Istoria românilor prin călători/Misionarul Bandini în Moldova lui Vasile Lupu

 

În ceea ce privește izvorul foarte important care este Bandini, acest izvor cuprinde o imensitate de material de cea mai prețioasă calitate.

Vom arăta întîi cine este misionarul, care e rostul călătoriei lui, iar după aceea, pe baza izvorului însuși, înfățișarea orașelor Moldovei și chiar a satelor, pentru că el le-a cutreierat, se pare, pe multe din ele. Se va vedea apoi în altă parte a cărții ce vorbește despre moravurile de la noi, el cel dintîi în chip așa de larg.

După ce iezuiții cuceriseră terenul, și, în epoca lui Mihai Viteazul, încercaseră a se restabili vechiul episcopat de Argeș în Muntenia și cel de Bacău în Moldova, cu secolul al XVII-lea s-a căutat a se reintroduce catolicismul în locurile unde dispăruse și a se întări acolo unde se păstrase, dar nu în formele stricte ale vechilor episcopate, ci în acelea ale unui provizorat care s-a menținut pînă în epoca noastră.

De la Ieremia Movilă încolo, episcopatul a fost în sama prelaților poloni, cari și rezidau în Polonia. Prin urmare, precum odinioară episcopii pentru Moldova erau și simpli preoți de sat în Ardeal, așa în veacul al XVII-lea episcopii de Bacău erau prelați poloni, cari numai uneori veneau să viziteze țara, de obicei rămînînd în patria lor. Iar, în ce privește Muntenia, de care n-avem a ne ocupa, pentru că Bandini a cercetat mai ales Moldova, episcopatele au fost lăsate pe sama franciscanilor observanți din Bulgaria, al căror centru era Nicopol.

Dar, revenind la Moldova, în lipsa episcopului polon, care cîteodată n-avea răgaz sau putință de a veni în Moldova, alteori n-avea aplecare să vie pe aici, se trimeteau din cînd în cînd vizitatori apostolici, alături de episcop și de multe ori contra lipsei de interes a episcopului.

Avem a face cu mai mulți asemenea vizitatori, cari, de fapt, sînt mult mai importanți decît episcopii^[1].

Între acești vizitatori doi sînt mai importanți: Marcu Bandini, un italian, iar, mai tîrziu, Petru Parcevich, slav italianizat, dalmatin, ori poate chiar bulgar, care Parcevich, ca și Bandini, purta titlul de episcop de Marcianopolis, în apropierea Varnei.

Dar Bandini vine ca vizitator îndată după alt italian, după Benedetto Emmanuele Remondi, milanez, care, în calitate de misionar fără delegație specială, a fost în Moldova pe la 1635–6.

Iată în cîteva cuvinte ce a văzut el:

A fost la Galați, la Bîrlad, la Bacău, la Slănic, ca și la Cotnari, la Neamț, la Baia, la Suceava. La Galați a găsit o biserică de lemn și numai douăsprezece familii ungurești, dar se adauge că uneori vin și negustori catolici raguzani –, ultima mențiune despre raguzani, căci în a doua jumătate a veacului al XVII-lea, de decadență iute, îngustîndu-se raza operațiilor lui, orașul nu mai trimetea negustori în Moldova. Bîrladul e „un tîrg mare”, dar catolicii n-au decît douăzeci de case. La Huși, care fusese prădat de curînd de către tatari, sînt o sută de case ungurești; la Corni, cum am mai spus.

La Iași se numără șeizeci și cinci de case de catolici, cari sînt unguri, dar, observă misionarul, și francezi, venețieni și „alți negustori din Constantinopol”. Cum am pomenit și aiurea, ceasornicarul lui Vasile Lupu era francezul Gașpar Caillé, de la care avem un act de cumpărare, scris, natural, românește, dar purtînd pe dos o însemnare de mîna lui în franțuzește.

La Cotnari se păstrează două biserici de piatră. „Cimitirul pare a fi un castel, cu turnul mare ce servește de clopotniță.” Este ușor de recunoscut în această descriere biserica lui Despot, mult mai ruinată astăzi. Sînt șeizeci de case de catolici „sași”, – de fapt germani din părțile de lîngă Tisa, vechi vieri germani de la Tokaj.

Trecînd spre Roman, la Săbăoani sînt optzeci de familii de unguri. La Baia, era încă un tîrg mare, „città grande”. Aici se vede o mare biserică de piatră cu turn, a lui Alexandru cel Bun, foarte bine păstrată, deci, încă la începutul domniei lui Vasile Lupu. Erau treizeci și opt de case de sași, la Suceava însă doar opt, căci polonii lui Ieremia Movilă se duseseră de multă vreme, și împreună cu dînșii și elementul catolic cel mai important.

Să vedem ce spune Bandini însuși^[2].

El vine din sud, din părțile Bulgariei, și trece Dunărea pe la vadul Giurgiului. Neștiind cum va fi primit de Matei Basarab, el nu se înfățișează, împreună cu însoțitorii săi ca misionari catolici, ci ca negustori cari duc marfă turcească la Tîrgoviște. Sînt întrebați cui aparține marfa, și ei nu vreau să dea lămuriri, oprind și pe vameș de a căuta în bagaje; dar găsesc totuși mijlocul de a se înțelege cu acesta, plătindu-i o compensație de zece lei, întîia noțiune precisă a bacșișului la noi. În tovărășie cu misionarii erau negustori adevărați, ca francezul Joseph, care, știind că sînt călugări catolici, li dă bani de drum.

Ajungînd la Tîrgoviște, i se fixează lui Bandini tainul, care consistă în pîne, vin, carne, luminări, fîn și ovăz. Pe urmă e primit în audiență de domn, Matei Vodă, care atunci, la 1644, era cam așa cum îl cunoaștem din portretul rămas, ca foarte bătrîn, boțit la față, cu ochii vioi, cu umflături supt ei, – un moșneag potrivit tipului celui mai curat al rasei noastre. Lîngă domn era secretarul lui, care se întîmplase să fie catolic, continuînd tradiția lui Bartolomeiu Bruti, lui Brănat (Bernard) Borisi, lui Vevelli și a secretarului, care învățase în Germania, al lui Leon Vodă.

Secretarul catolic al lui Matei știa limba polonă și cea latină. Domnul, informat de el, a fost bucuros de oaspeți. Misionarul i-a ținut o scurtă cuvîntare, domnul ascultă cu luare aminte și, neînțelegînd, pune întrebarea, pe care Bandini o reproduce chiar în limba românească: „Ce zice?” După ce i se spune „ce zice” Bandini, Matei mulțămește și începe a pune alte întrebări, poftindu-și oaspetele pe scaun și neașezîndu-se decît odată cu dînsul. Vrea să știe ce face papa și cardinalii, „grădinarii”, cum se scria în cancelaria lui Mihai Viteazul. Apoi Bandini asistă la venirea preotului cu zi-ntîia, un obicei caracteristic pentru Muntenia, care în Moldova nu se află. Mitropolitul însuși stropește cu busuioc și prezintă crucea domnului. Matei cere ca întîi să se prezinte crucea oaspeților și să fie stropiți cu aghiasmă. Bandini spune că mitropolitul a îndeplinit ritul ca „Isaia Patriarhul”.

Se aud pe urmă clopotele, și domnul pleacă la biserică împreună cu același mitropolit și cu boierii, iar călătorii se duc la biserica lor, a franciscanilor conventuali. După cîtăva vreme se acordă lui Bandini o nouă audiență, și secretarul aduce caftane. Și pe lîngă aceasta Bandini capătă zece galbeni și scrisori de cale cu mehmendari cari aveau însărcinarea să-l țină cu tain pînă la hotarul principatului, pînă la Focșanii munteni.

