). Într-acesta chip poate fi să fie și sentențiia carea dumnealui Cucunozul spre vredniciia Strutocamilii au lăsat. De care lucru dzic (că nime mai mult a altuia decât al său giudecătoriu și nime mai mult pre altul decât pre sine a să cunoaște poate, când spurcata lipsește filaftie). De unde urmadză mai cu cuviință a fi de toată voroava dezmățată părăsindu-vă, pre Strutocamila de față să chemați și pre dânsa pentru sine ce dzice și ce socotește să o întrebați. Și orice răspuns ar da, pre acela în ciurul alegerii cu dreapta bunei socotele să-l zbateți. Și așe atuncea pre lesne deosăbirea între grăunțe și între pleave a face viți putea".

La acesta sfat nu numai cât Coconozul nu avu împotrivă ceva a răspunde, ce încă și tuturor gloatelor foarte plăcut fu și toate capetele mari și deșerte celui mic și plin să plecară (că sfatul carile poate da săracul învățat și înțelept toți împărații nebuni și neispitiți nu-l pot nemeri). (Că știința înțelepciunii nu în scaunele trufașe și înalte, ce în capetele plecate și învățate lăcuiește.) Și așe, Strutocamila în mijlocul theatrului chemară. Căriia întrebarea pentru sine înainte-i pusără: „Și ce? Și cine ieste?" o întrebară.

Iară Strutocamila răspunsă, dzicând: „Eu sint un lucru mare și voiu să fiu și mai mare, căci aceasta chipul îmi vrăjește, de vreme ce tuturor celor ce mă privăsc mierare și ciudesă aduc. În palaturile împăraților de pururea mă aflu, puterea stomahului atâta îmi ieste de vârtoasă, cât și pre fier, și pre foc a amistui poate. Acestea vrednicii la mine aflându-să, au nu toate laudele Cucunozului și sămăluirile Corbului mi să cuvin? Așijderea, agiutorind priința și ocroteala Vulturului, de m-ași putea în aer înălța decât toate zburătoarele, așeși și decât Vulturul, mai arătoasă ași fi ". Toate dihaniile, la răspunsul ei, râsul cu hohot își clătiră, numai Corbul și Cucunozul stomahul își tulburară.

Deci unii de mânie și de năcaz pre nări pufniia, alții de rușinea în inimă ascunsă pre obraz să aprindea, iară alții cu batgiocură în laude și cu mascara în pofală o lua (că cu cât știința rea într-ascunsul inimii nacăjește, cu atâta la ivala tuturora ieșind, rușinea în față îi pedepsește).

Iară unul dintre gloate (din ceata dobitoacelor poate) glas ca acesta ridică: „O, priietini și frați, la aceasta adunare împreunați! Dumneaiei Strutocamila, precum în părțile de gios (și poate fi sau supt, sau aproape supt brâul ars ) să naște și trăiește, tuturor știut ieste. În capul ai căriia soarele lucru împotrivă au lucrat. Că de s-ar fi născut în părțile crivățului și să fie trăit în părțile austrului, căldura soarelui umedzala crierilor i-ar fi mai uscat, și așe tidva capului spre îndesarea crierilor și cuprinderea înțelegerii o ar fi silit. Ce ea poate fi din fire capul uscat având, în carile de au și fost vreo umedzală firească, arșița soarelui și căldura austrului porii pieii și încheiturile osului tidvei mai mult decât au trebuit i-au deșchis. Și așe, puterea căldurii cu puțina umedzală și a crierilor materie pre o parte îi scotea, iară pre altă parte, în locul crieri lor, vântul sau aierul clătit întra și [și] lăcaș vecinic în căpățină-i își afla (căci, precum fără prepus știți că în fire loc ceva deșert a să da nu să poate ) și ase din vântul strâns, vânt sloboade (că cineva ce nu are, a da nu poate). Însă, oricum ar fi, prostimei ei iertăciune a să da să cade, de vreme ce poate fi că categoriile loghicăi n-au citit și în cărțile științii nu s-au zăbăvit (că celor ce multe lumânări în citeala cărților topesc, ochii trupului la videre să tâmpăsc. Iară celora ce niciodată pe slove au căutat, macar că vederea ochilor mai ascuțită ș-au păzit, însă neștiința în întunericul și în tartarul necunoștinții i-au vârât). Iar amintrilea de ar fi fost, după categoriia ce o ați întrebat, după aceia ar fi și răspuns.

Ce acmu ea la întrebarea ceinții, dă răspunderea câtinții și feldeinții.

