Istoria românilor prin călători/Alți călători din întîia jumătate a secolului al XVII-lea pînă la Vasile Lupu

Jump to navigation Jump to search
XVII. Epoca Movileștilor în paginile de călători Istoria românilor prin călători de Nicolae Iorga
XVIII. Alți călători din întîia jumătate a secolului al XVII-lea pînă la Vasile Lupu
XIX. Misionarul Bandini în Moldova lui Vasile Lupu


Cîteva cuvinte despre o nouă solie polonă care a trecut prin Moldova, una din acelea care au făcut foarte mult zgomot prin luxul extraordinar pe care l-au desfășurat, înspăimîntind pe turci și prin potcoavele de argint puse cailor și prinse foarte neglijent – așa încît ele cădeau, ca să-și facă păgînii părerea că în Polonia este atîta argint de se pune și la picioarele cailor. Solia aceasta vestită a fost descrisă și într-o carte particulară de cineva care întovărășea pe ambasador, ducele de Zbaraz, care a alcătuit și un proiect de cruciată cu cîtăva vreme înainte. Pe lîngă ambasador s-a adaus și un scriitor însărcinat anume să povestească isprăvile ambasadei, Kuszewicz. Cărticica a apărut în latinește la 1622, călătoria fiind făcută cu puțină vreme înainte.

Acum, cînd polonii au venit în Moldova, ei au găsit-o într-un moment de relativă liniște. Se isprăviseră luptele între Movilești și adversarul lor, acel Ștefan Tomșa care luptase în Pirinei, bătrinul soldat cu vastă experiență în ce privește luptele din Occident: neamul lui Ieremia ca și al lui Simion fusese înlăturat, cel dintîi cu Constantin, care a domnit cîtăva vreme în Moldova, cu Alexandru, cu Bogdan, cari, duși la Constantinopol, s-au turcit, iar celait dînd pe Gavril care a stăpînit în Țara Românească și a fugit în Ardeal, unde s-a însurat, pe Moise, care a domnit în Moldova, puțin înainte de Vasile Lupu, adăpostindu-se în Polonia, unde avea rude, relații, moșii și tot ce trebuia pentru a-și încheia bătrînețele acolo, și pe Petru sau Petrașcu, care, trecînd și el în Polonia, ajunse vestitul Petru Movilă, mitropolit de Chiev – din tot neamul Movileștilor rămîind în pămîntul românesc numai copilașul îngropat la Dobrovăț, în bisericuța cea mică, supt un mormînt frumos. Se dusese și Tomșa cu cortegiul lui cel strașnic în haine roșii, cu halebardierii după dînsul pe străzile Iașilor, mai teribil în alaiuri decît în lupte, care, încunjurat de ura cumplită a boierilor, a fost chemat de turci la Constantinopol, de unde n-a mai ieșit niciodată.

În Moldova și în Muntenia rolul cel mare îl joacă acum acel strălucitor domn al cărui mormînt se poate vedea în București, la biserica Radu Vodă, acoperit cu o piatră de marmură purtînd o inscripție românească – cel mai vechi epitaf domnesc, după al lui Mihai Viteazul, scris în românește, nu în slavonește. Domnul acesta este Radu Mihnea, mort ca stăpînitor al Moldovei la Hîrlău și adus apoi la București în mănăstirea făcută mai mare și mai frumoasă de dînsul.

Era fiul lui Mihnea Turcitul. Cînd tatăl său s-a făcut turc, firește că mama, rămînînd creștină, a trebuit să-l părăsească, Mihnea Mehemed luîndu-și în schimb mai multe femei, cu care a avut și copii, dar cari n-aveau drept asupra tronului. Din legătura cu doamna Vișa, s-a născut Radu de care vorbim acum. Mihnea a avut totdeauna o iubire deosebită pentru dînsul, dar, neputîndu-l ținea lîngă sine, l-a lăsat pe sama mamei, trimețînd, fără îndoială, tot necesarul pentru creșterea lui: într-un rînd îi făgăduiește și un cal frumos ca să se deprindă la război. Pe urmă Radu a fost dat la învățătură la Veneția, și pînă mai dăunăzi, cînd a fost dărîmată biserica San Maffio din Murano, a Mărioarei de care am mai vorbit, se vedea pe altarul ei o inscripție în marmură, dăruită de Radu Mihnea. Căci omul era foarte familiar acolo, unde avea rude, cum a fost Maria, fiica lui Petru Șchiopul, măritată întîi cu Zotu Țigară Spătarul, originar din Ianina, care a fost îngropat în biserica grecilor din Veneția, iar apoi după Polo Minio, dintr-o familie destul de cunoscută de patricieni, dacă nu chiar dintre cei mai mari[1].

Cronica spune că Radu a învățat și la mănăstirea Ivirului, din Muntele Athos, unde erau o mulțime de danii ale domnilor noștri; în mănăstirea Zografului, de pildă, care, înainte de a aparținea străinilor de azi, fusese a domnilor Moldovei[2].

Învățînd la Muntele Athos carte grecească și la Veneția carte latinească și italienească, Radu Mihnea a cunoscut o lume mult superioară celei de la noi. Atunci cînd, după ce s-a trudit să fie domn pe vremea lui Mihai Viteazul și a fost învins, după ce a luptat o bucată de vreme contra lui Radu Șerban și n-a izbutit, el a ajuns să se instaleze ca domn la București, cînd a trecut, mai ales, în Moldova, pătrunsă de o civilizație aristocratică superioară, cum era cea polonă, el a desfășurat un fel de a stăpini asămănător cu acela al lui Petru Cercel, cu mai multă cumpătare, deci și cu rezultate mai bune decît ale celui înecat în Bosfor, căci a murit, încunjurat de boieri moldoveni și munteni cum am spus, la Hîrlău, unde-i erau curțile domnești, astăzi acoperite cu pămînt. Radu Mihnea e lăudat și de cronicarul Miron Costin pentru înțelepciunea lui. Turcii l-au întrebuințat adeseori ca princiar ambasador în legăturile lor cu creștinii. E slăvit apoi domnul pentru deosebita rînduială și luxul de bun gust de care s-a încunjurat totdeauna. În Miron Costin se pomenesc inovațiile în îmbrăcămintea acelora cari-l serveau și-l păzeau: uniforme strălucitoare introduse de dinsul, care s-au păstrat și mai tîrziu, căci, dacă se întîmpină aceeași strălucire supt Gașpar Gratiani, nu trebuie să se creadă că aceasta venea de la dînsul, ci aventurierul găsise o mare tradiție monarhică, pe care după obiceiul Apusului și supt influența spiritului Renașterii, o introdusese Radu Mihnea. Chiar dacă Vasile Lupu are o faimă de împărat – și grecii îl cîntau astfel în poemele lor, așteptîndu-l să între în Constantinopol la un moment dat, spre a înnoi vechea împărăție creștină ortodoxă –, aceasta nu se datorește tradiției de familie a lui Vasile, care era de neam balcanic, probabil aromânesc, din oameni parveniți, strămutați de ieri alaltăieri în Moldova, ci se datorește influenței lui Radu Vodă, ocrotitor al Agăi Nicolae, tatăl lui Vasile.

