Imn Libertății

 

Luptătorule,
în bătălia decisivă
care te așteaptă ,
ai un singur adversar:
tu însuți.
Pentru a învinge
ai un singur aliat:
Tu însuți.

I

Doamne, nu-mi lua povara încă,
al frământării minții chin.
Mă zbat înlănțuit de stâncă,
silit să-ndur un crunt destin

Sunt osândit în veșnicie
plătind păcatul făptuit –
Secret păzit cu strășnicie,
când lumii l-am destăinuit

Credeam că sunt învingătorul
ursit să schimb fixate legi
și pentru om ocrotitorul
Eu, Prometeu, zeu peste regi.

Și cum pe vremuri neofitul
voind să-și dovedească arta
a încercat, nefericitul,
pecetluindu-și astfel soarta,

La fel, eu, încercându-mi forța
nebănuind deloc urmarea
încrezător adus-am torța
aprinsă, săvârșind eroarea

Și-am semănat nenorocirea
în lumea fără de credință
ce-a transformat descoperirea
într-o amară biruință.

II

De multe veacuri, carne vie
e pieptul meu însângerat,
sortit în preajma lui să fie
doar vulturul înfometat...

Pe-a suferinței strună vântul,
prietenu-mi nedespărțit,
îmi însoțește jalnic cântul,
un geamăt surd, înăbușit.

Din când în când un glas șoptește
marcând o trecere în timp –
nu știu de mintea m-amăgește
sau vocea vine din Olimp:

„Prin miliarde de iluzii
hrănindu-ți lumea ta de vis,
Dorința a născut confuzii,
te-a alungat din Paradis

Și, dominat de neputință
în lumea veșnic schimbătoare,
te-a îndreptat spre suferință,
știuta punte salvatoare”

III

Privesc neputincios cum viața
se naște, crește și dispare,
cum Timpul, primenindu-și fața
dă aparența de mișcare.

Se-ncep și se sfârșesc războaie
ce-aduc belșug sau sărăcie,
văd lacrimi ce-nsoțesc convoaie
de sclavi mânați înspre robie,

Nefericirea vine-n valuri
și-n treacăt ea ne părăsește,
cum marea ce izbește-n maluri
o clipă doar se regăsește.

Și zbaterea-i necontenită
pe care o privesc tăcut
cu-o dragoste nețărmurită,
îmi amintește de trecut...

IV

Aș vrea să știu, mă-ntreb, și cine
mai poate-acum să mă ajute?
Cetățile-s demult ruine
și faptele – nemaiștiute,

Ce-au luminat cândva Pământul
demult când, coborând în lume,
un zeu călcat-a jurământul
pierzându-și bunul său renume.

Legenda însă povestește
– prin cel ce-o spune mai departe –
de-un Prometeu ce izbutește
să ardă ceea ce-i desparte

Pe fiii Geeizei s-ajungă,
vreodat' dând proba iscusinții,
când reuși-vor să străpungă
al ignoranței zid, al minții...

V

Dar pân-atunci, prevăzătorul –
fiu lui Iapét și al Clymenei, –
voind a fi premergătorul
plămăditor al pământenei

Ascunse firi ce-n om, tăcută,
așteaptă să o modeleze
Divinul foc, și renăscută
prin el să se înnobileze,

A vrut să-i crească multe puterea
și, ajutat doar de Minerva,
ce-l proteja, știindu-i vrerea,
necum să-i potolească verva,

Prin gând, pe om să îl îndrume
să poată să-și perfecționeze
inteligența dată-n lume
și tot prin gând să îl vegheze,

Gând telepatic să-i transmită
și învățându-l să primească
oricând ideea potrivită
în încercarea-i omenească

De a pătrunde înțelesul
din nepătrunsele mistere
ce împânzesc tot universul
cu-nșelătoarele himere...

VI

Dar oare lumea pregătită
era, pe-atunci, să se trezească
făr' a fi dusă în ispită
de slaba-i fire pământească?

Un vis frumos trăiește veșnic
chiar de o clipă scânteiază,
precum o lumânare-n sfeșnic
în jur lumină radiază.

Iar dacă totul pârjolește
– ne-nțelegând menirea-i sfântă –
cel ce prin fapta-i îndrăznește
și, negândind, pripit se-avântă

În aventura-i nebunească
să netezească totu'-n cale
venind ce-i vechi să-nlocuiască,
chiar de-i primit cu osanale

Crezut a fi Înnoitorul,
„Pe Zeus, e de milă vrednic!”
Fiindcă el, cuceritorul,
de-ar fi umil, retras, cucernic,

Ar cuceri nu doar Pământul,
ci universurile toate
și de și-ar stăpâni cuvântul
din drumul drept nu s-ar abate

Când, în tăcerea-i știutoare
și-n pacea-n sine regăsită,
ar spune pentru fiecare
o rugăciune-abia șoptită...

VII

Ce-i nou sub soare? Doar o clipă,
ce-ntruna se împrospătează
când sub a vremilor risipă
Iluzia o-nveșmântează.

Și-atunci mai veche-i decât Timpul
de-n ea se-ntâmplă tot ce este:
demult, când se născu Olimpul,
doar Clipei îi dădu de veste

Ca Început să se numească –
trezind la viață-ntreaga lume,
prin evoluție să crească,
să aibă formă, scop și nume.

