Frontierele românilor/Capitolul V

 

MOTTO

"Faptul că poporul român se înfățișează de la început format din două pături distincte: proprietari și iobagi, care se definitivaseră înainte de secolul al XIV-lea, și că numele de rumâni constituia nu o denumire etnică, ci una socială, reprezentând numai pe iobagi, este de cea mai mare însemnătate".

Constantin Giurescu. Studii de Istorie. Antologie de Dinu C.Giurescu. Editura Eminescu 1993 p.328:

Creșterea și descreșterea convertibilității dinarului roman

Constantin Giurescu unul dintre marii istorici pe care i-a produs România , în anul 1915 publică studiul “Vechimea rumâniei în Țara Românească …”, în care declară categoric, că numele de rumâni reprezintă numai pe iobagi, dar nu explică, de unde venea a-ceastă denumire dată iobagilor, fonetic atât de apropiată de denumirea de “roman”, care – în conștiința poporului – era considerată că ar fi fost denumirea etniei care locuia în Dacia, actualmente România. În 1916, el publică studiul Despre rumâni , din care am reprodus o frază care sintetizeza interesul nostru pentru numele: VLAHII, pe care poporul român l-a purtat din secolul al III-lea e.n., până în secolul al XIX-lea.

"Pentru străini toți locuitorii Vlahiei erau vlahi; hainele,vitele ca și orice produs din această țară,erau vlahe". Despre rumâni. Memoriu citit la Academia Română în ședința din 11/24 dec. 1915."

Nici un istoric nu arată ce legătura ar exista între numirile de român sau rumân și Vlah. În Istoria Românilor, editura Europa Nova. Bucuresti 1999. J.C.Dragan la p. 43, emite o ipoteză, de o logică impecabilă, arătând următoarele:

"Când se vorbește de romanizarea Daciei, trebuie să se țină seama de un aspect ignorat în mod deliberat sau mai puțin cunoscut: ea face corp comun cu blocul romanității orientale, care începe din Istria și de la Marea Adriatică până în Marea Neagră, din Carpații Nordici până în Munții Pindului, în nordul Greciei".

Civilizația romană a avut efecte atât de durabile, instituțiile sale fiind baza dezvoltării ci-vilizației occidentale, încât atunci când se dorește a analiza fenomenul evolutiv omenesc în Europa, trebuie inceput măcar de la sfârșitul acestui imperiu, adică de la împărțirea lui, din anul 395 e.n., în Imperiul Roman de Răsărit cu capitala la Constantinopol si Imperiul Roman de Apus cu capitala la Milan. Actul scindării gândit de contemporanii Împăratului Teodosie, mai mult ca o împărțire administrativă, s-a dovedit a fi o împărțire definitivă, în sensul că reunirea într-o singură împărăție nu s-a mai realizat niciodată în cursul istoriei. În realitate ‘scindarea imperiului Roman din anul 395’, este actul al doilea, din proce- sul falimentării morale și materiale a sistemului economic, social și politic, în fapt totali-tar reprezentat de imperiul Roman. Actul întâi al acestui proces falimentar, l-a constituit, administrației romane, din Dacia și din Germania, din anul 276, hotarele imperiului Roman în Europa, devenind fluviile Rin și Dunăre. Actul întâi a avut o continuare prin retragerea administrației romane, în anul 333 din insulele Britanice.

Bine înteles că falimentarea morală a imperiului Roman a precedat și a determi-nat, falimentarea materială a imperiului Roman. Modul cel mai sintetic de ilustrare a evo-luției spre faliment a economiei imperiului Roman, o demonstrează evoluția dinarului. Imperiul Roman fusese întemeiat de August Octavian în anul 27 î.e.n.. În perioada care a urmat, cursul dinarului a fost exprimat prin conținutul său în argint, adică convertirea în argint, la cerere, a dinarului. Valoarea maximă a dinarului a fost atinsă sub împăratul Tra-ian, când dinarul putea fi schimbat pentru argint, la 93% din greutatea sa. Este posibil ca această situație economică exceptional de bună, din timpul împăratului Traian, să fi fost influențată și de intrarea în exploatare a minelor de aur din Dacia Felix. Exploatarea mi-nelor de aur, se făcea în bună parte cu mâna de lucru recrutată din afara Daciei propriu zise, pentru că partea bărbătească a Dacilor, fusese omorâtă sau se refugiase la triburile geto-trace din afara realmului imperiului roman, numai cei care fuseseră făcuți sclavi in-traseră în minele de aur. Noii veniți proveneau mai cu seamă din peninsula balcanică ili-ro-traco-geto-dacă romanizată 40%, din orientul mijlociu grecizat-romanizat 20%, restul din peninsula italică și alte părți ale imperiului.

Fusese adoptat etalonul argint, și nu aur, pentru că aurul era principala monedă de plată pentru obținerea grâului din Egipt, Sicilia, și alte surse, cu care era hrănită gratis po-pulația plebeie a Romei, și legiunile romane. Tot cu aur se plăteau și produsele importate din Orient, în special India, în schimbul mătăsurilor și al mirodeniilor. Datorită acestor plăți efectuate în aur, în lumea apuseană, traditional prețul aurului a rămas până în ziua de astăzi mai mare decât prețul argintului. În timpul împăratului Adrian, care l-a urmat la domnie pe Traian, conținutul în argint al dinarului a scăzut la 87%. Nu este exclus ca unul dintre factorii care a condus la scăderea convertibilității dinarului, să fi fost și scăde-rea producției de aur, din Dacia, având în vedere performanțele reduse ale tehnologiei de extracție a aurului din mine în acea epocă, fapt care explică și decizia de mai târziu de evacuare a Daciei. În anul 244, sub împăratul de origină arabă, Filip, conținutul în argint al dinarului roman ajunge 0.5%, ca în sfârșit în anul 276, când armatele Romei se retrag din Dacia, conținutul în argint al dinarului roman să scadă la 0.02%.

Sclavagismul - principala formă de energie

Majoritatea istoricilor, consideră că economia romană era o economie sclavagistă, deoarece aproape singura formă de energie, disponibilă în lume, în acea epocă, era constituită de forța muschiulară omenească. Întrucât nu se inventase tehnologia pânzelor de corabie și a morilor de vânt, această formă de energie nu era disponibilă pentru omenire. Deși barbarii germani posedau tehnologia morilor de apă, care ar fi putut fi adoptată și în imperiul Roman, în special la Roma ea era interzisă pentru că ar fi produs somaj în cadrul populației plebee, parazitară, dar cu drept de vot. Deși tehnologia tracțiunii carelor pe șoselele romane, care cuprindea construcția vehiculelor și a harnașamentelor, era intens practicată, dovadă șanțurile săpate în pavajele de piatră ale drumurilor romane de către roțile carelor, ferecate în fier, ea nu trecuse și în agricultură, pentru că plugul va fi inven-tat abia în evul mediu de către năvălitorii Slavi. Este drept că Romanii posedau "aratrul", un instrument fără "cormană", care era tractat în cruciș și curmeziș și care lăsa un teren ce se putea lucra apoi, mai ușor de către sclavi, tot cu hârlețul sau sapa. În ceea ce priveș-te obținerea de produse fabricate, ele nu puteau fi decât rezultatul muncii manuale. Din cauză că principala formă de energie – era cea umană – armata romană era preocupată ca să captureze din lumea barbarilor, un număr maximde sclavi, pe care apoi îi vindeau întreprinzătorilor romani, prin intermediul piețelor de sclavi. Întrucât agricultura, era principala industrie a imperiului, și întrucât productivitatea muncii în agricultură era extrem de joasă, nevoia cea mai mare de sclavi era resimțită în agricultură. Atâta vreme cât ener-gia furnizată de sclavi a fost principala formă de energie, iar sclavagismul a fost o formă de combatere a suprapopulării, sclavagismul nu a putut să fie înlăturat din realitatea socială a omenirii. Sclavagismul a dispărut de la sine, numai treptat pe masură ce s-au găsit alte forme de energie mai ieftine, așa cum a fost tracțiunea animală în agricultură, pânzele de corabie și morile de vânt, morile de apă, etc.; iar în mod radical și definitiv numai atunci când revoluția industrială, care prin arderea combustibililor fosili – cărbunele, petrolul și gazele – în motoarele cu aburi și cu combustie internă a furnizat omenirii energia de care avea nevoie.

Roma în perioada de sfârșit a imperiului

Războaiele purtate de Imperiul Roman erau războaie imperialiste. Romanii porneau un război, numai din considerente economice, bine justificate. Așa se explică faptul că Romanii nu s-au extins în nordul și răsăritul Europei, unde nu exista nimic demn de a fi cucerit. În schimb s-au extins în Orientul Apropriat și Mijlociu: grecesc, egiptean, israelit, persan si fenician, unde era o mare densitate de populație, civilizată și producătoare de bunuri agricole și manufacturate. În Răsăritul Europei nu au mers mai departe de Dacia cea bogată în aur, iar în nord, nu mai departe de sudul Insulelor Britanice unde se găseau bogate mine de cositor. Războaiele romane erau concepute, ca să se asigure întotdeauna o superioritate militară zdrobitoare, în comparație cu posibilitățile militare ale adversarei sale. Superioritatea era realizată prin concentrarea forțelor necesare, în locul dorit, la momentul ales de Comandamentul Roman. Romanii nu se bazau pe elementul surpriză, greu de realizat cu forțe de infanterie, la mari depărtări de Roma și atunci când armatele romane înainte de a da vreo bătălie, în prealabil, ani de zile înainte, construiau poduri definitive și șosele. Imperiul Roman nu-și permitea să piardă vreun război. Uneori pierdea bătălii, dar întotdeauna revenea și câștiga războiul. Unul dintre aceste războaie, în care în primele expediții, Romanii au obtinut unele rezultate, dar care nu au fost durabile, este războiul din Dacia (101-106 e.n.), în care pentru a-l invinge pe Decebal, a fost nevoie de construirea primului pod peste Dunăre, la Turnu Severin (Drobeta), și o șosea care să traverseze munții Carpați și să ajungă în inima regatului celui bogat, al lui Decebal.

După părerea multora dintre istorici, Imperiul roman a atins apogeul în timpul împăratului Traian (98-117 e.n.). Războaiele sale sunt un exemplu de imperialism, în care în mod conștient, a urmărit două scopuri: obținerea de rezultate economice imediate, pentru a returna trezoreriei imperiale, cheltuielile ocazionate de campania militara, și rezultate economice de lungă durată, care să justifice, cheltuielile ocazionate de anexarea teritoriului cucerit. De aceia Traian pregătea în mod meticulous campaniile sale, dovadă construirea podului peste Dunăre de la Dobreta și termina cuceririle sale cu organizarea temeinică a teritoriilor cucerite. Nici un alt împărat roman, nu a lăsat posterității, memoriile sale în piatră, așa cum a lăsat Traian în Forul Roman, Columna care povestește întreaga epopee a războaielor dacice. În afară de Dacia, Traian a cucerit, în ordine: în anul 114 e.n. Armenia, în anul 115 e.n. Mesopotamia până la fluviul Tigru, adică Irak-ul de astăzi, iar în anul următor, anul 116, traversează râul Tigru, cucerind parte din Iran-ul de astăzi, ajungând până la golful Persic, și anexează întreg teritoriul sub numele de Parția.

La capătul celălalt al masei de uscat euro-asiatice, la oceanul Pacific exista celălalt colos al civilizației omenești: Imperiul chinezesc. Între cele două imperii existau deosebiri esențiale. Imperiul chinez era bogat datorită muncii populației chinezești, și de ace-ea avea o mentalitate bazată pe defensivă, așa că a construit un zid de apărare, fără echi-valent în lume, și a imaginat o politică de izolare față de restul lumii. În contrast cu Impe-riul chinez, Imperiul roman era sărac, așa că avea o mentalitate de prădător, și de aceea a construit un sistem de poduri și șosele, și o flotă ambele fără precedent în lumea veche, pentru a putea atinge, cu legiunile și galerele sale în toate colțurile imperiului, care se afla în permanentă extindere, apropriindu-și nu numai bunurile materiale ale popoarelor cuce-rite, ci și valorile culturale ale acestora. Am călătorit în urmă cu câțiva ani, pe șoseaua strategică romană din Grecia, care este reconstruită cu fondurile Uniunii Europene, și care se întinde din Peloponez, trecând prin Corint și urmărind malul Mării Egee, legând Atena de Constantinopol. M-a impresionat măreția concepției și fantastica realizare; la fiecare 165 de kilometri, încă se află castre romane, care au funcționat permanent, fiind preluate de Imperiul Otoman, si de la aceștia din nou de Greci. Distanța de 165 de km între castre, a fost stabilită ca fiind un releu, la o zi distanță unele de altele, legătura între ele fiind asigurată de curieri pe cai, schimbați din loc în loc, pentru transmiterea ordinelor. Concepția de apărare a Chinezilor, era diferită de cea a Romanilor, și pentru că popu-lația imperiului chinezesc era uniformă, compactă într-un teritoriu și ajunseseră prin gra-dul de civilizație, să difere complet de populațiile nomade din afara zidului. Romanii în schimb, transformaseră – prin forță – într-o împărăție unitară, dar total neuniformă, o multitudine de etnii diferite, vorbind o mulțime de limbi și dialecte diferite, și foarte ine-gale ca dezvoltare pe scara civilizației umane. Romanii, pentru a putea romaniza, acest conglomerat uman, aveau la dispoziție câteva instrumente puternice: pax romana asigu-rată de legiunile romane; limba latină ca mijloc de comunicare; podurile și șoselele care asigurau legătura dintre provincii; dar mai cu seamă legile romane civilizatorii. În com-parație cu nivelul de dezvoltare al barbarilor, legile romane erau democrate și progresiste. Dar cu toate că legislația romană era democratică și progresistă, prin faptul că ea nu se aplica decât oamenilor liberi, cetățeni romani din peninsula Italică, deci nu numai că nu era universală, dar mai grav, era sectară. Împăratul roman Caracalla, în anul 212, face pasul decisiv înainte, în procesul de romanizare al imperiului atunci când proclamă că orice om liber, din cadrul imperiului, devine cetățean roman. Există o similitudine între ceea ce se petrecea în Imperiul Roman în secolul III cu ceea ce se întâmplă în secolul XXI în Uniunea Europeană, a cărei extindere, urmărește să transfere oameni, din rezervorul uman ușor asimilabil din Răsăritul Europei în Apusul Europei. Practic, armatele ro-mane învingătoare, creiau în teritoriile cucerite, o catastrofă de mari proporții, prin omo-rârea și luarea în sclavie a părții masculine a populației din teritoriile pe care le cucereau, precum și jefuirea resurselor agricole, animaliere și a oricăror alte bunuri. Sclavii erau duși, la piețele de vânzare a sclavilor din imperiu. Familiile romane din clasa de mijloc, posedau în medie circa 8 sclavi, cei bogați în jur de 1000 de sclavi, iar împărații în jur de 20 000 de sclavi. Roma în perioada de extindere avea o populație de circa 1 500 000 de oameni din care circa o treime, erau plebeii, care primeau gratuit, o pâine de 0,75 kg. zilnic. Populația de sclavi, care făceau muncile din domeniul prestărilor de servicii, gladia-tori, dar și tutori, erau în număr de circa 400 000. Restul populatiei libere era formată din: patricieni, intelectuali, actori, negustori, meseriași, cărăuși, muncitori specializați în construcții capitale, și altele, care făceau ca un oraș de asemenea mărime să funcționeze.

Cumpărătorii de sclavi, erau în special moșierii, adică patricienii dintre care se re-cruta elita politică: senatorii. Acești senatori- latifundiari nu plăteau impozite, iar cum activitatea principală a Senatului se reducea la aprobarea de noi impozite pe care trebuia să le plătească restul populației, ei veneau la Senat numai atunci când era vorba de a se vota o lege care-i interesa și pe ei, ceea ce era întotdeauna cazul, numai atunci când era în joc Tezaurul Romei, adică acordarea de fonduri pentru organizarea de campanii militare. Latifundiile se creaseră, în decursul timpului, prin concentrarea în mâna latifundiarilor, prin cumpărare a pământurilor care fuseseră distribuite legionarilor la sfârșitul campaniilor militare, deoarece aceștia nu aveau nici cunoștințele agricole necesare, dar nici înclinarea de a se speti, muncind lotul militar cu care fuseseră improprietăriți. În majoritatea timpului, patricienii nu locuiau la moșiile lor, pentru că în perioada târzie a imperiului, siguranța lor personală, nu era asigurată în vilele lor de la moșii, fie din cauza eventualelor incursiuni ale bandelor de barbari, fie din cauza eventualelor răscoale ale sclavilor. În același timp, toate afacerile importante, toate intrigile politice, și toate distracțiile se derulau la Roma, nu în provincie, așa că moșiile erau lăsate pe mâna vechililor. Lupta aparent între păgânism și creștinism, adică între religii, era în realitate lupta dintre posesorii de sclavi apărați de păgânism și cei care nu posedau sclavi, și care doreau ca prin eliberarea sclavilor, patricienii să piardă avantajul muncii ieftine, și deci să se creeze o redistribuire a proprietăților, pe baza concurenței de pe o piață a muncii liberă.

Nașterea romanității orientale (proto-etnia vlahă)

Maximinus I Gaius Iulius Verus (235-8) Tracul: "El merită să fie considerat ca primul dintr-o linie impozantă de Împărați Romani de la Dunăre, izvorâți dintre cele mai valoroase popoare războinice din Imperiul Roman". (The Roman Emperors […] 31 BC- AD 476, Michael Grant. Ed. Charles Scribner’s Sons, New York 1985). Din șirul acestor Împărați Romani de la Dunăre, Airelian Lucius Domitius Aurelianus (270-5), născut în Moesia Inferioară, este cel care decide să fixeze granița Imperiului Roman pe Dunăre.

Abandonarea Daciei, era rațională deoarece nu avea granițe naturale ușor de apărat, și în plus era despărțită de Imperiul Roman prin fluviul Dunărea. Cu partea din populația Daciei, care consimțise să fie evacuată, înființează la sud de Dunăre două noi provincii: Dacia Mediterranea și Dacia Ripensis. Dioclețian, Gaius Aurelius Valerius (284-305), născut în Dalmația, este cel care pune la punct sistemul Tetrarhia, un guvern militar format din doi tetrarhi seniori și egali, având rangul de Augustus, secondați de doi tetrarhi juniori și egali, cu rangul de Cezari, responsabilitățile fiind împărțite teritorial în: vest și est, care avea menirea să asigure o succesiune în baza meritului și a seniorității, nu una întâmplătoare. Evident – ca orice convenție între oameni care nu ține seama de legile naturale, în cazul de față: lupta intraspecifică – pentru cei care nu înțeleg fenomenul evoluționist, tetrarhia s-a transformat în anarhia. Dioclețian îl numește pe Maximian Marcus Aurelius Valerius (286-305 și 307-8), originar de lângă Sirmium, mai întâi (285) în rangul de Cezar, iar apoi (286) în rangul de Augustus, egal cu el însuși, în vest și doi Cezari: Constantius I Chlorus Flavius Iulius (Palidul) (305-6), originar din Dardania (Moesia Superioară) în vest și Gaius Galerius Valerius Maximianus (305-11), originar din Dacia Ripensis, în est. Diocletian se retrage (305) și-l obligă și pe Maximian, să se retragă și el, cei doi Cezari (Chlorus și Galerius), devenind Auguști iar Cezari fiind numiți: Severus II Flavius Valerius (306-7) și Gaius Galerius Valerius Maximinus II Daia 310-13). La moartea lui Constatius I Chlorus (306), Galerius îi numi, în vest, simultan Augustus pe Severus II, și Cezar, pe fiul lui Constantius I Chlorus: Flavius Valerius Constantinus I (306-37), care fusese născut la Naissus în Dacia Ripensis – care va deveni Magnus – iar pentru creștini va deveni 'Sfântul Constantin și mama sa Elenaț. Aranjamentul care-l lăsa pe din afară, nu putea fi acceptat de Maxentius Marcus Aurelius Valerius (306-12), fiul lui Maximian și despotul gărzii pretoriene. El obținu investitura de la Senat și de la populația Romei și-l rechemă din retragere pe tatăl său Maximian. Pe rând Severus II, Galerius și chiar Maximian, înaintează spre Roma, pentru a-l detrona, cu armate care însă dezertează. Maximian se refugiază la Constantinus I Magnus, și cu ocazia căsătoriei fiicei sale Fausta cu Constantinus I Magnus îl înaintează, pe acesta, la rangul de Augustus, apoi trădează, capturând Massilia, posesiunea ginerului său, din care cauză Constantinus I Magnus îl atacă și Maximian își pierde viața.

Valerius Licinius Licianus, fiu adoptiv al lui Diocletian, care la fel cu toți ceilalți protagoniști menționați în cadrul subtitlului prezent: nașterea romanității orientale, fără excepție, care au devenit în prima generație, din părinți țărani sau păstori, direct împărați romani, deci și el fiu de țăran, originar din provincia Dacia Ripensis, a fost înălțat la rangul de Augustus, la Conferința de la Carnuntum (308), atribuindu-i-se provincii care aparțineau Cezarului Maximinus II Daia, pe care Licinius în lupta (310) care a urmat l-a învins și l-a omorât. După ce Galerius moare (311), Constantin I Magnus (312) invadează Italia, unde Maxentius poseda o armată de patru ori mai numeroasă, decât armata invadatoare a lui Constantin I Magnus, dar cu toate acestea, acesta, reușește ca prin Victoria (312) de la podul Milvian peste Tibru, învingându-l pe Maxentius, care se îneacă în Tibru să schimbe nu numai fața Imperiului Roman ci și soarta întregii civilizații vestice. El declară că înainte de bătălie a avut o viziune: o cruce luminoasă pe cer purtând inscripția: in hoc signo vinces. În consecință, bătălia a fost considerată de istoricii creștini, drept una decisivă asupra păgânismului, ceea ce era de fapt perfect adevărat. Lumea Romană era acum divizată între Constantin I Magnus și Licinius. Constantin I Magnus îi acordă dreptul lui Licinus de a legisla în cadrul jurisdicției sale, în schimbul recunoașterii de către acesta a rangului de senior Augustus pentru el însuși. În 313, Licinius se căsătorește cu Constantia sora lui Constantinus I Magnus, acceptă intrarea religiei creștine în panteonul religiilor din Republica Romană și retrocedează – prin Edictul de la Milan – toate averile confiscate de la creștini. Peste numai un an însă, Licinius, reîncepe persecuția creștinilor din jumătatea răsăriteană a Republicii romane unde își exercita autoritatea. Constantinus I Magnus câștigă bătălia de la Cibale, la 8 octombrie 314, și în consecință cucerește întreaga peninsula Haemus (balcanică), cu excepția Traciei. Licinius în calitatea sa de exponent al partidului politeist, sclavagist, continuă persecuția creștinilor, așa că nouă ani mai tarziu, Constantinus I Magnus, dă curs plângerilor creștinilor persecutați de Licinius, și pornește o nouă campanie militară în contra acestuia, câștigă o victorie la Adrianopole (323), îl urmărește în Anatolia unde la Chrysopolis pe data de 18 Septembrie din acelas an, îl înfrânge încă odată, iar în anul următor (324) îl prinde și-l execută.

În acest fel Constantinus I Magnus, reușește pentru prima dată în mai mult de un secol, să rămână singur Imperator, de la râul Clyde din Insula Britanică până la râul Eufrat din Persia. În felul acesta, rămânând singurul Imperator al imperiului – deoarece fusese recunoscut de toate legiunile care formau armata – și ne mai făcând parte dintr-un guvern de coaliție, în care fiecare Imperator-asociat, avea un număr de legiuni care-l susțineau, Constantinus I Magnus a reconstituit în mâna sa toată puterea executivă și legislativă, care înainte de Diocletian aparținuse Senatului. Deoarece el era fiu de Imperator, și fusese ales Imperator, inițial pentru a urma tatălui său care murise, el întemeiase de fapt o dinastie, așa că Constantinus I Magnus, este cel care transformă Imperiul condus de un guvern de coaliție militar, într-un Imperiu condus de un împărat ereditar. Pentru a consolida moștenirea sa, lăsată celor trei fii ai săi, el mai întreprinde două măsuri absolut necesare: unificarea bisericii creștine, baza puterii sale politice si militare, prin sinodul de la Nicaea, din anul 325, și mutarea capitalei imperiului pe locul unde exista satul Bizanț, pe data de 11 mai 330. Mutarea capitalei de la Roma la Constantinopol, era mai cu seamă o mișcare cu caracter ideologic, prin care panteonul politeismului și al sclavagismului era părăsit, și era înlocuit cu un imperiu creștin condus de:

"un suveran, de drept divin, ales și inspirat de Dumnezeu si bucurându-se de o autoritate absolută; persoana lui era considerată sacră și la fel tot ce era in jurul lui, tot ce făcea, primea acelaș epitet;" (Ch Diehl, Marile probleme ale istoriei bizantine,p.22 . Traducere de Ileana Zara. Editura pentru literatura 1969).