Dacă s-a zis de Constantin Brâncoveanu că a fost un fel de Ludovic al XIV-lea, apoi și Radu Mihnea a dat în Moldova un capitol de istorie care, supt raportul strălucirii curții, era vrednic să preceadă domnia munteană, așa de măreață a Brâncoveanului.

Călătorul polon spune că a trecut pe la Hotin, care, cum am văzut, fusese amanetat polonilor. A mai fost amanetat și pe vremea lui Despot, care căpătase în felul acesta bani și sprijin militar; a fost din nou amanetat pe vremea Movileștilor, dar, cînd a trecut Kuszewicz, stăpînirea polonă, după pacea cu turcii, în urma expediției personale, la Nistru, a sultanului Osman, nu mai exista la Hotin. Drumul se făcea atunci tot în diagonală, prin Basarabia de nord drept la Ștefănești.

Ambasadorul a întrat la Iași, și aici l-a primit Ștefan Tomșa, care era încă în scaun. În Muntenia însă a fost primit de Radu și de fiul lui: Radu însuși era bolnav de ochi, din care cauză a trebuit să părăsească la un moment dat țara pentru a se îngriji. Fiului, ca unul care a fost așezat ca domn de foarte tînăr, i s-a zis Copilul, Coconul. Drumețul a fost deci primit și de acest Alexandru Coconul pe care-l va supraveghea, în momentul cînd se va întîmpla ca tatăl să lipsească, mama lui, doamna Arghira. I-au ieșit înainte curtenii, și în fruntea lor acela care, pe vremea aceea, juca un rol foarte important pe lîngă Radu Mihnea și familia lui, acea personalitate grecească despre care a fost vorba și mai înainte, cel dintîi diplomat al Moldovei pe atunci, Constantin Batiște Vevelli. Cu dinsul era și polonul Kulkowski, plecat pe urmă la Constantinopol.

Venim astfel la călătorul loren Charles de Joppecourt.

În luptele care se purtau împotriva Movileștilor sau pe care Movileștii le purtau, după căderea lor, pentru a căpăta din nou puterea, au intervenit și străini. Și nu era extraordinar cînd Ștefan venea din luptele Apusului, după epoca lui Despot în care tot felul de apuseni, și francezi chiar, ca un Roussel, erau lîngă dînsul, după epoca lui Mihai Viteazul, cînd cavaleri toscani lucrau pentru a smulge Giurgiul din stăpînirea turcească. Prin urmare se întîmplă să avem pentru unele din aceste lupte, în 1615–6, povestirea unui cavaler al „Ordinului Sepulcrului Ierusalimului”, Alexandru, de origine din Elveția, cel dintîi elvețian cunoscut a fi venit în părțile noastre. Așa fiind, nu e mirare ca un gentilom lotaringian, cum a fost Joppecourt, să fi luat parte la tulburările moldovenești, într-o vreme cînd, dealtfel, mulți ca dînsul se ofereau a susținea un partid sau altul. Căci au fost, pe lîngă Joppecourt, francezi cari au luat parte activă la aceste lupte, ca Montespin, care conducea cavaleri de aventură[3].

În ceea ce privește redactarea memoriilor sale, Joppecourt se găsește în aceeași categorie ca și predecesorul său din veacul al XV-lea, Wavrin. Sînt amintiri dictate, după un obicei curent, mai mult: amintiri prelucrate, redactate de altul. Cînd s-a întors acasă, luptătorul a găsit pe un oarecare Baret, care a luat asupră-și această sarcină[4].

Joppecourt începe povestirea luptelor petrecute în Moldova din anul 1606, deși n-a fost chiar atunci acolo. Luptele acestea sînt descrise în amănunte, cu oarecare încurcătură cronologică, cum e natural, confundînd de multe ori stilul nou cu cel vechi; pe lîngă aceasta, cînd cineva n-a luat note zi cu zi, e firesc ca unele lucruri să se cam încurce – ba e chiar de mirare cît de puțin le încurcă autorul. Aceasta se datorește faptului, pe care l-am relevat și altă dată, că noi am pierdut admirabila memorie pe care o aveau oamenii de odinioară; ne lăsăm prea mult în sama scrisului și, apoi, ne ocupăm prea mult de ce fac alții ca să ținem mai bine minte ceea ce am făcut noi.

Povestirea lui Joppecourt este astfel de cel mai mare interes: nu se poate scrie istoria Movileștilor fără acest izvor.

Baret s-a crezut însă dator să adauge de la dînsul o sumă de lucruri pentru plăcerea publicului: astfel partea a doua, care formează jumătatea cărții, cuprinde un fel de nuvelă romantică în care se vede cum fata lui Ieremia Movilă și a doamnei Elisaveta, căsătorită cu prințul Korecki, a fost prinsă și închisă în Cetatea Albă, ce scrisori a schimbat cu prințul, cum a căutat să fugă – un adevărat roman de aventuri. Evident că scrisorile acestea sînt alcătuite de Baret, căci el n-a avut nici un fel de corespondență în mîinile lui. Totul în stilul acela „mièvre”, leșinat, obișnuit în vremea aceasta la francezi.

Pe noi, desigur nu ne interesează nici partea de istorie militară cuprinsă în călătorie, ci partea descriptivă, scurtă, prea scurtă.

Joppecourt spune că Moldova este împărțită în două: Țara-de-sus și Țara-de-jos. Împărțirea era mai veche, dar iese la lumină pe această vreme. Odinioară veniturile Moldovei, supt fiii lui Alexandru cel Bun, fuseseră împărțite între Ilie, care avea veniturile părții de sus, și între fratele său Ștefan, care avea veniturile regiunilor de la Dunăre și mare, de la Bîrlad în jos, pînă la Chilia și Cetatea Albă. De la 1600 înainte rostul acestei dedublări a Moldovei e mult mai precis, și din această descentralizare profită foarte mult Țara-dejos. Din a doua jumătate a veacului acestuia, neamurile care hotărăsc mai mult sînt josenii, de unde a venit că familia Racoviță, din părțile acestea, a ajuns să deie pe Mihai Vodă și pe urmă pe fiii lui ca domni ai Moldovei și, apoi, și ai țerii celeilalte. Joppecourt constată că vornici erau doi: cel de Țarade-jos judeca la Bîrlad. Despre Iași, care, pe vremea aceasta, după prădarea Sucevei, ajunsese capitala unică și definitivă a Moldovei, el spune că era fără ziduri, chiar fără împrejmuirea, cu totul neîndestulătoare pentru mijloacele unei lupte mai serioase, pe care am văzut-o la Tîrgoviște.

