Istoria românilor prin călători/Un călător sirian în principate la jumătatea veacului al XVII-lea
Un nou călător în același moment istoric e Pavel de Alep, diaconul care a întovărășit pe patriarhul Macarie de Antiohia, unul dintre prelații cerșitori, cum era obiceiul atunci, cari, fiindcă eparhioții lui erau musulmani, se întrețineau din ce culegeau prin țerile creștine străbătute de dînșii. Căci știm că veneau pe atunci mulți clerici pe la noi din țerile Orientului ca să-și refacă bugetul: un patriarh de Constantinopol stătuse în aceste părți încă de la sfîrșitul veacului al XVI-lea, apoi un patriarh de Ierusalim trecuse prin Moldova în Rusia. Nu numai nevoia de a stringe bani ii aducea pe la noi, ci și faptul că li era mult mai plăcut să locuiască o țară bogată, încunjurați de foarte mare cinste, găzduiți de prinți, decît să vegeteze în reședințile lor asiatice, expuși la o mizerie aproape cotidiană, ca și la toate insultele din partea unei populații de altă lege.
În circumstanțele acestea a venit și Macarie și a petrecut la noi, cu excepția unei excursii în Rusia cazacilor de la Nipru, ai lui Bogdan Hmilnițchi, și în Rusia țarului Alexie, vreo patru ani de zile. A sosit la 1653, cînd domnia lui Vasile Lupu se prăbușea, fiind înlocuită, nu fără frămîntări care au adus, cînd pe unul, cînd pe altul pe tron, de a lui Gheorghe Ștefan, iar pe de altă parte, el a fost martor, la 1654, al împrejurărilor care au însemnat sfîrșitul lui Matei Basarab și suirea pe tron a lui Constantin Basarab zis și Cîrnul. A văzut apoi scoaterea lui Constantin și așezarea acelui Mihnea, fiul lui Radu Mihnea, deci nepotul de fiu al lui Mihnea Turcitul, care s-a grăbit să ia numele lui Mihai Viteazul, zicîndu-și „Io Mihai Voevod” și iscălind cît putea mai asămănător cu marele său model, și a repetat, după putința lui, foarte redusă, evenimentele din cariera marelui voevod, ridicîndu-se contra turcilor, pînă la o luptă de la Călugăreni, unde însă a fost bătut și s-a retras la munte, de unde nu s-a întors niciodată, ci a trecut în Ardeal pentru ca acolo să-i rămîie oasele. A vorbit cu bizarul personagiu ambițios, care-și lua titlul de arhiduce, adecă „herțeg de Făgăraș și Amlaș” și pînă pe steagul care se află și acuma la Muzeul din Belgrad, – titlu care a încurcat mai mult decît un istoric, crezîndu-se că Mihnea voia să fie privit ca un arhiduce de Austria, pe cînd vulturul cu două capete al stemei lui era acela al împăraților bizantini. A fost martur al măcelului boierilor cari nu voiau să primească a servi politica aventurierului.[1]
După aceste explicații să venim la informațiile pe care ni le dă Pavel de Alep cu privire la țerile noastre.
De la început se poate spune că această călătorie este desigur de cea mai mare importanță pentru cunoașterea împrejurărilor în care Vasile Lupu a pierdut tronul Moldovei: e o expunere paralelă cu aceea, așa de bogată, a cronicei moldovenești din această vreme, care este a lui Miron Costin, pe care desigur l-a văzut și patriarhul sirian la Iași, în legăturile lui strînse cu boierii de căpetenie ai Moldovei. În ce privește însă obiceiurile, datinile de guvernare, ca și aspectul orașelor și satelor, descripția curții, a caselor boierești și toate amănuntele privitoare la cultură, în general, știrile lui Pavel de Alep sînt mult mai numeroase și mai importante pentru Țara Românească decît pentru Moldova. Și aici el are o valoare de cronicar: cele spuse de dînsul despre suirea pe tron a lui Constantin Șerban și luptele acestuia și ale lui Mihnea Radu sînt de cel mai mare folos, chiar pentru istoria militară (retragerea lui Constantin în munte, încunjurarea Cîmpulungului cu tranșee, fixarea lagărului la Rucăr, unde credea să poată rezista, înrolarea soldaților la Tîrgoviște, de față fiind mitropolitul, care cere jurămînt ostașilor, scăderea birului pentru ca, în schimb, țara să fie datoare a susținea militărește pe domn). Dar ceea ce interesează mai mult în această parte e însăși icoana țerii, mai bogată decît a Moldovei, căci Pavel a cutreierat principatul muntean de la un capăt la altul, de la satele ialomițene la Baia de Aramă și de la Cornățelul din fața Silistrei pînă în regiunea Brâncovenilor, iar, dincolo de Olt, și pînă în regiunea Cernețului. Pe lîngă aceasta, știrile sînt cu atît mai interesante, cu cît n-avem, ca pentru Moldova, o expunere paralelă în Bandini.