Mutarea capitalei la Constantinopol era însă în esență, și o mișcare practică deoarece costa mai ieftin decât reconstrucția Romei. Vechile familii patriciene care aveau interese, moșii și sclavi în Italia, un sistem politic cu rădăcini adânci clientelare, și pe plebeii parazitari și veșnic nemulțumiți – cu alte cuvinte pe cei care aveau cel mai mult drep-tul să poarte numele de Romani – nu au mai putut să aibă în Roma, ostatic, Senatul, pe care să-l oblige să le subvenționeze stilul de viață parazitar, intrucât Senatul a fost mutat în noua capitală. În plus partea apuseană a imperiului, prezenta o rentabilitate economică scăzută în comparație cu partea răsăriteană a imperiului, și în acelaș timp, un risc mult mai mare din partea năvălitorilor germani. Roma propriu zisă din cauza mlaștinilor pontine – 160 000 ha la 40 km.distanță – care era un focar de țânțari Anopheles transmițători de malarie, a lipsei de canalizare, a întregului fond locativ foarte vechi, devenit insalubru, și lipsa sclavilor care în trecut erau utilizați la muncile de servicii, devenise un loc unde viața era grea, neplăcută, nesigură și nesănătoasă, ceea ce se oglindea în rata nașterilor, mult mai joasă decât media de nașteri înregistrată în provinciile imperiului. Mutarea capitalei de la Roma, pe locul satului Bizanț, a fost poate măsura cea mai importantă, care a făcut ca să existe întotdeauna un Imperiu de Răsărit, la Constantinopol, întâi Roman, apoi Bizantin, la urmă Otoman. În faza inițială Imperiul Roman Oriental cu capitala la Constantinopol, după separarea din anul 395, în conformitate cu: Ch. Diehl, în lucrarea menționată mai sus, Marile probleme ale istoriei bizantine, pp.23-24, arată următoarele:

pp. 23-24.- "Care era întinderea acestui imperiu ? Pentru a ne da seama de aceasta, e destul să consultăm Notitia dignitatum care datează cam din anul 400. Imperiul din orient era împărțit în două prefecturi de pretoriu, cea din orient și cea din Iliria. Fiecare din aceste prefecturi cuprindea un număr oarecare de dioceze […] În prefectura din orient se numarau cinci dioceze[…]Fiecare din aceste dioceze era împărțită într-un număr oarecare de provincii […] 6 pentru Tracia, în total 49.[…] Prefectura Iliria era mai puțin întinsă: avea două dioceze, a Macedoniei care număra 6 provincii, și a Daciei care avea 5; cu totul 11".

J.C.Drăgan, în cartea sa Istoria Românilor , pp.44-46 (Editura Europa Nova, București 1999), scrie că într-o perioada de 375 de ani (235 e.n.-610 e.n.), timp în care au domnit 80 de împărați, 40 erau originari din partea europeană, răsăriteană a imperiului, adică din Panonia până la hotarele Greciei, deci iliro-traco-geto-dacii romanizați, sau urmași ai coloniștilor romani din alte părți ale imperiului, naturalizați în peninsula Haemus. Istoricul german Fr. Altheim, citat de J. C. Drăgan, numește această perioadă, epoca împăraților-soldați. De fapt denumirea de impărați-soldați, este improprie deoarece ințelesul noțiunii de imperator , nu-și pierduse încă sensul adevărat, Roman, acela de însărcinat cu puteri depline, pentru rezolvarea unei situații de criză, pe durata crizei. În acest sens, imperatorul, nu putea fi decât un soldat nu și un împărat – având puterea executivă, limitată la armată. Puterea politică civilă executivă, într-un cuvânt 'guvernul' de unde emana toată autoritatea în republica romană, era senatul, care delega puterile sale imperatorilor. Senatul, vota legile în baza cărora acționau Imperatorii. Legile votate aveau scopul dublu de a pune la dispoziția imperatorilor mijloace legale, în baza cărora aceștia să poată rezolva crizele, împiedicându-i totdeodată de a improviza, ceea ce le-ar fi crescut independența față de Senat, facilitându-le tendința naturală de a se transforma în dictatori. Tot senatul elibera din trezoreria republicii, sumele necesare formării legiunilor și cereau socoteală pentru sumele cheltuite, acordând 'triumful' imperatorilor în funcție de rezultatele obținute. Accepțiunea modernă a termenului de împărat – aceea de monarh ereditar, absolut sau constituțional – este o corupere a democrației și a republicanismului original roman, urmarea abuzului puterii și a corupției societăților omenești. Metodele prin care senatul roman a combătut tendința imperatorilor, de a acapara puterea, erau multiple, mai importante fiind: numirea simultană a mai multor imperatori, incluzând teritorialități limitate – spre exemplu est sau vest – sau subordonări limitate, imperator și imperatori asociați. În conformitate cu teoria darwinistă, s-a creat o permanentă stare de criză, o luptă pentru putere, a tuturor în contra tuturor, care a condus la întărirea rolului armatei în viața statului, inversând rolurile, adică numirile imperatorilor, fiind făcute de diferitele grupuri de armate – est sau vest – ceea ce la moartea lui Teodosie (395) a condus la scindarea imperiului în: Imperiul roman de răsărit și Imperiul roman de apus.

În perioada (235-610 e.n.) în care, Balcanii, au furnizat imperiului roman 40 din totalul de 80 de Imperatori, dintre care cel mai insemnat – din toate punctele de vedere – pentru evoluția omenirii, a fost Constantin cel Mare (307-337), se poate afirma că scena politico-militară a imperiului roman a fost dominată de descendenți ai daco-geto-traco-ilirilor romanizati, sau de romani de diverse origini colonizati în peninsula Haemus (Balcanică). Aceasta situație a putut să existe, numai pentru că soldații din care erau formate legiunile, ajunseseră să-și aleagă imperatorii, în loc ca aceștia să fie numiți de Senat. Rezultă probabil, că daco-geto-traco-iliro romanizați, în armată erau grupul etnic cel mai numeros, deoarece pământul din Italia se afla în mâinile patricienilor, și ca atare împroprietărirea veteranilor, după fiecare campanie, o perioadă îndelungată, a fost făcută prioritar în peninsula Balcanică, fiind cea mai apropiată de Italia, transformand-o într-o pepinieră de personal militar. A avut importanță și faptul că, Balcanii formau trăsătura de unire dintre posesiunile romane din orient și cele din occident. Nu poate fi ignorat nici factorul timp, deoarece Grecia, fusese cucerită de către generalul roman Mommius, încă din anul 146 î.e.n.,. El a înlocuit, în Grecia, toate democrațiile cu oligarhii. Nu trebuie uitat că cucerirea Galiei de către Cezar, a fost făcută un secol mai târziu: 58-50 î.e.n. Scopul urmărit de Caracala atunci când în 212 e.n. acorda cetățenia romană, tuturor oamenilor liberi din imperiu, era ca să poată recruta soldați din provinciile puternic romanizate. Creștinarea întregei zone balcanice și a zonelor adiacente balcanilor: Dacia și Panonia, a fost un alt factor care a grăbit romanizarea populațiilor iliro-traco-geto-dace. Luând în considerare toți factorii menționați, se poate afirma că întreg spațiul ocupat de daco-geto-traco-iliri, din Panonia unde se întrepătrundeau cu celții și până în Tracia unde se mărgineau cu grecii, în secolul al VI-lea, secolul lui Flavius Anicius Justinianus (527- 565) – ultimul mare împărat roman, el insuși de origină Iliră – aceștia, iliro-traco-geto-dacii – se aflau în diferite stadii de romanizare, dar majoritatea formau un nou popor, care-și păstrase numele de roman, deși vobea o limbă nouă romanică: limba română, care diferea de limba latină. Iată ce spune Ch. Diehl, în Marile probleme ale istoriei bizantine , pp. 26-27:

"În Europa invaziile din secolul al V-lea nu provocaseră schimbări mari în etnografia imperiului din orient. […] Invaziile din secolul al VI-lea ale hunilor, slavilor, bulgarilor si avarilor, fuseseră mai dezastruoase pentru imperiu și de mai multe ori, bandele lor apăruseră până sub zidurile Constantinopolului. […] Procopius a descris pe larg atrocitățile ale căror victime au fost acești locuitori și, dacă e să credem mărturia lui se poate "evalua la mai mult de 200 000 numărul romanilor care, la fiecare năvălire, au fost masacrați sau duși în captivitate, așa că aceste provincii semănau cu deșerturile Sciției". […] În epoca lui Heraclius, Croații și Sârbii ocupară toată partea occidentală a Iliriei; alți slavi s-au stabilit în Macedonia […] ei au populat întreaga regiune cu triburile lor, care au format mici state aproape independente pe care bizantinii le numeau Slavinii […] Fără îndoială, la această slavizare aproape completă a peninsulei Balcanice, vechile populatii ale regiunii au rezistat și au sfârșit foarte adesea prin a impune slavilor influența lor".

Scenariul descris de Ch. Diehl în Marile probleme ale istoriei bizantine, din citatul de mai sus concentrat la maximum, pentru a câștiga în coerență, înfățișează drama poporului protoromân, rezultat din romanizarea daco-geto-traco-ilirilor, și surprins de năvălirile barbarilor superior organizați din punct de vedere militar, într-o perioadă în care proto-românii nu erau o etnie, posedând conștiința identității proprii, ci erau o mulțime neorganizată care încă nu se desprinsese din realmul Romanilor. Perioada de la sfârșitul secolului VI și începutul secolului VII, a fost pentru protoromâni, perioada în care Imperiul bizantin cu interese majore în partea asiatică a imperiului, nu a mai avut capacitatea de apăra și posesiunile europene. Împăratul bizantin de origină traco-ilira, Tiberius II Constantinus, moare în anul 582, după o domnie de patru ani, în care Tracia și Grecia fuseseră inundate de Slavi.

Îi urmează la tronul Bizanțului ginerele său de origină grecească, Flavius Tiberius Maurikios. Acesta, timp de 3 ani (588-591) se dedică, concentrând toate forțele imperiului bizantin, în scopul restaurării pe tronul Persiei, a dinastiei Sassanide, detronată de propria sa armată persană. Poate că neglijarea problemei năvălirii slave, în favoarea amestecului în problemele dinastice din Persia, să fi fost făcută din considerentul că Slavii care intraseră pașnic în împărăția sa, ocupând siliștele nelucrate de protoromâni, după părerea partidei grecești care-l susținea pe Maurikios, erau un adaos valoros la populația rară din Balcani; poate că a considerat că reducerea omogenității populației protoromâne din Balcani era o politică valoroasă pentru imperiul său bizantin (grecesc), multinațional; poate pur și simplu, ordinea de urgență impunea întâi rezolvarea stării de criză din partea asiati-că a imperiului, sau toate aceste considerente la un loc. Ceea ce este însă cert, este că o astfel de politică, a avut darul să creeze o stare de revoltă în cadrul armatei care continua să fie formată din numeroase contingente provenind din Balcani, și care își vedeau țara unde își aveau familiile, trecută pe planul al doilea din punctul de vedere al priorității Imperiului bizantin. Abia în anul 592, Maurikios începe să organizeze apărarea în contra coaliției Avaro-Slave, care se apropria de Constantinopol, în înaintarea lor ocupând cele mai fertile terenuri. În fața acestei situatii, centurionul Focas, de origină Traco-Iliră, în anul 602 a fost proclamat împărat de trupele care luptau la Dunăre în contra Avarilor și Slavilor coalizați. Focas reușește să-l prindă pe Maurikios în Calcedonia, și drept pedeap-să pentru trădarea intereselor protoromânilor din Balcani, îl execută, după ce în prealabil îl obligase să asiste la executarea celor cei cinci fii ai săi și a tuturor partizanilor săi, prinși odată cu el. Partida grecească din Constantinopol, îi oferă tronul fiului guvernatorului din Africa, Heraclius, care în anul 610, cu o flotă, cucerește Constantinopolul, îl prinde pe Focas și-l spânzură. Focas a fost ultimul împărat bizantin de origină iliro-traco-geto-dacă romanizați. Ei dominaseră politica și destinul imperiului roman incepând din anul 235 când trupele romane aflate pe Rin se revoltaseră în contra Imperator-ului Severus Alexandru, și-l execută, întrucât acesta cumpărase pacea de la Alanii care năvălisera în Galia. îl aleg în locul lui pe Tracul Gaius Julius Verus Maximinus, care devenise în acest fel primul Imperator dintr-un șir de 40 de imperatori/împărați, de origină iliro-traco-geto-dacă romanizați, care în perioada 235-610, alternează cu alți 40 imperatori/împărați, având alte origini, pentru un total de 80 imperatori/împărați care au domnit în această perioadă. Întemeietorul Împărăției Romane creștine, este Constantin cel Mare (307-337), care își construiește o nouă capitală; autoritatea sa fiind de ordin divin, deci – cu excluderea oricărei alte religii – poziția de împărat fiind de ordin divin nu putea fi decât ereditară – cu excluderea oricăror altor Imperatori neînrudiți sau neadoptați. Până la Constantin cel Mare, puterea era deținută de imperatori, a căror autoritate deriva de la numărul de legiuni, pe care aceștia reușeau să-l finanțeze, și care ca adevărate partide politico-militare, reușeau să facă și să desfacă, succesive guverne militare.

Vlahiile

Ca istoric, Constantin Giurescu poate fi caracterizat, drept un descoperitor, un cercetător și un analist al istoriei bazat pe documente, așa că pasajul pe care îl redau mai jos din antologia: Studii de Istorie, de la pagina 328, este o surprinzătoare încurajare din partea sa, de a se utiliza actele emise de cancelariile statelor românești din secolul XIV și de mai târziu, pentru ca pe această bază, să se reconstituie istoria românilor din perioada în care "izvoarele tac":

"Trecutul poporului roman în cele zece veacuri despre care izvoarele tac, se oglindește în întocmirea socială cu care el apare în istorie în regiunea unde dezvoltarea sa a fost mai ferită de înrâuriri străine. Această întocmire ne arată mai clar și mai convingător decât orice altă mărturie istorică, atât soarta elementului român în timpul năvălirilor barbare, cât și modul cum s-a format prin înrâurirea năvălitorilor naționalitatea română".

Nu cred că vreun istoric s-ar angaja la astfel de 'profeții despre trecut'. Cum adică, pentru că începând cu secolul al XIV-lea, în proaspetele înființate state românești – cancelariile domnești se ocupau numai de conflictele dintre proprietari și rumâni – și de aceea existau numai documente despre proprietari și rumâni, s-ar putea susține, că în mediul rural nu existau decât aceste două categorii de locuitori? Ba mai mult să presupunem că nici în perioadele anterioare secolului al XIV-lea să nu fi existat picior de cioban liber?! Dar din păcate, asta este ceea ce citim în antologia Studii de Istorie, la pp.316, 328, din studiul: Vechimea Rumâniei în Țara Românească și legătura lui Mihai Viteazul :

p.316-"Concluzia aceasta stă în contrazicere cu părerea admisă azi în istoriografia noastră, că în timpurile vechi țăranii care trăiau pe moșiile boierilor și mânăstirilor alcătuind satele lor, erau oameni liberi. (n. subsol. R.Rosetti, Pământul…, p.27,28, 32,37-8, 79, 233, 241, 257.) Libertatea țăranilor este o iluzie; ea se putea susținea, numai prin ignorarea organizării de odinioară. Până la sfârșitul secolului al XVI-lea nu se aflau în Țara Românească decât trei categorii de locuitori: orășeni, proprietari și rumâni. O populație rurală de oameni liberi neproprietari nu exista în această vreme; ea începe a se forma numai de la Mihai Viteazul înainte. Libertatea era condiționată de stăpânirea pământului: se dobândește și se pierde împreună cu ea".

Cred că interpretarea justă a termenului: proprietar, la Constantin Giurescu este aceea în care pe lângă boieri, mânăstiri și voievozi, sunt incluși și moșnenii, oameni liberi în aceeași măsură în care sunt liberi și boierii, deoarece sunt posesori de pământ, și locuiesc în sate moșnenești. O a doua precizare: Constantin Giurescu nu știe când s-a produs diferențierea în cele două pături sociale: boieri și rumâni, dar spune că ea este foarte veche, și cu siguranță că s-a produs înainte de consolidarea statelor românești, din secolul al XIV-lea, când rumânia era deja institutionalizată, și constituia baza relațiilor sociale din Valahia, Moldova și Transilvania. Ca atare pentru a mlădia oarecum, părerea prea categorică a lui Constantin Giurescu, eu cred că o populație foarte numeroasă de oameni liberi neproprie-tari de pământ – pe lângă categoria de oameni liberi, moșneni proprietari de pământ – existau în toate țările din spatiul care aparținuse Imperiului roman oriental, din Munții Carpați până în Muntii Pindului, și anume păstori proprietari de oi și capre. Ei cutreerau acest spațiu larg sub oblăduirea Imperiului roman iar mai tarziu al celui bizantin, vorbeau aceași limbă romanică (proto-română) pe care o vorbeau si celelalte trei categorii de locuitori ai Vlahiei: orașeni, boieri si rumâni și pe care toate popoarele din Balcani îi nu-meau Vlahi, la fel cum îi numeau și pe restul locuitorilor din Vlahia.

Nicolae Iorga nu prezintă nici el documente care să lămurească origina Vlahilor, dar formulează o teorie în această privință, pe care o expune în lucrarea sa: Histoire des Etats Balcaniques, La Roche-sur-Yon, Imprimerie Centrale de l’Ouest, p.38:

"Nu erau străini între ei, pentru că dacă în studii teoretice, popoarele care trăiesc din Carpați, până în insulele din Arhipelag și până la capul Matapan sunt divizați în Români latini, Bulgari turanici, Sârbi slavi, Albanezi ilirici și Greci eleni, fiecare vorbind, cu excepția Bulgarilor, limbi diferite, care ele înșile sunt pline de importante împrumuturi reciproce, dar dacă s-ar face cercetări antropologice serioase, s-ar ajunge fără îndoială, la rezultatele prevăzute de istorie și confirmate de studiul vieții populare și al artei populare, că toate aceste popoare, au o origină comună, care nu este nici elenă, nici slavă, nici latină și bine înțeles nici turanică. Am arătat în altă parte, că trebuie să admitem în toți acești descendenți, moștenirea lăsată de marile popoare ale Tracilor și Ilirilor înrudiți între ei, care se întindeau până în Asia Mică, în regiunea Caucazului, și la izvoarele Eufratului, și a căror dispariție subită și totală ar rămâne inexplicabilă".

Nicolae Iorga nu este cunoscut ca un evoluționist, dar pentru că este un enciclopedist, utilizează corect, în conformitate cu teoria darwinistă , termenii: 'origină comună' și 'moștenire lăsată' în contextul studierii originii Vlahilor. Mai mult decât atât, ar dori ca să se întreprindă studii 'antropologice serioase', care să confirme teoria sa. În ziua de astăzi, prin cercetări serioase s-ar înțelege studierea moștenirii genetice, pe bază de A.D.N., purtătorul codului genetic. La aproape un secol de când Iorga a scris cartea sa, la scară mondială, există o organizație condusă de genetistul Spencer Wells, care pe bază de probe de sânge de la oameni trăind în locuri izolate, a ajuns la concluzia că oricine în viață azi, posedă o origină comună, care poate fi urmărită până la un mic trib de africani, care a trăit în urmă cu 60.000 de ani. El și colaboratorii săi, pe baza probelor de sânge recoltate local, au putut să demonstreze și calea luată de migrațiile timpurii, continent cu continent.

Vlad Georgescu în Istoria Românilor, editia a III-a, la p.23-24, (Humanitas București 1992), distinge două perioade în formarea limbii protoromânilor, prima până în secolul al VI-lea, când unitatea acestei limbi se desăvârșește, și o a doua perioadă, datorită năvălirii slavilor din secolele VI-VII, care va determina izolarea Vlahilor de la nord de Dunăre, atât față de romanitatea apuseană, al cărei cap spiritual și politic devenise institutia papalității, cât și de imperiul bizantin. Iată ce scrie Vlad Georgescu:

p.23-"În anul 602, profitând de prăbușirea frontierei bizantine la Dunăre și de asasinarea împăratului Mauriciu, slavii se revarsă în imperiu stabilindu-se masiv și definitiv în Balcani […] În acelaș timp însă dislocarea unei însemnate mase slave de la nord la sud a produs schimbări importante în echilibrul etniilor, micșorând rolul elementului romanic în Balcani, dar întărind ponderea sa în Dacia. În nord, populația romanică va sfârși prin a asimila masa slavă rămasă […] putem socoti că începând cu secolele IX-X se poate vorbi de un popor român definitiv constituit".

p.24-"Evoluția limbii latine populare spre protoromână, căreia îi aparține probabil expresia “torna, torna fratre” rostită de un soldat băștinaș din armata bizantină la 587 și apoi spre română a fost unitară până la invazia slavă, când dialectul daco-roman a început să se despartă de cele trei dialecte sud-dunărene, aromân, istroromân si meglenoromân. Este probabil că cele 4 dialecte și-au definitivat personalitatea în secolele IX-X adică odată cu desăvârșirea formării poporului român și cu reintrarea sa în atenția izvoarelor scrise".

Odată cu aducerea în Panonia, în anul 896, a maghiarilor, prin consensul instituției papale și a împărăției romane de naționalitate germană, pentru stingerea schismei create de introducerea alfabetului chirilic în Moravia, izolarea Vlahilor față de romanitatea apuseană a devenit cvasi perfectă, dar în schimb a creat condiții, pentru afilierea la Patriarhatul din Constantinopol.

Sf. Blasius >>> Blasi >>> Blaci >>> Blahi >>> Vlahi.

De dată recentă, este contribuția valoroasă a lui J.C.Drăgan, care publică în 1999 Istoria Românilor, editura Europa Nova, București. El scrie la p.76-78 următoarele:

p.76-"Un general bizantin, Kekaumenos, îi numea, în secolul al XII-lea, vlahi, nume pe care îl întâlnim și în alte cronici străine. Acest nume vine de la germanicul vlah, care-i desemna pe români sau pe galii romanizați. Termenul a fost împrumutat de slavi (voloh) și apoi de alte neamuri, în limba latină folosită de cancelariile medievale apărând sub forma de valahus . Asadar, valah=român, iar Valahia=România".

p. 77- "În 1066 românii din Tesalia se răscoală sub conducerea lui Niculiță, centrul mișcării pornind din localitatea Larissa. […] Este vorba de aceaș regiune care reușește să capete un 'statut de autonomie' la sfârșitul secolului al XII-lea.[…] I s-a spus astfel, Valahia Mare, pentru a o deosebi de alte Valahii care apar în secolele XIII-XIV, așa cum arată Traian Stoianovich în Study in Balkan civilization".

p. 78-"De-a lungul Munților Dinarici, Morlacii ocupau o serie de înălțimi de la Kottor (Cattaro) în Sud, până la Senjo (Segna) în Nord. Pe lângă acest complex al Vlahiilor din Munții Dinarici (așezări vlahe sau țări vlahe) apar o serie de alte Vlahii: o Vlahia Veche (Stari Vlah) în cordonul muntos care desparte Bosnia, Herțegovina și Muntenegru de Serbia, o Vlahie de Sus în Epir, o Vlahie Mare în Tessalia, o Vlahie Mică în Etolia și Acarnania, o Vlahie (Vlahorychinoi) în sudul Macedoniei, o serie de Vlahii în Munții Balcani și în Munții Rodopi, un alt grup de Vlahii se întind din sudul Dobrogei până la Anhialos și Marea Neagră, o Vlahie Albă (Muntenia) la Dunărea de Jos, o Vlahie Neagra (Moldova) de la Carpați la râul Prut (potrivit cu harta politică de azi a Europei, căci din secolul al XIV-lea până la 1812 partea dintre Prut și Nistru a făcut parte din teritoriul Moldovei), o Valahie Mica (de obicei cunoscută ca Oltenia) …, Vlahii dincolo de Carpați în Transilvania, o România în Bosnia și încă alte Vlahii".