Iar clipa, chiar de-atunci, să-nsemne
un infinit, o devenire –
pe cel neștiutor să-ndemne
spre prima lui nedumerire.

VIII

Dar pân' a ști e strâmtă cale
și greu de străbătut hățișul
prin toate gândurile tale
ce-alcătuiesc păienjenișul,

Un labirint sau o șaradă
ce-n tine-i cauți dezlegarea,
un râu ce curge în cascadă,
și caută-n tăcere marea.

Dar dacă vrei să vezi lumina,
nimic mai simplu, ți se pare.
Privești. Dar cine poartă vina
de n-o zărești în depărtare?

IX

Credeam că-n lumea ce m-așteaptă
nu voi trăi dezamăgirea,
asemeni celui ce-și îndreaptă
atenția spre omenirea

Și ea, la rându-i, înșelată
de mintea ce-i lăsată-anume
să-și joace-n Piesa nesemnată
perfidu-i rol, acel s-adune

O lume-ntreagă spectatoare,
prin măiestria-i dovedită
și vocea ademenitoare
ce, pân' a fi dezamăgită,

Avea să creadă în plăcere
și-n fanteziile-i trucate,
în speculații efemere
prin mii de gânduri exprimate

Și să ajungă a-nțelege
după-ndelungă neștiință,
că trebuie să se dezlege
de propria-i nechibzuință

Și să trăiască-n simplitate
sau în tăcerea negândirii,
izvorul gândurilor toate,
în Armonia regăsirii.

X

„Alungă lumea ta de umbre
și vino dincolo de gând
ușor, tăcerea să inunde
sfiosul suflet, renăscând,

Și lasă caierul de gânduri,
iluzii, să le toarcă timpul
ducând în lume rânduri, rânduri,
secrete smulse din Olimpul

Creat la rându-i să inspire
neștiutorului doar teamă,
și-n disperata rătăcire
silit să-i dea, în totul, seamă,

Să-ndure aprige sentințe,
și prin durere să slăbească,
nemaihrănind prin noi dorințe,
o vanitate omenească.”

Același glas, tăcut, rostește
vestind intrarea în netimp,
când mintea nu-i mai amăgește
și vocea, nu e din Olimp:

„Te-aștept!” șoptește Fericirea,
fermecătoare, surâzând:
„Pășește în nemărginirea
cea neatinsă de vreun gând!”

XI

Purtat spre clipa ce-nfioară
prin nesfârșitul ce-l ascunde
și navigând – a câta oară? –
pe nemișcatele lui unde,

El este-acum învingătorul,
necunoscutul Prometeu,
Cel pe deplin cunoscătorul
Titanului, vestitul zeu.

Înlănțuirea, suferința
nu le mai văd. O, Doamne, iartă
de-atâtea veacuri necredința
de Tine stând să mă despartă...

Constrâns să-l port inel pe deget,
Carpatul prins în fier, vrăjit,
a dispărut și, fără preget,
supus doar Ție, regăsit

Sunt liber, cum am fost tot timpul
și nu știam, ducând povara
iluziei că doar Olimpul
e-n drept să judece-n afara

Lumescului neștiutor.
Purtând în suflet îndoiala
eu, temerarul luptător,
nemaicrezând în învoiala

Cu omenirea suferindă,
cea de tradiții păstrătoare,
făr' a-ndrăzni să se desprindă,
să-și fie eliberatoare,

Voiam prin orice sacrificiu
să o ajut să-ntrezărească
nebănuitul edificiu,
ascunsul Eu, să-l regăsească...

XII

Mă avântam în cutezanță
spre propria-mi descătușare
când, răzvrătit, fără speranță
de-a căpăta, cândva, iertare,

M-am aruncat în aventura
cea mai temută dintre toate
și nemaiîmbrăcând armura,
cu pieptul gol, spre libertate,

Am îndrăznit să fiu proscrisul
și, sfâșiind vălul uitării,
m-am prăbușit din paradisul
indiferenței, renunțării...

Eliberându-mă de teamă
am hotărât să-nfrunt ursita,
nebănuind că ea mă cheamă,
imaginându-mi reușita

Dar nu și cine e învinsul
în lupta înfricoșătoare
ce m-aștepta în necuprinsul
acelei Clipe – necesare,

A înfruntării decisive,
dintotdeauna așteptate,
înscrisă-n sfintele arhive
de adevăruri revelate.

Nemaisimțind decât Iubirea
ce-n Mila Ta nelimitată,
o revărsai în omenirea
de suferințe încercată,

M-am dezlegat de legământul
cu Mintea ce gândeam că poate,
doar ea, dicta deznodământul
în urma multelor păcate

Ce săvârșisem, condamnatul
supus la veacuri de tortură...
O, iartă-mi, Tată, doar păcatul
făcut de mintea imatură

Ce mă oprea s-ajung la Tine!
Mă iartă de-am greșit cu gândul
când faptele ce-au vrut s-aline –
Cuvântul Tău necunoscându-l –

Mi le-am atribuit doar mie
și-n cea mai pură ignoranță
Olimpul l-am crezut să fie
doar el teribila instanță,

Judecătorul implacabil,
supus doar sieși, preamăritul,
un adevăr nedemonstrabil,
o axiomă-n nesfârșitul

Ce farmecă și azi actorul
când joacă-n rolul răzvrătirii
uitând că însuși Autorul
L-a-ncredințat Desăvârșirii.