Este, dealtfel, și o deosebire în ce privește felul de expunere al misionarului italian și al diaconului sirian. Cel dintîi face și o descriere de călătorie și dă, în același timp, și note desfăcute din această expunere: o carte alături de zugrăvirea unui drum, pe cînd Pavel de Alep, om mai simplu, mai patriarhal, are mai puțin în minte noțiunea cărții ce s-ar putea și publica, ci el se mărgenește să spuie pe unde a fost, ce a văzut, ce oameni a întîlnit, ce lucruri i-au produs impresie, insistînd mai mult asupra celor bisericești. E o călătorie în sensul medieval al cuvîntului, Orientul, pe vremea aceasta, fiind, supt toate raporturile, în urma Occidentului, care avuse o dezvoltare mai răpede.
Să începem cu ceea ce din călătoria lui Pavel de Alep poate fi considerat ca paralel cu lucrurile pe care le spune Bandini. După ce am văzut Boboteaza la Iași, așa cum e descrisă de acesta, să venim la descrierea aceleiași serbători așa cum o înfățișează, cu cîțiva ani mai tîrziu, călătorul asiatic.
El asistă la 1653 la slujba aceasta a Bobotezei, fiind de față unul din oaspeții domniei, mitropolitul de Tîrnova –, Scaun care avea de multă vreme legături cu țerile noastre, prin grecul Dionisie Rali, intimul lui Mihai Viteazul, pe care-l ajutase cu sfaturile lui, făgăduind a-i pune la îndemînă forțele de răscoală ale Bulgariei și, ca rudă după mamă, probabil, al lui Mihai, fiind însărcinat, în 1600, cu conducerea bisericii moldovenești. Patriarhul de Antiohia stropește casa domnească cu sfiștocul, și i se aruncă, așa cum a rămas obiceiul pînă azi în părțile noastre, un dar în căldărușă. Domnul trimete apoi, după un obicei pe care-l găsim la Constantinopol, muzica lui pe la boieri, – muzica orientală, la care mai tîrziu numai se va adăugi și cea „nemțească”. În ce privește înfățișarea generală a serbătorii se spune: „mulțimea și bucuria gloatelor în Țara Românească la Bobotează întrece tot ce se petrece în curțile celor mai mari principi creștini, judecind după ce am văzut și am auzit”.
Acum, tot în ce privește serbătoarea aceasta, pe care o înfățișează deocamdată în linii generale, iată ce spune mai pe larg același scriitor cu privire la Moldova.
Se scot toate trupele de care dispune domnul și se formează un gard de la mănăstirea Trei Ierarhilor – pe care o și descrie îndată, ca și alte clădiri –, pînă la curte, pe care noi o cunoaștem bine prin Bandini. Soldații poartă steaguri, care sînt în același timp prapuri de biserică; se descarcă „puști” (adecă tunuri). La slujba bisericească ia parte patriarhul de Antiohia și, evident, mitropolitul țerii, cu toți episcopii și unii pribegi balcanici cari-și căutau rostul la noi, ca acel nominal șef al bisericii sîrbești care e vlădica de Pec, și el cu titlul patriarhal, Gavriil. Se împart lumînări poporului, și, [de] data aceasta prin excepție, se întinde masa pentru slujbă în biserică: pe masă se așază un lighean de argint cu moaște. Domnul, care luase loc pe tron, se scoboară de pe scaunul său; spătarul însuși ține luminări pentru dînsul. Se fac rugăciunile de sfințirea apei. Iar, după ce slujba s-a isprăvit, acolo, în biserică, toată lumea iese ca să asiste la scufundarea crucii în Bahlui.
Alaiul se desfășoară frumos, doi cîte doi, supt steaguri și în fluturarea luminărilor. Se sparge gheața, se aruncă o cruce și, adauge povestitorul, se îndeplinește o datină – care a servit uneori spre a ne înfățișa ca popor sălbatec, prigonind pe cei de altă credință – de a se da brînci cuiva în apă. De data aceasta au fost zvirliți așa cîțiva copii, cari au știut să iasă din baia forțată. Pe urmă mitropolitul și patriarhul stropesc cu aghiasmă pe cei de față, și, cînd domnul primește picăturile de apă sfințită, boierii, în blănuri de ceremonie, sînt stropiți și ei.
Se așază pe urmă un scaun înaintea ușii, pentru domn și se petrece ceea ce am văzut și la Bandini, adecă „purificarea” cailor. Armăsarii sînt aduși acoperiți cu valtrapuri de brocard împodobite cu mărgăritare și pietre scumpe, și, pentru mulțămirea publicului, după un vechi obicei bizantin, care la orice pompă amesteca și un element de ridicul, comișii cei mici apar călări pe catîri și măgari, ca să rîdă lumea. Totul se isprăvește cu banchetul, la care cîntă muzica și toate tunurile se descarcă. Seara se împart, în locul decorațiilor noastre, caftane. Patriarhul e condus acasă cu cîntăreți. A doua zi, muzica felicită pe voevod.