Așijderea voi o întrebați ce ieste, iară ea vă răspunde cât ieste și în ce feliu ieste (că răspunderea când nu să dă după întrebare, puțin deosăbește din voroava mutului cu a surdului). Și iarăși voi o întrebați ce dzice pentru sine, iară ea vă răspunde ce cere, poftește și pune în sine.

De care lucru socotesc urechile de grețoasă cuvintele ei cu alt chip să vă curățiți (că pre cât greu bucatele vârtoasă stomahului slab aduc, pre atâta nesuferire aduce și cuvântul nealcătuit la urechea bine ascultătoare). Adecă, întâi, de ieste cu putință, așeși de tot și întrebarea voastră și răspunderea ei de tot să să curme (că sufletul înțelept pre cât gura cuvinte rele a nu grăi, pre atâta și urechile voroave fără folos a nu audzi își oprește).

Iară aceasta de nu ieste cu putință, ași sfătui ca nu după a voastră cunoștință, ce după a ei prostime și neștiință să o întrebați, nici ce și cine ieste, căci bine știți (că tot capul și sfârșitul filosofiii ieste cineva pre sine ce ieste a să cunoaște), ce cum o cheamă o întrebați.

Și de-și va ști numele, precum oarece sămn de cunoștință să fie având ieste nedejde, de nu mai multă, încailea cât fietecare dulău numele de pe sunetul glasului își simpte. Iară de nici a numelui hiriș însămnarea în fantazie nu va fi păzit, așeși de tot nedejdea curmați, precum de la cel neștiutoriu știință a vâna viți putea (căci vânătoriul științii socoteala, iară măiestriile simțirea ieste)".

Aședară, după socoteala și sfatul acestui înțelept și anonim sfetnic, „Cum te cheamă?" pre Strutocamilă întrebară. Iară ea răspunsă: „Eu pe mine niciodată nu mă chem (au în locul numelui gramatica n-ați citit, unde arată că în locul numelui, eu, de căderea chemătoare să lipsește?), ce alții pre mine, «o, dumneata» mă cheamă". Iarăș o întrebară: „Dară numele îți ieste, o, au pe alt nume te cheamă?" Iară ea raspunsă: „Când strigă cătră mine cineva, atuncea audzu, precum și pe voi acmu, când m-ați chemat, v-am audzit. Deci acmu, va rog, spuneți-mi, ce m-ați chemat?"

Cu toții deodată cunoscură (că nu în chipul arătos, nici în dobitocul căpăținos, ce în capul pedepsit și cu multe nevoi, domirit crierii cei mulți sălașluiesc), în care chip și tâmpă mintea săracăi

Strutocamilii se arătă. De care lucru mai mult a o cerceta și în zădar cuvintele a-și lepăda să părăsiră și acmu cu a tuturor tăcerea mai mai a Corbului siloghizm și a Cucunozului sentenție să mărturisiia (căci tăcerea multă la răspunderea de treabă în locul mărturisirii să ține).

Însă iarăși Căprioara de Aravia, apucând voroava, a clăti cel adevărat nume ce va să dzică la ivală îi scoasă. Aceasta, dară, într-acesta chip grăi: „De ieste toată pofta adunărilor pentru numele jigăniii aceștiia a să înștiința, pre cât în proasta mea știință să află, a spune nu mă voi lenevi (că pre cât ieste de cu greu și de scădere cineva de știință sărac a fi, cu atâta de urâcios lucru ieste cineva știința despre cei poftitori a-și ascunde). Precum amânduror cea mai multă lăcuire în năsipurile Araviii să ne fie și mai denainte s-au pomenit. Cu care pricină socotesc că fietecărui dobitoc numele mai chiar și mai hiriș să-l știe lăcuitorii carii sint de același loc cu acel dobitoc. De unde urmadză ca limba arăpască mai chiară hirișiia numelui jigăniii aceștiia să fie numit.

În limba, dară, arăpască, macară că numele ei în patrudzăci și una de feliuri să numește, însă cel mai hiriș, și precum proștilor, așe învățaților mai obiciuit ieste uștiurmurg, carile sarachenii îl tălmăcescu devecuși. De la arapi să vede că elinii cu tălmăcirea s-au îndatorit, de unde îi dzic otronoˇmhlrV, adecă Struț-cămilă. Iară când ar tălmăci hiriș numele de pe sunarea limbii arăpești, i-am dzice: cămilă-pasire."