În ce privește producția Moldovei, iată cum se exprimă Joppecourt: „cîmpiile Moldovei sînt foarte îmbielșugate, udate de izvoare frumoase și de rîuri care le fac foarte roditoare în grîu, orz, ovăz, mei și fîn, așa încît locuitorii orașului hrănesc o mare cantitate de vite de tot felul și chiar bivoli, cari servesc în locul boilor și cailor la cultura pămîntului”, și adauge el: de aceea figurează în marca Moldovei un cap de bivol (în loc de bour). „Se văd în această țară și o mulțime de povârnișuri foarte plăcute și așa de bogate în vin, încît, nu numai că Moldova are îndeajuns, dar se exportă în Podolia și în alte țeri vecine.” Ba încă spune că lîngă Vaslui se face un vin așa de bogat în alcool, încît n-ai decît să apropii o flacără și se aprinde.

Aș releva că Joppecourt nu enumeră printre cereale porumbul. Porumbul se numește în italiană gran turco, prin urmare a fost adus din Peninsula Balcanică, de la turci în Italia. Părerea generală și îndreptățită, este că a fost adus din America, precum a fost adus de acolo și tutunul, care ajunge să fie îndrăgit tocmai la sfîrșitul veacului al XVI-lea. În ce privește întrebuințarea porumbului în țerile românești, ea e fără îndoială mai tîrzie decît jumătatea veacului al XVII-lea. Pe la 1650 nu se cultiva porumbul la noi. Se vorbește de Șerban Cantacuzino ca de întroducătorul porumbului. N-am putea preciza data cînd cultura aceasta pătrunde în Principate, dar că e nouă, o arată și numele, dat prin comparare cu lucruri cunoscute aici. În Muntenia s-a părut că samănă cu porumbelul și i s-a zis porumb; în Moldova i s-a zis păpușoi, de la păpușă; în Ardeal e cucuruz poate și fiindcă bobul samănă cu insecta numită „buburuz”. Un lucru este sigur că, oricit ar fi pătruns și mai înainte porumbul, amestecîndu-se cu alte sămănături, el n-a căpătat o cultură mai întinsă decît în momentul cînd turcii au cerut mai statornic de la noi tot grîul care trebuia pentru alimentarea Constantinopolului. Turcii n-au mîncat însă niciodată mămăligă, și, atunci, natural, am sfîrșit prin a cultiva mai mult ceea ce nu li plăcea lor. Cum, dealminteri, am făcut și cu creșterea oilor: pentru că turcii cereau numai carnea de oaie, noi am îngrijit mai mult de creșterea vitelor albe ori a porcilor, a căror carne nu se mănîncă de turci și care, deci, nu se lua la Constantinopol cu prețuri scăzute. În lipsa porumbului, pentru mîncarea obișnuită a omului sărac se întrebuința altă mămăligă decît cea pe care o cunoaștem noi astăzi: mămăligă de mei; chiar cuvîntul mămăligă vine de la mei, mălai. Cînd Mihai Viteazul s-a așezat în Ardeal, sașii, cari n-au mîncat niciodată mămăligă, au poreclit pe Mihai Vodă: Mălai Vodă, din cauza mălaiului care se cerea necontenit de trupele lui.

Încheind paranteza, se mai pomenesc în Joppecourt și coloniile de străini care erau la noi. Se spune astfel că pe lîngă franciscani era un episcop catolic la Cotnari. Mențiunea nu se întîlnește nicăiri aiurea. Am relevat-o pentru că este particular de interesantă.

Acum venim la călătoria, mult mai interesantă, deși mai puțin întinsă, care e mai mult călătorie, decît descriere de război, a lui Paul Strassburg.

Pe vremea lui, prin anii 1630, războiul de treizeci de ani era în toi. Purtat pentru rînduirea situației interioare a Germaniei, el a trebuit, ca și cel desfășurat supt ochii noștri, să cuprindă și regiuni mai îndepărtate; după o așteptare mai îndelungată, și țerile noastre au trebuit să fie amestecate în luptă. Ardealul lui Bethlen Gábor și lui Rákóczy I-iu, doi prinți de o foarte mare importanță, amîndoi cu situații regale, ambiționînd să se întindă pînă la Cașovia și la stăpînirea unei părți din marea Ungarie sfîșiată, a luptat, după îndemnul francezilor și al suedezilor, în lagărul calvin, deoarece clasa dominantă a ungurilor din Ardeal era calvină, – pentru scopuri naționale, dar supt steagul calvinismului. Pe atunci însă, de pe urma prezenței de cîteva luni a lui Mihai Viteazul în Ardeal, de pe urma cunoștinții reciproce care se căpătase prin aceasta, de pe urma frecventării mult mai dese a unei provincii de către locuitorii celeilalte, ca și de pe urma intereselor solidare create prin cucerirea de la 1599, Ardealul rămăsese foarte strîns legat de țerile noastre. Înainte de 1600 nu se mai întîlneau de mult tratate încheiate între o parte măcar de ardeleni și între țerile noastre, pe cînd pe vremea lui Radu Mihnea găsim și tratatele pe care le încheie prinții Ardealului cu domnii noștri și tratate separate, ca ale brașovenilor, cu domnia munteană. Gașpar Grațiani, amintindu-și de Mihai Viteazul, a cărui memorie era foarte vie, urmărind pe oricine avea puțină ambiție și simțea într-însul puțină vitejie, a visat și el de Ardeal, crezînd că i se va putea impune. Dealminteri, cînd Simion Movilă merge în Ardeal cu trupe auxiliare, se înțelege că nu i-ar fi displăcut nici lui să rămîie, și cînd și alți domni, cînd Radu Mihnea însuși, cînd Ștefan Tomșa își făceau întrarea în aceste părți ardelene și luau loc la slujbă în strana bisericii din Șcheiul Brașovului, era o propagandă indirectă pentru unitatea națională românească. În orice caz, domnii aceștia de după Mihai Viteazul au întrat în Ardeal altfel decît cei dinaintea lui Mihai, un Alexandru Lăpușneanu, un Petrașcu cel Bun, a cărui pecete a și fost găsită acolo în pămînt, ei cari veneau ca oameni ai sultanului, pe cînd, după Mihai Viteazul, domnii noștri cari pătrund dincolo de munți o fac, oricare li-ar fi fost vrîsta și priceperea războinică, valoarea personală, puțintel și ca reprezintanți ai poporului românesc. Dacă un Neagoe, un Petru Cercel, din cei vechi, au ajutat să se ridice și au făcut să se împodobească biserica Sfîntului Nicolae din Șchei, domnii ceștialalți au necontenite relații culturale, economice și politice cu Ardealul, și granița înseamnă mult mai puțin ca înainte.