Despre Moldova, Bandini începe spuind că în Iași biserica catolică e foarte rău ținută, sămănînd a circiumă, fără îngrăditură măcar; în ce privește casa parohială, polonii de lîngă domn o întrebuințau pentru petrecerile lor, și Bandini riscă și cuvîntul de „lupanar”, iar odăile celelalte fuseseră prefăcute în grajduri: puțul era plin de hoituri și murdării, acoperișul de șindrilă spart, păreții crăpați. Acel care ar trebui să ocrotească pe catolici, secretarul domnesc, era „un mincinos, un șiret și chiar un dușman al bisericii”.

Cu toate acestea Bandini a trebuit să i se adreseze lui pentru a fi primit în audiență. Audiența cea nouă a și fost acordată. Bandini găsește iar toată curtea în jurul domnului, care avea lîngă dînsul un medic permanent, evreu din Răsărit. La dreapta lui stăteau sfetnici, și Vasile Lupu, care avea o educație politică mult mai serioasă decît Matei Basarab – Matei era un boier de țară, pe cînd Lupu, fiu de curtean al lui Radu Mihnea, știa ceva din învățătura adunată în mintea bogată a lui Radu Vodă, – Vasile, zic, întreabă pe Bandini despre papă, despre aceiași „grădinari” și, în același timp, se plînge de decăderea cea mare la care ajunsese biserica catolică în Moldova.

Domnul vrea să știe dacă prelatul are scrisori, și după aceea Bandini însuși se interesează ce episcop latin se găsește în țară. I se spune că episcop pe vremea aceasta era polonul Zamoyski, dintr-o familie foarte mare, dar care nu trăia deloc ca episcop și nu vizitase Moldova niciodată. Domnul grăbește pe misionar să plece cît mai răpede, dar i-a admis, la urmă, să steie o bucată de vreme la Bacău.

Adaug că, în ce privește situația bisericii, în lipsa lui Zamoyski, supravegherea fusese exercitată de franciscanul bulgăresc Ioan Lillo.

Cînd Bandini pleacă din Iași ca să se ducă la Bacău, i se trimit bagajele înainte pînă la Cotnari. Ajuns aici, e bine primit și face slujbă, în calitate de episcop călător, în condițiuni speciale. La 5 novembre sosește la Bacău chiar. Aici găsește casa parohială pustie, din biserică numai un turn dărîmat, odăjdiile putrede, altarul profanat, munți de gunoaie în grajd. În casa unde prelatul a fost poftit, bătea vîntul de toate părțile; de jur împrejur, nici un gard; o biată moară era singurul venit pe care-l mai avea episcopia. În ce privește pe orășeni, Bandini constată aceeași aplecare ospitalieră pe care toți călătorii o observă la români în general; locuitorii ies înaintea episcopului străin cu miere, ouă, pîne, ovăz pentru cai.

Profitînd de sfaturile secretarului Kutnarski, se hotărăște apoi episcopul să cumpere altă casă și ia două clădiri vecine, locuite „de persoane infame”. Banii au fost căpătați cu împrumut de la un negustor italian orientalist cu totul, Iacob Celebi-cilibiu, cf. Cilibi Moise, va să zică la noi: om elegant, dar la turci este un titlu de mare onoare, însemnînd om distins, învățat. Iacob Celebi locuia în Iași, după ce casele au fost cumpărate și dăruite bisericii. Zamoyski recunoaște după aceasta pe Bandini ca vicariu în locul vacant cu venituri de moșie de la Trebeș, aproape de Bacău.

Misionarul își începe deci călătoria prin orașe și sate, în octombre 1646, trecînd și prin centre mai însemnate de populație, ca și prin sate, așa încît în felul acesta, ceea ce constată el, ne dă icoana foarte bogată, nu numai a Moldovei catolice, dar a Moldovei în genere.

Și în această călătorie adaug că el a fost ajutat de foarte puțină lume, cîțiva catolici pe cari-i citează: parohul din Cotnari, Gheorghe Grosul (un german „Gross”, romanizat cu desăvîrșire), un raguzan, Ioan „Zlatonius”.

Să vedem deci cum se prezintă orașele Moldovei în descrierea lui Bandini.

La Suceava Vasile Vodă va fi mers din cînd în cînd, deși n-avem dovezi despre aceasta, dar el a stat de obicei la Iași: dincolo era să se petreacă însă ultimul act al tragediei lui, cînd doamna Ecaterina, cu copilul ei Ștefan, păziți de Timuș Hminițchi, fiul hatmanului cazacilor și ginerele lui Vasile, a fost asediată în Suceava, mai multe luni de zile, un eveniment din cele mai interesante în cariera lui Vasile Lupu și din istoria noastră militară în veacul al XVII-lea. În afară de aceasta Suceava e un oraș părăsit, care se va mai învrednici de oarecare importanță numai după trecere de două-trei decenii, pe vremea lui Ioan Sobieski, cînd polonii au ocupat orașul, au întărit vechea cetate și erau gata s-o și apere împotriva turcilor.

Capitala adevărată în vremea lui Vasile este astfel Iașii, pe care călătorul nostru îi cunoaște supt numele vechi unguresc de Iâszvasâr (vasăr înseamnă tîrg, văr, cetate).

Orașul se înfățișa acum mult mai bine de cum îl cunoaștem la sfîrșitul veacului al XVI-lea prin călătorul care vorbește despre Petru Șchiopul, despre curtea lui și despre înfățișarea capitalei în această vreme.

Nu mai sînt vechii negustori levantini veniți din Pera sau din coloniile venețiene: curentul acesta s-a oprit. În schimb însă sînt mai mulți negustori așezați, cu prăvălii statornice. Și din cauza originii boierilor țerii chiar, acuma Iașii capătă o înfățișare mai răsăriteană. Vechii lumi românești, pastorală pe jumătate, iar în clădirile principale gotică după modelul ardelean, i se substituie din ce în ce mai mult alta, orientală. Aceasta se vede pînă și din arhitectura clădirilor bisericești mai recente; încă de la zidurile mitropolitului Anastasie Crimca și ale lui Ștefan Vodă Tomșa, cum e Solca din Bucovina, atît de rău atinsă în timpul din urmă de nenorocirile războiului, se văd ornamente, în jurul ușilor și fereștilor, care amintesc pe acelea ce se văd la fiecare pas în răsăritul persan sau turcesc.

După aceste norme Vasile Lupu însuși a ridicat în Iași biserica Trei Ierarhilor ori Treisfetitelor, după numele slavonesc, și, pe de altă parte, Golia, care exista însă în forma primitivă chiar din epoca lui Ioan Vodă cel Cumplit, zidită fiind de Ioan Golea Logofătul. În ambele biserici, – dintre care, adăugim, cea din urmă a fost foarte mult transformată în veacul al XVIII-lea, pe urma cutremurului de pe la 1730, care a dărîmat-o în parte, iar Trei Ierarhii au fost reparați fundamental, în sensul particular pe care-l atribuia acestui cuvînt răposatul Lecomte du Noüy, cu înlăturarea zidului încunjurător și a clopotniței fără de care bisericile noastre apar mici, fiind scoase din mediul lor –, s-a imitat în liniile esențiale biserica Galatei, a lui Petru Șchiopul, cea dintîi cu două turnuri în loc de unul, grămădindu-i însă ornamente care aproape o copleșesc. Auriturile de odinioară, pe care „restaurația” s-a îngrijit să le multiplice, aparțin, prin frumuseța acelor arabesce împleticite, fără îndoială artei orientale. Dealminterea și arhitectul care a lucrat la Trei Ierarhi și la Golia era originar din părțile Orientului.