Atuncea, hirișul nume a prostului dobitoc dacă învățară, dzisără: „Pentru numele lui acmu bine foarte ne-am înștiințat, însă, oare, cine s-ar afla în lexicoanele etimologhicești ca încă și mai dintr-adânc și mai curat numele ei să ne tâlcuiască?" Deci unii dzicea: „Moimița Liviii, căci ieste mai uimitoare minții". Alții dzicea: „Coșcodanul Tharsisului vechiu (carea acmu să dzice America) căci în instrumentul muzicăi poate cântece alcătuite a cânta". Iară alții dziseră: „Ba nici aceștia ceva nu vor isprăvi, că macar că socoteala oarecum aceasta a înțelege le-ar agiunge, însă limba spre închipuirea cuvântului nu le agiunge.

De care lucru, socotim că o jiganie ce poate învăța gramatica și organele limbii, schimbarea și sunarea sileavelor a alcătui pot (că multe agiunge mintea ascuțită, carile limba fâicavă și slabă a le vorovi nu poate). Ca aceasta dară socotim că numai Papagaia ieste, carea mai chiar cuvintele dobitocului sămăluitoriu a urma poate."

Hulpea macară că ceva la gloate a grăi ca o înțeleaptă tare postiia și în ceva împunsă a fi să nu să arete, vârtos să feriia (că a toată mulțimea, veri de cinste, veri proastă ar fi, voroavele, înțeleptul a le asculta, de nu folos, dară nici pagubă va avea; iară cuvântul a grăi, macară cătră cel prea ispitit, fără primejdiia plăcerii sau neplăcerii, de abiia ieste de nedejduit), însă atuncea pre toți așeși de tot de la hotarul științii depărtați vădzindu-i, nici frâul gurii a-l mai sprijeni, nici lăcata tăcerii nedescuiată a feri putu:

„Și așe, vede-să, o, priietinilor, dzisă, cu depărtarea locurilor și lipsa lucrurilor carile într-acel loc, macar că multe, iară aiurea prea puține, aflându-să, și audzirea lor minunată și vederea ciudată li se pare. De care lucru, Papagaia, căci vine de la locuri departe, toți a o audzi și a o privi poftesc. Însă la vredniciia ei, de nu întrece Coțofana de Evropa, iară precum agiunge, nime nu va putea tăgădui, ce căci precum papagaiele acolo prin izbeliște, așe acestea aicea prin târveliște multe să află.

Pentru-aceia Coțofana aicea atâta cinste și laudă nu i să face (că săturarea ochilor ieste ca și greața stomahului, că precum stomahul destul încărcat, bucatele macar fie și cu aromate, nu cu mirosul acel frumos poftă, ce greață îi aduce, așe și ochiul de privală săturat albul vede negru și frumosul grozav). Iară mi să pare că la Liviia mai în mare cinste să află coțofanele decât în Evropa papagaiele și mai scumpă poate fi o mâță vânătoare decât o moimâță giucătoare (că pofta în lume cu lucrurile împreună și inimile stăpânind, cestuia, ieftin, iară celuia scump nume au pus) (că așe ieste din fire tocmit, un lucru cu cât mai de la mulți să poftește, cu atâta mai de la mulți lipsește). Însă cât spre trebuința a aceștii adeverință, precum mi să pare, nu pasire gramatică, ce jiganie filosoafă trebuie, că nu etimologhiia numelui, ce ființa lucrului trebuie tâlcuită când cineva de acel lucru a să înștiința poftește. Că în numele acesta doară de ieste vreo ascunsă ieroglifie (precum la eghipțiieni numele filului însămneadză chipul împăratului), iară cât ieste despre etimologhie, fietecine o poate pricepe, că din struț, pasire, și din cămilă, dobitoc ieste alcătuit." Aceasta de la Hulpe cu toții audzind și precum adevărul așe ieste înțelegând (că la mintea spre înțelegere gătată mai tare pătrunde cuvântul adevărului decât prin moale grosimea trupului ascuțită simceaoa fierului dzisără: „Dară cine între noi poate fi acela carile mai mult sufletul în filosofie să-și fie crescut și după pravile el trupul să-și fie scădzut? (Că cu anevoie ieste cineva trupul în toate pre larg și de sațiu să-și hrănească și sufletul de poftele trupești nebetejit să-și păzască), (că precum în hrana slobodă trupul să îngroașă și să îngrașă, așe de post trupul vitionindu-să, sufletul să supție și să învârtoașă) (căci foamea la trup moarte firească, iară la suflet viață cerească aduce).