Prin urmare, în vremea aceasta Moldova și Țara Românească făceau puțin politica Ardealului, și Ardealul simțea nevoia de a se sprijini pe politica Moldovei și a Țerii Românești.

S-a întîmplat chiar între concurenții pentru moștenirea lui Mihai lucruri particular de interesante. S-a întîmplat că un ardelean a vrut să înnoiască ceea ce încercase la 1595 Sigismund Báthory, căruia i se zicea Craiu și care se intitula prinț al Ardealului, al Țerii Românești și al Moldovei, socotind pe Mihai și pe domnul moldovean ca pe niște căpitani ai lui, cari n-aveau voie să judece pe boieri ca să li taie capul.

O rudă a lui Sigismund, Gabriel, care vroia să fie și rege în Polonia, un tînăr extraordinar de ambițios și de pompos, care, apoi, în cutare luptă de la 1611, cînd a fost bătut de Radu Șerban lîngă Brașov, se înfățișa cu aripi de vultur la coif, ca un erou de legendă, s-a gîndit să cucerească Principatele și și-a prefăcut gîndul în faptă: a surprins pe Radu Șerban cînd nu se aștepta, asupra Crăciunului, a împușcat cîni pe la Argeș și în alte părți, a despoiat bisericile de acoperemîntul lor de plumb și apoi s-a așezat la Tîrgoviște, de unde a scris sultanului că domnii noștri sînt ticăloși și mincinoși, pe cînd el este cel mai credincios și mai în stare a servi „Împăratului”, și deci cere să i se trimeată tuiurile, cozile de cai care însemnau înfeudarea lui, noul Gavril Vodă. Turcii n-au consimțit însă, și au trimis pe Radu Mihnea.

Astfel și din partea Ardealului s-a încercat stabilirea unei unități dacice. Dacia întrase în conștiința politică a timpului, după ce umblase prin cărțile de istorie și arheologie și se prefăcuse în faptă de Mihai Viteazul. Gheorghe Rákóczy I-iu apoi a ținut și el să aibă Moldova și Muntenia totdeauna prietene: ambasadorii treceau necontenit de la o provincie la alta. Țerile noastre au dat și un fel de tribut Ardealului pentru a fi ocrotite, dar în forme foarte delicate: se chema că e în legătură cu pășunarea aici a oilor mocănești; o parte din ce se lua de la mocani se dădea prințului Ardealului, stăpînul lor.

Tocmai în vremea cînd vine Strassburg la București, prințul Ardealului căuta să înlocuiască pe Leon Vodă, fiul lui Tomșa de pe vremuri, antreprenor de furnituri de stridii pentru Constantinopol, cu acel Matei din Brâncoveni, care, după ce a trecut prin primejdia de a i se tăia nasul de către adversar, a ajuns aproape de bătrînețe a fi Matei Vodă Basarab.

Paul Strassburg vine în Ardeal ca să negocieze în vederea războiului de treizeci de ani pentru Suedia. De aici a trecut la noi, și iată ce a văzut în Țara Românească.

De la Brașov pleacă spre Tîrgoviște, care nu mai era capitala țerii, deși Matei se va întoarce aici, unde va ridica, el și boierii lui, biserici nouă, și va ținea mult la acest oraș, care va deveni iarăși ce fusese în întîia jumătate a veacului al XVI-lea. Căci Matei Vodă nu voia să fie numai omul turcilor, ci-și avea toate legăturile lui cu Ardealul.

Îndată ce întră călătorul în țară, domnul îi trimete un mehmendar, care să-l întovărășească pe drum. Voevodul i se pare a fi un „grec». Leon Vodă nu era însă grec, deși soția lui Ștefan Tomșa a putut fi greacă; dar el crescuse la Constantinopol și vorbea grecește. Doamna lui era levantină, Victoria, aceea care a dat mănăstirii Viforîta de lîngă Tîrgoviște o foarte frumoasă icoană a Sf. Gheorghe, îmbrăcată cu argint.

Mehmendarul trebuia să-l ducă pe suedez la București, care, spune călătorul, este acum locuința, sălașul domnilor. Ajungînd lîngă oraș, vodă anunță că vrea să-l primească însuși, de atîta respect se bucura ambasadorul, și anume era să iasă întru întîmpinarea lui cu ostașii și cu steagul. Strassburg refuză această onoare și întră singur în oraș care i s-a părut – și este întîia constatare de acest fel despre București – „foarte mare și întins”. Dacă se evitase primirea, care era prea grea pentru modestia solului, din partea domnului, i-au ieșit înainte o sută de boieri, cari, îndată ce-l văd, se coboară de pe cai și-i înfățișează omagiul lui Leon Vodă. Apoi e dus la locuința lui. Seara, vornicul, prefectul curții, mareșalul palatului, am zice, îl chiamă pentru a doua zi la prînz.

Merge întovărășit de două sute de dalmatini, cari i s-au părut mai frumoși decît garda din Ardeal. Erau probabil cei aduși, din Raguza și de aiurea, de Gașpar Gratiani.

Mai departe se spune că „toate străzile și piețile erau pline de mărfuri scumpe pe care italieni, greci, români, turci și armeni le scoseseră spre vînzare; erau atîția oameni, de ai fi crezut că toată românimea s-a îngrămădit acolo”. După aceea alaiul întră în curte. Domnul întîmpină pe oaspete cu capul gol la ușa odăii de primire a jălbilor, a divanului unde judeca. Este oarecare deosebire de la bătrînul Petru Șchiopul, care stătea supt un copac din curtea palatului unde distribuia dreptatea, și domnul de acum, care avea o sală anume pentru audiențe.

Intrînd solul în acea sală, toată lumea, în semn de cinste, ca la Constantinopol, și ca pe vremea Bizanțului, pune mînile la piept și pleacă fruntea. De jur împrejurul păreților erau divanuri, după moda turcească, iar scaune numai două: unul pentru domn și altul pentru musafirul său. Lîngă vodă, ca nu cumva să se ivească o bănuială cu privire la cele rostite, stăteau cîțiva turci de frunte, cari se introduseseră la noi pentru judecarea pricinilor între locuitorii indigeni și turcime, – întîia formă supt care demnitarii civili turci au pătruns la noi. La dreapta domnului boierii, îmbrăcați în blănuri de zibelină.