În ce privește contactul domnului cu supușii săi, ca judecător de primă și ultimă instanță, iată ce se spune despre divanul lui: el se ține în fiecare zi, uneori și dimineața și după-amiază (pe vremea lui Istratie vodă Dabija, care domnește pe la 1660, și care era din părțile Odobeștilor, obișnuind a bea vin din oala de lut, căci zicea că numai așa are gust, nu venea nimeni la divanul domnesc decît dimineața). Sîmbătă era judecata criminală, și Pavel de Alep înseamnă, ca și alții, marele număr de osîndiți[2]; în douăzeci și trei de ani ai domniei lui Vasile fuseseră pierduți peste 40 000 de ucigași și tîlhari. Ca pedepse, întîia oară era bătaia, tortura și legarea la stîlp, pe urmă se tăia o ureche, apoi și urechea cealaltă, iar moartea venea numai în rîndul al treilea. Și preoți au suferit aceste pedepse. Pentru femei întîia oară era bătaia, firește, a doua oară tăierea nasului, – un dezastru, cel puțin pînă la oarecare vrîstă –, iar după aceea legarea la stîlp și în sfirșit înecarea, care, după cît se vede, se făcea mai mult pentru vinovății mai speciale femeii[3].
În ce privește judecarea delictelor, ca tulburarea liniștii, nu judecă domnul, ci, am zice, prefectul de poliție, aga, care odată fusese între dregătorii militari și acum nu mai are caracterul militar, ci îndeplinește numai funcțiuni polițienești. Aga avea un băț, și, întîmplător, și o bardă pentru trei categorii de persoane: acei cari băteau, cari făceau scandal pe stradă și acei cari vindeau strîmb.
La ospețe vodă e servit în argint și aur (se întrebuințează și furculițe). El stă în jeț de catifea. Talerele se aduc la masă acoperite, și ce nu-i place stăpînului e pus supt masă. Spătarul ține cuca, sabia, sceptrul; păharnicul servește, dînd vinul și berea în cupe de sticlă, de porțelan și argint; el gustă întîi felurile. Ușerii cu toiege de argint păzesc. Un păhar de bere vine după două-trei de vin; masa ține pînă seara. Cîntăreții zic arii bisericești supt icoanele aprinse. Iar vodă vorbește din autorii bizantini și din poezia turcească.
Venim acum și la alte știri privitoare la Moldova.
La Iași, pe care nu-l descrie în întregime, Pavel de Alep atrage atenția asupra bisericii celei mai frumoase pe care a clădit-o Vasile Lupu: Trei Ierarhii. Era nouă, încunjurată de un zid cu turn care purta un ceasornic. Toată de piatră cioplită, cu două brîie și două turnuri, ea cuprinde mormîntul doamnei Tudosca, întîia nevastă a lui Vasile, și a fiilor domnului, între cari cel slăbănog, care, trimis pentru băi la Brusa, în Asia Mică, a murit acolo și trupul s-a adus în țară. Mormintele erau acoperite cu un covor de mătasă, și candele de argint atîrnau deasupra lor[4]. În biserică se vede chipul doamnei și al celor trei copii morți, căci se pare că Tudosca avuse și alți doi copii mai mici. Se laudă mult bogăția materialelor, stîlpii de piatră verde, cu vine de aur, scările de marmură albă, sicriul Sfintei Paraschive, ale cării moaște fuseseră aduse de bogatul domn cu bani scumpi din Peninsula Balcanică, sicriu împodobit cu cuie de argint și încunjurat cu candele din același metal, jețurile de abanos de Constantinopol, policandrul cel mare, foarte frumos lucrat, sfeșnicele celelalte de alamă. „Biserica, așa cum se înfățișează, este mai frumoasă decît celelalte românești și chiar căzăcești”, – destul de simple acestea pentru ca a noastră să poată susținea concurența. În apropiere era școala și lîngă dînsa baia cea mare, baia turcească a lui Vasile Lupu, care a fost păstrată pînă în timpul nostru, cînd primăria a găsit cu cale să spargă cu dinamita zidurile cele vechi pentru a face băile pe care le apreciază cine a fost pe acolo.
Se mai vorbește de Golia, care e biserica doamnei, și unde o icoană făcătoare de minuni a scăpat viața lui Ștefan, fiul domnului; de Birnova, cu heleșteul ei, unde Macarie e dus în rădvan domnesc cu șase cai, în tovărășia slugerului Ioan, un cunoscut de la Ierusalim; de Sf. Gheorghe, care se ține de Muntele Sinai; de Sf. Sava, cu două cupole turcești și nouă ferești, făcută de arhitectul Ienachi, îngropat acolo. Despre aspectul caselor particulare, modestele case ale mahalagiilor și țeranilor, se notează acoperișul, care, cu un termin de comparație din răsărit, e asămănat cu „spatele cămilei”, lavițele, scoarțele clădite, care împodobesc încăperea, cuptorul, care face ca, iarna, să fie cald ca într-o baie.
Îmbrăcămintea veche, frumoasă, care acum nu se păstrează la femei decît în regiunile de munte, era pe atunci de întrebuințare generală, și sătencile nu se înveșmîntau dincolo de Siretiu cu odioasele tulpane, polcuțe și fuste de astăzi. Părul se făcea colac, deasupra se punea marama, care la cele mai bogate putea fi de catifea colorată. Jupănesele întrebuințau șaluri albastre de Alep (tot ce-i amintește Alepul e pomenit de călător, și, lucru curios, el știa, la 1653, că Petru Vodă Munteanul, în exilul lui, fusese, pe la 1560, la Alep, – tradiție locală). Copiii se îmbracă foarte sumar și sînt dați chiar – cum spune și Bandini – prin zăpadă ca să se întărească.