Și cine ieste acela carile mai într-adânc lucrurile firești și ființele trupești să fie pătruns?" La carea unii dzicea că Moimâța aceasta va putea isprăvi. Carea răspunsă precum mai mult în filosofiia obiceinică decât în cea fizică s-au zăbăvit și mai mult de pravilele obiceilor decât de ființa lucrurilor poate giudeca.

Alții dzicea că poate Privighitoarea aceasta săvârși, căci în cuvânt vreodată a să osteni nu știe. Ce mai cu de-adins lucrul cercând, o aflară că macară că în limbă lată și la voroavă neîncetată ieste, însă ce și pentru ce, așe mult ritoresește, nici ea nu poate știe (ca voroava lungă și tot aceia, de multe ori poftorită, de ar fi cât de dulce și de frumoasă, până mai pre urmă să arată grețoasă și sățioasă).

Iară mai pre urmă cu toții dzisără că precum Vulpea au fost aflătoarea sfatului, așe iarăși ea va fi săvârșitoarea faptului. La carea Vulpea răspunsă: „Firea așe de înțelepțește pre la toți darurile sale ș-au îndămânat, cât pre unii în cuvânt, iară pre alții în lucru, pre unii în poruncă, iară pre alții în ascultare, pre unii în stăpânire, iară pre alții în supunere vrednici, putincioși și suferitori i-au arătat. Așijderea, unii în gramatică, iară alții în poetică, unii în loghică, iară alții în ritorică, unii în cea ithică, iară alții în cea fizică filosofie mai isteți, și unii într-ună, iară alții într-altă învățătură și meșterșug mai vestiți și mai fericiți, după a firii orânduială au ieșit (că ce unul Dumnedzău dăruiește, și orânduiește. toata lumea nici a lua, nici a clăti poate).

De care lucru umilita mea prostime (poate fi din năstavul firii spre aceasta orânduită) mai mult în cele cinci glasuri a lui Porfirie și dzece categorii a lui Aristotel zăbăvindu-să, cu cheia meșterșugului meșterșugurilor (căci loghicăi acest titlu a-i da m-am obiciuit) ușile a deșchide și lăcățile a descuia pociu; iar mai înluntrurile cămărilor firii nici a întra și mai nici a căuta pociu (că împărățiia firii, precum are domni, senatori, deregători și orânduitori, așe are și plugari, și morari, și portari, și chelari). De care lucru socotesc, precum am și mai dzis, că nu dialectic, ce filosof la aceasta slujbă trebuiește, că a dialectecului socoteală ieste numai forma siloghizmului să fie, după canoanele loghicăi, fie-i macară materiia pentru carea siloghizmul face și necunoscută.

De care lucru și eu mai mult ființa socotelii sau a chitelii decât a lucrului pociu cunoaște."