Victor Spinei în extraordinar de bine documentata carte: Marile migratii din estul și sud-estul Europei în secolele IX-XIII, editura Institutul European, Iași 1999, citează la p.60, cronici, pe care le consideră:

"neinfluențate între ele: Povest’ vremennych let (“Povestirea vremurilor de demult”), letopiseț vechi-rusesc întocmit lângă Kiev în primii ani ai secolului al XII-lea, și Gesta Hungarorum elaborată de Anonymus notarul regelui Bela III (1172-1192). În ambele cronici se menționează ciocnirile triburilor maghiare cu vlahii (Blasii/Blacii, volohi) și slavii, imediat după ce au străbătut lanțul carpatic" […] "De la termenul Walchen (provenind de la formele germane arhaice walh/walah/walhe), prin care erau desemnate de regulă grupurile romanice"(n.subsol P.Wiesinger, Antik-romanische Kontinuitat im Donauraum. . . , 1, ed. H Wolfram si W. Pohl, Viena, 1990, p. 261-368).

S-ar părea că opinia exprimată de domnii J.C.Drăgan și V Spinei, cu privire la o-rigina numelui acordat de straini – VLAHI – începând cu secolul al III-lea e.n., etniei constituite din romanizarea și creștinarea populației daco-geto-traco-ilire, care a supraviețuit până în ziua de astăzi, slavizării și maghiarizării spațiului etnic original daco-geto-traco-ilir, ar fi de origina germană, și poate fi trasat până la autorul austriac P. Wiesinger din citatul de mai sus.

Autorul acestei cărți, în timpul unei călătorii efectuate în primăvara anului 2005 în Croația (Dalmația), Herțegovina și Muntenegru, a fost surprins să audă de la ghida croată, o licențiată în istorie, că denumirea de Vlah – a populației romanice cu care ei, croații, au avut de luptat și pe care până la urmă au înlocuit-o în Dalmația – provine din coruperea numelui Sfântului Blasius , cel mai popular sfânt din Balcani în Evul Mediu. Nu trebuie neglijat că numele Vlahilor din toate cronicile scrise în limba latină, la plural este Blahii - orum, iar Robert de Clari unul dintre, cronicarii francezi ai celei de a patra cruciade, care se încheie cu căderea Constantinopolului, pe Vlahia din Tessalia, o va numi "Blanchie la Grande". Grafic litera "V" din alfabetul latin, în limba greacă este litera "B" și se citește “vita”, asa că coruperea literii “B” din limba latină în “V”(vita), în peninsula balcanică, este naturală pentru că nu există altă posibilitate, identic cu acelaș fenomen, în care a apărut Sf. Vasile din "Basileus" (împărat), precum și nenumărate alte cuvinte.

Toate referirile la Sf. Blasius, sunt de acord că el fusese episcop în orașul Sebastium din Armenia, iar martirizarea sa s-a întâmplat în anul 316, în timpul domniei împăratului Valerius Licinianus Licinius (308-324), șeful partidului politeist din imperiul roman, co-imperator, pentru jumătatea orientală a imperiului roman, al viitorului Împărat creștin Constantin cel Mare până în anul 324, când acesta îl înfrânge definitiv, și-l execută. Îna-inte de a deveni episcop în Sebastium Armenia, el fusese medic. Toate detaliile despre viața sa sunt absolut legendare și nu au suport istoric. Aceasta nu înseamnă că nu a putut să fie venerat drept unul dintre cei 14 martiri ai Bisericii Creștine. La timpul când a fost supus martiriului, oamenii guvernatorului l-au găsit refugiat într-o peșteră, înconjurat de animale. O versiune spune că ar fi fost animale sălbatice, iar altă versiune că ar fi fost oi. Versiunea care susține ideea că ar fi fost înconjurat de oi, îl transformă în păstor, o imagine scumpă creștinătății, și care în acelaș timp explică marea sa popularitate printre popu-lația iliro-tracă, romanizată, care în procesul de creștinare, i-ar fi adoptat numele, pentru că era o națiune de păstori. Acești păstori, specializați în oierit, au cutreerat peninsula balcanică, din munții Carpați și pănă în munții Pindului, sub umbrela imperiului roman și apoi a imperiului bizantin, și au reușit în acest fel, ca până la venirea slavilor în secolul VI-VII să creeze o mare unitate de limbă, și de cultură, în care religia creștină a jucat un rol principal, întemeiind sub numele de Vlahi, o protoetnie românească. Din cauză că împăratul Constantin cel Mare, a câștigat războiul civil intern în contra politeismului, prin înfrângerea lui Licinius, trecerea la creștinism a tuturor popoarelor din imperiul roman, fără piedici din partea statului, a căpătat caracter de masă, începând timpuriu în secolul IV. În limba română cuvinte de bază în domeniul religios, precum: Dumnezeu, biserică, cruce, creștin, sfânt, lege, înger, a boteza, cuminicare, a închina, păgân, rugăciune, Paște, preot, a răposa etc., dovedesc că la poporul român, creștinismul a fost însușit în perioada romană de formare a protoetniei române, care din ce în ce mai des era numită de vecinii săi: Vlahi, din cauza cultului lor pentru Sfântul Blasius. Nu trebuie respinsă ideia că o mare parte din partea răsăriteană a imperiului roman a fost creștinată, prin propovăduitori veniți din Armenia, deoarece în Armenia (301) pentru prima dată religia creștină, a devenit religie de stat. În Dubrovnik, sfântul patron al orașului, este Sfântul (Martir) Blasius, așa cum în Veneția vecină, patron al orașului este Sfântul (Evanghelistul) Marcu.

Îmi vine foarte greu să accept ideea că germanii i-ar fi învățat pe Grecii bizantini, cum să-i numească pe proprii lor păstori, din imperiul bizantin, care le cutreerau munții și cu care făceau un comerț intens cumpărându-le produsele, de la care încasau impozite, care le furnizau marinari, soldați, care erau creștini de rit răsăritean, și care uneori se răsculau împotriva lor. Este dovadă de mare orbire evoluționistă, să crezi că poporul daco-geto-traco-ilir romanizat și creștinat, în perioada, 235-610 e.n., în care timp a furnizat 40 de Imperator-i (din 80) imperiului roman, printre care se numără însuși Sfântul Împărat Constantin, de origină daco-geto-traco-iliră, care a înființat Constantinopolul și a înlocuit politeismul roman cu creștinismul. Îmi vine de asemenea foarte greu să accept ca Slavii, care cucereau rând pe rând teritoriile tradițional stăpânite de Vlahi, strâmtorându-i din ce în ce, aceștia trebuind să se mulțumească cu munții pentru a-și putea menține identitatea etnică, protoromână, și de la care preluaseră până și venerația față de Sf. Blasius, să fi fost învățați de către Germani, care este numele acestei protoetnii de păstori. De altfel Germanii, în speță Saxonii care ocupaseră partea răsăriteană a Britaniei, i-au numit nu pe romani ci pe celții din Anglia, refugiați în ceea ce este astăzi Wales, care este locuita de celții Welch, și care vorbeau limba Welch (celtă) înainte de sosirea romanilor în Britania. De asemenea germanii i-au numit pe slavii, care populau locurile unde astăzi se află Berlinul, Wends și unde încă există o localitate care se numește Wends. Cred că contribuția nemților, la numele de Vlahi, al românilor din evul mediu, se limitează numai la obținerea formei germanizate "Walachei" pentru Valahia. Așa că propun examinării, temeinicii sau netemeinicii teoriei croate care arată că denumirea de Vlahi a provenit prin coruperea numelui Sfantului Blasius. De altfel, aceasta este chiar o datorie față de strămoșii noștri, deoarece în prezent România este singura formație statala, moștenitoare a genelor – Vlahilor – din trecutul nu prea îndepărtat.

Teoria mea este că această legătură este simplă moștenire

Teoria din subtitlul de mai sus a fost lansată de Charles Darwin. În Arhipelagul Galapagos el a colectat, prezervat și catalogat în funcție de insula de proveniență din arhipelag un număr de mici păsărele din genul Fringilla sp., în limba engleză ground finch, iar în limba română cea mai apropriată denumire ar putea fi cintezoi nezburător. După întoarcerea la Londra, din călătoria care a durat 5 ani, Darwin a predat colecția de Fringillide, ornitologului John Gould, care a stabilit că este vorba de 13 noi specii, în fiecare insulă câte o specie. Păsărelele ground finch, se hrănesc numai cu semințe căzute pe sol. Dar-win a ajuns la concluzia că păsărelele au venit în zbor de pe continentul Sud-American, atunci când erau în stare să zboare. Apoi, în cursul milioanelor de ani de evoluție, întrucât nu existau dușmani naturali, din cauza cărora să fi fost nevoite să se salveze prin zbor, aripile li s-au atrofiat, rămânând ancorate la sol unde găseau tot ceea ce le era necesar pentru supraviețuire. În perioada în care mai erau încă în stare să zboare, s-au răspândit în toate insulele arhipelagului. În România Liberă din 15 iulie 2006, Emilia Achim semnalează că Peter Grant (Princeton University), a constatat că în Daphne (Galapagos), în 1982 au intrat cintezoii Magnirostris care au mâncat semințele plantelor Tribulus care era hrana principală a cintezoilor Fortis, așa că majoritatea acestora au murit, supraviețuind doar exemplarele cu ciocul mic, care mâncau semințe mici pe care Magnirostris nu le mâncau. A rezultat că Selecția Naturală poate produce o nouă subspecie într-o generație. Darwin a mai găsit în arhipelagul Galapagos trei specii de mocking birds, ( Mimus poly-glotos) care au fost numite așa pentru că imită sunetele scoase de alte păsări, și care fiind specifice Americii centrale și nordului continentului Sud-American, nu au corespondent în lumea veche; apoi a mai găsit un număr de specii de broaste țestoase uriașe, fiecare adaptată la o insulă a arhipelagului. Aș mai putea să amintesc teoria sa asupra marilor păsări din categoria struțului din Africa: din care două în Argentina (Rhea și Pterocnemia) , una în Noua Zeelandă (Moas), și alta în Australia (Emu), care-l conduce la ideea că deoarece aceste păsări au un strămoș comun, în trecutul Terei, aceste continente formau un singur bloc de uscat, care s-a despărțit în mai multe continente care apoi au migrat departe unele de altele, teorie confirmată geologic ulterior.

Darwin, în baza descoperirilor sale, mult mai numeroase decât cele câteva exemple menționate mai sus, a pus în evidență că organismele vii, din cauza izolării, în timp, sub imperiul condițiilor de mediu diferite, se diferențiază producând noi specii mai bine adaptate condițiilor locale. Pentru a explica acest mod particular de creere de noi specii, el a formulat urmatoarea lege naturala cu caracter general-valabil:

" Constatăm în aceste fapte un fel de legătură adâncă organică străbătând prin spațiu și timp. Teoria mea este că această legătură este simplă moștenire".

Desigur cazul cintezoiului din Galapagos este cazul extrem, prin care se demonstrează, interacțiunea asupra organismelor vii a trei factori: izolare în spațiu, mediu diferit și timp îndelungat. Caz considerat extrem, din cauză că factorii pasivi: izolarea și timpul s-au prelungit suficient de mult, pentru a permite mediului specific fiecărei insule să producă noi specii. Cazul considerat extrem, al cintezoiului nezburător de Galapagos, a permis unui geniu al observației, așa cum a fost Darwin să scoată în evidență, am zice noi astăzi: moștenirea genetică comună, a speciilor diferite, pentru că au un strămoș comun.

Antropologii, susțin că omul modern, care are un trecut de cel mult 60 000 de ani, nu a avut timp să dezvolte noi specii în afară de specia Homo sapiens. Ei susțin că s-a mers numai atât de departe, până la diferențierea în rase și etnii. În acest sens, atât Vlahii cât și națiunile Slave trăind astăzi în peninsula balcanică, pot reclama un strămoș comun: protoromânii proveniți din iliro-traco-geto-daco romanizați, dar a caror etnogeneză se va desăvârși numai în secolele IX-X, după încorporarea, în proporții diferite, a năvălitorilor turanici și slavi, și după ce vor suferi și impactul particular al mediului unde s-au așezat.

Mărgeanul vieții vlah

În primul său caiet de note ( First Notebok, July 1837-February 1838), adică doar la câteva luni de la întoarcerea sa în Anglia, dintr-o călătorie în jurul lumii, care a durat 5 ani, cu corabia Beagle, la pagina 25 Darwin scrie:

"Arborele vieții mai bine ar fi numit mărgeanul vieții, care are drept bază crengile (scheletele); astfel că legătura dintre moarte și viață nu poate fi văzută".

Primul lucru care trebuie remarcat, este că abia întors din călătorie, se și așează la masa de scris, pentru a așterne pe hârtie ceea ce-l preocupa în cel mai înalt grad. La data când scria rândurile de mai sus, Darwin se zbătea să scape din canoanele tradiționale ale gândirii omenești, care, încă și astăzi în secolul XXI, își imaginează fenomenul evolutiv ca un fluviu de continuitate, și de aceea arborele vieții, și deci 'arborele genealogic', care are rădăcini, vase pentru urcarea sevei brute până la frunzele, unde în baza fenomenului foto-sintezei este preparată seva elaborată, este reprezentarea cea mai deplină a fenomenului evolutiv. Nimic mai fals! Deoarece "legătura dintre moarte și viață nu poate fi văzută". Un arbore al vieții, nu poate fi imaginea evoluției, pentru că nimic într-un arbore nu lasă să se vadă moartea, ori evoluția nu poate fi concepută fără moarte și viață în acelaș timp.

Așa că Darwin ne comunică modelul mărgeanului în lucrarea sa: The Structure and Distribution of Coral Reefs, pe care o publică în 1842.Lumea științifică din acea epocă a fost complet bulversată de noutatea absolută pe care Darwin o dezvăluia. În primul rând el arată că mărgeanul este o colonie formată din miliarde de animale minuscule din specii diferite ale clasei coelenteratelor, sau a polipilor și care în principiu au o formă tubulară cu o gură înconjurată de tentacule, forma tubulară fiind susținută de un schelet calcaros care impregnează tubul. Aceste colonii trăiesc în apele oceanice puțin adânci, cum ar fi apele de deasupra vulcanilor submarini, formând atolii coralieni. Darwin, explică lumii că singura parte vie din Marea Barieră de Mărgean și din atolii de mărgean sunt coloniile din aproprierea suprafeței oceanului, iar stânca din calcar (mărgean) care merge până la craterul vulcanilor este formată prin căderea, scheletelor polipilor morți. Stadiile evolutive prin care au trecut aceste animale în decursul milioanelor de ani, timp în care s-au format recifele coraliene, nu se pot cunoaște, pentru că astăzi vedem doar ultimul stadiu de evoluție al mărgeanului. Rațional, putem ajunge la concluzia, că acelaș proces s-a petrecut cu absolut toate formele de viață, dar pentru că nu putem vedea formele de viață intermediare, nu putem trage concluzia că, forma de viață prezentă, a fost creată de la început, așa cum se vede astăzi. În călătoria, pe care am întreprins-o în Australia in anul 2004 am străbătut părți din marea barieră de recife de mărgean, într-o ambarcațiune cu fundul și pereții submerși dintr-un material prin care se putea vedea foarte bine constituția părții vii a coralului ca și roca (mărgeanul). Ni s-a atras atenția asupra unor demarcări în roca de mărgean (coral) explicate de specialiști ca perioade în care mărgeanul a fost scos la suprafață de mișcările tectonice și deci coloniile de mărgean au murit, viața reluându-se numai atunci când alte mișcări tectonice au submers din nou roca de mărgean. Mai jos prezint un grafic al evoluției poporului român sub forma de mărgean al vieții. Măsura în care am reușit o vor confirma cititorii.

Fig. 10. Mărgeanul vieţii vlah

În graficul de mai sus pornesc de la ideea că oamenii trăiesc în colonii, la fel cu coralul, în prezent existând în peninsula Balcanică – din aceiași tulpină iliro-tracă – 10 etnii vii: Românii, Albanezii, Slovenii, Croații, Bosnienii, Herțegovinii, Muntenegrinii, Sârbii, Bulgarii și Macedonenii a căror existență a devenit posibilă, numai prin moartea generațiilor care i-au precedat. Se distinge o primă perioadă (I) – 168 î.e.n., cucerirea Macedoniei-276 e.n., retragerea din Dacia – care deci a durat 4 ½ secole , perioadă în care stăpânirea Romanilor nu a fost contestată, și în care populația autohtonă iliro-traco-geto-dacă, dă naștere Romanității Orientale. Dunărea rămâne hotarul împărăției romane pâ-nă în secolul VII, adică circa 4 secole.În această a doua perioadă (II), Romanitatea Orien-tală se transformă în protoromâni, purtând numele de Vlahi și posedând o limbă diferită de limba latină, limba română la nord de Dunăre și limba aromână la sud de Dunăre și o cultură proprie orală, bazată pe religia creștină. Ei înființează o serie de Vlahii numite Ță-ri. Urmează perioada cuceririlor slavo-turanice (III), când triburi slave aliate ale Avarilor, cuceresc (610 e.n.) Iliria, și când alte triburi slave aliate ale Bulgarilor întemeiază (681 e.n.) primul Țarat al Bulgarilor, în Tracia. În această perioadă, care a durat 7 secole, până la cucerirea definitivă a peninsulei de către Turci (Kossovo 1389), Slaviniile inițiale se unesc în Țarate ( Bulgar și Sârbesc) și duc o luptă neîncetată în contra Imperiului Bizantin (grecizat), În această perioadă, marea majoritate a Vlahiilor la Sud de Dunăre, sunt absorbite în masa Slavilor, Perioada de dominație turcească (IV) durează 5 secole, se-colul XIV-XIX, constituind perioada în care caracteristicile etniilor din spațiul fost Iliro-traco-geto-dac, se definitivează în națiuni noi, ceea ce va conduce la formarea de noi state naționale.

Ceea ce a împiedicat, o reprezentare grafică a evoluției umane, a fost conceptul ‘arborele vieții’, în care nu există posibilitatea reprezentării grafice a invaziilor, și nașterilor de noi popoare, așa cum este posibil să se demonstreze printr-o reprezentare grafică de tipul 'mărgeanul vieții', care are posibilitatea să explice grafic, fenomenul istoric.

Păstorii

Așa cum am arătat în cursul acestei cărti, vânătorul a evoluat, devenind păstor. Apoi a făcut un pas mai departe, specializându-se în trei mari directii, devenind: păstor de oi așa cum au fost toate popoarele făcând parte din imperiul roman, păstor de vaci așa cum au fost germanii, și călăreți din stepă așa cum au fost popoarele turanice și mongole. Vlahii erau exclusiv, păstori de oi. În partea răsăriteană a imperiului roman, devenit apoi imperiul bizantin, adică peninsula balcanică, munții Carpați și câmpia română, nu a existat nici odată o competiție pentru aceleaș fel de pășuni, între călăreții din stepă năvălitori și păstorii de oi, ceea ce explică supraviețuirea acestora din urmă în cursul năvălirilor barbare. În mod natural există pășuni bune pentru vaci, pășuni bune pentru cai, și pășuni ce nu sunt bune nici pentru vaci, nici pentru cai, si care totuși sunt bune pentru oi. Mai mult decât atât, fiecare dintre aceste specii de animale, preferă anumite plante din pășune, dar oile se acomodează cu orice resturi vegetale se pot găsi. Ecosistemele ierboase au deter-minat specializarea păstorilor, iar în final tipul uman rezultat. Popoarele care populau ma-rea regiune pastorală euroasiatică, de la muntii Carpați, pe la nordul Mării Negre până la hotarele Chinei, deși prezentau o mare diversitate etnică, toți aveau un stil de viață similar deoarece erau păstori. Iată un text din J. J. Saunders, The History of the Mongol Conquests pp. 49-50, Routledge & Kegan Paul. London 1971:

"Nici-un trib nomad nu este bazat pe o perfectă egalitate; captivii din război sunt invariabil înrobiți, iar cei puternici și întreprinzători, dintre ei așa cum este normal, se ridică la poziții de conducere și putere ca conducători ai forțelor asociate. Dar deosebirea dintre nobil și omul de rând, sau așa cum o numeau Mongolii dintre oasele albe și oasele negre (Yasun), nu a fost o deosebire de funcție economică; accederea în clasa conducătoare a noyani-lor (stăpâni ) era probabil în funcție, în aceeași măsură, bazată pe talent și îndrăzneală cât și pe naștere și descendență. Că ciobanii propriu ziși erau inferiori din punct de vedere social, călăreților nu este dovedit; că pășunile tribului, erau exploatate în comun, și nu stăpânite individual, nu implică un sistem de socialism primitiv; averi particulare sub formă de herghelii sau turme puteau fi acumulate de șefii de clanuri, și nu trezeau invidie, astfel de șefi putând să fie susținuți și urmați atâta vreme cât ei se dovedeau capabili să conducă tribul în război și în jaf".

Din cele relatate, se poate deduce că, nu numai păstorii de oi, nu aveau nevoie să-i concureze pe călăreți pentru pășuni, deoarece oaia putea să utilizeze orice pășune cât de sărăcăcioasă, dar în acelaș timp oile produceau: carne, lână pentru țesături și corturi, și piei de oaie pentru îmbrăcăminte de iarnă, absolut necesară în stepă. Păstorii erau aliații naturali ai călăreților: pentru că le furnizau articole vitale pentru supraviețuire pe care ei înșiși nu le puteau produce; în bătălii erau utilizați oriunde era nevoie de infanterie (gloată), în câmp deschis infanteria (gloata) asociată călăreților, deschidea lupta atrăgând asupra sa primul impact al armatei dușmane, după care interveneau călăreții, iar la atacul cetăților, infanteria (gloata) ducea greul luptei de uzură din fața zidurilor. De aceea călăreții din stepă, de orice origină etnică ar fi fost, întotdeauna năvăleau numai în asociere cu o in-fanterie, tot de orice origină etnică ar fi fost, care ca și călăreții puteau să-și aibă grijă de ei înșiși, în ceea ce privește subzistența, sau se asociau cu o infanterie (gloată) locală, de orice origină etnică ar fi fost, în vederea combaterii dușmanului comun, ținta jafului. Cu siguranță că ținta atacurilor comune, ale nomazilor: călări și pedeștri, erau asezările sedentare, unde era întotdeauna ceva de jefuit, deasemenea, de orice origină etnică, ar fi fost locuitorii acelor așezări. Ceea ce afirm este faptul că apartenența etnică – în epoca năvălirilor barbare – naționalismul etnic, așa cum se manifestă el astăzi, era mai curând o chestiune tribală. Până s-a ajuns la o conștiință națională – românească – aceia care s-a manifestat atât de puternic în secolele XIX-XX, și care a mers până la sacrificarea moșiilor ancestrale în cazul moșierilor, și la sacrificiul vieții, pe câmpurile de luptă, a tuturor celor care simțeau românește, românii au trebuit să parcurgă mai multe etape. Reamin-tesc proverbul englezesc, care de fapt are caracter de lege naturală, și care spune că: "nici Dumnezeu nu poate face două lucruri: un pom bătrân și 'un om bine crescut' – dintr-odată – deoarece ambele trebue să aibă timp ca să crească".