Cît privește alte orașe, se pomenește Galațul, unde patriarhul stă la mănăstirea Sf. Dumitru, refăcută de Vasile Vodă, pentru oaspetele său, patriarhul mazil Atanasie Patelarie, și închinată la Athos; alte opt biserici, cele mai multe de piatră (două ale Maicii Domnului, una a Sf. Mihail, cîte una a Sf. Paraschive și a Sf. Gheorghe) sînt aici; la Precista, cu ziduri, se văd trei cupole și o clopotniță mare, făcută de un grec din Brăila, probabil Dia. Apoi Vasluiul, unde, în legătură cu vechea biserică, se deșteaptă icoana lui Ștefan cel Mare, „vestit în războaie și temut de toți, care se bate de patruzeci și patru de ori cu turcii și tatarii și adesea cu polonii și ungurii, biruindu-i pe toți și ajungînd faimos”. În apropiere de podul vechii lupte a lui Ștefan, Scînteia, cu biserica lui Ștefan, a Sf. Paraschive. La Bîrlad, biserica Precistei, cea Domnească, apoi Sf. Dumitru și ctitoria lui Chiriac. Se vorbește și de Tecuci, cu trei biserici, de Focșani.
În treacăt numai se atinge Romanul. Regiunea sudică a Moldovei e rău prădată, din cauza luptelor între cei doi domni; și chiar fără aceste lupte ea fusese strașnic jăfuită de tătari și cazaci, cu cîțiva ani înainte, cînd Vasile Lupu, care nu voia să-și deie fata după Timuș, a trebuit să steie ascuns o lună de zile în codrii Vasluiului, ridicînd și o bisericuță de stejar pentru slujba dumnezeiască în zilele acestea de restriște.
Trecînd în Țara Românească, se observă la Buzău o mănăstire de piatră și biserica, mai mare, a Sf. Ecaterine, unde călătorii asistă la slujbă, lăudîndu-se cîntările. Se face o comparație între evlavia din Muntenia și cea din Moldova.
Această din urmă țară e mult mai pompoasă, și Vasile e înălțat în comparație cu cazacii și rușii din Moscovia, dar i se pare lui Pavel că Moldova s-a cam depărtat de vechea datină religioasă și, poate, de năcaz că primise daruri mai puțin, el zice: „Și tatarii sînt mai evlavioși decît moldovenii”.
De la Buzău se trece la Tîrgoviște. Aici îi iese înainte patriarhului mitropolitul, care avea să părăsească în curînd scaunul său: Ignatie, „sîrb” adică bulgar, care știa și grecește, pe lîngă slavonește și românește, apoi chiar turcește și limba persană. Orașul e încunjurat cu un zid de lemn. Atrage atenția frumoasa biserică pe care o făcuse cu cîțiva ani înainte Vasile Lupu, biserica Stelei, numită astfel după negustorul care clădise pe acel loc un lăcaș mult mai modest. E în stilul Trei Ierarhilor, cu ornamente de smalț verde bombat, care-i dau un caracter particular. O încunjură un zid de piatră. Pavel de Alep pomenește de o poleială pe dinafară, asămănătoare cu cea din mănăstirea de la Iași, și care ar fi costat 700 de galbeni venețieni. Se mai înșiră bisericile Sf. Andrei și Sf. Nicolae, care – o spunem în treacăt – a fost distrusă, ea care purta încă pe ziduri fumul de la arderea Tîrgoviștii de către Sinan-Pașa, pentru a fi înlocuită cu un pretențios hali modern.
Dealtfel Tîrgoviștea e plină și azi de biserici vechi. Vom semnala Sf. Constantin, acoperită de curînd peste ruinele ei, ale cării frumoase picturi se mențin, cu toate ploile.
Prelații sirieni merg aici la curte cu patriarhul, și pentru întîia oară ei văd pe Matei Basarab. După descrierea ce i se face și aici, nu mai este boierul viteaz și generos, din cei dintîi ani ai domniei lui, ci un bătrîn împovărat de vrîstă, ajuns zgîrcit și care poate fi acuzat că e neospitalier: mai bine sînt primiți călătorii de turci și de tatari, spune Pavel, care adauge că, în general, călugărimea și preoțimea n-aveau trecere la dînsul. Pe lîngă aceasta, el era firește bănuitor față de călătorii cari veneau de la Vasile Lupu, cu care se găsise în termini răi. Era păzit de străjeri în roșu din rîndul seimenilor, cari vor face în curînd o ieșire revoluționară și împotriva domnului lor, și vor ajunge a prăpădi cu ei și vechea oaste a țerii.
Vizita se făcea în ajunul Crăciunului, și se observă pregătirile pentru această mare serbătoare.