Și așe și Vulpea, dialectică, iară nu filosoafă să află. Vulpea, macară că de ar fi îndrăznit, lucrul acesta singură la cap a-l scoate ar fi putut (însă precum adese a face dialecticii s-au obiciuit, adecă la vreme de strâmtoare cu strofe și cu sofismate, precum și oștenii, când cu mâna și cu sabiia a birui nu pot, cu mihanii și strataghemate să slujăsc). Însă cu cleștele cărbunele din cuptoriu și cu mâna altuia șerpele din bortă gândi să scoată (precum și mai denainte prin limba și gura Ciacalului cuvintele își tunase și duhurile își fulgerasă). Vulpea, dară, într-acesta chip și socoteala își orândui, și cuvintele își informui :„Inima mea, o, priietinilor, spre cea cât de grea poruncă și aspră slujbă a monarhiilor noastre pururea gata și bucuroasă au fost și ieste, și încă până la cel mai de pre urmă abur a fi și silesc, și nedejduiesc (că cine n-au învățat nevoia a trage pentru toți, acela nici fericirea va suferi împreună cu toți). Însă cine ce are și cât are, atâta poate da și arăta. Eu, dară, de săvârșirea lucrului acestuia precum vrednică nu sint și mă cunosc, și mă mărturisesc. Iară precum pre cel vrednic să vă arăt, încă nu mă tăgăduiesc, pre carile, de să va tăgădui (căci obiciuiți sint cei adevărați vrednici vredniciile sale de privala ochilor și lauda gurilor a-și ascunde) (ce precum focul în piatra mai vârtoasă și în fierul mai îndesat ascuns fiind, dintr-aceleași și mai tare lovindu-să, scânteiadză, ase și sufletul plin de vrednicie, pre cât mai mult să acopere, pre atâta mai tare să descopere) de vrednic a-l dovedi, vrednică sint, pre carile rugându-l (căci sufletul filosof asupreală nu are, de vreme ce toată asupreala suferind, precum să i să facă asupreală nu simte) și întrebându-l după a sa filosofie, ce va fi adevărul va grăi."„Dară cine ieste acela de carile dzici?" întrebând-o, ea răspunsă:„Adevărat, între toate jiganiile nu numai bun și adevărat filosof, ce încă și ispitit, iscusit anatomic Lupul ieste. Căci și în mari, și în mici, și bolnave, și sănătoase jigănii, adese meșterșugul ș-au ispitit, atâta cât în toată lumea macar un dobitoc, pociu dzice, că nu să va afla, al căruia mănuntăi vreodată de iuți și ascuțite bricile lui să nu fie fost despicate." Aședară, după învățătura Vulpii, pre Lup de față chemară și de ieste filosof îl întrebară. Iară Lupul răspunsă: „Eu de la cineva filosofiia n-am învățat; și ce poate fi întrebarea aceasta?" Ei dzisără: „Vulpea ne spuse precum în tine filosofăsc suflet și vrednice duhuri să află. De care lucru, socotim că toată hirișiia Strutocamilei a ne arăta și tot adevărul a ne învăța, de vii vrea, vii putea". Iară Lupul răspunsă: „Vulpea macar că acmu, sau de sula zavistiii împunsă, sau de vicleșugul și răutatea firii sale împinsă, și preste simțirea ei adevărul atinge (că zavistnicul și vicleanul numai atuncea grăiește adevărul, când sau zavistiia descoperindu-i-să, spre rău nu sporește, sau vicleșugul cu un cuvânt al adevărului acoperind, spre mai mare rău pre altă dată îl oprește). Iară adevărul ieste acesta (că nici lângă cuibul șoimului porumbul puii să-și scoață, nici orbul celui cu ochi să să facă povață, că nici porumbul îi va videa vreodată zburători, nici cel cu ochi își va videa pașii drept îmblători). Că într-această dată în lume undeva, ceva sau la cineva adeverință și adevăr nici vădz, nici a-l videa și a-l mărturisi, fără primejdie a fi, poate (că unde răcnește

Leul, nu mai urle Lupul și unde piuiește Vulturul, nu mai geamă hulubul. Că nici glasul celuia să aude, nici gemutul cestuia, până mai pre urmă fără lacrămi de singe va putea fi). Și cu atâta voroava încheindu-mi, pentru această întrebare, voi asculta și altă dată." Cu acestea Lupul tăcând, Vulpea, macar că nu în puțin frica Lupului avea, însă zavistiia veche spre răutăți noaă nepărăsit o împingea. De care lucru cu înțeleapta-și zavistie socotiia că cu casa ei împreună și coliba vecinului să să aprindză multu-și folosește. Și nu doară că socoteala spre lauda Lupului îi era, ce numai doară că mult într-însul vrednicii descoperind, despre cei goli de dânsele, până în cea de apoi vreo ură asupră i-ar aduce (că nărocul așe vrednicilor pizmuind să vede, că cu cât sint mai suferitori furtunelor, cu atâta mult valurile să le îndesască, și pre cât lucruri vrednice de laudă ar face și ar arăta, pre atâta în ura și urgiia nevrednicilor să cadă. Care lucru fortuna spre mai mare rușinarea celor nevrednici, precum îl face socotesc, de vreme ce ei pre cât mai mult îi urăsc, pre atâta pre sine să hulesc. Și vrednicii pre cât mai mult să înădușesc, pre atâta în bunătăți să mai întăresc, nu într-alt chip, ce ca cum cu cât mai tare cremenea cu oțălul a-i lovi, cu atâta mai iuți și mai luminoasă scântei sloboade). Într-acesta chip, dară, Vulpea spre înalgiosul Lupului cu toată osirdiia nevoindu-să (căci firea ei binele cuiva a nu pofti obiciuită ieste), încă mai aievea și mai cu obraznică îndrăzneală, tare, strigă în gura mare: „Eu, o, priietinilor, celea ce spre vredniciia Lupului voiu să grăiesc, nici pizma mă împinge (carea în inima mea nu numai căci vreodată nu s-au sălășluit, ce așeși nici un ceas n-au găzdăluit), nici vicleșugul sau nevoia mă încinge, ce pentru tot folosul cel de obște silind, dzis-am și dzic și nepărăsit voiu dzice că Lupul precum ieste adevărat filosof, așe și spre isprăvirea trebii aceștiia harnic ieste, precum dovedele și argumenturile, pre carile acmuși-acmuși înaintea tuturor puindu-le, tot adevărul lucrului vor mărturisi. Ce întâiași dată aceasta a ști vi să cade: că eu, ticăloasa, priința și agiutorința Corbului, pentru mari și multe darurile Vulturului, voiu și poftesc, că de multe ori rămășița fărămușelor mesii Vulturului copiii din fălcile foamei și ˇolÍwV a morții ne-au mântuit.