Strassburg ține un discurs în limba latină; predicatorul curții, un grec, tălmăcește. Se spune că era om foarte învățat, care stătuse șapte ani la Wittembergul lui Luther, știind turcește, grecește, latinește, nemțește. Erau tradițiile lui Radu Mihnea, cel dintîi care a dorit să fie încunjurat de cărturari veniți din Apus. Domnul făgăduiește ambasadorului să-l conducă oamenii lui pînă la Dunăre.

Apoi se așază la masă. Cîntă instrumente muzicale, care sînt trîmbițe, dar se poate întîmpla să fi fost și fluierele pomenite la intrarea lui Mihai Viteazul la Alba Iulia. Se începe prînzul. Străinul e așezat la dreapta domnului, care mănîncă într-un blid de argint; ceilalți, banul, vornicul, mănîncă în blide de lut, iar boierii mai mici în blide de lemn, fiecare după rangul lui. Mîncările se aduc răpede una după alta și se așază la masă grămadă. Și obiceiul era, în Răsărit, obicei păstrat pînă foarte tîrziu, să se înceapă cu budinca și să se termine cu friptura. În toate mîncările se punea miere după obiceiul turcesc, și din această cauză mierea noastră era foarte cerută la Constantinopol. Vinurile erau alese și foarte generoase, atît de generoase încît nu o dată băutorii se cufundau, cu vodă cu tot, supt masă, și lucrul nu era deloc afară din etichetă.

Sînt și toasturi. Cel dintîi e ridicat de domn pentru regele Suediei. În momentul cînd vodă ridică păharul, bubuie tunurile de se clatină toată casa, blidele ca și păreții clădirii. Pe urmă boierii închină pentru domn, stînd în genunchi. După aceea, fiindcă solul trebuia să plece, domnul îl conduce împreună cu toată curtea. Erau 1000 de călăreți, 600 de pedeștri, escorta care însoția pe Leon de cîte ori ținea să facă alai mare. Înainte trece steagul roșu dat de sultan și tuiurile. Pentru ca muzica să sune mai plăcut, muzicanții erau ascunși în crîng, de unde se auzeau trîmbițele și tobele. De amîndouă părțile domnului erau boieri, călări pe cai albi. Lîngă vodă cîntau lăutarii cîntece de țară, precum s-au cîntat – am spus-o – tot de lăutari, și cînd a întrat Mihai Viteazul în Alba Iulia.

Călărind împreună, Strassburg întreabă pe domn cîți ostași mai poate strînge în țara lui. Iar domnul răspunde: 10 000 de călări și 2 000 de pedeștri „și suspinînd a adaus că pe vremea lui Mihai Viteazul erau 50 000 de oameni supt arme”. Atît de mult se păstra amintirea eroului! După aceea suedezul se informează în ce privește bogățiile țerii, și i se spune că se ia dijmă de la pește, sare, ceară, miere, cirezi de vite albe, turme. Venitul este de 300 000 de galbeni, afară de bir, care se obișnuia a se da în bani gata. Cu toate prădăciunile, așa de bogată era Țara Românească! Și i se arată că ar fi și mai bogată dacă de frica turcilor nu s-ar neglija căutarea minelor de aur și argint.

Domnul se plînge apoi de perversitatea supușilor săi, de sufletul lor gata de răscoală. El povestește cum au fost înfrînți boierii lui Matei și arată chiar, trecînd pe la Slobozia, afară de raza orașului, mormintele și crucea ridicată pe locul unde se dăduse lupta. Rákóczy n-a vrut să-i dea pe fugar, și el, Leon, ar fi dorit mult să taie nara dreaptă a lui Matei, pentru a-l scoate, prin această sluțire, din concurență.

Se oferă, în sfîrșit, și o petrecere militară, după moda Răsăritului. Domnul însuși aleargă în frunte și dă exemplul, țintind cu pușca, alții trag cu săgețile, și la urmă Leon împarte galbeni celor cari se distinseseră mai mult. Un nobil din suita lui Strassburg capătă, în loc de decorații, zece coți de mătasă, adusă din București.

Apoi carăle domnești duc pe sol la Dunăre, care se trece la Giurgiu, cetate slab întărită de turci.

Pe cînd Strassburg dădea înfățișarea Țerii Românești prin anul 1630, ceva se poate spicui din două izvoare accidentale privitoare la Moldova din acest timp.

Ele sînt amîndouă din vremea lui Gașpar vodă. Am putea face un capitol deosebit pentru acest Gratiani, care, cum am observat, merită să fie pus alături de Petru Cercel și de Despot. Iată trei personalități care vin din lumea apuseană și nici n-au timpul să se deprindă cu obiceiurile de țară sau, ca în cazul lui Petru Cercel, să se întoarcă la obiceiurile țerii, și cari isprăvesc cu toții prin catastrofa omului neadaptabil la mediu.

Ar fi încă un capitol de anormalitate, un intermezzo bizar și rar în istoria românilor din această stăpînire de doi ani de zile a lui Gașpar vodă în Moldova.

A fost o vreme cînd se credea că el era german din Graz. Gratiani nu vine însă din Graz, ci dintr-o localitate Gradačac, care se întîlnește pînă astăzi în Croația, în părțile vecine cu Peninsula Balcanică. Astfel el trece pentru cei mai mulți din contemporanii săi ca un croat. Vorbea limba sîrbească, curent. Chiar în cronica lui Miron Costin se citează cîteva cuvinte ale lui în această limbă: deprins cu norme de guvernare mai strînse, ca acelea din Europa centrală și apuseană, el se îndreaptă, într-un rînd, către boieri și li spune: „să respectați pe domnul vostru”. Chiar Montalbani, de care o să fie vorba aici, zice că, într-un moment de mare primejdie, cînd nu știa cum să scape, în mijlocul bătăliei pierdute, s-a adresat sîrbește către un intim al lui. Din această cauză, de îndată ce s-a așezat în scaun, a adus negustori din Raguza pe cari-i trimetea și în misiuni, de exemplu Giorgio de’ Gradi, care a mers pentru răscumpărarea unor prizonieri turci, crezînd să-și facă astfel mînă bună la Constantinopol. El a adus de asemenea cu dinsul pe așa-numiții uscoci: uscochi, în italiană, sînt un fel de haiduci slavi, din părțile Mării Adriatice mai ales din regiunea Segna în italienește, nemțește Zengg ori în sîrbește Senj, nu departe de Fiume, și cari continuau pe pirații ilirieni de pe Marea Adriatică; uscocii erau de obicei apărătorii cauzei creștine, fiind în serviciul republicei Veneției împotriva turcilor. Li se zice și morlahi, adică maurovlahi, „valahi negri”. (Coloarea înseamnă o anumită orientare geografică.)