Prin urmare lașul acesta este mult mai frumos, mult mai bogat și strălucitor ca odinioară. Domnul care conducea Moldova în această vreme era, cum am spus și înainte, unul a cărui faimă se întindea foarte departe în Răsărit, și grecii vedeau în el pe mîntuitorul lor, pe restauratorul imperiului bizantin. La curtea lui Vasile se întîlneau o mulțime de greci, și vodă însuși vorbea românește stricat, cum se vede în scrisorile lui din exil, deși nu se poate zice că el a fost aducătorul, ocrotitorul și susținătorul înainte de toate al elementului grecesc. Grecii, fără să-i cheme cineva, se îmbulzeau în țara îmbogățirii răpezi. Pe lîngă aceasta reprezintanții de frunte ai bisericii orientale veneau să cerceteze țerile noastre, rămîind, o bucată de vreme, în deosebite rosturi pe lîngă domn: astfel un Atanasie Patelarie, fost patriarh de Alexandria, un Meletie Sirigul, dintre cei mai mari predicatori ai grecității contemporane, care s-a așezat și el, pe urmă, în Rusia. Influența patriarhului constantinopolitan, pe care am observat-o și în întîia jumătate a veacului al XVII-lea, acum cînd Vasile a devenit patronul acestei biserici, este covîrșitoare.

Dar e foarte interesant, și a fost foarte folositor pentru dezvoltarea noastră, că, alături de ierarhii aceștia greci, așa de învățați, cu o faimă atît de mare, răzbat pe vremea aceasta la mitropolie, la episcopii, și români de baștină, precum din părțile Putnei răsare coborîtorul dintr-un neam de răzeși, Varlaam mitropolitul Moldovei, care, prin „Cartea” lui „de învățătură”, prin Cazania lui, răspîndită în tot cuprinsul pămîntului românesc, a făcut într-adevăr o mare faptă culturală pentru întreg poporul nostru.

În același timp Vasile Lupu se înfățișează imitînd pe acel împărat bizantin al cărui nume îl luase – pentru că pe dînsul l-a chemat Lupu dintru început și numai după ce a ajuns domn și-a schimbat numele în Vasile –, ca dătător de legi, de „canoane”, de pravili, imitînd și pe Constantin cel Mare în dorința-i să aibă un sinod, să prezideze unul la Iași, unde face să se aprobe, dintr-o asemenea adunare de prelați români și ruși, Catehismul lui Petru Movilă. Am zice că se întoarce astfel sufletul românesc de la Chiev în Moldova, ca să fie admis, prin aceasta, pentru ortodoxia întreagă! Și totodată se întemeiază și o școală care a avut în fruntea ei pe Sofronie Poceațchi și pe alții din cei mai buni ucenici pe cari-i formase Chievul, între rutenii lui Petru Movilă. Iar pictori din Moscova, unde era o foarte bună școală de zugrăvie, tipografi tot din acel oraș, unde tiparul luase un mare avînt, se așază în Moldova, contribuind și ei la splendoarea acestei domnii lungi și bogate.

Călătorul nostru crede că orașul e numit așa după văcarul care-și păștea boii pe locul unde s-a ridicat apoi curtea domnească; exact legenda Bucureștilor, cu „păstorul Bucur”. De fapt, nu un cioban a fost la începutul lașului, – numele nu se întîlnește numai aici, ci și în Argeș și în alte părți –, ci, de obicei, un „moș” plugar, deschizător de țarină și începător de sat.

În prezent, Bandini notează, de la început, importanța comercială a unui centru care avea 15 000 case, deci 75 000 de locuitori. Aflăm, aiurea, și cifra de 28 000 de birnici și 30 000 de boieri și ostași cari nu plăteau. Erau șeizeci de biserici și unsprezece mănăstiri. Firește, în rîndul întîi se relevează Trei Ierarhii, zidită cu șase ani înainte și împodobită cu pietre sculptate artistic și, pe lîngă aceasta, cu un brîu de marmură neagră supt streașină; zidul de cetate cuprindea și un turn pătrat cu ceasornic. Se mai menționează și școala de lîngă mănăstire, care arsese la 1647, cu alte opt clădiri, în postul mare, bolțile singure scăpînd de pojar. De toate, sînt douăzeci de școli în tot orașul, socotind și pe cele armenești, dar numărul școlarilor nu întrece două sute. Școala era – poate după orientări de la Radu Mihnea – de slavonește și grecește în același timp, și cei dintîi cărturari de elinește s-au ridicat de aici, ca Nicolae Spătarul Milescu, traducător al Bibliei, iar, mai tîrziu, învățătorul lui Petru cel Mare și ambasador în China, în țara „chitaiților”.

Se mai vorbește de mănăstirea de la nord în vii: este Sfîntul Atanasie de la Copou, care există și acum, purtînd o piatră de prin 1660, care amintește domnia lui Ștefan, fiul lui Vasile Lupu, și de cele două de la sud, Galata și Socola. În locul unde este astăzi Frumoasa, era mănăstirea lui Balica hatmanul, contemporan al Movileștilor, rudă de aproape cu dînșii și susținător al lor pînă la moarte. Tot acolo, mai departe, se vedea și atunci mănăstirea lui Aron Vodă sau Aroneanu, datînd de la sfîrșitul veacului al XVI-lea, iar, în cealaltă parte, Hlincea, care, cum se prezintă acuma, datează de pe vremea lui Vasile Lupu și a fiului său, dar, în forma de la început, era în legătură, cum se vede din documente, cu Zotu Spătarul, ginerele lui Petru Șchiopul.

Orașul, spune Bandini, e foarte comercial. Pe aici trece marfa din Turcia, Tataria și Moscovia. Negoțul cu Moscovia, cu Rusia, se făcea și în secolul al XVI-lea: pe vremea lui Petru Rareș am văzut că erau negustori plătiți de sultan ca să cumpere anume blănuri și „os de pește” din Rusia, dar în al XVII- lea legăturile comerciale sînt mult mai întinse. Vinurile din Odobești se vor vinde în curînd, nu numai în Polonia, ca odinioară, ci și aici, în Rusia: vor fi chiar negustori anume cari vor face drumul în țara cazacilor cu vinurile noastre. Va ajuta la aceasta și încuscrirea cu Timuș, fiul hatmanului bețiv al unor țerani răsculați cari întemeiaseră un stat cu adevărat „bolșevic”. Fata lui Vasile, frumoasa Ruxandra, a fost măritată după acest sălbatec, urît la față, însemnat de vărsat, care-și mînca unghiile în ziua nunții, îmbătîndu-se împreună cu prietenii și puind pe lăutarii ucrainieni să „zică” alături de „muzică turcească” a lui Vodă, socrul. De aici, între altele, a ieșit și existența negustorilor cazaclii, cari mergeau acolo; și acuma este la Odobești o biserică, părăsită, a cazacliilor^[3]. Ba negustorii aceștia treceau pînă la Șarhorod, localitate importantă pe vremea aceasta, ai cării locuitori apar uneori în actele noastre. Călătorii care raportau foarte mult. Blănurile de vulpe albă, neagră, de exemplu, erau cunoscute în țerile noastre din a doua jumătate a veacului al XVII-lea, și cu ele se cumpărau demnitarii de la Poartă, cînd stăpînirea voevodului era amenințată.^[4]

Fiind Iașii un oraș așa de însemnat în ce privește negoțul, – ca și Bucureștii lui Matei Vodă, dealtfel –, locuitorii erau foarte amestecați. Bandini însemnează: români, unguri – nu pentru număr, ci pentru religie –, armeni, greci, bulgari (e foarte greu într-o epocă mai veche să se facă deosebirea între bulgari și sîrbi). Vin apoi albanezi, turci, tatari, poloni, ruși, sași, muscali, cîțiva italieni.

