Iisus (II)

 

I
Orbiți de fumul înserării,
Păgână cu sufletul avar
Înfig statuia-mbrățișării
Pe piedestalul tău, Calvar!

Și cel dintâi călău se duce
Mai liniștit - neștiutor
Că spânzurându-l sus, de cruce,
L-a înălțat deasupra lor.

Iisus venise fără arme
Și blând ca zorii unei veri
Să-alunge răul și să sfarme
Azilul vecinicei dureri.

Și azi e petrecut cu glume
Și cu huliri în loc de flori -
L-alungă relele din lume
Pe cel mai blând din visători.

În jurul său e larmă multă,
Căci fariseii-acum petrec -
De mulțumire îl insultă
Și mâinile prin bărbi își trec...

Doar unul stă mâhnit deoparte;
Doar unul numai nu-i mișel.
Ori poate-o fi-ntristat de moarte
Că n-a putut să-l vândă el...

II

Te stingi - și Magdalena plânge
La sărbătoarea celor crunți,
Ce-au pus un deadem de sânge
Pe cea mai palidă din frunți.

O clipă-ți risipește ceața
Frumosul demon pocăit -
Tu pentru lume-ți dai viața
Dar pentru el ai fi trăit...

În răstignirea ta, lumină
Neprihănită de călăi,
Eu văd strădania divină
De-a-mbrățișa pe buni și răi!

Te-ai stins, dar moartea ta, stăpâne,
A fost o binecuvântare
Și crucea ta etern rămâne
Ca un simbol de-mbrățișare.