În spațiul cuprins între Câmpia Panonică spre Nord și Grecia spre Sud, Marea Adriatică spre Vest și Marea Neagră spre Est adică partea europeană a Imperiului Roman oriental, ținta atacurilor călăreților din stepă, erau iliro-traco-geto-dacii romanizați și sedentarizați, din orașe și sate, unde se găsea întotdeauna ceva de jefuit, iar aliații lor locali, uneori activi, alteori pasivi, sau chiar victime, erau păstorii iliro-traco-geto-daci romani-zați și creștinați, oieri nomazi, care aveau case în satele de munte, cu acelaș stil de viață din Munții Carpați până în Munții Pind. Păstorii, difereau față de populația sedentarizată prin stilul de viață – numit de istorici: transhumanță – care se caracteriza prin faptul că primăvara, turmele lor de oi și capre, erau duse la pășunat pe pășunile din părțile muntoase cele mai înalte ( 1 000-1 800 m. altitudine), de unde nu mai coborau decât toamna. Urcarea și coborârea turmelor din munte se făcea din timpuri imemorabile – păgâne – la aceiaș dată. Odată cu creștinarea lor, aceste date au devenit din Munții Carpați până în Munții Pind, primăvara, sărbătoarea Sf. Gheorghe, după calendarul Iulian, 6 mai, iar după cel Gregorian 23 aprilie, iar toamna de Sf. Dumitru, după calendarul Iulian pe 8 noiembrie, iar după cel Gregorian pe data 26 octombrie. Acumularea de furaje pentru furajarea de iarnă, nici nu era de conceput, având în vedere că rentabilitatea oieritului decurgea din pășunat si nici de cum din furaje recoltate și stocate. Ceea ce îi deosebea de consângenii și colingualii lor sedentarizați, din câmpiile și văile care alternau cu munții unde Vlahii, hălăduiau, era că Vlahii erau nomazi, atenție acest fapt era esențial: fără a poseda nicio pășune. Chiar și munții unde ei hălăduiau erau proprietatea altcuiva: la început patricieni, apoi boieri, mânăstiri, și mai cu seamă împărați sub forma de "dominium eminens". Pășunile montane – pentru că nu erau bune decât pentru pășunat cu oile în timpul verii – indiferent de proprietar, intrau repede într-o înțelegere cu oierii, prin înțelegeri de cele mai multe ori multianuale. Singura problemă fiind că concesionarul-păstor să nu încarce pășunea cu mai multe oi decât putea suporta fondul de pășunat. Dacă munții erau proprietatea altora, cu atât mai puțin oierii posedau terenuri de pășunat în părțile joase, pe văi și câmpii. Părțile de relief susceptibile pentru cultivarea cu plante agricole, care în perioada de iarnă erau utilizate drept pășuni pentru oi, aveau proprietari cu care nu era la fel de ușoară o înțelegere. De cele mai multe ori, oierii trebuiau să împartă turmele din timpul verii în turme mai mici, care mergeau din ce în ce mai departe, de unde în sezonul agricol de vară trebuiau să se întoarcă la pășunile din munții unde aparțineau. Iarna în câmpii reprezenta un exil; reîntoarcerea primăvara la pășunile montane pentru oieri era înapoierea acasă.

Modul de viață descris mai sus: mișcarea sezonală, vara în pășunile montane, iarna în pășunile din câmpie, nu este nomadism propriu zis, așa cum era stilul de viata al tuturor călăreților din stepă – spre exemplu maghiarii la sosirea lor în anul 896 în Panonia – ci cel mult un seminomadism, sau mai curând o semisedentarizare. Acest mod de viață specific spațiului balcanic a fost numit transhumanță. Ei, Vlahii oieri, erau liberi. Dar din cauza slabei productivități a muncii – păstoritul chiar sub forma de semisedentarizare așa cum era transhumanța – era extrem de vulnerabil la fenomenul de suprapopulare, deoarece pășunile aveau o suprafață limitată care puteau susține un număr limitat de oi, și în consecință un limitat număr de familii de oieri, care după ce a atins limita maximă posibilă de familii de oieri, a început să exporte populația în exces. Pentru acest motiv, mișcarea populației omenești, a fost întotdeauna de la populația de păstori din munți, unde posibilitățile de trai erau limitate spre câmpii, unde găseau de lucru, dar pentru că proprietatea pământului se afla în mâna altora, muntenii liberi trebuiau să devină iobagi, sau sol-dați, marinari etc.. Oricând , pe bază individuală, sau sate, văi, și triburi, ar fi putut să-și schimbe statutul de păstori liberi, cu acela de iobag, soldat, sau marinar, în funcție de unde locuiau în acest spațiu, care se întinde din Munții Carpați până în Munții Pindului. Fluxul continuu de coloniști de la munte spre câmpie, a menținut omogenitatea etnică, și a limbii vorbite, din cadrul Vlahiilor, până la venirea Slavilor. Pe lângă fuxul continuu de populație de la munte spre șes, a mai existat un alt flux de populație dar de data aceasta în lungul munților, dinspre munții Pind, unde presiunea demografică era mai mare spre nord adică spre Munții Carpați, unde toate condițiile erau mai bune pentru oerii care formau protoetnia românească. Acest flux continuu, de data aceasta impreună cu oile și aducând în Munții Carpați stilul de viață, limba și civilizația protoromână, a fost elementul de bază – după părerea multora dintre istoricii noștri, dar și a mea – al formării etniei românești.

In secolul VI-VII, s-au întâmplat mai multe lucruri concomitent, care a avut drept rezultat transformarea Imperiului roman de răsărit în Imperiul bizantin. Atacurile barbarilor – pe două fronturi: asiatic și european – au determinat ca lupta internă pentru putere dintre etnia romană și populația romanizată din partea europeană , pe de o parte, și etnia greacă și populația grecizată, din Grecia și Asia, pe de altă parte, să-și găsească o finalita-te: Grecii au reușit să devină forța conducătoare a Imperiului. Cotitura s-a produs sub im-periul împăratului Heraclius, care a domnit 31 de ani. Deoarece și resursele economice ale părții asiatice și africane ale imperiului depășeau cu mult resursele economice ale peninsulei Haemus, apărarea părții asiatice de năvălitorii barbari a devenit prioritară. Apărarea părții europene a imperiului, unde domina o populatie daco-geto-traco-ilira creștinată, și romanizată, a trecut pe planul al doilea. În Mexicul din ziua de astăzi, de la aeroport, turistul are la dispozitie o broșură, din care află că populația de 80 000 000 de locuitori, ai Mexicului, după criterii etnice se împarte astfel: 1 000 000 spanioli, 39 000 000 metiși și 40 000 000 amerindieni. Comparația cu Mexicul, ne ajuta să înțelegem, că la fel ca și în Mexic – cel puțin calitativ – deoarece nu putem furniza date pentru peninsula Haemus, Dacia și Panonia de la acea dată, înainte de invazia masivă slavă, situația din punct de vedere etnic trebuie să fi fost similară. În schimb din punct de vedere cultural, prin acte de administratie, comert, propovăduirea religiei creștine devenită religie unică a Imperiului roman și activitatea de recrutare de legiuni din populația iliro-traco-geto-dacă, cucerirea devenise completă, și ca atare limba de comunicare, devenise o limbă romanică, prin coruperea limbii vorbite de iliro-traco-geto-daci.

Citez din capitolul V, Vlahii, al acestei cărți, din cadrul subtitlului Vlahii:

" . . . Spencer Wells, care pe bază de probe de sânge de la oameni trăind în locuri izolate, a ajuns la concluzia că oricine în viață azi, posedă o origină comună".

O teorie, deși științifică, nu este întotdeauna dovedită prin date științifice, dar ea are totuși menirea de a da o explicație acolo unde nu există nicio explicație și de a deschide calea și justifică executarea unor cercetări științifice. Numai cercetări pe bază genetică pot rezolva ceea ce C. Giurescu numește: "Trecutul poporului român în cele zece veacuri despre care izvoarele tac". Până la realizarea dezideratului exprimat mai sus, concluzia noastră este: la venirea Slavilor și Turanicilor, în secolele VI-VII, spațiul geografic: mărginit la Nord de Panonia, la sud de Grecia, la Vest de Marea Adriatică, și la Est de Marea Neagră era ocupat, din punct de vedere etnic de o protoetnie românească cu o origină iliro-traco-geto-dacă, romanizată – de tipul Mexicului din ziua de astăzi.

Chestiunea unei populații de păstori, neproprietară de pământ, nomadă, liberă de obligații feudale, a mai fost atinsă în cadrul acestui capitol. În cadrul subtitlului următor, voi explica prin teoria darwinistă, formarea: rumâniei, vecinii și iobăgiei la Români.

Sedentarizarea păstorilor vlahi a căpătat denumirea de "rumânire" în Muntenia, "vicinire" în Moldova și "iobăgire" în Transilvania.

Păstorii Vlahi, transhumanți, formau împreună cu celelalte categorii ale populației sedentarizate: orășeni, proprietari și rumâni, o singură etnie: Vlahii. Desigur că vorbim de secolul al XIV-lea – secolul Descălecatului Țării Românești, și al Descălecatului Moldovei, ambele venind din Transilvania – și nu cred că există cineva care să se opună acestor fapte-concluzii. Darwin care a studiat problema 'legăturilor adânci organice străbătând prin spațiu și timp' ce se constată la organismele vii, și care par greu de înteles, pentru că nimeni nu-și amintește cum de s-au întâmplat, spune: "Teoria mea este că aceasta legătură este simplă moștenire". Cu alte cuvinte cele trei categorii de Vlahi sedentari, constatate de C. Giurescu din documente: orășeni, proprietari și rumâni, la care am adaogat eu, pe cea de a patra categorie, păstorii transhumanți Vlahi, toate, posedă o origină comună. Sperând că nici la acest fapt - concluzie nu se opune nimeni – urmează întrebarea legitimă: cele trei categorii sedentarizate au dat naștere păstorilor transhumanți Vlahi, sau păstorii transhumanți Vlahi prin sedentarizare au dat naștere etniei Vlahe ? Cum nici la acest fapt-concluzie nu mă aștept ca să existe o altă părere, decât aceia că păstorii nomazi liberi Vlahi, au dat naștere etniei Vlahe sedentare, și nu invers, ajungem să avem un răspuns extrem de clar, la chestiunea ridicată de Constantin Giurescu în studiul: Vechimea rumâniei în Țara Românească… (1915) ; republicat sub îngrijirea domnului Dinu Giurescu în antologia Studii de istorie, Editura Eminescu 1993.

Rumânia, Vecinia și Iobăgia nu sunt instituții sociale, introduse în viața etniei Vlahe prin o lege promulgată de vre-o instituție omenească, adică o convenție între oameni, sau un act emanat de la o autoritate superioară, sau un ucaz al vre-unui cuceritor ci este un proces, mult mai profound, născut evolutiv din nevoia de supraviețuire, în primul rând din cauza suprapopulării arealului de pășunat. Reglementarea lor legală a venit mult mai târziu, abia în secolul XIV. Pășunile pot suporta o anumită încărcătură de animale la unitatea de suprafață, fără ca acestea să se erodeze. Din practica de totdeauna, adică din timpuri imemoriale, păstorii se întorc pe aceiaș suprafață de pășune naturală, numai după un interval, care a permis regenerarea ierbii. Înseamnă că suprafața și calitatea pășunilor limitează numărul de animale ce poate fi pășunat, iar numărul de animale ce pot fi pășunate, limitează numărul păstorilor și al familiilor lor. Tot din timpuri imemoriale, muntenii au invadat și populat șesurile înconjurătoare – adaptându-se – numărul familiilor de păstori transhumanți, rămânând constant peste milenii. Buni cunoscători ai câmpiilor, de la piciorul pantei – pășunile lor de iarnă – într-un an în care nu mai sperau ca întorcându-se primăvara la pășunile montane să mai găsească loc de pășunat pentru oile lor, se trans-formau în locuitori ai câmpiei, unde productivitatea muncii era superioară. Ce însemna de fapt această productivitate a muncii sporită? Însemna că în loc să muncească numai capul familiei – cel care pe pășunile montane, pășuna, mulgea și tundea lâna oilor – în noua viață de la șes, produceau bunuri și bătrânii, femeile și copii, prin cultivarea solului.

Tot din timpuri imemorabile, cea mai mică unitate – familia fie redusă la părinți și copii, fie extinsă – este și cea mai importantă. Este sădită în mintea fiecărui membru al familiei, dragostea și loialitatea pe care și-o datoresc unul altuia. Cu toate acestea o singu-ră familie cu greu ar putea supraviețui, dar să mai și progreseze, așa că treapta următoare a organizării pastorale se numește stână, și are la bază 2-4 familii. Denumirea de stână, pentru această formă de asociație pastorală care a fost pentru milenii, nucleul de bază în jurul căreia s-a organizat viața păstorilor transhumanți din spațiul mărginit de Panonia la nord, Grecia la sud, Marea Adriatică la vest si Marea Neagră la est, li se pare românilor că este un cuvânt românesc, iar păstorilor din alte etnii, spre exemplu Sarakatsanii – păstori greci din munții Pindului – cred că este un cuvânt grecesc. Acelaș lucru și pentru alte cuvinte, spre exemplu oaie fără miel – oaie stearpă, sau stearpa – atât la Sarakatsani cât și la Vlahi, primii urmașii grecilor din timpurile homerice, rămași încă păstori până în ziua de astăzi, cei de al doilea urmașii traco-ilirilor, rămași de asemenea păstori până în ziua de astăzi sub denumirea (în Munții Pindului) de Kutsovlahi. În Capitolul al II-lea din această carte, în cadrul subtitlului: Vânătorul, arătam că una dintre regulile pe care mediul înconjurător l-a impus în codul genetic al speciei Homo Sapiens – pentru motive pe care le detaliam acolo – era că ceata putea să varieze între 15 pana la 50 de indivizi, dar să nu depășească un număr de 50 de indivizi: bătrâni adulți și copii.

Aceiași regulă s-a păstrat și la păstori, care este prima treapta evolutivă superioa-ră, a speciei Homo Sapiens, pornind de la Vânător. Numărul de 50 indivizi la o stână, este limita superioară, dar grupul stânelor cu 50 de membrii, este cel mai numeros. Fiecare membru al unei familii de oieri, statistic vorbind, posedă în jur de 25 de oi, așa că la o stână cu 50 de membrii întovărășiți, se adună circa 1250 de oi. O stână cu 1250 de oi, ne-cesită cel putin 4 ciobani adulți, și un cioban tânăr, știut fiind că o turmă de oi mai nume-roasă de 250 de capete este greu de stăpânit. Un număr mai mare de oi la o stână, face ca distanța de parcurs, în fiecare zi, până la terenul de pășunat, adăpat și înapoi la stână pen-tru muls și înoptat să se lungească, și să devină prea obositoare pentru oi, conducând la diminuarea producției de lapte și lână. Legea nescrisă – obiceiul pământului – la toți păstorii, atât la călăreții din stepă, Mongoli sau Turanici, cât și la Români, cu privire la orga-nizare și succesiune era aceiași. Unitatea organizatorică stâna, reunea 2-4 familii strâns înrudite între ele, capii de familie fiind deobicei frați sau cel mult veri primari, inventarul și dreptul de a pășuna, obținut de la proprietarul pășunii, formând proprietatea comună, numai oile fiind proprietatea exclusivă a familiilor care intrau în componența stânei. La fel și Țara, aparținea familiei domnitoare (os domnesc), nu domnitorului decedat. Boierii la Români și Noyanii la călăreții Mongoli sau Turanici, precum și membrii individuali ai comunităților (stâne și sate) românești și mongole sau turanice urmau aceleași reguli nescrise. Fiul cel mai mic, care rămâne ultimul în casa părintească sau în cortul părintesc, le moștenește – întrucât frații mai mari au casele sau corturile lor – dar și obligația de a avea grijă de părinți la bătrânețe. Ruda de sex masculin, considerată cea mai capabilă de a conduce Stâna sau Țara, este aleasă la Mongoli sau Turanici de Marele Kuriltai, iar la Români de Sfatul Țării. Sistemul pastoral din spațiul Euro-Asiatic a impus această soluție.

După cum se vede, din cele relatate mai sus, păstoritul care la prima vedere pare cea mai liberă activitate omenească, este încorsetat de 'mama natură' în limite extrem de stricte, care oferă puține locuri de muncă. Doar 5 ciobani din 50 de membri de familie pot avea o utilizare a capacității de muncă asigurată pe durata întregului an. Rezultă că în per-manență, tineretul din familiile cu mulți copii, pleacă din cadrul familiei de păstori, unde s-au născut, în căutare de lucru, în regiunile de câmpie. Pe de altă parte în nici-o epocă pe care a traversat-o omenirea nu a existat pământ fără stăpân, așa că noii veniți, tinerii din familiile de păstori, trebuiau să intre într-o înțelegere cu stăpânul locului, pentru a obține pământul care îi era necesar. În perioada în care am lucrat în Departamentul Agriculturii de Stat, răspundeam de județul Mureș, unde îmi petreceam majoritatea timpului și unde am avut ocazia să-i cunosc îndeaproape pe Secui, extraordinar de buni crescători de taurine. Convingerea comunității secuiești, pe care nu se fereau să mi-o declare, era că la venirea lor pe locurile unde ei trăiesc astăzi, în jurul anului 800 e.n., ei i-au omorât pe absolut toți Românii pe care i-au găsit în aceste locuri. Cu toate acestea, astăzi, în județul Mureș, Românii sunt populația majoritară, și spun Secuii că aceasta se datorește faptului că moșierimea secuiască, a sedentarizat păstori români din munții înconjurători, cu care au intrat într-o relație de moșier/iobag. Întrucât păstorii Vlahi, din Carpați, cutreerau iarna toate locurile din câmpie unde se mai puteau găsi resturi vegetale care puteau servi drept furaje pentru oi, ei au devenit în Transilvania iobagi, în Țara Românească rumâni și în Moldova vicini. De cele mai multe ori, o stână întreagă, de câte 50 de indivizi, înrudiți între ei, 'băteau parul', adică de a întemeiau un sat, în siliștea vreunui boier.

Sedentarizarea pentru păstorii Vlahi, a devenit o dramă reală odată cu sosirea în secolele VI-VII, în peninsula balcanică, a năvălitorilor slavo-turanici. Aceste, popoare migratorii, aduceau cu ei, familiile lor de toate vârstele, și animalele care le asigurau subsistența, și circulau în grupuri mici în căutare de siliști, unde să se așeze. Clasa boierilor, proprietarii pământului, uneori rezistau cu armele în mâini gonind primele cete ale năvă-litorilor, alteori odată ce năvălitorii acceptau conditiile cerute de proprietarii pământului, le permiteau să colonizeze largi întinderi de pământ, asupra cărora cu timpul, pierdeau controlul, în felul acesta creându-se Slaviniile, teritorii care urmăreau autonomia față de Imperiul bizantin. Vlahii la rândul lor, în fața năvălirii slavo-turanice, văzând că pierd teritoriul ancestral, au trecut la unirea mai multor stâne, întemeiind sate cu o populație mai numeroasă, capabile de a rezista invaziei, creând și ei unități teritoriale prin unirea mai multor sate, numite Vlahii, care căutau și ele autonomia față de Imperiul bizantin, care nu le mai oferea protecție. La sud de Dunăre, Vlahiile din imperiul bizantin, pierd din ce în ce mai mult teren în fața năvălitorilor slavo-turanici, astfel că se formează etnii noi cu istoria lor proprie, așa cum sunt statele slave din sudul și vestul Dunării, existente astăzi.

În schimb la nord de Dunăre, Vlahii, în secolele X-XIII în alianță în special cu Cumanii, iar începând din secolul XIV, ca vasali ai Ungurilor, care îi absorbiseră pe Cumani, sunt cei care reușesc să absoarbă pe năvălitorii Slavi. Vlahii, atâta vreme cât ‘izvoarele tac’ deși posedau o limbă proprie, religia creștină,și deși erau organizați în 'țări' (Vlahii), ca și strămoșii lor Iliro-Tracii, și ca și Slavii, până la inventarea (863) alfabetului Chirilic, trăiau încă pe bază de tradiție orală. În această perioadă au existat două faze:

• 1.- Secolele IV-VII – Perioada creerii protoetniei românești: Vlahii, denumire obținută prin coruperea numelui Sfântului Blasius, unul din cei 14 martiri ai bisericii creștine din secolul IV. Desăvârșirea romanizării, concomitent cu creștinarea, începând cu domnia primului împărat roman creștin, Constantin cel Mare (311-337),de origină Iliră, și terminând cu ultimul împărat roman de origina Iliră, Focas (602-610).
• 2.- Secolele VII-XIV – Perioada desăvârșirii etniei Vlahe, prin asimilarea năvălitorilor slavo-turanici, concomitent cu sedentarizarea progresivă a păstorilo Vlahi, proces care în Transilvania s-a numit iobăgire, în Țara Românească s-a numit rumânire, iar în Moldova s-a numit vicinire. În Transilvania, clasa politică a fost descăpățânată (expresia îi aparține lui Xenopol), înțelegând prin aceasta că a fost maghiarizată.

Etnia Vlahă, a dezvoltat forme statale de sine stătătoare, începând cu secolul XIV, alternativ, total independente, și alternativ vasale față de: Unguri, Tătari și Turci. În secolul XIX, Vlahia Mare (Țara Românească) și Vlahia Neagră(Moldova), s-au unit, și-au cucerit independența, au devenit Regatul României, iar in secolul XX, au realizat Marea Unire cu Transilvania, Basarabia, Banatul și Bucovina, întemeiind România Mare.

Suprapopularea arealului pastoral euroasiatic.

Patricienii romani, existau datorită existenței condițiunilor creiate de legile Imperiului Roman. La un moment dat însă, întreg eșafodajul, s-a prăbușit, întrucât, raportul de forțe s-a schimbat. Suprapopularea, cu oameni și animale domestice ierbivore, pe care se baza viața popoarelor nomadice, din spațiul imens dintre Marele Zid Chinezesc și capătul drumurilor care străbăteau Imperiul Roman, a determinat punerea lor în mișcare. Primii, care s-au pus în mișcare, au fost Cimbrii, Scirii și Teutonii, neamuri germanice, care își pășteau vacile, albe cu pete mari negre, astăzi denumite Holstein și celebre în toată lumea pentru producția mare de lapte pe care o dau, în spațiul unde astăzi se află provincia germană Schleswig-Holstein. În anii 107-105 î.e.n., din cauza unor maree, combinate cu furtuni ne mai pomenite, compuse din ploi abundente și vânturi puternice care împingeau apa mareelor peste pășunile joase, au cauzat transformarea acestora în mlaștini. Amenințați fiind cu înfometarea, după ce i-au omorât pe bătrâni, și-au luat turmele de vaci, și restul familiei, și au pornit spre sud în căutare de noi pășuni.

În lucrarea: A manual about Schleswig Holstein. Editor Martin Tretbar-Endres, Publisher: Press Office of the State Government of Schleswig Holstein, Kiel 1992, la p. 9, este citat autorul roman Plinius, care descrie aceste locuri, intr-un stil modern:

"O mulțime de oameni foarte săraci, populează aceste locuri, care trăiesc pe movile înalte făcute de mână de om sau pe puținele ridicături naturale, deși la mare ele foarte înalte sunt totuși complet inundate. Când terenurile înconjurătoare sunt complet inundate, oamenii de pe aceste înălțimi, seamănă cu corăbieri, iar atunci când apele se retrag, seamănă cu naufragiați, și încep să pescuiască[…] Țes plăși de pescuit din trestie și papură, și atârnă baloturi din bălegar la uscat, pentru combustibil, mai curând cu ajutorul vântului decât cu al soarelui. Apa de ploaie, pe care o colecteaza în șanțuri, în fața locuințelor lor, este tot ceea ce au de băut."

Din cauză că cirezile de vite, trebuiau pășunate pe arii largi, cele trei triburi se despart. Cu toate acestea, în anul 105 î.e.n., două armate Romane au fost învinse de Cimbri. Generalul Marius, în anul 102 î.e.n., își antrenează armata la construirea unui drum, peste Alpi, și pătrunde în Sudul Franței, unde la Aix-en-Provence, reușește să îi învingă pe Sciri și Teutoni, să-i ia în robie, și să le confiște turmele de vite. Apoi pe drumul construit, de armata sa, se înapoiază în nordul Italiei, unde pătrunseseră Cimbrii, prin pasul Brenner,(numele șefului Cimbrilor) venind din Elveția, și cu aceiaș armată, în anul 101 î.e.n., îi învinge și pe Cimbri lângă Vercelli, îi ia în robie și îi vinde ca sclavi.

Cât timp, inițiativa a fost în mâna Romanilor, care-și alegeau locul unde atacau, organizarea Imperiului Roman pentru războaie de cucerire, se dovedea superioară, așa cum se poate vedea din episodul de mai sus. Dar din momentul în care, în special lumea germanică, începu să atace în bande mici, care atacau Imperiul Roman rural, format din vilelele patricienilor și apoi se retrăgeau, pline de prăzi, numai ca să revină, atunci când informațiile pe care le căpătau de la sclavi, le asigura impunitatea, lucrurile se schimbară radical, pentru că adoptând această tactică, barbarii realizau ei însuși, ceea ce fusese avantajul strategic, de care înainte se bucuraseră Romanii, superioritatea militară, într-un anumit loc, la un moment dat.