Iată ce zice Bandini despre curte: e încunjurată de un zid supțire la răsărit, fără turnuri și fără șanț: cetatea nu mai joacă deci un rol militar. În celelalte părți e un simplu zăplaz de lemn. Casa n-are nici un fel de aparență, dar înăuntru este bogată.

În ce privește aspectul general al orașului, celor ce-l văd de departe li se pare o „nouă Romă”, – cea dintîi însemnare a pitorescului lașului. Cît privește locuințile boierilor, cîteva dintr-însele sînt, după gustul acestui italian, „splendide”. În momentul cînd scrie dinsul, unii dintre ei se gîndeau să-și facă gospodării numai din piatră, din cauza focurilor, căci în 1646 fuseseră patruzeci de incendii, iar, în cel următor, cînd se scrie cartea, în patru luni, cinsprezece, arzînd și biserici. Casele sărăcimii sînt încă tot așa de nenorocite ca și odinioară.

Trecînd în special la credincioșii lui, misionarul observă că erau 1 000 de unguri odinioară, dar acum au rămas numai 300: cei mai mulți dintre dînșii locuiau în jurul orașului. Pe lîngă aceștia, de un an de zile, domnul întrebuința și 130 de ostași calvini, unguri. Biserica catolică era de lemn și piatră. Pe lîngă dînsa subzista și o biserică parohială: era însă foarte puțin cercetată; laicii abia veniau. Vasile căutase să facă și o școală catolică, dorind ca și ai lui să învețe latinește, la iezuiți. Față de preotul italian erau nemulțumiri din partea credincioșilor de altă nație. Acești misionari franciscani fuse seră introduși supt Alexandru Iliaș de Batiste, care nu este altul decît Vevelli. Boierimea se arată foarte nemulțămită de această ocrotire din partea domnului: „el poate da ce este al lui, dar, dacă dă un lucru străin, atîta timp are putere cît stăpînește el; isprăvind el, isprăvește și dania”. În ultimul timp se adusese și un preot ungur, un anume Gașpar, care recomanda izgonirea iezuiților, aducînd ca exemplu ce s-a făcut la Veneția, dar Vasile, influențat de italieni, îl împiedecă de a predica, și, cum el se îndărătnicește să funcționeze, e atacat cu bățul, ba era să fie și omorît în biserică, de nu intervenea Kutnarski.

Se aduce cazul la divan, și această judecată este și ea expusă de Bandini, care ni arată astfel cum se dezvolta pe atunci județul înaintea sfatului domnesc. Clericul se plînsese că a fost bătut, că i s-au smuls fire din barbă. Vodă întreabă în numele cui a fost gonit, de ce s-a găsit în altar o secure și un băț. „Știi ce a spus domnul lui Petru, care purta sabie? Cine ridică sabia de sabie va pieri.” Dacă ar fi fost lovit un moldovean, era să fie condamnat la moarte. Și, îndreptîndu-se către oameni: „cui vi se pare mai folositor în legea voastră pentru slujba dumnezeiască, dați-i cheile, biserica și casa în mîni. Iar voi, călugărilor, încetați de a ațîța mulțimea și de a ridica turburări, de a mișca poporul, căci altfel vă voi goni cu rușine din această țară a mea. Plecați de aici, mincinoșilor, oameni fără obraz și conștiință”.

În ce privește legăturile dintre ortodocși și catolici, e interesant ce ni se spune despre o discuție între postelnicul Ienachi, un fel de ctitor și el al bisericii catolice, și doi iezuiți poloni învățați, cu privire la papa și la patriarh. În general pe atunci chestiile acestea de confesie căpătaseră o foarte mare importanță: fost patriarh de Constantinopol, Chirii Lukaris trecuse, se zice, la calvinism în ascuns și primise catehismul lor, înclinînd în partea aceasta calvină ca să se împotrivească ingerinților iezuiților francezi, mai ales, de acolo, din Constantinopol.

Solomon Bîrlădeanu, boier foarte cucernic, care dădea frumoase icoane bisericii ieșene a Sfîntului Teodor, luase un loc de la biserica latină. Mitropolitul Varlaam nu a urmat domnia în toleranță, ci s-a opus la ridicarea școlii catolice la Vasile Vodă Lupu. Acesta, din partea lui, era de părere că „este rușine să se vadă că se ceartă” – între catolici chiar – „aceia cari după chemarea lor trebuie să aducă pacea, s-o ajute și să o înainteze”. El știa și relele moravuri ce pătrunseseră în clerul catolic din țara sa: pentru un vas cu vin, o fată e măritată pe rînd cu doi bărbați în opt zile.

Afară de această descriere a Iașilor, avem la Bandini note privitoare la Suceava. Aici misionarul găsește încă o populație destul de numeroasă, destul de bogată, ocupîndu-se de comerț și avînd ceva din rosturile de odinioară. Populația aceasta se compunea din două elemente: unul românesc, altul armenesc, armenii din Suceava sînt o populație foarte veche, foarte importantă, așa încît acesta e singurul oraș în care există un șoltuz, un șef al municipalității (șoltuz vine de la schultheiss german trecut prin poloni) armean și unul român. În momentul acela însă numărul armenilor nu era copleșitor față de al românilor; erau 20 000 de români și numai 3 000 de armeni.

Despre cetate nu se vorbește nimic. În ce privește mitropolia, – ea era instalată, nu, ca la început, în biserica Mirăuților, pe care austriecii au reparat-o în timpul din urmă în chip foarte protocolar, dar destul de urît, cu țiglele ei colorate și cu zugrăveala de caracter străin. Fusese strămutată la biserica înălțării. Se vorbește și de moaștele Sfîntului Ioan cel Nou din Suceava, grec din Trapezunt, venit ca negustor la Cetatea Albă și martirizat de tatari acolo, pe la jumătatea veacului al XIV-lea. Afară de mitropolie mai sînt șeisprezece biserici românești, trei mănăstiri; se vorbește și de „mănăstirea călugărițelor”, care era cea de la Ițcani, foarte interesanta bisericuță din vale, cuprinzînd și morminte de la sfîrșitul secolului al XVI-lea. Vlădica armenesc își avea reședința într-o clădire care după formă pare să fi fost întîi a noastră, Zamca, în apropierea chiar a orașului. Pe lîngă aceasta mai erau patru biserici aparținând armenilor.

Alte lucruri privitoare la Suceava sînt numai însemnările relative la legăturile cu domnia. Căci primăvara domnii stau încă acolo.

Se mai notează că orașul avea importanță comercială: avem și acte din Bistrița Ardealului privitoare la oamenii de acolo, care veneau și petreceau în Suceava, întîmplîndu-se a face și scandal, pînă-i opreau străjerii. Drumul către Ardeal ținea numai trei zile.

În ce privește pe catolici, ei sînt foarte puțini; au și uitat limba, fiind întru toate asemenea românilor. Biserici de-ale lor erau numai două de piatră, altele fiind în ruine; una se afla chiar în grădina domnului, stricată și profanată, o a doua, la nord de curte, fusese înnoită la 1638. Mai e vorba de vechi manuscripte bisericești, de ajutorul dat de Ieremia Movilă acestei biserici; apoi sînt note ca în Miron Costin, pe care l-a cunoscut Bandini, despre începuturile Sucevei.