Pe de altă parte, prin laturea italiană a originii sale, prin vecinătatea locului său de obîrșie cu posesiunile venețiene, prin ocupația sa îndelungată ca diplomat la Constantinopol și în serviciul Franciei, într-o vreme cînd limba diplomatică era cea italiană, Gașpar a avut legături foarte strînse cu Italia, așa încît, pe lîngă negustori raguzani, pe lîngă uscoci și dalmatini, a adus și italieni. În armata lui se întîlneau, afară de nobilul raguzan Marino de Resti, din cea mai bună aristocrație, și cei doi Amati, tatăl și fiul dintre cari unul, Annibale, a fost pîrcălab de Hotin.

Dar Gașpar avea foarte probabil sînge românesc, morlacii, din cari se trăgea el, cu coloniile lor pe pămîntul imperial, se deznaționalizară foarte răpede. Pe la 1570–80, cînd ei jucau un rol militar foarte important, în luptă necurmată împotriva martologilor, ca elemente de pază a graniței, se mai întîlneau însă organizații românești, supt voevozi și juzi, și în Arhivele din Graz am găsit nume cu terminații românești, de pildă Frencul, „Catolicul”, pentru că cea mai mare parte din ei nu erau catolici, ci ortodocși. Pornit de acasă copil sărac, Gașpar, care n-avea alt nume decît al satului său de naștere, a avut o bucată de vreme rosturi militare, iar după aceea a trecut, cu ocazia negocierilor diplomatice ale turcilor, în serviciul acestora. A stat cîțiva ani la Constantinopol, a imitat pe Despot, de care va fi avut poate știință, făcînd să fie numit duce de Naxos și de Păros, insule care aveau un regim autonom în fruntea lor[5].

Folosindu-se de legăturile lui și de rolul ce a jucat în negocierile diplomatice, el a izbutit, în sfîrșit, să fie numit domn al Moldovei, în care calitate, cum am spus, el a vrut să continue marea tradiție a voevodului muntean, să aibă Ardealul, în care fierbeau felurite intrigi, și, pe de altă parte, a căutat să rupă, tot în tradiția lui Mihai Viteazul, robia turcilor, pentru a trece la politica făcută de creștini, care pe vremea lui nu mai putea fi politica împăratului, căci acesta încheiase pacea cu sultanul, ci numai politica polonă.

Zamoyski izbutise să înlăture pe aliatul imperialilor, Mihai, și dăduse impresia că este așa de puternic, încît, dacă ar interveni în luptele din aceste regiuni, ar cîștigă în chip statornic biruința și stăpînirea care trebuia să vie din această biruință. Marele cancelar făcuse, acasă la el, o școală, o școală militară admirabilă prin exemplul său. Cei mai însemnați dintre acei cari moșteniseră școala de strategie pe care el o învățase în Italia, la Padova, au fost Zolkiewski și locotenentul său Koniecpolski. Stanislas Zolkiewski era, prin anii 1619–20, în fruntea forțelor polone în calitate de hatman. Cu el a căutat să între în înțelegere Gratiani.

Ca să se Înțeleagă isprava lui, trebuie să se adauge că războiul, fără să fi fost declarat, între Poartă și Polonia exista necurmat cam din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, din momentul în care regatul polon consimțise să adopte pe cazaci. Odată o asociație de luptători operînd numai pe sama lor, ei au trebuit să se schimbe după împrejurări: de la o bucată de vreme regatul i-a organizat și li-a pus în frunte un hatman, care se recunoștea dependent de Polonia. Cînd polonii voiau sa lovească în tatari, întrebuințau pe cazaci. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, i-am văzut amestecîndu-se foarte adeseori în împrejurările din Moldova, impunindu-i domni cari erau pe voia lor. După Zamoyski, la începutul veacului al XVII-lea, cazacii s-au prefăcut în cei mai temuți pirați pe Marea Neagră, prădînd pînă și satele din apropierea capitalei Imperiului otoman, și sultanul nu o dată a văzut ridicîndu-se flăcările în încunjurimea imediată a reședinței sale. Așezîndu-se la cataractele Niprului, ei căpătară numele de zaporojeni („zaporog” – la cataracte).

La un anume moment beglerbegul Rumeliei, comandantul tuturor forțelor europene ale Imperiului otoman, făcuse, la 1589, o adevărată campanie contra Poloniei ca să arăte că, oricît ar acoperi amestecul lor, el se știe la Constantinopol și că Poarta este în stare să se răzbune. Pe urmă, pe la 1617, s-a organizat și o flotă specială pentru a combate pe cazaci, și Capudan Pașa, amiralul Turciei, veni în părțile de sus ale Mării Negre și pe gurile Dunării anume pentru a împiedeca prădăciunile cazacilor. Deoarece tatarii fuseseră așezați în Bugeac și polonilor nu li convenea deloc prezența lor acolo, cu atît mai puțin, cu cît de la o bucată de vreme se alcătuise în părțile dunărene și ale Dobrogii și Niprului un fel de guvern militar turcesc gata totdeauna să intervie împotriva polonilor, – legînd împreună Silistra, Babadagul, Bugeacul și Oceacovul –, vechea ură între poloni și turco-tatari se întețise și mai mult.

Domnul a fost deci ascultat fără a sta la gînduri. Evident că turcii, de îndată ce au aflat de legăturile lui Gașpar Gratiani cu polonii, s-au grăbit să puie în mișcare pe acel care comanda la hotar, pe pașa Schender (Alexandru, nume în legătură cu Alexandru cel Mare Ischender). Gașpar s-a coborît pînă la Țuțora, numai cu trupa lui de elită, compusă din uscoci supt comanda unui italian. El aducea romantismul său, nu lipsit de vitejie, credința în victoria creștinilor, un idealism fantastic, dar nu și o forță capabilă de a lupta contra turcilor și nici măcar devotamentul desăvîrșit al boierilor, nici aderența pătimașă a claselor populare, și nici o cunoștință practică a țerii peste care domnea. În aceste condiții, cauza lui era pierdută.

A fost un moment foarte solemn acela cînd el s-a înfățișat în tabăra polonă, cînd s-a unit cu forțele creștine care veneau să libereze Moldova. A doua zi însă după venirea lui Schender, polonii au fost siliți să se retragă, și a fost un dezastru, cel mai mare poate pe care l-a suferit armata polonă în regiunile basarabene: comandantul însuși, bătrîn și obosit, dus în rădvan, scoțînd capul pe geam ca să vadă situația luptei, un tatar, cu o agerime extraordinară, i l-a ras. Și multă vreme au pomenit polonii de nenorocirea aceasta din „Cîmpii Țuțorei”.