Ca atare, patricienii începură să se organizeze, supraviețuind numai aceia, care construiau castele, și angajau armate permanente profesionale. Bine înțeles că în aceste condiții, imperiul nu mai putea colecta impozite, din regiunile jefuite de barbari și care căutau să organizeze o apărare locală, așa că apărarea centrală bazată pe o armată imperială și pe șoselele strategice ale imperiului, devenea un lucru din trecut. Dar autonomia locală, a patricienilor, lua și alte forme, așa cum ar fi fost, angajarea pentru apărarea castelelor a bandelor de barbari, care veneau cu organizarea lor eficientă, cu armamentul lor adaptat noului tip de război și cu șefii lor de care ascultau. Autonomia mergea și mai departe, relațiile dintre dominați (sclavi) și dominanți (castelani) se schimbară, legea romană devenind de neaplicat, adică toate recoltele intrând în magaziile patricianului, care apoi le distribuia sclavilor pe măsura necesităților, întrucât magaziile erau primele jefuite de bandele de barbari. Relațiile dintre dominați si dominanți, se schimbară în sensul transformării, sclavilor în iobagi, cărora li se acorda o parcelă de pământ, li se lăsau roadele pământului, dar din care dădeau seniorului local, o parte sub forma de dijmă și bisericii, deasemenea o zeciuială. Seniorul, la vreme de restriște, adăpostea pe iobagi în castel, îi hrănea din magaziile seniorului, iar ei contribuiau la apărarea castelului. În cazul când castelul era cucerit și familia seniorului măcelărită, șeful barbar devenea noul castelan, se creștina, și regiuni întinse își schimbau atât caracterul etnic cât și relațiile sociale dintre dominat și dominant.

Atomizarea Imperiului Roman de Apus, atunci când criza existenței Imperiului Roman, s-a dezlănțuit, a fost formula de supraviețuire, în contra atacurilor barbarilor. Recunoașterea noilor castelani, venea dela puterea spirituală – Papalitate - pentru care motiv i se plătea, zeciuiala din toate veniturile, direct de la populație. Această transformare s-a numit feudalizare, pentru că proprietățile pe care le dețineau castelanii erau feude, adică proprietăți concesionate de noua autoritate spirituală, papalitatea, care uzurpase puterea imperială, împăratul devenind el însuși dependent de recunoașterea papalității. Bine înțeles, destul de repede, relațiile dintre feudali s-au erarhizat, pe bază de putere reală militară și recunoaștere, din partea papalității, ceea ce a condus la creerea de regate creștine. Și în China, aceleași cauze produc aceleași efecte, Împărăția Chineză împărțindu-se în Împărăția de Nord și Împărăția de Sud, sub loviturile invadatorilor Huni (Hsiung-nu), în anul 311. În anul 360, Hunii schimbă direcția, invadează Europa, și se stabilesc în Panonia. Uniunea de triburi asiatice, cunoscute sub numele de Huni, la venire erau compuse din cca.30.000 oameni, în care erau cuprinse și populații clientelare, Mongoli din Siberia, și Roxolani din Iran. Ei aduceau cu ei 40.000 de cai și 100.000 de capete de vite cornute. Hunii introduc pantalonii, care înlocuiesc toga romană și scările la călărit (o invenție, chinezească sau koreană), care conduce la invenția șeilor cu scări, care la rândul lor revoluționează călăritul și ca atare arta războiului.

Timp de 91 de ani, adică din anul 360 până în anul 451, Hunii, atacând în locul și momentul, ales de ei, au triumfat asupra diferitelor triburi germane: Alani, Heruli, Ostrogoti, Visigoți, și slave, Venețieni, și obțin tribut de la Imperiul Roman de Apus. Sunt înfi-ne siliți să se bată în Franța, cu o armată romană, cu ajutor de la Visigoți, și la Chalons, sunt învinși, și obligați să se întoarcă în Panonia. Atila moare în anul 453, fii săi menținându-se în Panonia până în anul 468, când ultima încercare a Hunilor de a ocupa Dacia, rezultă într-o înfrângere, provocată de împăratul Leon I, al Imperiului Roman de Răsărit, și în retragerea lor în stepa asiatică de unde veniseră.

Fenomenul 'atomizării' Imperiului Roman de Apus a continuat, tot timpul evului mediu și modern. Exemplul clasic îl constituie, 'atomizarea' și feudalizarea Germaniei. În anul 1789, anul Revoluției Franceze, în Germania existau 1789 de unități statale, unități politice și administrative complet separate, toate vasale numai împăratului și ca atare complet independente. În Apusul Europei, evolutiv, calea pentru supraviețuire, a fost 'atomizarea' și feudalizarea, după care, abia, a urmat agregarea în unități statale mai mari: regate și imperii. Imperiul Roman, înființat de Augustus în anul 27 î.e.n., este desființat în mod oficial, în anul 476, prin depunerea ultimului Împărat Augustulus (August cel mititel), pentru că este un băiețel, de către regele Odoacru al Herulilor (Saxonilor) și este trimes să traiască la Neapole, dintr-o pensie de 6.000 de galbeni anual.

În anul 502, Hunii, se înapoiază sub un nou nume, Bulgari, și execută un raid, în care jefuiesc Tracia și adună informații asupra apărării Constantinopolului, și apoi se repliază în Bărăgan, Moldova și Basarabia, unde se asează. De la această bază de operații, în anul 559, Bulgarii împreună cu Slavii clientelari, înainteaza până sub zidurile Constantinopolului, unde însă, generalul Belizarie, care în fața pericolului iese din retragere, îi respinge din nou, Bulgarii repliindu-se, a doua oară, până la baza lor de operații din Bărăgan, Moldova și Basarabia. Începând cu anul 582, adică la sfârșitul secolului al VI-lea, împăratul Tiberiu II Constantin, a început colonizarea pașnică, graduată și controlată a triburilor de slavi, la sud și vest de Dunăre. Aceiaș politică a continuat și sub ginerele său - Flavius Mauricius (Maurikios), care i-a urmat la tronul împărăției romane răsăritene.

În anul 592, Maurikios trimite trupe în contra Avarilor care erau asezați în Panonia, din anul 566, și care împreună cu triburi de Slavi clientelari, de data aceasta sub for-mă de cucerire, trec la sud și vest de Dunăre, și reușesc să se implanteze, în peninsula Balcanică. Avarii din Panonia, în anul 625, coordonat cu Perșii, atacă Constantinopolul, dar împăratul Heraclius reușește să-i respingă. Împăratul Heraclius, în anul 635, se aliază cu Bulgarii, din Bărăgan, Moldova și Basarabia, sub conducerea Khan-ului Kuvrat și îi atacă pe Avari, în Panonia. În anii 680- 681, Bulgarii sub conducerea lui Asparuch îi supun pe Slavii așezați în partea răsăriteană a peninsulei Balcanice și înființează Țaratul

Fig.11. Slavii şi ruşii kievani în anul (896) aşezării maghiarilor în Panonia

.

Bulgar, care de aici înainte, avea să poarte multe războaie cu Împărăția Bizantină pentru stăpânirea peninsulei Balcanice. În harta înfățișată la pagina anterioară este redată situația existentă a răspândirii Slavilor în Răsăritul Europei, în anul 896, anul așezării Maghiarilor în Panonia.

După cum se remarcă cu ușurință, din harta de la pagina anterioară, la sfârșitul secolului al IX-lea, Slavii acaparaseră întreaga Europă de Răsărit. O linie, care se întindea de la nord, de la actualul port din Germania, Hamburg, până la actualul port Veneția din Italia, era linia de demarcație dintre triburile Slave și triburile Germanice. Cetatea Hamburg a fost clădită de Carol cel Mare în secolul al 8-lea pentru a opri înaintarea Slavilor spre Apus. Orașul din insulele Venețiene a fost întemeiat de tribul Slav al Veneților, care s-au refugiat în aceste locuri inaccesibile, pentru a scăpa de urmărirea Hunilor. În sud Slavii ocupaseră Peloponezul, care acum se numea Moreea, și cu bărcile lor scobite în trunchiuri de copaci, traversau Marea Egee și ajungeau în insulele grecești și în Asia Mică. În 689, împăratul Justinian al II-lea, îi învinge într-o bătălie pe Slavii din Tracia, și mută un mare număr dintre ei în Anatolia, în jurul Constantinopolului.

Cum a fost posibilă, această acaparare de teritorii întinse, mai cu seamă prin mijloace pașnice, pentru că în marile bătălii, Slavii erau mai întotdeauna asociații pedeștri, ai popoarelor de călăreți turanici, și care mergeau la bătălie ca o avantgardă, cunoscută sub denumirea de 'glotași'. Această 'gloată', prin definiție slab organizată și înarmată, dar cu care totuși adversarul, în cazul că dorea să câștige bătălia, trebuia să se lupte și să o învin-gă, înainte de a ajunge să se lupte cu formidabila cavalerie usoară a popoarelor turanice. Odată în timp ce vizitam mânăstirea Voroneț, pe o bancă în fața unei porți a unei case din satul Voroneț, ședea un bătrân Moldovean, sfătos, care m-a invitat să șed puțin. Am acceptat invitația, și din vorbă în vorbă, nu știu cum am ajuns la problema Rutenilor care veneau de undeva din nord și se așezau în satul Voroneț. Bătrânul Moldovean, a început prin a-mi arăta că satul Voroneț, era așezat în vale, unde traiul era mai lesne, mai cu seamă iarna, la adăpost de Crivățul cel înghețat, și că numai în vale se puteau săpa puțuri, pe dealurile înconjurătoare, trebuind să fie captat un izvor, dar care să nu sece vara. Într-o vară, a sosit în sat o familie de Ruteni, care și-a găsit cu usurință de lucru, la diferiți locuitori din satul Voroneț. Întrucât i-a prins iarna, pe acele meleaguri, și probabil că nici nu aveau a se duce în altă parte, nu au mai plecat, și fiindcă se dovediseră oameni foarte muncitori, unul dintre locuitorii la care lucraseră, a fost foarte bucuros să-i îndatoreze, pentru că în acest fel să-i poată avea și anul următor la lucru, așa că i-a învoit, să-și înjghebeze o colibă, undeva sus pe deal, la fâneața acelui locuitor. Iarna ca și vara, familia de Ruteni, căra apa cu găleata, din sat la locuința lor de pe deal.

Cu timpul, au venit alte familii de Ruteni care fiind folositori, s-au așezat în satul Voroneț, și tot cu timpul, prima familie de Ruteni care s-a așezat, pe dealurile Voroneților, a cumpărat loc de casă în sat, și și-a construit casă în satul Voroneț. Povestirea țăranului Moldovean de la Voroneț, explică destul de bine, de ce proprietarii de pământ din Imperiul Bizantin, erau bucuroși să acccepte coloniști Slavi, care nefiind puternic organizați și agregați, în scopul cuceririi, în contrast cu popoarele de călăreți din stepă, nu erau temuți ci erau chiar doriți, a fi aduși în locurile depopulate din cauza veșnicilor războaie din provinciile bizantine. Nu trebuie uitat că sclavii Slavi erau cei mai căutați, și erau plătiți cel mai bine, pe piețele de sclavi din Orientul Mijlociu.

Deși însușirile lor, de oameni care se mulțumesc cu puțin, și în schimb au de oferit mult, atunci când se aflau în poziția de dominat, care explică întrucâtva acapararea teritoriilor, prin aprecierea pozitivă de care se bucurau, totuși în sens darwinist, înlocuirea populațiilor băștinașe, printr-o populație Slavă, fenomen denumit ‘puterea de asimilare a slavilor’, se explică numai printr-o capacitate de înmulțire și de adaptare la mediu, superioară a populației Slave, în comparație cu populațiile neslave authtone, ceva cam ca în cazul înlocuirii în timp, a populației Neanderthal cu populatia Cro-Magnon. Sporul de populație, atât de copleșitor al Slavilor, ar fi trebuit să conducă la lupte sângeroase și la încercări de a-i distruge sau alunga, ceea ce, istoric s-a și întâmplat.

Istoricii care acceptă explicații darwiniste, cei care cred că evoluția omenirii, se datorește evoluției tehnologiei – deci invențiilor create de creierul omenesc – arată că la sfârșitul secolului VI e.n. și începutul secolului al VII-lea e.n., explozia de populație Slavă se datorește invenției plugului de către Slavi. Plugul inventat de Slavi constă dintr-un instrument tractat, care poseda un cuțit vertical în partea stângă față de direcția de înaintare, cu care desparte 'brazda' de masa solului, un alt cuțit orizontal (fierul de plug) care desparte 'brazda', de masa solului de dedesubt, care are o pozitie oblică spre dreapta, față de direcția de înaintare, și care este continuat de 'cormană', o secțiune de cilindru sau helicoidală, pe care prin înaintare, urcă brazda, și care deci este răsturnată cu partea superioară, în golul creat prin dislocarea brazdei precedente, din dreapta, față de sensul de înaintare al plugului. În căderea sa brazda se sfărâmă, creind un bun pat germinativ. Această invenție slavă, plugul, a permis slavilor să ia în cultură terenuri argiloase grele, pe care o-menirea le folosea, până la data inventării plugului, fie ca pășuni, fie că erau ocupate de păduri. În plus față de consecința primară, aceia de a hrăni explozia de populație slavă, din terenuri virgine, neocupate de băștinași care cultivau terenuri nisipoase, usor de lucrat, consecința imediată a fost imensa sporire a productivității muncii, prin faptul că cu aceiaș cantitate de muncă, terenurile virgine luate în cultură, pe baza noii tehnologii, produceau cantități duble sau triple de cereale la unitatea de timp de muncă omenească utilizată. O altă consecință, pe termen lung – a fost fără îndoială – desființarea în timp, pe măsură ce pășunile se restrângeau, a supremației armatelor de călăreți turanici, care se bazau pe pășuni, pentru hergheliile de cai și cirezile de cornute, pentru ca să existe.

Din cercetarea hărții Europei de Răsărit de la sfârșitul secolului IX, (Fig. 10) se constată existența a trei enclave, în care slavii nu predomină: enclava albaneză – din Albania de astăzi – unde populația de origină ilirică s-a putut menține, enclava grecească din jurul orașului Atena, și marea enclavă, de la Dunărea de Jos, limitată la răsărit de râul Nistru și la apus de cursul mijlociu al Dunării. Această ultimă enclavă, era ocupată de Vlahi (Români), a cărei etnogeneză, s-a definitivat, printr-o coabitare de șapte secole cu Slavii, așezați în acest teritoriu. Slavii, erau mult mai mulți în Panonia, și mult mai puțini, între Tisa și Nistru. Partea de apus a acestei enclave – Panonia – fusese ocupată din anul 566, până în anul 798, adică timp de 236 de ani de Regatul Avarilor, dar care în anul 798 au fost complet distruși de Carol cel Mare. Bazati pe tradiția medievală, dar și pe unele date istorice, unii autori, susțin, că Secuii sunt o parte a Avarilor care ar fi scăpat, de a fi exterminați, cu ocazia cataclismului demografic produs de expedițiile Francilor, conduși de împăratul Carol cel Mare.

După părerea unora dintre istoricii români, unul dintre aceștia fiind istoricul Vlad Georgescu, deplasarea masivă a Slavilor, în sudul și vestul Dunării, ca clienți ai Avarilor și a Bulgarilor, a fost factorul decisiv în formarea unei majorități românești în: Transilvania, Banat, Maramureș, Muntenia, Moldova și Basarabia. Iată un citat din Vlad Georgescu, Istoria Românilor, editia a III-a, Humanitas, Bucuresti 1992:

"…dislocarea unei însemnate mase slave de la nord la sud a produs schimbări importante, în echilibrul etniilor, micșorând rolul elementului romanic în Balcani, dar întărind ponderea sa în Dacia. În nord, populația romanică, va sfârși prin a asimila, masa slavică rămasă, în sud slavii vor fi aceia care-i vor asimila pe băștinași, schimbând cu totul aspectul etnic al uneia dintre cele mai romanizate provincii din întregul imperiu".

Migrația Slavilor la sud și la vest de Dunăre, a fost un factor favorabil menținerii superiorității numerice a populației neoromane, Dacoromane, sau Vlahe în teritoriile locuite astăzi de Români.

Pe teritoriul locuit astăzi de Români, plugul cu cormană descris mai sus nu se constată arheologic, că ar fi existat, decât începând de la secolul al XIV-lea, înainte. În epoca, în care numeroase seminții călări, treceau prin țările locuite astăzi de Români și care dacă ar fi văzut culturi agricole, prinse de sol, dacă erau coapte bune de recoltat, și le-ar fi însușit, iar dacă erau încă verzi, ar fi lăsat caii să le pășuneze. Păstorii de oi în turme mici, care erau destul de mobile, și care cutreerau, munții și câmpiile cu ierburi înalte, mai cu seamă la adăpostul nopții, erau o garanție de supraviețuire în libertate, mult mai mare, decât agricultura oricât ar fi fost ea de performantă. În concluzie, este de luat în considerație faptul că tanshumanța a asigurat Vlahilor, superioritatea necesară supraviețuirii, asupra Slavilor, în spațiul mioritic, și în acelaș timp, a reușit să absoarbă, în masa lor pe cei care s-au așezat în mijlocul lor. Alți Slavi, trăiau în comunități nealterate din punct de vedere etnic, mai cu seamă în apusul arealului între Dunărea de mijloc și Tisa, în special în Panonia. În răsăritul arealului menționat, pe lângă Vlahi, trăiau Pecenegii care puseseră stăpânire pe câmpie, lăsând Vlahilor, munții, dealurile, pădurile și mlaștinile.

Marea schismă

În secolul al IX-lea, popoarele de origină germană care acaparaseră moștenirea Imperiului Roman de Apus, după ce au încheiat, în cea mai mare proporție, faza de criză, care se caracterizase prin lupta tuturor în contra tuturor, au reușit pentru prima dată să restaureze Imperiul Roman de Apus, în anul 800, când Carol cel Mare este încoronat, la Roma, de către Papă, Împărat al Imperiului Roman de Apus, de naționalitate Germană (Francii de răsărit). Prin această încoronare, Papa își aroga dreptul – ca în calitate de urmaș al Apostolului Petre, primul Episcop creștin din Roma – de a încorona pe Împărații legitimi ai Sf. Imperiu Roman, numai la Roma, indiferent unde aceștia își aveau capitala. În acest fel, legimitatea, devenise principalul component al autorității 'unșilor lui Dumnezeu'. În acelaș timp prin faptul că încoronarea Împăratului a avut loc la Roma, și a fost oficiată de Papă, a servit și la legitimizarea acestuia ca singurul în drept să oficieze slujba de încoronare. În Imperiul Roman de Răsărit, din cauza continuității instituției imperiale, legimitatea Impăratului nu era pusă în discuție, și ca atare nici legimitatea Patriarhului de a oficia personal slujbe religioase de încoronare, sau de a trimite delegați pentru a oficia slujbe religioase de încoronare, sau de a înființa episcopate, în țări ai căror prinți solicitau creștinarea în bloc a lor și a popoarelor lor.

Pentru sistemul de viață pastoral – treapta care a succedat, în evoluția omului, sistemului de viață al vânătorilor și culegătorilor – stăpânirea unui ținut făcea sens, numai dacă nu se depășea pragul suprapopulării cu oameni și animale. Dar imediat ce pragul suprapopulării era depășit, păstorii fie călăreți din stepă, fie crescători de animale cornute mari, fie păstori de oi și capre, decât să-și vadă animalele murind, îi omorau pe bătrânii lor care le-ar fi fost o povară pe drum, riscau orice, inclusiv viața lor și a familiilor lor, și începeau migrația, către pășuni mai verzi , fără să țină prea mult seama de proprietarii pă-șunilor încălcate. De altfel, Tătarii care au invadat, în secolul al XIII-lea, Rusia și Europa, aveau obiceiul să spună că acolo unde caii lor au călcat odată, totul le aparține, deoarece: "Tengri (Cerul), a lăsat iarba pentru a fi pășunată de oi, a lăsat oile pentru a fi mâncate de lupi, și restul oamenilor pentru a fi înrobiți de Tătari".

Dar pentru popoarele nomade care erau forțate de suprapopulare să se sedentari-zeze, lucrurile se schimbau în mod radical, întrucât pământul – și anume un anumit terito-riu, cel pe care se așezaseră și de unde nu mai vedeau unde ar fi putut să plece în altă parte – a devenit principalul mijloc de producție, pe care dacă nu-l apărau, piereau cu toții de foame. Apărarea proprietății funciare începea cu dovedirea legitimității stăpânirii pământului. Pentru cuceritorii, de o dată mai veche sau mai recentă, exista o singură cale: creștinarea, iar în ceea ce privește recunoașterea legitimității proprietății, două alegeri: Patriarhia de la Constantinopol, integrată în Imperiul Bizantin, sau Sf. Oficiu Papal, de la Roma, sprijinit de Sf. Imperiu Roman, de naționalitate Germană (Francii de răsărit). Creștinarea oferită de Institutia Papală, era condiționată de acceptarea catolicismului drept religie unică în stat, clerul catolic depinzând numai de erarhia catolică, și dreptul de a înca-sa direct de la populație zeciuiala bisericii catolice, dreptul de instanță supremă în chestiunile legate de transferul de proprietate, prin căsătorii și moșteniri. Creștinarea oferită de Patriarhia din Constantinopol, era oferită fără alte condiții decât cele spirituale. Desigur că creștinarea oferită de Patriarhia din Constantinopol, și deci legitimitate în realmul Im-periului Roman de Răsărit, fără condiții, era mai atractivă pentru mulțimea de conducători ai triburilor Slave abia constituite în mici regate și care doreau să-și mențină cuceririle făcute, dar fără să se supună disciplinei, impuse de cele două forțe în echilibru: Papalitatea și Sf. Imperiu din Apusul Europei. Disciplina din realmul Papalității, se concretiza mai cu seamă prin principiul moștenirii ereditare în linie directă, în timp ce în răsăritul Europei, principiul eredității, devenea doar un principiu al eligibilității, succesiunea fiind decisă de alegerea făcută de boieri, dintre toți cei cu os domnesc (posesori ai genelor celui care le-au dat viață).

Din punct de vedere darwinist, transmiterea moștenirii materiale acumulate, odată cu transmiterea genelor – deci ereditară în linie directă, ca în sistemul adoptat in apusul Europei – era cea care respectă legea selecției naturale. Substituirea legii selecției na-turale printr-o convenție între oameni – alegerea făcută de către boieri, care în fond nu erau, decât ceva mai mult decât o gardă pretoriană – nu putea conduce decât la anarhie, așa cum s-a și întâmplat în realitate. În răsăritul Europei, a reușit să se instaleze principiul moștenirii prin alegeri, datorită unei inovații tehnologice: alfabetul Chirilic. Ducele Moraviei, Rostislav, cere Împăratului Mihail al III-lea (bețivanul) al Bizantului, să-i trimită misionari cu ajutorul cărora să obțină convertirea la creștinism a populației Slave a ducatului său. Acesta îi trimite în anul 863, pe călugărul-misionar Chiril, macedonean, deci etnic Slav, care odată cu colonizarea Macedoniei își arogaseră numele de Macedoneni, și care deși își însusișeră religia grecească, își păstraseră limba slavă. Pustiirea Macedoniei, prin măcelărirea și deportarea în robie a populației originale macedonene, care dăduse lumii pe Alexandru cel Mare, se datorește consulului roman Lucius Aemilius Paulus, care pentru a stârpi din rădăcini repetatele revolte ale macedonenilor în contra stăpânirii roma-ne, după câștigarea victoriei decisive de la Pydna din anul 168 î.e.n., îl aduce la Roma în cortegiul său triumfal pe regele macedonean Perseus, și pe toți macedonenii care supraviețuiseră măcelului, vânzându-i ca sclavi. Istoria a înregistrat că femeile macedonene au fost vândute ca sclave, cu prețuri în medie de 50 de ori mai ridicate decât cele obținute pentru bărbații macedoneni. Jefuirea Macedoniei de toate bogățiile acumulate în Macedonia de la Alexandru cel Mare, până la venirea romanilor din anul 168 î.e.n., a îmbogățit trezoreria romană în așa măsură încât, Senatul a decis să nu mai perceapă de la cetățenii romani, taxe directe (tributum). Soarta macedonenilor, nu este decât unul dintre exemplele comportamentului romanilor, Dacia fiind un alt exemplu, de acelaș gen, dintre multe altele.