În acea zi se sună tobele și se adună oastea. Domnul apare în rădvan, căci rana căpătată la Finta împiedecă pe moșneag de a călări. Muzica pornește, și se aduce în pompă vînatul pentru masa solemnă. Alaiul domnesc, la acest prilej, este de 10 000 de oameni. Se împart caftane. Pe urmă vine slujba bisericească: preoții înfățișează icoana lui vodă. Muzica apare, cu același drept de a felicita; alaiul e luminat cu felinare și torțe. Mulți dintre muzicanți erau turci, în acest timp toate circiumele erau deschise, pentru seimenii lui vodă, dar ei ar fi respectat destul de bine disciplina ca să nu se îmbete nici unul.
Curtea, care se descrie cu ocazia acestei solemnități, e de piatră, încunjurată cu zid, chiar lîngă Ialomița. Lîngă dînsa e biserica, împărțită în trei, avînd și un compartiment pentru morminte, lucru care se întîlnește în Moldova la Pobrata lui Petru Rareș și la Slatina lui Alexandru Lăpușneanu. Una din cele mai vaste ale principatului, e interesantă și azi, după reparația din veacul al XVIII-lea, prin aceea că doamna și „fetele” ei, ca să asiste la slujbă, întrau de-a dreptul de la curte în biserică printr-un gang, așezîndu-se în balconul de la care o scară foarte frumoasă de piatră duce în naos. Și aici este turnul cu ceasornic, unde stătea străjerul cu toba.
În timpul cit se făcea slujbe de Crăciun, un felinar se ridica pentru ca să se arăte că circulația trebuie să înceteze; oricine ieșea pe stradă era oprit de strajă, care avea dreptul chiar să ucidă.
Matei Basarab însuși apare cu postelnicul și spătarul său, încins cu sabia, purtînd buzduganul și calpacul. Dar nu stă pînă la sfîrșitul slujbei, fiind foarte slab și năcăjit de moartea doamnei lui, Elina, din neamul Năsturel, sora marelui cărturar Udriște, care-și zicea și Oreste. Se aruncă bani mulțimii. Pe urmă vine masa, după datină, cu muzică și descărcături de tunuri; se închină deseori din păhare mari de cîte o ocă de vin: de trei ori pentru serbătoare, de trei ori pentru patriarhie, de trei ori pentru vodă; se bea pînă ce lumînările, topite cu desăvîrșire, dau semnul de plecare. Atunci se împart caftane egumenilor, iar clerul cel sărac primește bani legați în năframe. În tot timpul mesei cîntă și aici preoții și copiii de casă.
La Anul nou se va da un nou ospăț, și se va prezintă un peșcheș domnului.
Iată acum și descrierea Bobotezei: serbarea se face într-un singur loc, deși Tîrgoviștea avea „optzeci de biserici, cît Alepul și Damascul împreună”. Mitropolia, pe care a stricat-o cu desăvîrșire Lecomte du Noüy, samănă cu a cazacilor și cu – Sfînta Sofia, avînd douăsprezece turnuri. Lîngă dînsa era casa mitropolitului. Împodobită cu picturi reprezintînd Facerea Lumii, Ierusalimul, Muntele Sinai, Athosul. E aici o sobă de olane colorate, fereștile sînt gotice, chipuri de sfinți se văd pe păreți; în unghere scînteie arme, frîie scumpe. Masa se ia într-o foarte frumoasă sală cu fereștile dînd în grădini și livezi. Serviciul îl fac „comiși” ai mitropolitului, îmbrăcați în blănuri de samur.
Acuma se întră în carnaval: nunțile sînt dese. Pavel de Alep le descrie. Mirele merge călare pe stradă cu muzica după dinsul; mireasa-l așteaptă, încunjurată de prietenele ei. Se face un joc în jurul casei. Împărțindu-se flori artificiale, lucrate la Veneția și în Germania. Slujba cununiei se face în biserică, niciodată acasă, și mireasa, care umblă cu părul descoperit, primește o năframă din care nu se vor mai desface cosițele ei. Și călătorul judecă: „femeile, fetele sînt fără pată, curate, cuviincioase în purtările lor”.
Pavel are prilejul să vadă și o îngropare de om bogat. În Tîrgoviște nu se întrebuințează obiceiul popular al bocitoarelor. Cheltuiala de îngropare se ridică pînă la 200 de galbeni, sumă extraordinar de importantă pentru vremea aceea și care arată că societatea era foarte luxoasă. Bărbatul care și-a pierdut nevasta se poartă cinzeci de zile cu capul gol, femeia văduvă, cu părul despletit în tot același timp.
Ajungem la serbătoarea Învierii. Domnul stă în biserică pe tron – era încă Matei, care se apropia de sfîrșitul vieții lui, căc.i va muri în april, în curte, la aer liber. Pe urmă, după ce se mîntuie slujba, se scot scaune afară din biserică, pentru el, pentru patriarh și mitropolit. Se cîntă „Hristos a înviat” de cor, în grecește și slavonește. Domnul îngenunche și sărută evanghelia; patriarhul îl sărută pe frunte de trei ori; puștile pornesc. Urmează danțul, luminățiile, în zgomotul tuturor tunurilor, și ospețele cu glume. Toată săptă- mîna, spune el, prăvăliile sînt închise, afară de măcelării și de cei cari vînd produse alimentare.