Vodă cel străin fugise în mijlocul luptei, dar își lăsase iapa acolo, așa încît turcii, văzînd-o, au crezut că el a murit. Doi boieri, dintre cari unul, Bucioc, a jucat un rol destul de însemnat în istoria Moldovei și a isprăvit tras în țeapă de turci, și celait, Goe, l-au întovărășit în regiunea de munte. Lîngă Trotuș, Gașpar s-a culcat, și, în somn, boierii aceștia, pe atît de lași, pe cît de puțin credincioși față de domn, l-au omorît. Așa s-a mîntuit tragedia lui.

Gașpar Gratiani este cunoscut, dealminteri, și în ce privește figura lui. Pe Ștefan Tomșa nu-l puteam cunoaște decît numai în forma, mai greu de recunoscut, a unui portret mural pe zidurile bisericii din Solea, datorit unui zugrav de țară: de la Gașpar Gratiani avem un portret artistic, în care-l vedem reprezintat cu mustața răsucită, cu barba rotunzită cum se purta pe vremea aceea, avînd în cap gugiumana domnilor și pe trup costumul curent și în țerile noastre și în Ardeal.

Sint atîtea izvoare despre campania polonilor în Moldova și atîtea știri precise în ce privește intervenția lui Gașpar Gratiani și a soldaților lui: ele ar putea forma un material foarte bogat pentru o lucrare de specialitate[6].

Ajungem acum la izvoare. Întîi la Polo Minio.

A venit în Moldova înainte de toate ca să îngrijească de averea rămasă de la socrul său Petru Șchiopul. Familia se stinsese mai toată, afară de Radu Mihnea, care era fiul nepotului lui Petru Vodă. Bunurile lăsate de Petru Vodă erau în bună parte fără stăpîn, și atunci Minio, ținînd pe fata acestuia, a venit să se ocupe de zestrea nevestei sale.

În același timp s-a ivit la Veneția și ideea dacă nu s-ar putea lua trupe din Principate și din Ardeal. Faima lui Mihai Viteazul făcuse să se știe pretutindeni că aici sînt oameni de ispravă, oameni buni de luptă împotriva turcilor, și, cum nu se mai purtau războaie la noi, s-au gîndit venețienii, încă de la 1617, dacă nu s-ar putea înrola astfel de eleme nte pentru Bosnia, Dalmația și posesiunile italiene ale republicei. Lucrul nu s-a putut face din cauza împrejurărilor turburi din Moldova pe vremea aceasta, și în special din cauza prezenței prădalnice a cazacilor, cari impuneau domnilor noștri să ieie măsuri de apărare pentru sine în Principate.

Polo Minio a stat mai mult de un an în Moldova și în Ardeal. În vremea aceea probabil că doamna Maria, soția lui, trăia încă, și el a putut să se inițieze printr-însa în rosturile românești sau, în orice caz, de la boierii ce fuseseră în legăturii cu Petru Șchiopul a căpătat știri în cea mai mare parte dispărute odată cu dinsul, dar alte știri, în special despre Ardeal, se găsesc în raportul lui.

Iată ce spune Minio despre țerile românești, și mai ales despre Moldova: Sînt mai sărace decît Ardealul, dar, fiind în buza tunului, expuse cele dintîi la loviturile turcilor, li se cere mai mult din sărăcia lor de plugari sărăciți și robiți decît se cere Ardealului însuși, care avea industrie și comerț de foarte mare importanță. Sint niște țeri „în cîmp deschis”, prin urmare nu se pot apăra. Turcii, dealminteri, au stăruit totdeauna ca la noi să nu se întemeieze cetăți și au impus măsura, pomenită și mai înainte, prin ordinul dat lui Alexandru Lăpușneanu, de a se umplea cu lemne cetățile și a se distruge. Întăririle care se întîlnesc mai tîrziu au fost făcute de alții pe pămîntul românesc, și înainte de toate de poloni, cari au înnoit vechile noastre cetăți în veacul al XVII-lea.

Cu toate că Moldova și Muntenia erau socotite mai sărace decît Ardealul, cu toate acestea cea dintîi avea un venit pentru vistierie de 350 000 de galbeni de aur, pe an, ceea ce pe atunci avea o mare însemnătate. Gașpar Gratiani, la 1619, luase chiar mai mult decît atîta, ca unul care pentru politica lui aventuroasă avea nevoie de organizarea mijloacelor militare și financiare; de aceea a cerut 400 000 de galbeni de la țară. În ceea ce privește armata moldovenească, se spune că ea cuprindea încă în momentul acela 10 000 de călăreți, cari toți erau boieri sau curteni. Curtenii ajunseseră a fi o categorie de țerani, așezați mai mult în anumite sate și cari, în schimbul unor scutiri de bir (plăteau birul curtenesc, deosebit de birul muncitorilor de pămînt), erau datori să vie, cu calul lor, la chemarea domnului. Pînă pe la 1683, cînd trupele noastre au mers la Viena, urmînd pe Duca Vodă și pe Șerban Cantacuzino, pînă atunci întîlnim încă în izvoarele noastre pomeniți curteni, foarte bucuroși de a plăti mai puțin și de a îndeplini, în schimb, rareori, funcțiuni militare. Această scutire de bir mergea din generație în generație.

În afară de acești 10 000 călăreți, desigur că domnul avea voie să cheme pe toți locuitorii țerii în arme. Potrivit obiceiului pe care l-am întîlnit și la Petru Șchiopul și la Aron Vodă – și era desigur și la Ștefan Răzvan –, pe lîngă armata aceasta, care se stringea numai la nevoie, era garda personală a domnului, alcătuită întîi din unguri, pe urmă, supt Ieremia Movilă, din polonii lui Ioan Potocki, apoi din dalmatini și uscoci, pe vremea lui Gașpar Gratiani. Pe la 1650, pe vremea lui Vasile Lupu și Matei Basarab, vor fi așa-numiții sîrbi, între cari erau și bulgari, unii amestecați cu sînge românesc: seimenii. Iar după desființarea lor s-au adus la noi pentru a păzi pe domn nemți deprinși în războiul de treizeci de ani: cutare călător pe care-l vom găsi pe vremea lui Gheorghe Ștefan, Welling, tot un suedez, cînd s-a înfățișat la curtea Moldovei, a fost întîmpinat, spre marea lui mirare, cu strigătul de „Wer da?”

Garda lui Gașpar Vodă e socotită de Minio la 500 de oameni, infanterie și cavalerie.