Atracția noului alfabet, pentru Slavii din răsăritul Europei, a fost atât de mare,în- cât de la apariția alfabetului Chirilic, toate convertirile Slavilor la creștinism, începând cu Bulgarii în anul 864, au fost făcute numai de Patriarhia din Constantinopol. Au rămas Catolici: Polonezii, Slovenii și Croații. Iar pentru, readucerea la catolicism a Boemiei, Moraviei, și Slovaciei, unite într-un singur stat de către Sviatopluk, care adoptase denumirea de Moravia Mare, și care prin adoptarea alfabetului Chirilic, aparțineau ortodoxismului grecesc, împăratul Arnulf, al Sfântului Imperiu Roman de Apus, în acelaș timp rege al Bavariei, împreună cu opoziția catolică din Moravia Mare opusă lui Sviatopluk, îi cheamă pe Unguri, care erau cantonați în stepa din nordul Mării Negre, să se așeze în Panonia. Din pricină că Pecenegii – care din cauza suprapopulării – se pregăteau să invadeze pă-șunile Ungurilor, aceștia în locul unei confruntări cu Pecenegii, au preferat să dea curs invitației împăratului Arnulf , de a coloniza Panonia, care era slab populată, ca urmare a distrugerii regatului avar de către Carol cel Mare, 100 de ani mai inainte, în anul 796. Istoricul Paul Lendvai, în volumul său Ungurii, care va fi citat deseori în această carte – în felul său – la p. 24 și 27 recunoaște suferințele produse popoarelor sedentarizate, din și vecine cu Panonia, de către nomadismul unguresc, care a durat 1023 de ani (896- 1919):

p. 24 – "După distrugerile înspăimântătoare și în condițiile pustiilor de mai târziu săvârșite de Unguri în întreaga Panonie, Francii de răsărit și Moravii, s-au învinovățit reciproc, și în scrisori către Papa, că le-au arătat acestor dușmani periculoși, tratați drept aliați, drumul spre bazinul Carpaților".

p. 27 – "Dar ceea ce Ungurii aclamă ca pe eposul eroic al strămoșilor victorioși, pentru nemți, slavi și români, rămâne până în zilele noastre, o tragedie, o nenorocire, o lovitură a soartei".

Înainte chiar ca împăratului Arnulf al Imperiului Roman de Apus, care îi cheamă pe Unguri să colonizeze Panonia, în scopul atacării Moraviei Mari, Papa Nicolae I, în anul 863, anul în care Patriarhia din Constantinopol trimisese pe călugării-misionari, frații Chiril și Metodiu, ducelui Moraviei, Rostislav, excomunică pe Patriarhul Constantinopolului, Fotius. În anul 867, se urcă pe tronul Împărăției Bizantine, Vasile I, întemeietorul dinastiei macedonene, deci Slav grecizat, dinastie care restaurează autoritatea imperială, și care se menține pe tron, până în anul 1054. În anul 867, Fotius Patriarhul Constantinopolului, împreună cu Consiliul bisericesc al Patriarhiei, răspunde la excomunicarea din anul 863, a Papei Nicolae I, prin anatemizarea Papei, acesta fiind primul pas al Marii Schisme a Bisericii Crestine, care va deveni o realitate in anul 1054, atunci când Papa Leon al IX-lea, îl va excomunica pe Patriarhul Mihai Coelularius, împreună cu toți credincioșii. Pentru Români, au fost rupte toate punțile de comunicare ale acestora cu Instituția Papala, deoarece în anul 1000 deci cu 54, de ani înainte de data excomunicării, la data încoronării regelui Ștefan cel Sfânt, Papa înființează, o episcopie catolică ungureas-că la Esztergom, și îi conferă autoritate asupra credincioșilor din orice etnie ar fi făcut parte – să se supună acestei episcopii – ceea ce pentru Românii în stare de permanentă rezistență activă față de Unguri, era imposibil de acceptat.

Cruciada în contra schismaticilor de rit greco-ortodox

Convertirea Maghiarilor la catolicism, în anul 1000, cu ocazia încoronării ca rege a lui Ștefan I cel Sfânt, i-a salvat de la extincție. Soarta tuturor celorlalți călăreți din stepa asiatică, indiferent dacă au fost turci, sau mongoli, sau amestecuri, indiferent dacă s-au convertit la religia Iudaică (Khazarii), Islamică (Tătarii), Greco-Ortodoxă (Bulgarii), a fost pierderea, limbii și a identității naționale, fiind asimilați în masa popoarelor pe care le-au cucerit. Ungurii sosiți în Panonia, în anul 895 sau 896, prin pasul Verecke din Carpații Păduroși, trecătoare bine cunoscută de ei, din timpul raidurilor întreprinse în anii 862 și 881. Cabarii sau Kavarii, nume care inseamnă, "rebeli", un neam Khazar, convertit la Iudaism, dar în stare de rebeliune în contra împărăției Khazarilor, i-au insoțit în expediția din anul 881.

Trei motive i-au determinat pe Maghiari, să părăsească locurile natale și să se așeze în Panonia:

• a) au realizat că Pecenegii, care doreau să se așeze în teritoriile nord-pontice ocupate de Maghiari, le periclitau supraviețuirea,
• b) Secete cumplite, alternând cu inundații catastrofale pe câmpiile din jurul cursului inferior al Volgăi, și în delta Volgăi, datorită ploilor neîncetate din bazinul superior al Volgăi.
• c) atracția prezentată de Panonia, la sfârșitul secolului al IX-lea, unde exista o populatie multi-etnică (slavi, români, germani), puțin numeroasă și fără sudură între etnii.

Cauzele menționate la punctele a) și b), din punct de vedere darwinist, pot fi rezumate cu un singur cuvânt – suprapopulare – la locul de origină, care este cauza naturală a tuturor migrațiilor fie individuale fie colec-tive. În ceea ce privește Panonia, fostul regat al Avarilor, așa cum am menționat anterior, fusese distrus de Carol cel Mare, între anii 798 și 814, și trei sferturi de veac după aceasta, încă nu-și putuse reveni, din catastrofa demografică menționată. Desigur că dacă nu ar fi avut unde să emigreze, națiunea Maghiară ar fi rămas pe loc și ar fi luptat pentru supraviețuire. Maghiarii nu au emigrat în Panonia la întâmplare, ci au făcut-o după o alegere bine gândită. Presupun că adevăratul motiv, pentru care Maghiarii au emigrat în Panonia sfârșitului celui de al IX-lea veac, a fost însăși Panonia, ca o țară a făgăduințelor.

Ștefan cel Sfânt, în istoria Maghiarilor, a jucat rolul pe care l-a jucat celălalt reformator de geniu în istoria Rușilor, împăratul Petru cel Mare. Iată care au fost învățăturile (testamentul) regelui Ștefan I cel Sfânt, din anul 1015, către fiul său:

"Imperiul Roman a dobândit o importanță așa de mare datorită mai ales faptului că între hotarele lui se strângeau numeroși nobili și înțelepți din diferite țări, și principii lui au devenit așa de glorioși și așa de puternici datorită aceluiaș fapt […] Venind din diferite țări și provincii, coloniștii aduc cu ei diferite limbi și obiceiuri, diferite lucruri și arme folositoare, care împodobesc și aureolează curtea regelui, dar în puterile străine bagă groaza. O țară care are limba numai de un fel și obiceiuri numai de un fel este slabă și neputincioasă. De aceea, fiul meu, îți poruncesc să te intâlnești cu ei și să te porți cuviincios cu ei, pentru ca lor să le fie mai plăcut a zăbovi la tine decât altundeva, căci de vei distruge cele construite de mine, de vei împrăștia cele adunate de mine, atunci, fără îndoială, imperiul tău de mare pagubă va avea parte."( Paul Lendvai. Ungurii, traducere de Maria și Ion Nastasia. Pag.8-9. Editura Humanitas. București 2001)

Prin ‘învățăturile’ citate în paragraful anterior, Ștefan cel Sfânt, nu face altceva decât să transmită fiului său linia politică, conștientă și consecventă a dinastiei arpadiene de după anul 955, anul teribilei înfrângeri de la Lechfeld. Bătălia a fost câștigată de regele Otto I, viitorul împărat al Germaniei, și s-a datorit, faptului că regele Otto I, i-a surprins în timp ce asaltau cetatea Augsburg, și a putut realiza superioritatea militară în locul și în momentul dorit. Însă lui Otto I, i-a lipsit determinarea, de a-i urmări și distruge în mod definitiv, așa cum făcuse Carol cel Mare, distrugând regatul Avarilor din Panonia. Dăinuirea regatului Maghiar în Panonia, și mai târziu a măreției acestui regat se datorește instituției papalității. În perioada care a urmat, după înfrângerea de la Lechfeld, au sosit în ceea ce se va numi Ungaria, sub influiența papalității, foarte numeroși misionari catolici, în special germani, care au fost primiți foarte bine de regii Maghiari. Primul Principe care s-a creștinat, a fost Gheza I, tatăl lui Ștefan cel Sfânt. După anul 1000, când oficial întreg regatul devenise catolic, cu ajutorul papalității, extrem de mulți, fii de nobili din toate țările Europei, din Suedia, Germania, Franța, Italia, au sosit în Ungaria, unde li se acordau feude, devenind vasali ai regelui, sau ai nobililor Unguri. În felul acesta, Ungurii au căpătat o mulțime de expertiză, în diversele domenii militare. Simon de Keza, în Iz-voarele Istoriei Românilor, Cronica Ungurilor, traducere de G. Popa-Lisseanu, vol. IV, Bucuresti 1935, scrie următoarele:

"Deci, aflându-se despre această <creștinare> au sosit la ei din țările creștine mulți comiți, ostași și nobili. Unii dintre aceștia din dragoste pentru Dumnezeu, spre a ajuta pe duce în contra păgânilor care nu primiseră creștinismul, alții fiindcă scăpaseră de păgâni și de persecuțiile lor, căci poporul însuși fiind păgân, pornise o goană în contra creștinilor"

Cu alte cuvinte, în Ungaria se pornise o cruciadă, cu un secol înainte ca prima cruciadă să se fi declarat în 1096. Nobilii care erau îndemnați să se deplaseze în Ungaria erau în general tineri, plin de zel catolic, dar fără proprietăți feudale, întrucât proprietățile nu se divizau între frați, pentru a nu se micșora, a-și pierde din putere și a deveni o pradă usoară pentru alți baroni feudali. Acești tineri nobili, dacă rămâneau în țările de origină, săraci fiind, erau destinați să îngroașe numărul șerbilor. Dealtfel, papa Urban al II-lea, predica participarea la prima cruciată din 1096, promițând feude, în Palestina, nobililor șomeri care rămânând în Europa reprezentau un potențial pericol pentru ordinea socială existentă. Nu toți Maghiarii nobili sau oameni de rând, erau dispuși să îmbrățișeze catolicismul la care îi împingeau regii lor. Ca atare, regii Maghiari, aveau nevoie de acești nobili din Europa, ca spărgători al unor eventuale revolte nobiliare sau populare. La moartea Marelui Principe Geza (997), fiului său, Vajk, viitorul rege Ștefan cel Sfânt – care se prevala de principiului catolic: moștenirea ereditară în linie directă – i se opune Principele Koppany, care în baza legii nescrise: obiceiul pământului, comun tuturor păstorilor, fiind os domnesc și având senioritate de vârstă, era ales de majoritatea Ungurilor să preia moștenirea Marelui Principe Geza. În lupta de la Veszprem, eternizată ca bătălia dintre Teutoni și Unguri : "În fața cavalerilor împlătoșați ai lui Ștefan el a pierdut bătălia și și-a pierdut și viața".

Rușii kievani

În aceiaș perioadă când, regatul Unguresc, primea tot sprijinul posibil din partea instituției papale, Țaratul Bulgar continua lupta, cu imperiul bizantin, începută în 681, când invadase imperiul bizantin. Între imperiul bizantin și instituția papalității, exista o mare diferență. Împăratul bizantin avea de apărat, un imperiu, o posesiune lumească, în care puteau locui și trăi oameni cu diferite religii, dar în care toți trebuiau să plăteasca impozit împăratului, și ca atare ideia de independență sau libertate nu era compatibilă cu imperiul. În aceiaș perioadă istorică, Papa, se străduia să constituie entități statale inde-pendente sau libere, cu populații exclusiv catolice, în care populația să-i plăteasca prin intermediul parohiilor catolice, o zecime din toate veniturile existente în parohie. Din cauza acestor simple deosebiri culturale (convenții între oameni), Românii din toate țările locuite de Români, erau periodic fie supuși, fie în stare de revoltă, față de Unguri.

Iată un episod, din multele, primul episod în care rușii ajung în țara noastră, și pun stăpânire pe regiunea care i-a fascinat întotdeauna, Bărăganul, adică regiunea Dunării de jos. Prințul Sviatoslav al Kievului, primul prinț kievan cu nume complet rusesc, dar fiul lui Ingvar (Igor) și al Helgăi (Olga),care descindeau din întemeietorul de origină normandă a principatului Kievan, a imaginat o schemă care era constituită, din a se așeza la Dunăre și de a lua în stăpânire această cale navigabilă, pentru că așa cum declara el însuși, acolo la Dunăre, putea concentra: argint și cai din Boemia și Ungaria, aur, vinuri, fructe si mătase din Grecia și miere, ceară, blănuri și sclavi din Rusia. Ocazia s-a prezentat în 969, atunci când împăratul Nicefor II al Bizanțului, l-a invitat să-și unească forțele sale, cu cele ale Bizanțului în contra Bulgarilor.

Principatul Kievului era în perpetuu război cu Pecenegii, care stăpâneau cursul inferior al râului Nipru, principala cale comercială a Kievanilor pentru a ajunge la Constantinopol – piața de desfacere pentru mărfurile lor – așa că în timpul campaniei din Bulgaria, a fost rechemat ca să apere interesele majore, comerciale ale Kievanilor, în contra Pecenegilor. După o victorie neconcludentă asupra Pecenegilor, recrutează o armată for-mată din 40.000 de Ruși, de data aceasta în alianță cu Maghiarii, cucerește gurile Dunării, cucerește Silistra, cucerește Țaratul Bulgar și pătrunde în Grecia propriu zisă. În acest al doilea război, Țaratul Bulgar era aliat cu Imperiul Bizantin, întrucât amantul nevestei im-păratului Nicefor al II-lea, generalul de origină armeană și mare feudal din Asia, Ioan Tzimiskes, îl omorâse pe împăratul Nicefor al II-lea, și îi luase locul, așa că Sviatoslav rămăsese fără aliat. Un alt mare feudal din Asia, general al lui Ioan Tzimiskes, învinge un detașament rusesc de al lui Sviatoslav care trecuse munții Balcani, așa că acesta decide, ca împreună cu armata care-i mai rămăsese – 22.000 de Ruși – să se închidă în cetatea Silistra, unde să aștepte întăriri din Kiev. În Silistra, reușește să reziste, cu succes timp de două luni. Ioan Tzimiskes, închide accesul pe Dunăre din Marea Neagră, cu flota bizanti-nă, așa că Sviatoslav pierde speranța sosirii unor întăriri cu care să poată relua lupta cu armata bizantină, dar pe de altă parte și Ioan Tzimiskes pierde speranța să-i poată învinge pe Rușii din cetatea Silistra, printr-un atac frontal, așa că, amândoi cad de acord să înche-ie o pace în care se prevede ca armata rusă să se poată retrage îndărăt la Kiev, așa cum a venit, iar relațiile comerciale să fie reluate,ca și când nu ar fi fost niciodată un război. Curând după întoarcerea sa, Sviatoslav, moare într-o luptă cu Pecenegii. Pe bună dreptate, istoricii ruși, spun că Sviatoslav nu aparține istoriei rusești, ci că mai curând poate fi caracterizat drept un aventurier al Dunării de Jos, deci al Bărăganului.

Fiul lui Sviatoslav, Marele Duce Vladimir I, a pășit pe calea reformelor religioase, administrative și sociale, profunde. O largă parte din populația Kievană avea contacte nemijlocite cu Constantinopolul, pentru că transportarea mărfurilor rusești la Constantinopol îmbracă forma unei expediții negustorești-militare anuale, întrucât numai în felul acesta puteau străbate teritoriile, din partea de jos a cursului râului Nipru, care era controlat de Pecenegi. Din această cauză, la Constantinopol, Rușii erau cazați într-un cartier, în afara zidurilor, pentru a se înlătura pericolul, unei eventuale lovituri militare bazată pe un complot cu cine știe ce facțiune internă constantinopolitană, își lăsau armele în tabără, și își aduceau mărfurile în oraș în locurile prevăzute pentru desfacerea mărfurilor rusești. Această armadă particulară de negustori kievani, era în mare parte o afacere de familii, întrucât așa era mai ieftin decât angajarea de soldați profesioniști, și era mai sigur, pentru că toți erau puternic motivați și uniți în vederea reușitei expediției.

Rezultă că reformele lui Vladimir I, erau mai curând cerute decât impuse kievanilor, și deci nu ar fi putut să ia decât o singură direcție, modelul bizantin. Dar deoarece exista presiunea extraordinară a misionarilor catolici, și a altor clienți ai rușilor, Khazarii iudaici și lumea arabă islamizată, și deoarece omenirea, genetic, are tendința de a construi mituri și legende, care li se par că ar fi adevăratele motive ale acțiunilor lor, și nu realitatea materială, care în fond i-a determinat în luarea deciziilor lor, Vladimir trimite delegați de boieri kievani, pentru a studia la fața locului religiile monoteiste, existente în lumea apuseană ca apoi să poată face alegerea, considerată cea mai potrivită, pentru Ruși.

Boierii întorși din țara Bulgarilor islamici, de pe Volga au raportat că nu există fericire în religia acestora, ci numai tristețe și miros greu, înțelegând prin aceasta lipsa de civilizație. Din cele relatate de boierii săi, Vladimir a mai tras concluzia, că nu poți fi fericit în Rusia fără a avea dreptul să consumi o băutură alcoolică tare, așa că islamismul a fost inlăturat. Evreii au fost intrebați, de ce sunt răspândiți pe întreg pământul, în loc să se afle în țara lor – răspunsul a fost: din cauza 'păcatelor' lor, ceea ce în ochii lui Vladimir și a boerilor ruși i-a descalificat, noțiunea de 'păcat' fiind prea abstractă, așa că nici religia mozaică nu a fost acceptată. Boierii reîntorși din Germania, au declarat că ei nu găsesc nicio frumusețe în catedralele catolice, dar că în schimb, atunci când au ajuns în Constantinopole și au asistat la pompa imperială bizantină și la serviciul divin din Sfânta Sofia, nu mai știau unde se află: în cer sau pe pământ. Totdeodata li s-a propus încheierea căsătoriei lui Vladimir cu Ana, sora împăratului Bizanțului, Vasile al II-lea.

Adevărul istoric este puțin diferit, la începutul domniei sale,Vladimir I era un sălbatec și zelos adorator al zeităților păgâne. El cucerește colonia grecească din Cherson după un lung asediu, și face cunoscut împăratului Vasile al II-lea Bulgaroctonul, că se va reține în viitor de la alte atacuri, asupra împărăției bizantine, dacă-l ajută să convertească pe kievani, și dacă i se acordă mâna sorei împăratului, Ana. În caz contrar: "va fi la fel cu orașul vostru, cum a fost cu Cherson-ul." Termenii acordului au fost acceptați, și înainte de căsătoria care a avut loc la Cherson, în 989, Vladimir a trecut la ortodoxism. Actul convertirii la creștinism deși a fost un act de interes statal, totuși, cel puțin în lungul "căilor comerciale pe râuri.", a fost înțeles ca o aliniere la standardele timpului și primit în consecință fără prea multă opunere. Apoi s-a răspândit în interior prin noua clasă clericală.

Bernard Pares în lucrarea sa clasică, A History of Russia, (Dorset Press, New York 1991) la sfârșitul capitolului "Kievul și Drumurile pe Apă", scrie:

"Legea Grecească, așa cum a fost adaptată de clericii ruși, s-a răspândit peste întreaga această arie și dădu un înțeles nou, noțiunilor de legalitate și ilegalitate, ceea ce va avea consecințe, departe în viitor."

Perioada cunoscută în istoria rusească, sub denumirea de Kievul și Drumurile pe Apă (882-1132), a generat clasa principilor, provenind cu toții din familia întemeietorilor, de origină normandă a Kievului. Frați, jumătate de frați, veri până la gradul al IV-lea, unchi și nepoți, toți, se luptau între ei pentru pretinse drepturi de senioritate, din care decurgea dreptul la posedarea principatului și în acelaș timp toți încercau să uzurpe dreptu-rile pe care ceilalți prinți le aveau în baza nașterii. Toți întrețineau, companii de luptători, numite ‘drujine’, compuse atât din Ruși cât și din alte naționalități. Aceste drujine ascultau numai de ordinul prințului care-i plătea, și aveau ca misiune principală obținerea recunoașterii suzeranității prințului, de către orașe și boieri. Prinții întrețineau drujine care nu-mărau până la 2.000 de oameni, și dacă luăm în considerare că spre sfârșitul perioadei kievane, se ajunsese la 100 de prinți care se luptau între ei, pentru acapararea a circa 20 de principate se poate înțelege dece Kievul și regiunile înconjurătoare se goleau de oameni, care emigrau, departe de Kievul asaltat de neamurile nomade și împilat de prinții lacomi.

Cu toate acestea, principatele rusești, datorită unității de limbă, simțământului originii comune, și mișcării populației între principate în funcție de siguranța bunurilor și a vieții, creiau conștiința unității rusești pe spații întinse, și fiecare prinț, care ajungea să stăpânească într-unul din principate, dorea să reunifice lumea rusească, așa cum era ea din timpul "drumurilor pe ape".

Boierii, clasă socială la ruși, români și bulgari.

Separat de clasa prinților, în această perioadă a apărut la Ruși, o clasă denumită boieri. Clasa boierească la Ruși, a apărut, ca un împrumut cultural din stările sociale găsi-te în Bulgaria.din peninsula balcanică, unde această clasă feudală a boierilor, aveau îndatoriri militare decurgând din acordarea de feude, sau moșii din dominium eminens. Prinții se luptau între ei, pentru tot ceea ce constituia “dominium eminens”, și ca atare și pentru dreptul de a acorda moșii, membrilor drujinelor proprii. Acordarea de moșii boierilor, de către prinți, era legată desigur de ideia că, loialitatea pe termen lung, a boierilor față de prinț, este mai bine asigurată în acest fel, pentru că moșia, putea fi retrasă oricând, în caz de 'hăinire' (trădare), nu putea fi vândută, ci doar moștenită, moștenindu-se în acelaș timp și obligațiile militare care se aflau la baza acordării donației. Dacă prințul pierdea princi-patul, ca rezultat al luptei perpetuie dintre pretendenți, boierul trebuia să se hotărască, da-că rămânea loial prințului care pierduse lupta și deci principatul, atunci trebuia să pribe-gească în alte principate, însoțindu-l pe printul său, urmând eventual să se reîntoarcă, dacă prințul căruia îi rămăsese loial se întorcea vreodată, sau să se închine (să-l recunoască) pe noul prinț și să fie întărit de acesta, în posesiunile sale. De aceia Bernard Pares, în cartea sa A history of Russia, la pag 46 scrie:

"…boieri, o denumire care la început probabil că i-a desemnat pe membrii drujinelor, care posedau pământ."

Personal consider că această definiție, a clasei sociale a boierilor, corespunde cel mai bine cu realitatea, întrucât principala funcție a boierilor, era de ordin militar. Boierii primeau moșii din ‘dominium eminens’, de la un prinț, cu scopul ca aceștia să presteze serviciu militar, el personal, sau împreună cu o ceată. Desigur că la început, deoarece toate populațiile sedentare, provin din popoare nomade, legătura dintre ceată și boier era cea mai importantă legătură socială, ea fiind de fapt rezultatul unei democrații militare, făurită pe câmpul de luptă și în condițiile nomadismului.

Se poate afirma, fără a greși, că clasa boierească s-a născut, odată cu iobăgia, în momentul în care, nomazii, au devenit sedentari. Atâta vreme cât un popor sau un individ, este în continuă mișcare, toată averea sa, se poate transporta, pe spinare, pe cai, pe măgari, pe cămile, în automobile, în bărci, sau averea sa este constituită din turme de oi, vite cornute, herghelii de cai, reni sau orice alte animale ierbivore care se pot misca pe propriile lor picioare, cetele de oameni nu pot deveni prea numeroase, deoarece cu cât o familie posedă mai multe animale, cu atât îi trebuie mai multă pășune și în consecință devine asociabil. Fenomenul sedentarizării este o consecință directă, și în acelaș timp soluția pentru rezolvarea suprapopularii create de înmulțirea nomazilor.

Prinții apreciau cel mai mult, pe boierii care datorită calităților lor personale, puteau aduna o ceată cât mai numeroasă, mai valoroasă și mai bine înarmată. Acordarea întinderii feudei (moșiei) era funcție de contribuția boerului la armata prințului. Pe măsură ce clasa boierească se desvolta, drujina se transforma într-o armată de soldați profesioniști mercenari, cu o compoziție etnică variată și care se mărea sau se micșora în funcție de necesitățile momentului Mărimea cetelor boierești erau apreciate de prinți, până la un punct, și anume până la punctul în care, mărimea și valoarea lor, nu altera balanța de putere în principat. Pe măsură ce poporul, trecea de la forma de viețuire nomadă la forma de viețuire sedentară, relația socială, dintre boier și ceata sa, se transforma dintr-o democrație pastorală, într-o relație de boier/șerb. Ca atare, starea de egalitate si camaraderia făurită în perioada nomadismului, când erau obligați să rezolve în comun, conflictele cu alte cete, și înfruntând pericolele, în mod egal, cu alte cuvinte, legătura personală dintre membrii comunității s-a slăbit, relația principală din cadrul comunității, care înlocuiește acum, democrația militară inițială, devenind și derivând din stăpânirea pământului.