Puțin după aceasta, la moartea lui Matei, putem prin acest călător să asistăm la o îngropare de domn și la alegerea urmașului. Alegerea se face înainte, poate chiar pînă a nu-și fi dat sufletul Matei. Mitropolitul Ignatie și boierii aleg în piață pe Constantin, care se îngrijise să fie de față pentru a înlocui pe Diicul, rivalul său, și avea toți seimenii la îndemînă. Mitropolitul iese înaintea bisericii și zice: „Domnul vostru este mort; pe cine voiți să ridicați în locul lui?” Mulțimea răspunde: „Pe nimeni altul nu-l voim decît pe Constantin fiul lui Șerban Vodă”. Atunci noul domn e dus în biserică și așezat pe scaun. A doua zi crainicii cheamă lumea la curte. Constantin, deși proclamat, se ascunde, cum făcea papa la Roma și împărații la Constantinopol; e dus în biserică și aici se cîntă: „Vrednic este”; i se pune dulama, calpacul, surguciul; boierii vin de-i sărută mina. Aceasta s-a făcut la 9 april 1654.
Domnul cel nou dăduse garanția că oastea nu va prăda. Căci obiceiul la Constantinopol, cînd murea un sultan, era ca, trei zile, ienicerii și spahiii să facă orice pentru ca a treia zi să se prezinte iarăși, liniștiți, la serviciu.
După ce îndeplinesc toate lucrurile acestea, vine jurămîntul boierilor. Boierii sînt în biserică, oastea în curte. Se pun două mese: la una este mitropolitul, la cealaltă patriarhul (de obicei era numai una). Stau acolo oamenii cari notează jurămîntul, și se spune: „Jurați pe această sfintă evanghelie și pe această sfintă cruce că veți fi cu Constantin Vodă, fiul lui Șerban Vodă, un suflet și un sfat, ascultîndu-l și ajutîndu-i fără viclenie, atît în față, cît și în dos, neascunzînd de el nimic ce trebuie să-i fie știut, în tot cursul vieții lui și a voastre. Nu veți fi vînzători către el, nici veți lucra împotriva lui. Iară, dacă vă veți arăta vînzători sau uneltitori, sau cu suflet neadevărat, sau neprieteni, blăstăm asupra voastră”.
Acuma boierii vin de sărută mina domnului și poala hainei; apoi vine oastea, în frunte cu spătarul cel mare, cu aga seimenilor, cu marele căpitan, cu căpitanii, cu iuzbașii sau ofițerii inferiori. Sînt așa de mulți, încît abia o parte a izbutit să sărute mina domnului, rămînînd ca în zilele următoare să urmeze ceremonia. Îndată pleacă un număr de călăreți cu vestea în țară. Clerul, timp de patruzeci de zile, este admis pentru a felicita pe noul voevod. Același timp e acordat ostașilor de prin sate, așa numiții „roși de țară”.
Numai după aceasta se ajunge la îngroparea lui Matei, care e foarte simplă. Se pregătește un pavilion cu trei scaune; o mie de persoane se adună acolo. Constantin, noul domn, se înfățișează înaintea rudei sale foarte îndepărtate și se închină. Mortul e întins într-un sicriu împodobit, în haine foarte luxoase încheiate cu nasturi de aur și argint; are pe frunte calpacul. E acoperit cu un giulgiu alb purtînd o cruce de aur. Deasupra sicriului se întinde o pînză zugrăvită. Mulți îl regretă; femeile plîng. Se împart lumînări, și se începe slujba în limba slavonă și în cea grecească; la evanghelie femeile se pun în genunchi, După ce se mîntuie slujba, se fac pomeni, dîndu-se și preoților. Boierii urmează sicriul doi cîte doi. Matei e îngropat în pronaosul bisericii domnești, de unde va fi strămutat la Arnota, în părțile Olteniei.
Îndată după aceasta Constantin face o excursie în afară de oraș, și pentru rugăciuni de ploaie. Oastea cu steagul merge cu dînsul. El împarte bani de argint slujitorilor, iar populația aduce un fel de prinos ca la regii patriarhali din antichitate: grăunțe de orz și ovăz, miere, flori de lămîie și portocal și chiar lucruri trebuitoare pentru masa domnului: berbeci, rațe, gîște, oi și pește.
După aceasta vodă se întoarce la Tîrgoviște, și gîndul lui cel mare este, acum, să primească întărirea de la Poartă, pentru care i se cer 175 000 de galbeni.
Și aici, cu prilejul așteptării steagului, se vorbește de unul dintre cei mai însemnați boieri ai Țerii Românești: postelnicul Constantin Cantacuzino, tatăl lui Șerban Vodă și al lui Constantin Stolnicul, bunicul lui Brâncoveanu, om învățat, foarte blînd, ambițios numai pentru copiii lui și care avea să isprăvească zugrumat în trapezăria de la Snagov, pentru bănuiala că fiii lui umblă după domnie. El e povățuitorul tuturor boierilor, și nimic nu se face fără sfatul și îndreptarea lui. Căci familia Cantacuzineștilor era din cele mai mari și mai strălucitoare: la Măgureni, la Mărgineni, la Filipești, la Coeni unde avea moșii, se înălțau adevărate palate, lucrate cu cel mai bun gust, împodobite înăuntru cu tablouri murale. Se observă că niciodată boierimea nu se întrecuse atîta la facerea de locuinți trainice și frumoase ca în acest moment, și aceasta va ținea pînă la sfîrșitul domniei Brâncoveanului: patruzeci de ani de mare prosperitate a boierimii indigene.