Lîngă Suceava, mai la sud, era vechea cetate a Siretiului, unde pe vremea aceea se mai păstra încă amintirea trecutului. Pe deal, la răsărit, se arăta fosta mănăstire a dominicanilor, în care Margareta, mama lui Petru și a lui Roman Vodă, bunica lui Alexandru cel Bun, își ținea călugării favoriți. Mănăstirea era aproape distrusă, dar se păstra tradiția că se îndeplinesc minuni la izvorul de acolo, și, fiindcă, la 1641, un boier umblase la izvor fără să țină samă de caracterul lui sacru, el a fost pedepsit cu moartea, imediat. Acel care adusese mai multă scădere orașului ar fi fost un domn mai vechi, pe care scriitorul îl califică de „tiran infam”, adăugind că pe urmă a fost omorît de sabie turcească, ceea ce nu poate însemna decît Ioan Vodă cel Cumplit, care, cine știe de ce, avea în popor porecla de Belicîne.

Românii păstrau trei biserici, dintre care una de lemn; armenii, două, ceea ce arată că fusese o colonie importantă armenească și aici. Averea bisericii catolice se împrăștiase; din bibliotecă o parte se găsea chiar la Miron Costin.

Ca o veche capitală trebuie să se recunoască Baia. Pe vremea aceea era într-o situație mult mai bună ca acum. Avea 6 000 de locuitori, în 1 000 de case. Pe lîngă ceea ce face încă însemnătatea regiunii, livezile de fructe, foarte bogate în special la Rădășeni, se mai pescuiau acolo păstrăvi pentru masa voevodului.

Bandini a găsit o biserică în bune tradiții: aceea din curtea proprietății de astăzi era atunci întreagă, și ni se spune că putea fi socotită drept cea mai mare din Moldova, cu turnul înalt de piatră, cu cele cinci altare, cu baptisteriul ei. Inscripția de fundație a văzut-o încă. Erau acolo și cîteva steaguri de război ale Moldovei, poate lăsate de Ștefan cel Mare însuși, în amintirea luptei de la Baia: unul cu Schimbarea la față, altul cu Învierea Maicii Domnului.

În ce privește organizația coloniei catolice, ea era foarte slabă. Odinioară fusese preot un spițer al lui Petru Șchiopul, Iacob Otth, care nu fusese măcar un preot și fugise cu o nevastă, furînd vase de argint. Pe urmă a venit un ungur; un al treilea a fost gonit pentru scandal; iar după aceea s-au așezat franciscani slavi.

Biserici românești, ca și acum, erau două de piatră: una a lui Ștefan cel Mare, cu un foarte delicat bour săpat deasupra întrării, și alta a lui Petru Rareș, foarte bine păstrată și care, din fericire, n-are nevoie de reparații.

Se aflau și arhive municipale la Baia, care însă au dispărut, căci se spune că de mult se dăduse un privilegiu locuitorilor, în care se cuprindea ca pricinile mai însemnate să fie hotărîte de dînșii în oraș, și nu de domn, prevăzîndu-se și dreptul de azil pentru osînditul la moarte, de către domn sau judecătorul domnului, care reușea să pătrundă în cimitir, întocmai ca în catedralele din apusul medieval.

Să ne îndreptăm acuma, împreună cu acest călător, către Hirlău.

Acolo, fusese, cum am mai spus, o bucată de vreme capitala Moldovei, pe vremea lui Radu Mihnea. Bandini vede o biserică, ce se păstrează și acum, foarte bine, cu o ușoară reparație: a lui Ștefan cel Mare, și alta a lui Petru Rareș, afară de cele două de lemn. Dar stătea încă atunci și palatul lui Radu Mihnea, în „stil italian”, în care domnia venea să petreacă uneori. Locul unde a fost se cunoaște și acuma prin modîlca mare de pămînt care-i ascunde rămășițile.

Misionarul știe că aici au fost odinioară unguri pentru vii, avînd 500 de case, dar biserica lor de piatră era pustie și descoperită: românii luaseră clopotul.

De la Hîrlău, coborînd puțin mai la sud, e Cotnarul. Bandini află că vierii cei mai vechi veniseră aici din Ungaria. Și pe această vreme aveau vii și domnul și boierii, ba încă și mitropolitul, dacă nu episcopii catolici, după cari un deal se zicea: „1a biscup”. Episcopul polon își dăduse osteneala să petreacă la Cotnari cîtva timp, dar la plecare luase 2 000 de scuzi și toată averea bisericii, ca să nu se mai întoarcă, și păharnicul trimesese după dinsul oameni călări, cari l-au prins, l-au legat și l-au adus înapoi. Comunitatea catolicilor, cu trei lăcașuri, avea din viile sale pe an o sută de vase cu vin pe care-l vindea cu 15 scuzi. Locuitorii mai erau sași și unguri, cei din urmă fiind mai mulți, dar cei dintîi mai bogați. Dăinuia și o școală, cu un dascăl sas pentru cetit și scris. Români erau mai puțini. Fuseseră odată trei „frății” bisericești la catolici: una a ungurilor, două ale sașilor, care se uniseră între dînsele, și se adauge o breaslă a măcelarilor.

La Piatra, se spune că fusese și ea odinioară un cuib unguresc: Piatra lui Crăciun sau Karacsonkö, dar erau acum numai trei case de unguri, dintre care doar într-una se mai vorbește ungurește. Și românii erau puțini: 300 de case, abia 1 000 de locuitori, avînd două biserici, una de piatră, zugrăvită, care este și acum în ființă, ca unul din cele mai frumoase monumente ale epocei lui Ștefan cel Mare, Sf. Ioan, care a scăpat netencuită, înăuntru și în afară.

Nu se uită mănăstirea vecină a Bistriței, unde erau schivnici, cari se dedau creșterii albinelor, datină care s-a păstrat pînă în zilele noastre. Aici continua un trai foarte strict al călugărimii. Călătorul întrebuințează trei rînduri latinești ca să descrie mămăliga, care pe vremea aceea nu se făcea poate din mei, ci din porumb: „Ei socot ca lucrul cel mai plăcut ca din făină de mei să facă o plăcintă pe care o coc în cenușă fără sare și o mănîncă la sărbătorile cele mari. Altfel nu mănîncă decît fructe și legume, buruieni. Se îmbracă în haine de lînă sau păr, niciodată de în”, – prin urmare vechea cămașă era exclusiv de în. Casele lor sînt goale; schivnicii n-au decît o icoană; dorm pe paturi de lemn. Dar sînt gospodari foarte buni, au albinele și grădinile lor și se ocupă și cu o industrie specială, făcînd mătănii și coșulețe.

Desigur foarte interesantă caracterizare a vieții mănăstirilor la noi pe la 1650, de un călugăr catolic.

La Neamțul vecin – trei biserici de lemn, pentru 400 de oameni –, se pomenesc vechii „sași” bogați și rămășițele bisericii de zid; se mai păstra un iiturghieriu husit. Cetatea vecină, cu zid dublu, pod și poartă, ale cării dimensiuni se dau, cu stîlpi de piatră, înalți de optzeci de picioare, are și biserica Sf. Nicolae, cu frumoase picturi. La Hangu, sus, sînt două lăcașuri de pustnici.