Iară Lupul, pentru căci pre sine singur a să chivernisi și viața din primejdiia foamei a-și sprijeni știind, cu binele altora nici cearcă, nici poftește să să îndemânedze. Căci în școala lui Dioghenis și în filosofiia ce-i dzic cânească s-au învățat, a cărora sentenție ieste acela lucru de la cineva să ceară pre carile altul nici îl poate da, nici de la sine îl poate lua. Căci odânăoară un împărat mare întrebând pre Dioghenis ce poftește să-i dăruiască, i-au răspuns să-i dea ce nu-i poate lua, adecă să să dea într-o parte din lumina soarelui și să nu-i facă umbră, oprind radzele deasupra urciorului în carile ședea. Ce pentru obiceile filosofilor acestora și pentru pravilele filosofiii lor, mai mult a dzice părăsindu-ne, la cuvântul nostru să ne întoarcem. Argumenturile, dară, și dovedele spre a Lupului de înțelept și de filosof încredințare îmi sint acestea:


  1. Semiramis: Pofta izbândirii strâmbe
  2. Raiul spândzurat: Fericirea nestăruitoare
  3. Evfrathul: Nesațiul lăcomiii
  4. Leul: Partea moldovenească
  5. Vulturul: Partea muntenească
  6. Jiganie: Tot neamul moldovenesc
    Jiganie rumpătoare: Boierimea și cei mai mari a moldovenilor
  7. Pardosul: Iorgaki vornicul
  8. Ursul: Vasilie vornicul
  9. Lupul: Bogdan hatmanul
  10. Vulpea: Ilie stolnicul
  11. Ciacalul: Maxut ușer
  12. Mâța Sălbatecă: Ilie Cantacuzino
  13. Pasire: Tot neamul muntenesc; Pasire rumpătoare: Rudeniia și boierimea celor mari, a muntenilor
  14. Brehnacea: Costantin stolnicul
  15. Șoimul: Toma postelnicul
  16. Uleul: Ștefan paharnicul
  17. Cucunoz: Mihai spatar
  18. Coruiul: Răducanul
  19. Hârățul: Radul Golescul
  20. Bălăbanul: Șerban Catacuzino
  21. Blendăul: Șerban logofetul
  22. Monarhie: Țară, publică
  23. Cânii: Capichehaile
  24. Ogari: Călărași
  25. Coteii: Iscoade
  26. Bursuc: Lupul vornic
  27. Nevăstuică: Fata Dedului
  28. Guziul Orb: Dedul
  29. Șoarece: Ursechel
  30. Jiganie vânătoare și de vânat: Boierime mai de gios a moldovenilor
  31. Corbul: Basaraba voda
    Epitrop: Domn a fietecării țări
  32. Pasire vânătoare și de vânat: Boierimea mai de gios a muntenilor
  33. Dobitoc supus: Țărănimea, prostimea moldovenilor
    Pasire supusă: Țărănimea, prostimea muntenilor
  34. Boul: Donici lugufetu
  35. Căprioara: Caratziestii
  36. Lebăda: Cornescul banul
  37. În săbor a să obști: Cu toții într-un sfat a fi
  38. Liliac: Marco Pseudobeizade
  39. Vidra: Constantin vodă Duca
  40. Brebul: Bpuraz postelnic
  41. Monarhiia celor de apă: Țărigrădenii
  42. Cămila: Mihalaki Racovitza
  43. Strutocamila: Mihai vodă
  44. Marginile gârlelor: Fănariul Țarigradului
  45. Căprioara de Aravia: Dimitrașco Caratze
  46. Siloghismul: domnie altuia
  47. Epitrop Vulturului: Domn Țărâi Muntenești
  48. Ca asina despre maică: Vița bună, carea să trage despre maică
  49. Coțofana: Gramaticul muntenesc