Pentru ca să se vadă cum se înfățișa cel mai bogat boier al țerii, iată ce spune Pavel de Alep despre Brâncoveanul cel bătrîn, Preda, bunicul aceluia care va fi domn. El avea așezarea lui de căpetenie în Oltenia, chiar în satul Brâncoveni de unde plecase Matei. Aici ține 12 000 de capete de vite, 30 000 de oi, 400 de boi, 1 000 de bivoli, 4 000 de porci și are 800 de stupi pe posesiunile lui din 200 de sate. Anual trimitea turcilor 1000 de boi și 10 000 de oi. Ca servitori avea 1 500 de țigani: fiecare familie, de Sf. Gheorghe, da 6 dinari domnului. Erau și lăutari și artiști adevărați.
Altfel, omul acesta, așa de bogat, era de o simplicitate de moravuri admirabilă. La masă bea numai apă. Foarte milos, a făcut biserici pînă și în Ardeal, unde craiul țerii, cu situație regală, îi zicea: tată. La moartea lui Matei a luat asupră-și întreținerea tuturor mănăstirilor acestuia, care erau vreo patruzeci. La miezul nopții se trezea ca să citească psalmii, și la biserică îndeplinea și funcția de dascăl, cîntînd în strană. Cînd poftește lume la masă, o servește însuși. Se bea vin și aici, dar tot pentru scopuri sacre: pentru Dumnezeu, pentru Hristos, pentru Sf. Treime, pentru Maica Domnului, pentru hramul zilei, pentru biserica de acolo. Pe urmă numai se trece la politică și se bea: pentru sultan, pentru domn, pentru patriarh, pentru copiii domnului, pentru neamurile lui, pentru servitorii patriarhului, pentru preoți, pentru diaconi, pentru nobili,pentru țerani. În felul acesta ni se spune că se pot bea și treizeci de păhare de vin.
Rămîn acum însemnările despre localitățile pe care le-au vizitat sirienii. Nu vom urmări descrierea în amănunte, ci vom indica numai itinerariul și ce se află mai important în cale.
Pavel de Alep a fost și la Curtea de Argeș. Aici spune că sînt nouă biserici, dar cea mai frumoasă, firește, este mănăstirea, al cării egumen iese înaintea patriarhului. Aici se făcuseră de curînd lucrări de Matei Basarab; și clopotnița era clădită de dînsul, de zid, dar se dărîmase. Mitropolia de la București, care se făcea tocmai pe vremea aceea, de Constantin Basarab – pentru a fi apoi schimbată cu totul de fanarioți –, era după modelul de la Argeș, după cum tot după acest model e făcută și biserica de la Cotroceni. Se descrie biserica argeșeană în amănunte, arătîndu-se cum erau sculpturile, păsările de aramă care se învîrteau la bătaia vîntului, turnurile care uimesc prin așezarea lor răsucită. Este, dacă nu cea dintăi prezintare a mănăstirii, pentru că sașii dau una și mai veche, dar foarte scurtă, despre Argeș, la începutul veacului, cea dintăi mai întinsă și plină de admirație din partea unui om care cunoștea îndestul Orientul ca să-și poată da sama de frumuseța unei asemenea clădiri.
Tot așa e înfățișată zidirea, mai veche decît Argeșul, pe care Neagoe Vodă a încercat s-o întunece, Sfîntul Nicolae din Viile Tîrgoviștei, sau mănăstirea Dealului, care a fost refăcută supt Vodă Bibescu, stricîndu-se total interiorul. Aici se relevează „mozaicurile” care erau odinioară pe turn – probabil e vorba de sculpturi – și fereștile mai înguste, care aveau o garnitură de marmură albă. În loc să fie în mijlocul unei curți oarecare, zidirea era încunjurată atunci de o frumoasă grădină.
Călugării asiatici au mai fost la Ocnele mari, la Mănăstirea dintr-un lemn, la Bistrița, unde au văzut moaștele Sfîntului Grigore, care, cum se știe, au fost furate de unguri în timpul războiului, pretextind că ar fi ale Sfîntului Ioan de Capistrano. Nu lipsește din descriere Arnota, unde nu era îngropat încă Matei Basarab.
La Tîrgul Jiiului se semnalează mine de fier, la Tismana se pomenesc toate legendele în legătură cu Sf. Nicodim, la mănăstirile Gura Motrului și Bucovăț, se dau note sumare. Despre Craiova nici o știre, dar de Caracăl este vorba, ca și de Segarcea și de mănăstirile de pe cursul Oltului. În regiunea Bucureștilor, pe lîngă Vărăști și Coeni, pe lîngă Grădiște și Comana, cu palatele lor, avem Dobrenii lui Constantin Basarab, care era fiul nevestei preotului de acolo cu Radu Șerban. Biserica se păstrează și acum, cu mormîntul acestei vinovate Elina.