La Roman, odinioară capitala Moldovei de jos, se admiră situația frumoasă, bogăția lanurilor de ovăz și „mei”. Aici nu se mai găsesc credincioși latini, biserica ungurească fiind cu totul ruinată: un armean ii cumpărase locul. Căci în Roman nu mai sînt decît români și armeni, aceștia mai bogați decît românii, avînd casele și piețele cele mai bune; ei ar fi și mai afabili. Toți sînt negustori și cărăuși. Erau zece biserici românești, dintre care patru de piatră, cu episcopia în frunte, care datează de pe vremea lui Roman Vodă, întemeietorul orașului, și cuprindea mormîntul mamei lui Alexandru cel Bun.

La Bacău, ne găsim într-o regiune unde catolicismul avuse odinioară o foarte mare importanță, dar din ea rămăsese mai mult tradiția despre doamna Margareta, –de care se vorbea și la Baia și la Cîmpulungul muntean–, care ar fi fost marea ocrotitoare odinioară a legii apusene. Se mai păstra o casă episcopală lîngă o mănăstire în ruină, unde fuseseră franciscani; episcopi poloni, ca Adam Goski, veniseră în ultimul timp pe acolo, dar pentru moment catolicii erau într-o părăsire desăvîrșită. Ultimul episcop care fusese, Gavril Fredro, plecase și cu scandal, iar preotul lăsat în urmă nu îngrijea de nimic, ținînd împărtășenia într-o odaie unde umblau cînii; averea se împrăștiase.

Erau, în schimb, trei biserici românești, dintre care două de piatră, una dintre dînsele a lui Alexandru, fiul lui Ștefan cel Mare, acel „Sandrin” care a murit ca ostatec la Constantinopol. Aici s-au găsit, acum cîtva timp, și morminte vechi cu țesături foarte interesante în fir de aur. Bandini adauge că lîngă oraș era și o mănăstire unde stăteau domnii.

Și ca organizație a orașului este o notă interesantă, căci se spune că, locuitorii fiind în parte catolici, în parte ortodocși, unguri și români, se alegeau șoltuzii pe rînd dintr-un neam și din celait.

Și despre Ocna știrile sînt deosebit de importante. Fiecare casă e datoare să lucreze, ea însăși sau printr-un delegat, pe care-l plătea, la scosul sării, și anume era datoare să deie patruzeci de „pietre de sare” pe săptămînă pentru domnie. Dacă nu se ținea vreuna din îndatorirea aceasta, i se cerea de două ori mai mult. Și două sate vecine erau supuse la aceeași dare. Pentru fiecare piatră se dau bani de argint, aspri moldovenești, cari valorau cît doi solizi poloni.

Domnul este reprezintat de un cămăraș, care plecînd lăsa cîte un car pînă la trei de fiecare familie în dar, și fiecare iarăși, ieșind din ocnă, avea dreptul să ieie atîta sare cîtă încăpea într-un car.

Și descrierea salinei e interesantă, fiind cea dintîi pe care o avem: „Ocna este așa de întinsă, încît s-ar putea face un oraș înăuntru; oamenii cari lucrează în fund apar ca niște furnici”. Sarea se exporta și în ținuturile rusești, în Podolia, în Ucraina, în Turcia și în ținuturile tătărești.

Se vorbește foarte pe scurt de Focșani, – lîngă „pîrîul Focșani” –, care era, pe vremea aceea, Împărțit între cele două țeri, Moldova și Muntenia, avînd o importanță din cale afară de mică.

În ce privește orașele din Moldova de dincolo de Siretiu, se menționează Vasluiul, Bîrladul, Tecuciul, Galații și Hușii.

Vasluiul ar fi avut odată trei sute de case ungurești, dar biserica lor era dărîmată. Orașul suferise foarte mult din cauza tatarilor și a ciumei. Rămăseseră acum români în 300 de case și armeni în 100: 1 000 de oameni la un loc. Ai noștri aveau biserica de piatră a lui Ștefan cel Mare și una de lemn. Palatul însă era acum complect ruinat, și iezerul, heleșteul, aproape uscat.

La Bîrlad se înseamnă importanța comercială a orașului din cauza drumului celui mare care trecea pe acolo, prin regiuni foarte fertile. La Dealu Mare se vedeau vii. Locuitorii sînt români, armeni și unguri. Pe vremea aceea erau opt biserici românești, dintre care două de piatră, pentru 5 000 de locuitori, unii vieri, ca și la Huși, dar cei mai mulți negustori.

Hușii aveau interes atunci mai mult prin reședința episcopului ortodox, dar și pentru vinurile ușoare de acolo. În fiecare joi se făcea un bîlci mare, pentru regiunea încunjurătoar e. Afară de episcopie românii mai aveau două biserici de lemn. Ungurii erau mult mai mulți decît românii, 682 de capete – oameni dîrji, în stare a-și bate preotul și a-l aduce cu sila din cîrciumă –, și-i întreceau pe ai noștri și în ce privește gospodăria. Șoltuzii, iarăși, erau, pe rînd, într-un an români, în celait unguri.

La Tecuci fuseseră 200 de case ungurești, și populația se ridica la 4 000 de oameni, în total.

Galații, în sfîrșit, ajunseseră într-adevăr, cu 15 000 de locuitori, un foarte important port, „al tuturor mărfurilor”, în care se întîlneau români, armeni, greci, oameni veniți de pretutindeni, cari cîștigau foarte mult. Era aici și un episcop armenesc. Românii, din partea lor, aveau o puternică mănăstire (Mavromolu), pe lîngă două biserici de piatră și douăsprezece de lemn^[5].

După ce cunoaștem aspectul țerii, venim la bogățiile ei și la obiceiuri, așa cum le înfățișează acest călător.

Întîi, și lui îi place peste măsură extraordinara bogăție a ogorului, și o pomenește în mai multe rînduri…O dată se ară, chiar și în țelină cu buruieni. Numai să tai pămîntul cu plugul, și dă grîu sau orice altă sămînță din bielșug la seceriș.” Pomenește și de legumele bogate pe care le-a tot întîlnit. Se laudă și viile, cărora li trebuie numai o sapă pe an și o legătură ca să producă, iar, dacă sînt legate de pari, ajunge o sapă și la trei-patru ani. Pe lîngă vinul de Cotnari este căutat cel de Huși și chiar vinul de la Faraoani, lîngă Roman, și de la Trebeș, în ținutul Bacăului.

Supt raportul animalelor, numărul oilor aflătoare în Moldova este așa de mare, încît un singur boier avea 24 000 de capete. Și sînt așa de mari, încît străinul, văzîndu-le de departe, crede că sînt boi și vaci(!). Numai coada unei oi moldovenești trage cît o jumătate de oaie nemțească. Atîtea se duc anual pentru masa sultanului și a vizirului la Constantinopol; de aici nume turcești, ca chivergic, pe care le întîlnim în socotelile din veacul al XVIII-lea. „Așa de mult se mănîncă acolo, încît mă mir că a rămas o singură oaie în Moldova.”

Creșterea boilor se făcea iarăși în proporții foarte mari, fiind pășuni așa de întinse. Se vorbește și de vestitele prisăci moldovenești: „dintr-un singur stup, iese, vara, șapte și chiar mai multe roiuri”. Am văzut și mai sus importanța mierii și a cerii care se exportau, nu numai la Constantinopol, dar și la Veneția.

Pe lîngă aceasta se cîștigă cu păsările. Pădurile erau pline de vînat, dar locuitorii nu exploatau după cuviință aceste bogății pe care li le-a fost dat Dumnezeu. Peștele iarăși se găsește foarte mult, mii de cară trecînd în Rusia, în Ucraina, în Ardeal. Dealminteri carăle cu pește sînt pomenite la fiecare pas în socotelile săsești din secolul al XV-lea și mai ales al XVI-lea.

De la această producție trecem la viața însăși a poporului.

