Iisus

Jump to navigation Jump to search
Iisus
de Panait Cerna
Publicată în revista „Sămănătorul”, V, nr. 23, 4 iunie 1906


Ai fost un om și-ai pătimit ca dânsul…
Un Dumnezeu- cum te credeau părinții-
Plutește-n veci deasupra suferinții:
El nu ne poate înțelege plânsul.

Pe Dumnezeu de l-am vedea în cuie,
Cu pieptul plin de lănci, cu pieptul supt,
Am spune că-i un joc dar jertfă nu e:
El din ființa lui nimic n-a rupt.

Dar Tu ai sângerat pe negre căi,
Supt umilinți ce nu le știe cerul;
Tu ai gemut când te pătrunse fier,
De-au tremurat și ucigașii tăi.

Și ochii tăi cei blânzi se înnoptară,
Și gura ta sa-nvinețit de chin,
Și duhul tău, ce nu putea să moară,
A smuls din trup suspin după suspin.

Un om, un om, prin patimile tale!
Și, totuși, cât de sus, lumina mea,
Te-a înălțat răbdarea sfântă-a ta!
De mila ta, la glasul tău de jale,

Să se deștepte morți de mii de vremi
Și-adâncul lumii să se înfioare,
Iar Tu, să ai privirea iertătoare,
Un om să fii – și tot să nu blestemi!...

Cum au putut să steie laolaltă
Atâta chin și-atâta bunătate?
Se rătăcește mintea și nu poate
Să te urmeze-n lumea ta înaltă...

.....................

Al nostru ești: al celor slabi și goi –
Pământ ți-e trupul și-n pământ se-ascunde,
Dar umbra ta rămase printre noi
Și inima-mi te simte orișiunde.

De sufletul ce-a întâlnit mizerii
Și cu obolul său le-a vindecat,
Te-apropii lin, prin negura tăcerii,
Și strângi în taină mâna care-a dat;

Apostolului răsplătit cu ură,
Tu-i spui: Mergi, nu ești singur în durere!
Și gura ți-o-nfrățești cu sfânta gură
Ce-a semănat nădejdi și mângâiere;

De cel ce geme, neputând să moară,
Apropii cupa liniștii de veci;
Mereu sporește-a inimii comoară
Și drum de zâmbet lași pe unde treci…

Al nostru ești! Ce ochi văzu vreodată
Că te-ai suit la cer, purtat de nori?
Ce gând nebun zvârli această pată,
Pe cel mai mare dintre visători?

Putut-a oare sufletu-ți să fugă
La cei senini și fericiți din cer,
Când jos, prin murmure de chin și rugă,
Atâtea brațe tremură și-l cer?

Nu, nu! Ale Golgotei reci piroane
Nu te-au lipit atât de strâns pe lemn,
Cât te-a legat de-acest pământ nedemn
Nemărginirea rănilor umane.

Atâta timp cât lutul n-o să crească
Copii asemeni chipului tău sfânt;
Atâta timp cât liniștea cerească
Nu se coboară-n inimi pe pământ;

Cât timp nu vezi aieve tot ce sameni,
Și ochii toți de plâns n-or fi deșerți,
Atât de mult Tu, cel născut din oameni,
Va trebui să mângâi și să ierți;

Atât de mult vei auzi jelire
Și rana ta va sângera mereu-
Îmblânzitor de oameni prin iubire,
Tu ți-ai ales destinul cel mai greu!

...Dar, când vei smulge-ntreaga omenire
Din somnul lung al greului răbdat,
Când nu va fi nici chin, nici rătăcire,
Atunce tu zâmbi-vei împăcat;

Atunce numai îngerul hodinii
Va coborî supt ochiu-ți înțelept:
Îți va culege de pe frunte spinii
Și-ți va închide rănile din piept.