Despre Buzău, și mai ales despre Râmnic, despre Ploiești, nu sînt lămuriri, dar se vorbește mai pe larg de Baia de Aramă. Se arată și cum se exploatau minele, unde arama fuse găsită tocmai supt Matei Basarab. Piatra e crăpată cu un foc teribil, pe urmă se face topirea în cinci-șase cuptoare, cu foaie mișcate de apă. Se lucrează și zi și noapte. Pe urmă se pun straturi amestecate de lemne și minerai, și se arde cuptorul din nou. Arama ce se scoate de aici e mai bună decît cea din Asia Mică, și e dusă pînă în Brusa și Trapezunt. Într-un an s-au scos 600 000 de ocă. Exploatarea este așa de intensă, încît păduri de plopi și de sălcii din regiunea aceasta sînt aproape desființate.
În sfirșit vom încheia aceste note asupra stării Țerii Românești la jumătatea veacului al XVII-lea cu două feluri de știri pe care nu le găsim aiurea. Falșul Mihai Vodă, Mihnea fiul lui Radu, petrecuse foarte mulți ani în serai, așa încît putea fi socotit ca turc, și, chiar în ce privește moralitatea lui, boierii spuneau multe povești. Era însă un om foarte inteligent, știind ungurește, polonește, turcește, limba persană. Ca domn, a căutat să înlăture părerile rele despre dînsul, adunînd un sinod, pe care l-a prezidat, fixîndu-se norme în ce privește disciplina; a avut corespondență și cu patriarhul constantinopolitan în această privință. Apoi a sfințit biserici, ținînd frîul calului patriarhului de Antiohia, cum era obiceiul, în Apusul medieval, față de papă. Ceremoniile acestea ale lui Mihnea Radu sînt zugrăvite foarte pe larg de Pavel de Alep: avem la dînsul o descriere de sfințire de biserică, făcută de domnul însuși, care îndeplinește această funcțiune ca vechii împărați din Constantinopol, tot așa descrierea încoronării lui Mihnea Radu, – dătătorul de canoane nouă, ca împărații Bizanțului –, cu o strălucire care n-a fost întrecută.
În sfîrșit, ca obiceiuri populare, cu prilejul călătoriei în Oltenia, călugărul descrie și o nuntă la țară. Nimeni nu pleca de acolo fără să capete trei colaci și trei păhare de vin pline. Înainte de nuntă se pun brazi la ușă și pe drum. Mirele vine călare, se împart șaluri, care erau un obiect de foarte mare preț. Socrul dădea ginerelui un cal și un surguciu. Pe urmă apare mireasa, în rădvan, întovărășită de fratele ei, urmînd după ea carăle cu zestrea. Tatăl și mama miresei primesc pe diac ca să înfățișeze izvodul. Se începe apoi băutura. Banii cari se strîngeau se pecetluiau într-un șervet. Socrul înfățișează ginerelui său o sabie cu teacă de brocard și catifea, iar tatăl dă fiului o haină cu samur. Înainte de a se începe ciocnirea păharelor, care durează foarte multă vreme, este un moment frumos acela cînd miresei i se dă un lanț de argint și cheile casei, făcînd-o doamna gospodăriei celei noi.
Luxul era mare. Se întrebuințau vase de argint la casele bogate. Se întindeau covoare speciale supt picioarele mirelui, dăruite obișnuit de acela care cunună. Mireasa purta un văl de mătasă trandafirie. Asupra mulțimii se aruncau ștergare, cofeturi, migdale cu zahăr. Ospățul putea cuprinde și cinci, șase sute de tacîmuri.
Ginerele apărea cu calpacul pe cap, chiar dacă domnul era de față, căci el e împărat cu cunună în ziua aceea. El servește însă, pe de o parte, pe mireasă, pe de alta, pe domn. Pe urmă se înfățișează în numele soților tava pentru ca să dea cine vrea daruri. Darurile erau uneori și cîte o moșie întreagă; unii făgăduiau cai, boi, porci, robi.
Note[modifică]
- ↑ Povestirea, în limba arabă, de o foarte mare întindere, a diaconului Pavel a fost tradusă englezește întîi și pe urmă rusește, iar în limba noastră ea are o traducere după cea engleză, de Hasdeu, în Arhiva istorică și, mai tîrziu, după aceeași versiune, de d-ra Emilia Gioran, – fără a mai vorbi de traducerea, exactă ca formă, dar nu corespunzătoara ca fond istoric, începută de d. Popescu Ciocănel, după textul arab. Păr. Radu, profesor la Facultatea de Teologie din Chișinău, pregătește o ediție a textului arab.
- ↑ V. și Iorga, Studii și documente, IV, p. 231.
- ↑ Așa se făcea la Constantinopol, a cărui influență se vede acum în toate.
- ↑ Refacerea lui Lecomte de Noüy a făcut ca inelele domnești ale morților, aduse apoi la Academia Română, să se găsească în gunoaiele aruncate pe rîpa Bahluiului.