"La boiarie"

Dintre toate țările, starea și denumirea de boier, se întâlnește numai în Rusia, România și Bulgaria. În lucrarea sa Histoire des Etats Balcaniques,(La Roche-sur-Yon, Im-primerie Centrale de l’Ouest), publicată în limba franceză, pentru o mai largă circulație, Nicolae Iorga, eminentul istoric român, la pagina 63, emite părerea că titlul de boier s-a născut în Bulgaria în peninsula Balcanică: "La boiarie, qui fut ajoutée a la 'droujina' scandinave, a été un article d’importation, pris aux Bulgares, et un people qui a besoin de l’étranger pour lui donner l’impulsion a la vie pour le mettre en movement, et d’autres étrangers pour lui fournir ses institutions fondamentales, ce people n’est pas un chercheur hatif de chemins dangereux."

Nicolaie Iorga, când a scris acest paragraf, a uitat faptul că în afară de Ruși, și Românii au împrumutat – probabil – instituția 'La boiarie', și implicit 'rumânia' tot de la Bulgari. Spun implicit 'rumânia', pentru că una fără alta nu puteau exista, ele fiind complimentare, aceste două instituții sociale: 'boieria' și 'rumânia',fiind cele două fețe ale aceleași monede. În această problemă, diferența dintre Ruși și Români, a fost că Rușii din Kiev, au trecut de la o formă de nomadism, ‘pe ape’, la o formă de organizare statală în secolul IX, în timp ce Românii ating o formă de organizare statală similară, de la un nomadism pastoral 'transhumanță', abia cinci secole mai târziu în secolul XIV. Îmi pare rău, că în cursul evoluției poporului românesc, nu totul, întotdeauna, a putut să poarte amprenta originalității românești, și că multe îmbunătățiri în situația țărilor românești, au trebuit să fie adoptate și împământenite, din afara hotarelor țărilor locuite de români. Întrebarea pe care orice popor ar trebui să și-o pună – desigur că ar trebui să fie – dacă a contribuit la tezaurul cultural al omenirii, mai mult decât a primit de la tezaurul cultural al omenirii, și mândria națională să fie o rezultantă a acestei constatări. Dar ceea ce este și mai surprinzător, la acest mare istoric român, Nicolae Iorga, este completa ignorare a fenomenului evoluționist, atunci când consideră că preluarea instituției sociale boier/mujic, de către Ruși, de la Bulgari, a fost posibil să fie efectuată mecanic, și că nu ar fi fost, rezultatul fenomenului, sau procesului evoluționar rusesc.

Într-adevăr, feudalitatea răsăritului Europei, întruchipată de instituția boieri/rumâni la Vlachii munteni și boieri/vicini la Moldoveni, s-a născut pe malurile Dunării, ca urmare a stărilor din peninsula balcanică sub dominația alternativă a imperiul bizantin și a țaratului bulgăresc. Bulgarii, a căror invazie s-a produs in anul 681, erau cantonați la nord de Dunăre, în Transilvania, Muntenia, Moldova și Basarabia, încă din anul 502, au găsit mai întâi în ceea ce este astăzi România, și apoi in ceea ce este astăzi Bulgaria, o organizare militară – boier/rumân, vicin, iobag – care fusese concepută de împărăția bizantină tocmai pentru a-i opri pe eventualii invadatori, la linia Dunării.

Nu pot lăsa pe cititori sub impresia că stăpânirea Bulgarilor, la nord de Dunăre, ar fi fost altceva decât un condominium, adică o conviețuire cu Vlahiile și Slaviniile Tran-silvănene, Muntene și Moldovene. Activitatea economică a acestor populații clientelare, nu era concurențială, ci complimentară cu economia călăreților din stepă Bulgari. Vlahii păstori de oi, erau în cea mai mare parte semi-nomazi (transhumanți); Slavi agricultori și pescari, semi-nomazi ei însăși, Bulgarii puțin numeroși, călăreți stăpânind herghelii de cai și cirezi de taurine, pe care le pășunau în regiunea de câmpie și care recurgeau și la rai-duri de jaf, în afara teritoriului pe care-l controlau. Este posibil ca relația de bază, dintre aceste seminții omenești să fi fost: Bulgarii ofereau protecție în contra altor călăreți nomazi și ofereau pentru schimb obiecte provenite din activitatea de comerț sau jaf, în con-tra produselor agricole si animaliere, produse de comunitățile de Români și Slavi. Doresc să subliniez că, principalul interes al nomazilor călăreți din stepă, era comerțul, jaful fiind complimentar și în funcție de factori nu întotdeauna controlați de nomazii călăreți din stepă. Coexistenta celor trei grupe mari de populație, din teritoriul actualei Românii, din secolele VI-VII: Vlahii, Slavii și Bulgarii, se poate explica numai recurgând la teoria darwinistă, care arată că, atâta vreme cât nu există concurență pentru aceleași resurse naturale, coabitarea este regula.

Charles Diehl, în lucrarea sa Figuri Bizantine, vol.I, ediție ingrijită de Dan Zamfirescu, apărută în 1969, la pag. 70 citează din Tratatul despre Edificii al lui Procopius:

"Voind să apere frontiera Dunării, Justinian <a domnit 527-565> a zidit dealungul fluviului numeroase fortărețe, a instalat posturi, pentru a împiedica pe barbari să încerce trecerea. Dar, după construirea acestor lucrări, cunoscând fragilitatea speranțelor omenești, el se gândi ca dacă dușmanii reușeau să treacă acest obstacol, ar găsi populații absolut fără apărare și ar putea ușor să le ia în sclavie și să le jefuiască proprietățile. El nu se multumi deci să le asigure apărarea generală prin fortărețele de pe fluviu, ci înmulți fortificațiile în toate regiunile de câmpie, în așa fel încât fiecare proprietate agricolă se găsea transformată într-o cetățuie sau vecină cu un post fortificat."

Organizarea de mai sus, demonstrează că în fața pericolului micilor bande năvălitoare, deși răspunsul nu putea fi, ca și în Europa de Vest, decât localități fortificate, care să se apere singure, totuși, imperiul bizantin stăruie și în ideia apărării centralizate. Chiar și în cazul marilor năvăliri, așa cum a fost năvălirea Bulgarilor din 559, și năvălirea Avarilor din 602 , ambele ajungând să asedieze Constantinopolul, totuși jefuirea teritoriilor invadate se făcea de către bande mici, răspândite în toate direcțiile. Dar, cum bine se știe că orice împrejmuire și orice încuietoare, pentru a fi în siguranță, trebuiește a fi păzită, și aceste localități fortificate au trebuit să fie încadrate cu ostași care să le asigure apărarea.

Din cauza lipsei de coeziune, a slăbirii disciplinei, și a cheltuielilor exagerate cu întreținerea unei armate centrale, în aceste mici avanposturi, în timpul domniei lui Heraclius (610-641), a apărut prima formulă de împroprietărire individuală cu scop militar, din imperiul bizantin, denumit în limba greacă 'stratioti kai keteseis'. Tipul de împroprietărire cu scop militar, avea următoarele caracteristici:

• a) concesiunea lotului de pământ era în perpetuitate;
• b) concesionarul era obligat să poarte propriile sale arme și dacă era călăreț, să călărească propriul său cal;
• c) în caz de indisponibilitate putea să-și trimeată înlocuitor;
• d) în caz de indisponibilitate permanentă sau moarte exista dreptul de moștenire;
• e) lotul împroprietăritului, nu putea servi ca colateral pentru obținerea de împrumuturi;
• f) și nu putea fi urmărit pentru datoriile contractate de posesorul lui;
• g) nu putea fi vândut.

Soldații recrutați în acest mod pot fi considerați antemergătorii, cazacilor din imperiul rusesc, și ai grănicerilor români din Transilvania. Formula împroprietăririlor militare, a durat până la căderea imperiului bizantin, fiind desființată de Turci.

Fenomenul creșterii marii proprietății agrare, prin achizitionarea micii proprietăți, a fost una din cele mai grave probleme sociale a imperiului bizantin. Așa cum se exprimă Charles Diehl, redresarea abuzurilor, a fost "marele eveniment intern al secolului X, în imperiul bizantin". Metodele utilizate de feudali, în scopul acaparării micilor proprietăți, erau: cumpărarea la prețuri mizerabile, impuse prin intimidări sau forță, sau achiziția în schimbul unei bune arende, care natural, nu venea niciodată. Cea mai gravă situație a fost înregistrată în secolul al X-lea, și de aceia în acest secol au fost promulgate novele restrictive în anii 922, 934 și 947. Au urmat revolte în Asia Mică, a intregii clase feudale, în 971 și în 987, când au ajuns până acolo încât au proclamat un nou împărat, care urma să-l înlocuiască pe Vasile al II-lea (Bulgaroctonul). Pentru stingerea frondei, cumnatul lui Vasile al II-lea, Vladimir I al Kievului, i-a trimes în ajutor o forță expeditionară în număr de 6.000 de Ruși și datorită acestui ajutor, Vasile al II-lea, a reușit să înăbușe revolta.

Prin novela din 986, Vasile al II-lea, interzice feudalilor orice cumpărătură de pământ; în continuare ordonă confiscarea tuturor achizițiilor făcute, după prima novela cea din anul 922, și retrocedarea lor, celor care le înstrăinaseră; mai promulgă anularea clauzei prin care toate proprietățile care nu fuseseră răscumpărate în termen de 40 de ani, rămâneau în proprietatea definitivă a celui care le achiziționase. În acest edict, prezentat împăratului spre semnare, Vasile al II-lea, face adnotări, dintre care reproduc cazul țăranului-moșier Filokales. Acest țăran a început prin a munci cu brațele, dar datorită inteligenței sale, reușise să ajungă la mari demnități în stat și să acumuleze mari domenii; împăratul a ordonat ca averile sale să fie confiscate și împărțite la țărani, iar construcțiile ridicate de acesta să fie demolate.

Contradicția principală pe care novelele împărătești, doreau s-o combată prin forța legilor, era ideia, că situația creată prin împroprietăriri, putea fi înghețată în timp: toți împroprietăriții, fiind în acelaș timp pricepuți agricultori și soldați gata să-și sacrifice viața în schimbul uzufructului, unui lot militar, uzufruct pe care-l putea obține numai dacă se spetea muncind. Din cauza marii variabilități a situației în care se aflau împroprietăriții, unii având mulți copii mici de hrănit, alții nu aveau suficient ajutor din partea familiei, din cauză de boală sau alte motive, și alții, înfine, deși erau în stare să lupte sub comandă, totuși nu erau în stare să-și conducă mica întreprindere agricolă, așa că mulți dintre ei recurgeau la arendași Dacă în plus ar fi avut parte de ani secetosi, sau prea ploiosi, sau alte accidente climatice, împroprietăriții, erau de multe ori fericiți dacă găseau pe cineva care să le preia lotul, și care le oferea o arendă. Momentul cel mai critic era întotdeauna, când soldatul trebuia să plece, fiind chemat la oaste, și atunci soția care rămânea cu grija copiilor, trebuia neapărat să găsească un arendaș.

Soluția găsită de administrația imperială, de a avea soldați, în baza împroprietăririlor, era de câteva ori mai ieftină decât, angajarea de mercenari – acesta fiind motivul pentru care se străduia să mențină sistemul împroprietăririlor. Din păcate, nu numai că soldatul împroprietărit, care își dădea seama că este exploatat, nu era motivat să plece la luptă cu cel mai bun cal pe care-l avea, și care nu era antrenat în mânuirea armelor, ci în mânuirea hârlețului, și care dacă era transportat să lupte în Asia atunci când era originar din Balcani și viceversa, nu astepta decât să scape sănătos și să se întoarcă cât mai repede acasă. Această soluție a soldatului împroprietărit, chiar dacă a fost îmbunătățită prin acordarea proprietății depline, nu numai a uzufructului, se pare că a ieșit complet din uz în timpurile moderne, fiind preferată soluția soldatului profesionist, din două motive princi-pale: primul, ușor de sesizat de oricine – armamentul trebuiește mânuit de un profesio-nist – și nu de un plugar necalificat; iar al doilea, încă insuficient sesizat, că împroprietărirea cu un mic lot pe care nu se poate aplica mecanizarea modernă, reprezintă doar o modalitate demagogică de a rezolva problema suprapopulării, printr-o activitate part-time, pentru o parte a populației, în locul unei folosințe full-time, a forței de muncă disponibile.

Aceleași cauze care în prezent, demonstrează că împroprietărirea individuală a membrilor societății, ca formulă de rezolvare a problemelor de apărare și sociale este lipsită de orice valoare, împroprietărirea fiind de fapt pură demagogie politică au fost valabile și acum 1.000 de ani în urmă, ba mai mult decat atât, ele reprezintă un adevăr general valabil din toate timpurile. Din aceasta cauză s-a căutat o nouă formulă, care să nu mai fie o soluție, așa cum este împroprietărirea, care pretinde că găsește oameni care să fie buni soldați – acesta fiind scopul principal – care să se mulțumească cu o rasplată modică – reprezentată de un lot militar – din care să-și scoată răsplata, sacrificiului vieții pe câmpul de luptă, prin muncă grea în agricultură.

Ca atare în secolul al XI-lea, după moartea împăratului Vasile al II-lea Bulgaroctonul (1025), care, prin forță, ținuse în loc procesul evoluționar, sistemul loturilor militare individuale, s-a extins, la concesionarea de moșii și siliști, exact după regulile care reglementau concesionarea, loturilor militare individuale, dar de data aceasta,ele se acor-dau în special ofițerilor din armata bizantină, nu soldaților. Este de fapt acelaș sistem care se aplică în cele circa 20 de principate rusești, fiecare dintre ele, mai mari decat Transilvania, Muntenia și Moldova, și de fapt exact acelaș sistem care se practică în Ungaria.

Atât în principatele rusești, cât și în Ungaria, beneficiarii concesionărilor, erau ofițerii din ‘drujine’ în Rusia, și membrii ‘națiunii’ Maghiare în Ungaria. Atât în Rusia cât și în Ungaria concesionările începuseră cu un secol înainte ca ele să fi început în imperiul bizantin, adică din secolul al X-lea. Acest sistem, care creia o castă militară ereditară, și deci feudală, era responsabilă, atat pentru sedentarizarea popoarelor nomade, din Rusia, în perioada kievana (882-1132), cât și din Ungaria, în perioada regilor din dinastia Arpadiană (Taksony 955- Andrei al II-lea 1222). Ca atare sistemul feudal răsăritean: relația boier/șerb, apare selectiv-simultan pe o arie largă: Rusia, Ungaria și Imperiul Bizantin.

Tentativă de a stabili origina cuvântului boier

Domeniile concesionate purtau numele, în limba greacă scrisă "pronoia", pronunțată în limba greacă "pronia"; în slavonă scrisă "pronija" și pronunțată "pronia"; în limba română scrisă și vorbită "pronia", ca în "pronia cerească". În limba slavonă, beneficiarul sistemului de concesionare se numea "pronijar"., căpătând sensul de proprietar rural. Este posibil ca "pronijar", pe căi care țin de geniul limbilor omenești,să stea la origina cuvântului "boier". Sensul primordial al cuvantului "pronoia", din ziua de astăzi, conform cu dicționarul, sens preluat și de limba română este "providență". Intr-adevăr, concesionarea unei moșii, pentru boier (pronijar), era o providență … pământească. Iată un citat din lucrarea, celebrului bizantinolog Charles Diehl, Figuri Bizantine, vol. I, pag.105 ,tradusă în anul 1969 în Editura pentru literatură:

"… concesiunea făcută unui mare senior, cu titlul de 'pronoia', a veniturilor unuia sau altuia dintre sate, are ca urmare faptul că tezaurul, este lipsit de veniturile care ar trebui să-i revină."

Prin această nouă formulă politică, se concesionează din 'dominium eminens', o 'pronija'(moșie), pe care se află întotdeauna un sat, deobicei unui ofițer al armatei bizantine. 'Siliștile'( moșii fără sate), se concesionau unui șef de ceată: autohtonă, slavă, sau dintre călăreții nomazi, Bulgari, Pecenegi, Cumani. Marea inovație a acestei noi organizări, era că concesionarii, primeau aceste moșii și siliști cu titlu ereditar. Nici nu ar fi putut să fie altfel, pentrucă nu ar fi fost posibil ca cetelor de călăreți din stepă (Bulgari, Pecenegi și Cumani) și Slavilor, să li se ofere sedentarizarea, decât în condiții de stăpânire ereditară, a locurilor unde erau colonizați, la fel ca în Rusia și Ungaria.

'Pronoia' bizantină este sorgintea instituției boieriei din Țările Românești și Bulgaria. Cu alte cuvinte, atâta vreme cât nu se ‘hăineau’ (nu trădau), boierii se bucurau de toate drepturile, de care se bucurau și împroprietăriții individuali de pe loturile militare. Obligația concesionarului "pronijei" era militară, adică trebuia să se prezinte, la locul convenit, la timpul convenit, cu numărul prestabilit de soldați și să se pună sub comanda ofițerilor bizantini, denumiti 'conți' sau 'tribuni', care comandau "bandas" sau "poteresiai". Acești ofițeri, se subordonau altor ofițeri superiori lor, care se numeau "turmarc" și care comandau formațiunile denumite "turme". Turmarcii erau subordonați "strategului", comandantul "themei". Turcii, după cucerirea Balcanilor, au preluat organizarea imperiului bizantin, instituțiile fiind lăsate intacte, dar înlocuind în pozițiile de comandă, pe creștini cu turci. Boierii, creștini ortodoxi și ereditari au fost înlocuiți cu spahii, islamici și neereditari. Excepția au constituit-o Muntenia și Moldova, unde clasa boierilor pământeni în cap cu domnitorul, din cauze pe care le-am analizat în altă parte, au căpătat statutul de vasali și nu de pașalâc, așa că nu au fost înlocuiți. În Transilvania, Ungurii, au înlocuit pe cnezii români, creștini ortodoxi și ereditari, cu nobili unguri, sau imigranți din Europa și nobili români maghiarizați, catolicizați și ereditari.

Regimul themelor, reformă inițiată încă din secolul al VII-lea din timpul împăratului Heraclius, consfințise descentralizarea militară a imperiului, și creiase de sus în jos, adică prin ordonanță imperială, vice-regi, - strategii – comandanții themelor. Ei erau în toate privințele egalii regilor, din regatele care înlocuiau împărăția romană de apus, deoarece posedau centralizată în mâna lor, toată puterea militară și civilă, de pe cuprinsul themei. Dar puterile pe care strategul le avea, erau puteri delegate de împărat unui funcționar temporar (strategul), numit de împărat, în timp ce regele din Europa de apus, provenit din cuceritorul german, ajunsese la demnitatea de rege prin cucerire, adică de jos în sus, era "unsul lui Dumnezeu" și puterile sale erau ereditare. Până în secolul al XI-lea când a început organizarea vieții rurale, pe bază de, moșii ereditare, adică feude, pe teritoriul imperiului bizantin, putem spune că ne aflam în evul mediu, dar nu putem spune că, existau instituții politice de tip feudal, întrucât esența feudalismului era moștenirea ereditară.

În partea de apus a peninsulei balcanice, Slavii așezați acolo, divizați prin trei religii: catolică, ortodoxă și islamică, și supuși la patru influiențe culturale: bizantină, ungurească, germană și venețiană, au urmat și ei tendința generală de sedentarizare și concomitent feudalizare, însă sub influiența atât a bizanțului cât și a apusului. Aceste influențe nu diferă atât de mult în conținut, cât mai cu seamă în terminologie. Teritoriul era divizat în provincii, numite jupanate, având în frunte un jupan (Zupan). Ungurii au imprumutat de la slavi, denumirea de ju…pan, care maghiarizat a devenit "fiș…pan"(castelan), după ce a trecut prin "iș…-pan" și "foiș-pan". La slavi, jupanul, concentra în mâinile sale, toate puterile militare și civile, din jupanat, cu excepția, finanțelor unde funcționari specializați denumiti knezi, se ocupau cu strângerea dărilor.

În timpurile vechi, knezi se numeau toți cei care aveau o funcție, de la primar la miniștri. Kneaz a derivat din "comes", care în latinește înseamnă tovarăș sau companion, și este echivalentul drujinei rusești (Scandinave), adică tovarăș sau companion al prințului, cei care călăresc împreună cu prințul. În lumea latino-germană, din comes au derivat titlul de conte și unitatea administrativă comitat. Casta militară, ca și în Bulgaria era formată din nobilimea de gradul al doilea – la sârbi s-au numit "voinici", iar comandanții militari se numeau "voevozi". Voinicii, erau corespondentul sârbesc al cavalerilor apuseni si al stratioților grecești. Nobilimea a luat forma definitivă la sfârșitul secolului XII, și ca și în Bulgaria s-a bazat pe posesiunea unui domeniu ereditar, numit "baștină", corespondentul domeniului ereditar "pronoia", din Bulgaria.

Țaratul Româno-Bulgar

Voi reda sumar evenimentele de la sfârșitul secolului al XII-lea, și începutul secolului al XIII-lea, descrise atât de documentat de Iosif Constantin Drăgan în a sa, Istorie a Românilor, Editura Europa Nova, București 1999. Iată un pasaj de la pag. 81:

"Pentru nunta cu o principesă unguroaică, Isaac <II Anghelos> a solicitat noi impozite, care loveau mai ales în stăpânii turmelor de oi și de vite, aceștia fiind, de obicei românii. Nemulțumiți, ei trimit la Constantinopol pe frații Petru și Asan ca să-i ceară împăratului reducerea sau desființarea acestor impozite, dar misiunea lor eșuează.[…] Întorși acasă, Asăneștii îi cheamă la răscoală pe Români și pe Bulgari în anul 1186".

Iată un alt citat, din lucrarea lui Francis Dvornik, Slavii în Istoria și Civilizația Europei, care face pentru prima dată mențiune despre puterea 'boierilor' Români:

"În anul 1186, a izbucnit o revoluție în Bulgaria, atunci când boierii din regiunea Dunării, s-au ridicat împotriva Bizanțului." […] "În ceea ce privește origina lui Petru și Asan, se pare că s-a stabilit, că ei erau Români […] Cu toate acestea statul întemeiat de ei, era în toate privințele, în primul rând, bulgăresc."

Petru se proclamă țar și reușește să respingă toate încercările imperiului bizantin, de a-l aduce la supunere și domnește până în 1196, când este asasasinat de o facțiune de boieri. Asan îi urmează la tron, dar și el este asasinat, de boieri, numai după un an de zile în anul 1197. Ajunge țar cel de al treilea frate Ioniță, în timpul căruia, Țaratul Bulgaro-Român atinge apogeul puterii. Cumanii, cu un secol mai înainte, se așezaseră în Bărăgan, sudul Moldovei și sudul Basarabiei, unde sub denumirea de Cumania Neagră, reprezenta cel mai vestic avanpost al Cumanilor care dominau un teritoriu imens, toată stepa de la nordul lacului Aral, a Mării Caspice și a Mării Negre. Cea mai documentată lucrare, pentru studierea perioadei migratiilor, a fost scrisă de Victor Spinei, Editura Institutul European Iași 1999, cu titlul Marile Migrații din Estul și Sud-Estul Europei în secolele IX-XIII.

Autorul arată că Cumanii, la sfârșitul secolului al XI-lea, s-ar fi "alăturat poporului creștin", Românii, care locuia în preajma graniței imperiului bizantin. Coabitarea celor două etnii a cimentat, colaborarea militară dintre Cumani și al doilea Țarat Bulgar al Asăneștilor și deși, cronicele timpului scoteau în evidență valoarea militară a Cumanilor totuși în mod constant, Asăneștii au fost partenerul senior al alianței. În toată perioada de coabitare, o însemnată parte a Cumanilor au devenit sedentari, prin acordarea de pronijii, atât în Bulgaria de astăzi, cât și în Transilvania, Muntenia, Moldova și Basarabia. Înainte ca România să fi procedat la schimbarea numelor localităților, înainte de cel de al doilea război mondial, se găseau în întreaga țară circa 1000 de nume de sate, păduri, dealuri, râuri, lacuri și munți, Comana sau Peceneaga, sau derivate din aceste tulpini lexice, care atestau intensitatea sedentarizării acestor popoare în teritoriile, care astăzi aparțin României. Un secol și un sfert, mai târziu, după consumarea marei năvăliri a Tătarilor din 1241 ultimii Cumani nomazi s-au fixat în Panonia, unde numărul Cumanilor aproape că a egalat numărul Ungurilor.