Poporul moldovenesc pare foarte ospitalier înainte de toate. Numai la hotar se poate aplica, am zice, zicătoarea, „frate ca frate, dar brînza pe bani”; altfel poate călători cineva fără să aibă un singur ban. Voi adăugi că banii pe vremea aceea erau relativ rari. În Moldova nu se băteau, iar din străinătate se întrebuințau ughii sau banii ungurești, talerii nemțești, solizii poloni; dar poporul ținea mai mult la lei, la banii cu chip de leu, de unde vine că s-a impus acest nume. Negustorii aduceau, vînzînd vitele lor la Danzig, și orți poloni, de unde zicătoarea: „a dat ortul popii”, ca și groși nemțești, de unde „a da moși pe groși”.

Aceluia care întră în casa lor țeranii îi dădeau pîne, caș, ceapă, lapte, însă și omul trebuie să fie omenos; altfel dacă se poartă prost, îl iau la bătaie. Sînt serioși de natură, dar vioi, isteți, prădalnici, buni ostași, suferitori de frig și căldură, răbdători de foame și sete cîte două-trei zile. Și aceasta nu numai în ce privește pe țerani, ci și boierimea.

Dar, în ultimul timp, cum constată și călătorul, se introdusese oarecare lux, luat de la turci, și mătasa era foarte întrebuințată, unii boieri cercînd a plăti mai mult cu aparența și, deci, umblînd în veșminte strălucite ca ale polonilor, întrebuințînd „noduri”, un fel de nasturi mari de argint și aur, pe piept și la mîneci; și negustorii purtau blănuri scumpe de sobol. Îmbrăcămintea femeilor e fără mîneci lungi ca ale bărbaților, dar cu inele și lanțuri din bielșug.

Aceasta nu împiedecă însă ca foarte mulți boieri să păstreze vechile tradiții patriarhale. Iată un pasagiu într-adevăr frumos: „nu o dată am văzut boieri muind o bucățică de pîne uscată în apă rece și mîncînd cu poftă”. Soldații erau de o temperanță extraordinară, luînd cu dînșii de-acasă brînză, carne de cal, – mîncarea obișnuită, cu sos de făină și oțet, fiind pentru praznice, pentru zile mari.

În război ostașii români nu sînt inferiori tatarilor, și în răpeziciune și în rezistență; caii lor biruiesc mai toate neamurile. Turcilor li dau deci tribut numai pentru că sînt mai mulți aceștia decît românii, dar nu fiindcă li sînt superiori. Ca arme au săgeata, arcul, sabia curbă, rareori cea cu două tăișuri, și scutul sau zalea. Puști poartă numai garda domnului.

Și Bandini adauge că încă de copii atît ai țeranului, cit și ai boierului, sînt deprinși a juca un rol în război. Îi vezi cu picioarele goale, cu cămașa numai pe ei, jucîndu-se în asprimea gerului, și, dacă de copil le rabdă cineva acestea, e nădejde că va fi un adevărat ostaș. Note interesante, care reconfortează față de ce s-a întîmplat mai tîrziu cu clasa dominantă.

Se descriu și paparudele. „Noaptea pe întunerec fete mature, cîte zece, trec goale, săltînd și jucînd cu bețe pîrlite în mînă. Li iese-n cale zece flăcăi goi, cu suliți. Se salută și se bat. Sau se pun la plug și ară în jurul satului și atîtea fete mari îl duc; rîd și cîntă.”

De la datini, venim la felul de guvernare și la aparența cîrmuitorilor.

Țara e tributară turcilor, și tronul se cumpără cu bani. Tributul este de 100 000 de lei pe an, dar darurile se ridică la de două ori pe atîta. Moldova e totuși atît de bogată, încît curtea ei este o adevărată umbră a curții turcești. Boieriile s-au îndoit ori întreit: sînt trei stolnici, trei logofeți, trei vistieri, trei păharnici, trei spătari, trei postelnici, doi jigniceri. Domnul are și cîte un secretar pentru toate limbile: românește, grecește, turcește, latinește, polonește și ungurește. La curtea lui sînt în permanență 200 de invitați. Dealminterea, o parte dintre boieri locuiau chiar acolo, întocmai ca, în Franța lui Ludovic al XIV-lea, o bună parte din nobilime. Zece căpitani de serviciu dormeau totdeauna lîngă domn. Curtea avea o împrejmuire de lemn, păzită de cincizeci de pușcași. Ca și la Constantinopol, erau mai multe ogrăzi și mai multe porți: după poarta dintîi venea a doua, unde erau o sută de pedeștri; de acolo se trecea în ograda dinlăuntru, unde stăteau alți două sute și cincizeci de purtători de scuturi. Cînd se ajungea apoi la ușa domnului, se aflau încă alți paznici, și, pe lîngă aceștia, „baronii” sau boierii și curtenii, așa încît vodă era apărat și dinăuntru și din afară.

Odăile erau împodobite, ca și la Constantinopol, cu covoare țesute în fir de aur. În apropiere era biserica, în legătură directă cu cămările domnului și ale doamnei. Cînd vodă trecea dintr-o odaie într-alta, boierii și ostașii făceau gard de o parte și de cealaltă. Trei paznici mergeau înainte cu bețe de argint și aur. Un spătar purta sceptru, altul sabia, al treilea, sulița. În cale toți se plecau, cu mînile la piept. Dacă Vasile vedea un străin, se supăra foc, căci străinul n-avea dreptul să între acolo, ci numai, dintr-un colț, dacă avea un dregător prieten, putea să vadă această splendoare.

Cînd domnul mergea la biserică, tot astfel era întovărășit, și împreună cu el se aflau cincizeci de ostași aleși și boieri. Clerul îl întovărășea în acest drum către lăcașul de închinare. Iar, cînd stăpînul ieșea în oraș, suita era și mai mare.

Iată acum ceremoniile din Moldova la ziua Bobotezei. Întîi veneau preoții cu episcopii în frunte – și cel catolic împreună cu doisprezece copii de școală și preoții. Cu prilejul acesta apăreau irozii, cei trei crai de la răsărit, de origine catolică, precum o spun și numele lor: Melchior, Gașpar, și Baltazar. Doi copii înfățișau soarele și luna, și alți doi scuturi cu marca țerii și stema domnului. O icoană a Maicii Domnului o purta unul dintre dînșii și steaua umbla pe sus.

Domnul, cînd întră preoții celor două confesiuni cu copiii de școală și cu irozii, se ridică și ascultă urările; el sărută crucea. Pe urmă acel care înfățișează pe Gașpar laudă pe vodă, care este noul „Solomon”. Și un copil de șapte ani de la iezuiți, purtînd coroană pe cap, zice: Slavă întru cei de sus. Un iezuit răspunde latinește, felicitînd pe domn de Anul nou; un școlar de șapte ani și altul de doisprezece urmează, vorbind românește: vodă zîmbește la dînșii. Mitropolitul și episcopii zic: amin. După aceasta urmează felicitările, la care domnul dă măcar din cap. După aceea se toarnă vin în pahare de aur, și preoților li se împart daruri în bani. A doua zi vin toți boierii. Domnul stă pe tron în biserică, cu copiii lui, unul în vîrstă de șapte ani, altul de cinci ani, lîngă dînsul, doamna rămîind în urmă la douăzeci de pași.