În ce privește datoriile față de Poarta, vom observa că și acest domn a fost silit, ca și Mihai Vodă și Aron Vodă, să se răscoale împotriva turcilor din cauza situației financiare, căci și lui i se cerea să plătească și datoriile înaintașilor, și, dacă pe lîngă dînsul nu mai erau ieniceri, erau totuși creditori, negustorii cari chinuiau zilnic pe datornicul lor, și Gașpar i-a omorît cum îi omorîse și Mihai Viteazul. Și tot așa va face mai tîrziu Mihnea, fiul lui Radu Mihnea, care, pe la jumătatea veacului al XVII-lea, a imitat pe Mihai Viteazul în felul cum s-a răsculat, cum a dat lupta, și pînă și în locul luptei, ales la Călugăreni; ba chiar și numele și l-a schimbat, luînd pe cel de Mihail.

Tributul pe care Gașpar era dator să-l plătească era de 58 de pungi de aspri a cîte 500 lei fiecare ceea ce făcea, în banii cari erau atunci, 58 000 de scuzi. Ca să fie numit domn, el însuși adăugise șase pungi pe lîngă birul cel vechi. Cu peșcheșurile, tributul se ridica la 150 de pungi pentru Moldova. În afară de aceasta erau cheltuieli foarte mari cu întreținerea turcilor, cari veneau acum în locul acelor greci din posesiunile venețiene și levantini, al căror rol l-am văzut în a doua jumătate a veacului al XVI-lea. Acum negoțul se făcea de turci, și iată ce ni spune Minio: „Vin nesfîrșit de mulți turci, cari toți rod această nenorocită țară”.

Alți turci își făceau de rost pe la noi pentru cetățile turcești de la Dunăre și pentru cea de la Nistru, pentru Oceacov. Soseau necontenit să le viziteze, și nici unul nu înțelegea să plece cu mîna goală. Pașa de la Cetatea Albă, întărită contra cazacilor, lua el singur în fiecare an uneori și pînă la 100 000 de galbeni supt cuvînt că-i sînt necesari pentru reparații, și, cum cetatea se strica în fiecare an, el trebuia să puie la loc ce s-a năruit.

Muntenia plătea 250 000 de galbeni, domniei. Dar Moldova avea un venit mai mare, de 350–400 000 de galbeni, căci pe vremea aceasta ea era mai bogată, avînd și Bucovina și o bună parte din Basarabia. Tributul Moldovei, am văzut, era de 58 de pungi; al Munteniei de 33. Dar pe lîngă aceasta în ambele țeri veneau turcii cu fel de fel de cereri pe care izvorul le numește în italienește „mangiarie”, adecă ce se mînca pe lîngă ceea ce, mai mult sau mai puțin, se cuvenea.

În Muntenia, scrie Minio, „nu sînt atîtea primejdii ca în Moldova, și principele și poporul trăiesc mult mai liniștiți, dar Moldova e mai bogată: negustorii și boierii cîștigă mult mai mult”. Am văzut că relațiile de comerț cu polonii duceau la Danzig și de acolo pînă în Anglia.

În Muntenia numărul ostașilor era numai de 8 000: scăzuse, prin urmare, pentru a se ridica din nou pe vremea lui Leon Vodă. Și i se părea lui Minio că soldații aceștia ai domnilor munteni erau de o valoare mai mică decît cei din Moldova: „dar nu sînt atît de valoroși, și aici populația este mai credincioasă și mai stabilă”[7].

În ce privește pe Giambattista Montalbano, într-o lucrare italiană găsită în vremi mai nouă[8], el e un izvor de cea mai mare importanță pentru istoria luptelor lui Gratiani. Nu cade prin urmare în rîndul călătorilor, și ceea ce spune despre condițiile generale ale Moldovei nu cuprinde decît vreo două pagini. Și adaug că este de făcut o deosebire între această operă și opusculul lui latin despre împrejurările din Turcia (Rerum Turcarum commentarius), în care despre noi este cel mult o pagină. Montalbano a fost secretarul lui Gașpar Gratiani și a însemnat calitatea aceasta ca sădea mai mult pond informațiilor sale.

În cartea italiană, se arată și personalitatea lui Gașpar Gratiani și ajutătorii de origine străină de cari a fost încunjurat, ca și condițiile în care s-a făcut răscoala lui și felul cum ea s-a desfășurat pînă la înfrîngerea totală și fuga în acel adăpost de munte care trebuia să-i fie fatal.

Note[modifică]

  1. Fiul ei, numit Ștefan, a dus sîngele moldovenesc într-o familie patriciană a Veneției.
  2. Steagul lui Ștefan cel Mare adus la București de francezi – mai este acolo unul destul de frumos, – cu Sfîntul Gheorghe așezat în jeț și cu însemnare grecească de jur împrejur, vine de la Zograf. V. memoriul mieu Muntele Athos, în Analele Academiei Române, XXXVI, și studiul lui I. Bogdan, în aceleași Anale, XXIV.
  3. În Franța însăși, luptele religioase din a doua jumătate a veacului al XVI-lea au fost sprijinite și de străini: spanioli pentru susținerea cauzei catolicismului, germani pentru susținerea cauzei protestantismului, așa-numiții Reiter, de la cari a rămas în limba franceză cuvîntul „reître”. După exemplul acestor străini veniți să susțină un partid sau altul, după cum făceau parte dintr-o confesiune sau alta, și francezii s-au deprins să iasă din cuprinsul regatului ca să ia parte și la expediții foarte depărtate, cutreierînd tot atîta pămînt ca și cruciații cari au luptat la Nicopol odinioară. Cînd a venit Henric al IV-lea și Richelieu, cu guvernarea lor strictă, cu interzicerea oricăror turburări n provincie, cu oprirea oricărui duel, atîția din Jacei care-și simțeau fierbînd sîngele în vine și-au părăsit patria. Pentru Alexandru, v. Iorga, Acte și fragmente, I. p. 52–5.
  4. Lucrarea a ieșit, într-o broșură foarte rară, la Paris, în 1620 și a fost reprodusă în întregime, cu traducere, în Tezaurul de monumente istorice al lui Papiu Ilarian.
  5. În schimbul unui tribut, guvernau aici creștini de obicei, dar la un anume moment s-a găsit și un evreu portughez, care, dind bani mai mul fi, a ajuns duce de Naxos, don Jose, singurul evreu cu funcțiuni politice și militare care a fost în împărăția otomană.
  6. Izvoarele acestea sînt tipărite toate în același loc, cu traduce rea franceză în față: în vol. II, Supl. II din colecția Hurmuzaki.
  7. Hurmuzaki, IV, p. 596 și urm.
  8. Și prelucrată de mine în Analele Academiei Române, XXI, p. 40 și urm.