În 1195, împăratul Isaac II Anghelos, este detronat de fratele său Alexe III Anghelos. Mai mult decât atât, acesta îl orbește și-l închide într-o temniță, în Constantinopol. Se declară mai mulți pretendenți la tronul lui Isaac Anghelos. Printre acești pretendenți declarați, la tronul imperial, era și Ioniță, Țarul Bulgarilor și al Vlahilor. În acest scop el poartă o corespondență cu Papa Inocentiu al III-lea, în vederea recunoașterii legitimității pretenției sale, în care susține că era de origină nobilă romană. S-a păstrat scrisoarea de răspuns a papei, din 27 martie 1202, prin care papa recunoaște origina nobiliară romană a lui Ioniță, dar tergiversează, probabil, până se va găsi un pretendent catolic care va putea asigura reunificarea celor două biserici, întrucât Ioniță era ‘schismatic’, adică creștin de rit greco-ortodox.

În 1202, Papa încredințează comanda celei de a IV-a cruciate, contelui de Montferrat, care obține de la Dogele Veneției Enrico Dandolo, în vârstă de 94 de ani, să transporte armata cruciată în Egipt, pentru 85.000 de mărci, plus jumătate din prada de război. Pentru că cruciații nu reușesc să strângă 85.000 mărci, Dogele Veneției se lasă înduplecat să-i transporte, cu condiția ca să jefuiască orașul Zara. Fiul lui Isaak Anghelos, se raliază la cruciată și reușește să-i convingă pe șefii cruciatei, făcându-le multe promisiuni, să cucerească Constantinopolul si să-l depună pe uzurpatorul Alexe III Anghelos. În iulie 1203, cruciații ajung la Constantinopole, depun pe Alexe III Anghelos restaurează pe Isaak Anghelos, dar după 6 luni, un general bizantin îl detronează a doua oară pe Isaak Anghelos, și-i ucide pe amândoi, tatăl și fiul Anghelos, și se proclamă împărat sub numele de Alexe al V-lea Dukas. Cruciații după un asediu de trei zile, pe 12 aprilie 1204, cuceresc Constantinopolul, și-l jefuiesc fără milă. Baldwin I de Flandra este proclamat împărat al imperiului latin de răsărit.

În 1205, cruciații îl atacă pe Regele Ioniță Kaloian (cel frumos), lângă Adrianopole, dar sunt înfrânți de alianța bulgaro-româno-cumană, împăratul Baldwin de Flandra este făcut prizonier și moare în captivitate, iar Dandolo moare la vârsta de 97 de ani. Cine știe ce ar mai fi realizat Ioniță, poate că ar fi ajuns împărat la Constantinopol, dacă n-ar fi murit la asediul Salonicului, de pleurezie, așa cum raportează un cronicar. Țaratul Bulgar dureaza până în 1393, când ultimul Țar, Ion Șișman predă de bună voie, Turcilor, cetatea Silistra, iar aceștia la moartea lui Șișman transformă Țaratul Bulgar în pașalâc. Toată cheia succesului celui de al doilea țarat bulgar (1186-1393), se datorează complexului de factori politico- economici, care au constituit feudalizarea societății bulgaro-romane. Feudalizarea societății bulgaro-române, face parte dintr-un proces care a cuprins întreg răsăritul și sud-estul European.

Feudalizarea a constituit pentru societățile omenești, un progres, față de epoca capitalistă romană în care singura formă de energie era forța mușchiulară omenească: armatele fiind formate din oameni pedeștri; navele fluviale sau maritime erau puse în mișcare de vâsle mânuite de oameni; iar economia se baza pe munca prestată de sclavi. Invenția, chineză sau koreană, a ansamblului: pantaloni în loc de togă și scărițe pe care călărețul să se poată sprijini, a permis adăogarea energiei mușchiulare a cailor pe câmpul de luptă, mărind de 3-4 ori investiția de energie, din dotarea călărețului, în comparație cu posibilitățile ostașilor pedeștri. Invenția a fost introdusă în Europa de călăreții Huni, și după aceștia în continuare de toți călăreții turci sau mongoli care au invadat Europa. Răspunsul, a constat în construirea de cetăți, în dosul zidurilor cărora, energia superioară a călăreților, din luptele din câmp deschis, era anulată. Pentru a lua ofensiva însă, a ieși din cetăți și a elibera câmpiile din mâna călăreților stepelor, a fost nevoie, urgent, de transformarea armatelor europene formate din infanteriști, în armate de călăreți.

Această transformare, a necesitat în primul rând transformarea societății, adică într-un sens, copierea organizării sociale a călăreților din stepă, care nu posedau sclavi. Relația dominant/dominat, din cadrul comunităților omenești nomade, excludea sclavagismul în primul rând din cauza mobilității permanente a călăreților din stepă în căutare de pășuni pentru animalele lor. Dar nu numai împiedicarea mobilității, era cauza pentru care nomazii din stepă nu puteau baza societatea lor pe sclavagism, ci și faptul că un călăreț, care trăiește numai din proteine, grăsimi animale, lactate și produse lactate – hrana de origina vegetală, fiind exclusă din alimentație – și care deci trebuie să planifice toate mișcările, pe care le face, pentru ca mica sa întreprindere pastorală să existe. În consecință acest om nu poate fi un sclav care nu are grija zilei de mâine, stăpânul său îngrijindu-se de toate, ci este în primul rând un mic întreprinzător, adică un om liber. Pe acești călăreți, oameni liberi, îi unea o democrație pastorală-militară liber consimțită, fără de care simțeau că vor pieri.

Răspunsul Europei, la atacul călăreților din stepă, a fost reformarea ordinei sclavagiste, prin adoptarea unei noi diviziuni a muncii, în care în esență, o parte din noua comunitate se specializa în lupta călare, iar altă parte lucrând câmpiile pentru producerea alimentelor de origină vegetală și animală, pentru toată comunitatea. Cavalerul era un mercenar specializat, care trebuia să-și aibă grijă de el însuși, de scutierul său, de caii lor, și ca atare lupta în baza unui contract. Transformarea cea mai completă a suferit-o, lucrătorul din agricultură, șerbul – versiunea sedentară a nomadului călăreț din stepă pentru că devenea ca și acesta un mic întreprinzător – primea o suprafață de teren, pe care o putea lucra împreună cu familia sa, recolta ceea ce a semănat, plătea în bani sau în natură: dijma nobilului, impozitul către stat și zeciuiala bisericii catolice, și primea în schimb protecție de la cealalaltă parte a comunității, cavaleria feudală. Observăm deci că, atacului, plin de succes al călăreților din stepă – început de Hunii conduși de Atila în secolul IV-V – asupra imperiului roman, i s-a opus o nouă diviziune a muncii, o investiție de energie superioară, și o tehnologie superioară.

O copiere, stil oglindă, a societății călăreților din stepă nu era posibilă, din cauza diferentelor din alimentație și de treaptă de civilizație, deoarece – europenii – nu puteau trăi numai din consumarea alimentelor de origine animală, așa cum trăiau călăreții nomazi din stepă; nu puteau hrăni populația lor numeroasă prin practicarea nomadismului pastoral; nu puteau să locuiască în corturi, deoarece locuiau în case, în sate și orașe, înzestrate cu universități, teatre, biserici, facilități la care nomazii nici nu visau. Conform cu știinta darwinista, feudalismul european, a învins în confruntarea cu democrația pastoral-militară a călăreților nomazi, datorită organizării sale superioare. Iată un citat din Darwin, Sir Gavin de Beer, "Caietele de note ale lui Darwin cu privire la transmutarea speciilor." Partea a IV-a, al patrulea caiet de note (octombrie 1838- 10 iulie 1839).

"Când două rase de oameni se întâlnesc, ei acționează exact ca, două specii de animale: se luptă, se mănâncă unii pe alții, își transmit boli unii altora &c., și la urmă este lupta mortală, în care cei care au cea mai bună organizare sau instruire spre exemplu intelectul la om) câștigă bătălia". Charles Darwin, aprilie 1839.

În feudalism, a crescut imens coeziunea comunităților omenești, în comparație cu epoca imperiului roman. Desigur că în comparație cu societatea capitalistă burgheză năs-cândă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea , perioada târzie a feudalismului abuziv și decadent, a părut filozofilor o societate de exploatare nemiloasă a șerbilor, dar care în realitate, atunci cand a apărut în lume, era o formă progresistă de diviziune a muncii. Europenii spre deosebire de călăreții din stepă, posedau un cal care cântărea de trei ori cât calul, călărit de călăreții din stepă, dar care era în stare să poarte călăreții raselor omenești euro-pene, mai înalți și mai grei, și care purtând armuri, prin care nu străbăteau săgețile noma-zilor, erau capabili pe câmpul de luptă să distrugă coeziunea oricăror trupe, pedestre și călări, mai ușor echipate. Un astfel de cal mănâncă opt kilograme de ovăz zilnic, zi de zi, iar călărețul raselor omenești europene, nu posedă sobrietatea nomazilor asiatici, dar împreună, cal și călăreț, aduc un plus de energie pe câmpul de luptă, care până la urmă s-a impus. Diviziunea muncii superioară în feudalism, a fost unul dintre motivele pentru care, nomazii au fost învinși și au dispărut din istorie. Dar motivul real, care a condus la dispariția nomazilor călări asiatici, a fost de ordin evoluționist: dispariția pășunilor disponibile pentru pășunatul hergheliilor lor, și imposibilitatea nomazilor de a se adapta la un mediu nou, cu rapiditatea cu care mediul lor tradițional dispărea. Singurii dintre nomazi care au înțeles, superioritatea prezentată de sedentarizarea feudală, și pentru acest motiv au supraviețuit, au fost Ungurii.

Feudalismul, a apărut timpuriu (secolul al V-lea ), și s-a desăvârșit, în apusul Europei, datorită faptului că împărații romani, atacați în permanență de barbarii, în special de neam germanic, au abandonat partea de vest a europei și s-au refugiat în partea răsăriteană a împărăției. Imperiul roman de răsărit, a fost mai puțin atacat în prima parte a existenței sale, și pentru că a introdus unele reforme, dintre care cea mai importantă a fost, descentralizarea imperiului prin regimul 'themelor', așa că a putut să reziste mult mai mult timp, feudalizarea apărând, față de apusul Europei cu o întârziere de cinci secole, adică începând din secolul X, ca și în regiunile limitrofe imperiului: Panonia ungurească și principatele rusești kievane. == Marea invazie tătărască 1236 - 1242 ==

Regiunile menționate mai sus, au fost obiectivul celui mai masiv atac, care a existat vreodată, din anii 1236-1242, al călăreților mongoli. Marea invazie tătărască (mongolă) – a pus Muntenia si Moldova pe hartă – deoarece, înainte de această invazie, pentru Unguri, țările locuite de românii, din arcul – extra-carpatic erau cunoscute doar ca Terra Transalpina (țara de dincolo de munți), apartinând la acelaș mod de gândire, prin care părți din Canada de astăzi au fost numite Terra Nova, ca și când nu ar fi fost, locuite. Raidul lui Subotai în Rusia, nu a avut efecte prelungite, cu toată victoria zdrobitoare de la Kalka din 1222. Teritoriul peste care Batu urma să domnească – dat tatălui său de către marele Gingis-Han – trebuia mai întâi cucerit. În acest scop, în 1235, hanul Mongolilor, Ogodai convoacă un Kuriltai (convenție a mongolilor), unde se hotărăște ca între-gul imperiu Mongol, din China până la hotarele Europei, să contribuie ca Batu să-și croiască un hanat. Comanda operativă, a fost încredințată lui Subotai. Armata număra 150.000 de oameni și a pornit spre vest în 1236.

Expresia armată pentru hoarda mongolă este numai un eufemism, deoarece era vorba în realitate de o colecție de popoare, de origini etnice mongole și turcice, unite între ele de un sistem de viață, a cărei primă coordonată era găsirea de noi pășuni pentru numeroasele lor turme, așa că această hoardă, fără o diviziune a muncii care să meargă dincolo de diviziunea muncii dintre sexe, era extrem de vulnerabilă, din foarte multe puncte de vedere. În primul rând, stătea faptul că un luptător mongol, aducea cu el în înaintarea hoardei în medie un număr de 18 cai, pe care în timpul luptei îi schimba des, deoarece acești cai dintr-o rasă mică, nu vedeau în tot lungul vieții lor, nici-un fel de grăunțe și ca atare fiind hraniți numai cu iarbă, nu erau capabili de efort prelungit. Laptele iepelor era muls, pentru hrănirea familiei numeroase, din cauza nașterilor dese, și care prin creștere formau alți luptători-herghelegii, care formau noi familii care la rândul lor aveau nevoie de câte 18 cai, și așa mai departe, până când sistemul de viață al călăreților din stepe, din cauză că era adaptat la un singur mod de viață care dispărea, pentru că pășunile se împuținau, au trebuit să dispară și ei. În lucrarea redactată de Sir Gavin de Beer: Caietul de Note, al lui Darwin, cu privire la Transmutarea Speciilor, Partea a III-a, Caietul al treilea(15 iulie 1838-2 octombrie 1838), publicat in Bulletin of the British Museum(Natural History) Historical Series, Vol. 2, No. 4, 1960, Charles Darwin citează din Malthus următoarele:

Fig.12. Hanatul Hoardei de Aur şi Bărăganul

.

'"În acord cu cea mai liberală! gândire filozofică credem că nici-o piatră nu poate să cadă și nici-o plantă nu poate să crească fără imediata intervenție divină. Dar noi știm din experiență că aceste operațiuni pe care noi le numim natură s-au produs aproape invariabil după legi fixe: și de la începutul lumii cauzele populării & depopulării au fost probabil la fel de constante ca orice lege a naturii pe care o cunoaștem". – "Aș aplica-o" <n.n. scrie Darwin> "nu numai la populare și depopulare, ci și chiar și la exterminarea și producerea de noi forme…".

Hoarde atât de numeroase, trăind din resursele locurilor pe care le parcurgeau, nu puteau exista, și ca atare Subotai le despărți în mai multe corpuri de armată. Unul dintre aceste corpuri de armată îi zdrobi pe Bulgarii de la Volga de jos și apoi pe Kipchaki, o confederație de triburi turcești pe care Ungurii îi numeau Cumani, și Rușii îi numeau Polovțiani. Tribul de Kipchaki, denumiți Cumani, numărând 40 000 de corturi, ca să scape de urgia Mongolilor, au fugit spre vest și nu s-au oprit decât în câmpia Panonică, unde li s-a acordat azil, un act politic, care le-a fost fatal Ungurilor. Azilul le fusese acordat în credința că Cumanii îi vor ajuta să reziste atacului iminent al Mongolilor.

Hoardele Mongole, timp de patru ani, din 1236 până în 1240, când au ajuns la Kiev, au supus întreaga Rusie, cu excepția Republicii Novgorod; Kiev-ul a fost distrus de așa manieră încât nu s-a mai refăcut decât în timpurile moderne. Cei câțiva fugari care au reușit să scape și să ajungă în Ungaria și Polonia, au fost pretextul pentru invazia acestor regate. O scrisoare adusă de un renegat Englez în slujba Mongolilor, Regelui Bela al IV-lea al Ungariei, glăsuia:

"Am auzit că ai primit pe Cumani supușii nostrii, sub protectia ta. Te somez să încetezi să le dai adăpost și să eviți de a le face favoruri, ca să nu-ți faci un dușman din mine. Va fi mult mai ușor pentru ei, care nu au case și locuiesc în corturi, să scape, decât voi care locuiți în case și sunteți așezați în orase. Cum vei putea fugi de mine?"

Toți locuitorii Ungariei și Transilvaniei, s-au răsculat în contra prezenței Cumani-lor, l-au ucis pe regele Cumanilor Kuthen, pe care îi invinovățeau că i-au adus pe Mongoli pe capul lor, ceea ce era o dovadă de naivitate populară, pentru că Mongolii aveau drept obiectiv principal al campaniei, cucerirea Panoniei, unde doreau să se instaleze te-meinic.La timpul lor, Hunii, Avarii, și chiar insuși Ungurii, se așezaseră în Panonia, pentru că se afla în centrul Europei, și ca atare se puteau organiza expediții în toate direcțiile, la alegere, obtinându-se efectul de maximă surpriză. Din cauza avantajului strategic menționat, în zilele noastre, sub pretextul ieftinătății întreținerii bazelor militare în comparație cu Germania, din ce în ce mai mult, Americanii organizează transferul, bazelor militare, în special de tancuri și alte mijloace motorizate, din Germania în Panonia ungară. Pentru armatele călăreților din stepă, mai există încă un argument major în favoarea capturării Panoniei ungurești, fiind că era un teren ideal pentru pășunarea marilor lor herghelii de cai și turme de bovine.

Pentru a anihila posibilitatea unirii forțelor poloneze cu cele ungurești, o parte a hoardelor mongole a intrat în Polonia, și pe locul unde astăzi este satul Wahlstatt (locul bătăliei), lângă Leignitz, zdrobește cavaleriile templierilor, ai ducelui Sileziei și a Polone-zilor reunite, și deși nu reușește să cucerească Leignitzul și Breslaul, totuși satisfăcuți de rezultat se repliază n Ungaria. Mongolii au pătruns în Panonia ungurească, din cel putin patru direcții: din Polonia din spre nord, din principatul Galicia din spre nord-est, din Moldova din spre est, și din Valachia prin pasul Mehadia, în Banat și apoi Ungaria. Hoardele mongole s-au adunat la locul unde armata ungureasca, le aștepta, lângă mlaștinile Mohi – lângă Tokai – și forțele principale sub comanda lui Batu, atrăseseră deja forțele ungurești la un pod de trecere, peste un afluient al Tisei. Armata ungurească nu avea însă habar că o parte a hoardelor mongole, sub comanda lui Subotai, trecuse râul, în aval de locul unde se desfășura bătălia, capturase tabăra armatei ungurești, și atacă armata ungurească din flanc și spate. O legendă a străbătut veacurile, precum că atunci când, bătălia încă nu fusese decisă, și Mongolii sufereau pierderi grele, Batu i-a propus veteranu-lui Subotai să se retragă. Subotai i-ar fi răspuns: “Prințe tu te vei putea retrage dacă așa dorești, dar eu sunt hotărât să nu mă retrag, până nu ating Dunărea.” Magnații unguri nu aveau încredere în capacitatea regelui Bela al IV-lea, de a conduce apărarea Ungariei, dovadă uciderea regelui Kuthen și alungarea Cumanilor, care după moartea regelui lor se refugiaseră în Bulgaria, unde fuseseră primiți cu brațele deschise de Asănești, și unde li se acordaseră terenuri, sub forma descrisă anterior ‘pronoia’. Cucerirea taberei armatei ungurești, de către forțele mongole de sub comanda lui Subotai s-a dovedit hotărâtoare, armata ungurească intrând în panică, fiecare încercând să fugă de pe câmpul de luptă, dar puțini au reușit, și cei care au reușit, au fost urmăriți și omorâți, fiind măcelăriți circa 65.000 de Unguri, 2 arhiepiscopi, 4 episcopi și toți nobilii unguri, aflători pe câmpul de luptă. Acest masacru dovedește că Mongolii, n-au intenționat să ia prizonieri în vederea răscumpărării ci intenționau să se așeze în mod definitiv în Ungaria.

Regele Bela al IV-lea, respins de ducele Austriei, a scăpat cu fuga în insulele Mării Adriatice. Magnații Unguri aveau dreptate să nu se încreadă în Cumani, din cauza comportării acestora pe câmpul de bătaie de lângă râul Kalka din anul 1223. Cumanii fiind amenințați de două armate mari de Mongoli, au trimes mesaje prinților Ruși, pentru a la cere ajutor. Șase prinți Ruși, au răspuns la apelul Cumanilor, pentru că se temeau că dacă nu-i ajută, aceștia vor îngroșa numărul Hoardei Mongole. Prinții Ruși au înaintat în contra Mongolilor, care începuseră să se retragă, când Cumanii au început să fugă pani-cați de pe câmpul de luptă, aruncând ariergarda rușilor într-o mare dezordine. Prinții Ruși au rezistat trei zile, dar până la urmă au trebuit să se predea.Au pierit toți șase prinții, șaptezeci dintre boierii de frontieră, și zeci de mii de soldați ruși. Cumanii nu s-au oprit din fugă până în Panonia.

După retragerea Mongolilor, Cumanii au părăsit Bulgaria și au fost colonizați de Bela al IV-lea, compact în Panonia la sud de Buda, în inima regatului maghiar care pierduse jumătate din populație, prin boli și înfometare, adică un milion de locuitori, din două milioane cât numărau, în conformitate cu relatările istoricilor Maghiari, înainte de invazia Mongolă. Românii au avut pierderi incomparabil mai mici decât Ungurii, așa că au reușit, fără a întâmpina opoziție din partea Ungurilor, să repopuleze unele ținuturi din Transilvania care le aparținuseră anterior. În Muntenia și Moldova, casta militară – boierii – au reușit să câștige încrederea a mai multora dintre români, care trăiau răzlețiți, și în vacuumul de putere, creiat de invazia mongolă, a fost posibilă afirmarea Românilor, care se în-dreptau cu pași repezi spre o formă de stat Valahă și Moldovenească, alternativ independente, dar și uneori vasale regatului Ungariei.

Autorul tratatului Marile Migrații din Estul și Sud-Estul Europei în secolele IX-XIII, Victor Spinei, se face ecoul unor păreri, ale mai multora dintre istoricii noștri, atunci când la pag. 311 și 312, afirmă următoarele:

"Grupuri mici de turanici <Cumani, Pecenegi, Uzi, Iazigi, și Brodnici>, s-au sedentarizat și s-au asimilat treptat în masa autohtonilor. Antroponimia românească medievală și modernă conține mai multe nume de origină turanică: Balaban, Basarab<ă>, Coman, Talabă, Toxabă etc. Pornindu-se de la rezonanța turcică a numelui Basarab<ă> și de la o presupusă analogie cu propulsarea pe tronul Țaratului bulgar al Terterilor de neam cuman, unii istorici au susținut că și întemeietorul statului independent al Țării Românești ar fi de aceiaș obârșie. Desigur că această aserțiune nu este cu totul exclusă[…] Utilizarea de către reprezentanți ai boierimii din Țara Românească și Moldova a unor antroponime de origină turanică arhaică, atestate încă în cele mai vechi acte de cancelarie, de la sfârșitul secolului al XIV-lea, și din prima jumătate a veacului următor, sugerează aportul turanic la solidificarea clasei suprapuse. Nu este mai puțin adevărat că astfel de antroponime se întâlnesc și la membrii păturilor de jos ale societății."

Cu alte cuvinte, clasa boierească românească, este o emanație a poporului românesc, fiind constituită din aceleași elemente etnice din care a fost constituită națiunea română.

Concluzia generală a acestui capitol ar trebui să fie, că datorită faptului că boierii români au reușit să întemeieze țările românești: Muntenia și Moldova, să lupte pentru a le face independente, și chiar dacă uneori nu au reușit decât să le mențină autonomia, în cadrul unor vasalități schimbătoare, totuși niciodată aceste două Țări Românești, nu au putut fi încorporate la niciuna din marile împărății învecinate, așa cum s-a întâmplat cu toți vecinii nostri: Polonezi, Slovaci, Cehi, Unguri, Croați, Sârbi, și Bulgari. Mai mult de cât atât, chiar și Transilvania românească, a fost încorporată, atât regatului unguresc cât și împărăției austriece. În special în cazul Bulgariei, Serbiei și Transilvaniei, datorită faptului că în aceste țări, clasa nobiliară a fost distrusă, transformându-le în națiuni de țărani, eliberarea lor, în națiuni independente, în cazul Bulgariei și al Serbiei, a putut surveni nu-mai ca o consecință a luptei României pentru propria ei independență. Dobrogea, Transil-vania, Maramureșul, Crișana, Banatul, și Bucovina au fost încorporate României prin cucerire, în 1878 și 1919, ca urmare a luptei armate – alături de aliații noștri: Ruși (1878), și Francezi, Englezi, Italieni și Americani (1919) – în contra Turciei, Ungariei, Austriei și Germaniei. “Până și Basarabia”, a fost alipită României prin luptă în contra Uniunii Sovietice.

▲ Începutul paginii.

Această lucrare a fost eliberată în domeniul public de către deținătorul drepturilor de autor.