Clerul ia loc lîngă domn; la dreapta lui stă Vornicul cel mare și ceilalți doi vornici, al doilea și al treilea. Lîngă prag stau trei armași cu sceptrul, sulița și sabia, pe lîngă zece soldați aleși și 100 de pușcași. La cinci pași de prag, se duc la dreapta logofătul, hatmanul și ceilalți, cu capetele goale, încunjurați de ostași. Între „pragul” domnului și al doamnei stau 100 de ieniceri. Lingă doamnă se află soțiile boierilor îmbrăcate în mătasă, cu brățări și lanțuri scumpe, apoi alți 200 de pușcași, – de jur împrejur nu mai puțin de 10 000 ostași cu caii lor, însă descălecați. Publicul se ridică, din parte-i, la 20 000 de oameni.

Toate steagurile sînt aduse; muzicanții cîntă seara. Domnul privește de jur împrejur și salută mulțimea. E îmbrăcat extraordinar de bogat; numai nasturii lui costă 100 000 de galbeni. Îmbrăcămintea doamnei s-ar ridica la 400 000. Cu prilejul acesta este înfățișat Vasile foarte bine, ca în portretul cunoscut: nu prea înalt, de statură potrivită, roșcovan, sprincene negre, nas coroiat, frunte destul de înaltă, buze cam rotunjite, mustața și barba neagră – fața severă cu multă asprime în privire, cu o măreție ca de Cesar. Doamna e cu fața trandafirie – era o circasiană; – totul respiră îndurare și bunăvoință.

După aceasta vine masa. Domnul are talere suflate cu aur; șase candelabre de argint stau pe masă, al șaptelea îl ține un paj. Cărți sînt așezate pe scăunașe de purpură. Mitropolitul se Înfățișează cu o mitră împodobită cu safire și alte pietre scumpe, cu o cruce mare de safir pe piept; urmează cei trei episcopi, iar, după aceea, vine episcopul catolic, pe urmă cei ortodocși de aiurea.

Slujba de Bobotează se face sîrbește și grecește. Evanghelia se cetește numai în grecește. Cînd se cîntă sfințirea apei, pornesc tunurile, puștile, muzica.

Mitropolitul sfințește, și fiecare vine de sărută crucea. Apoi douăzeci și patru de cai frumoși din grajdurile domnului sînt duși prin mulțime și stropiți cu aghiasmă. În sfîrșit, se întinde o masă mare la palat, întocmai ca la împărații bizantini în timpurile cele bune ale lor.

Cînd domnul pleacă să cerceteze țara, alaiul este într-adevăr extraordinar. Cu două-trei săptămîni înainte se fixează data. Vodă e încunjurat de 3 000 de călări și 2 000 de pedeștri. Lîngă dînsul sînt 50 de ostași aleși și 100 de ieniceri. Boierii vin după ieniceri. Oastea care-l întovărășește în această călătorie se poate ridica pînă la 12 000 de oameni. Pajii cari încunjură pe voievod sînt îmbrăcați în purpură, cu căciuli lungi, împodobite cu aur și argint. Ca la o mie de negustori se țin după alai, căci atîția sînt de nevoie ca să-i hrănească pe toți. Totul se face pe cheltuiala fiecăruia dintre participanți.

Domnul are nu mai puțin de șase trăsuri căptușite cu mătasă aurită. Se face o tabără ca la Hanul tatarilor pe vremea Hordei de aur. Sînt străzi între deosebitele corturi, dintre care boierii singuri au 400. Cu prilejul acesta se înspăimîntă și tatarii de la hotar, văzînd mijloacele de apărare ale domniei.

Acuma, iată și pe Vodă la Divan.

În Moldova e o lege strictă; pedeapsa cu moarte se dă cu o dărnicie extraordinară, și Vasile Lupu, care a introdus Pravilele lui Vasile celait, bizantinul, ține ca ele să fie foarte bine observate. Dar oricine este egal la judecată.

Cînd începe Divanul, boierii stau lîngă domn; pe masă se pune sceptrul. Soldații stau de o parte și de alta. Zece boieri sînt de față, douăzeci, treizeci de ostași ai curții, în haine roșii, înalți, cu scuturi aurite, păzesc în odaie, iar afară sînt și pînă la 2 000 de ostași și curteni; cei 200 de pușcași stau la poartă.

Procesele se pot pieda de-a dreptul la domn, care e și instanță de apel și aceea pe care o alege direct cel ce-și caută dreptatea. Se aduc înaintea lui vodă hoți, ucigași, cu martori, și el cheamă întîi pe cel mai necăjit. În ceea ce privește pe curteni, în loc să stăruie pentru cei mai mari – un pasagiu de toată frumuseța –, ei descopăr pe acela care s-ar părea mai sălbatec și mai timid, și-l aduc cel dintîi. Zicătoarea că „obraznicul mănîncă praznicul” nu a fost deci iscodită la curtea lui Vasile Lupu. „Putea vorbi cineva și contra fratelui lui vodă, și dovadă e că doi frați ai lui după mamă au stat în temniță trei zile pentru vinovăția lor.” Dealminteri Duca Vodă, la plîngerile fratelui său că nu-l salută în Iași negustorii, l-a sfătuit să înceapă el, scoțîndu-și șlicul.

Vasile spunea fățiș: că „nu-i pasă de frate, de fii, de fiice, ci este una și singură dreptate pentru toți. Singur voia să judece orice pricină gravă, și rareori dădea delegație cînd era vorba de o pedeapsă capitală. Divanul se ține zilnic, afară de dumineci și serbători”, și Bandini adaugă: „nu o dată s-au plîns boierii că pînă acum a isprăvit cu peste 20 000 de vinovați și s-au rugat de domn să se poarte mai blînd, ca să nu fie lipsită țara de atîția oameni”. Ajungea să răpească cineva un lucru de nimic de la un țeran ca să fie ucis. Domnul a răspuns: „eu nu socot omul, ci dreptatea; nu lucrul, ci legea. Dacă toți ați face lucruri vrednice de moarte, trebuie să periți toți. Dacă ar fi ca jumătate din Moldova să fie rea, să piară; numai să rămîie cea bună. Cu cei buni voi trăi singur, cu cei răi mă primejduiesc”, și călătorul adaugă: puteai să fii încărcat cu aur și pietre scumpe, și în cea mai mare siguranță mergeai prin țară.

În ce privește boierimea, ea nu forma incă o castă închisă. Ca pe vremea lui Ștefan cel Mare, boier putea să fie și ostașul de țară, iar fiul boierului putea să ajungă simplu țeran. „Orice țeran putea fi ridicat la orice dregătorie^[6]”.

Pe bazele acestea de largă democrație onestă, Moldova s-a putut menținea împotriva dușmanilor ei, așa de numeroși și de lacomi, în veacul al XVII-lea, cînd țeri mai mari decît dînsa, cum a fost Polonia, erau în primejdie de moarte, pentru că acolo stăpînea o șleahtă.

Note

1. Lista episcopilor poloni pentru Moldova, în veacul al XVII-lea, în prefața vol. I și II din Iorga, Studii și documente. După aceasta au apărut și alte studii privitoare la catolicismul în țerile noastre. Cel din urmă e teza din Viena a profesorului Cândea din Cernăuți, publicată acum doi ani, și nemțește și românește (Der Katholizismus în den Donaufürstenthümern, Lipsea 1917).
2. V. ediția V A. Ureche în Analele Academiei Române, XVI.
3. Numele de cazacliu se întîlnește ici și colo pînă astăzi: un fost deputat basarabean care se chiamă Cazacliu.
4. V. și condica lui Brâncoveanu, tipărită de Aricescu (Revista istorică a Arhivelor, II), p. 164, 276.
5. Știri mai precise, despre aceste clădiri, în Studii și documente, XVI.
6. V. și Veress, în An. Ac. Rom. pe 1920.