Frontierele românilor/Capitolul IV

Jump to navigation Jump to search
Capitolul III Frontierele românilor de Alexandru Gabriel Filotti
PARTEA A II-a

SUBSPECIA SAU RASA: VLAHUL



Capitolul IV.

Locul de baștină al familiei Filoti este satul Batogu din Bărăgan
Capitolul V




MOTTO
"Admiterea în rândul nobilimii, se bazează pe posesiunea, unui domeniu ereditar, numit: BAȘTINĂ."
Codul lui Ștefan Dușan - Skoplje - 1349
The Slavs in European History and Civilisation. Francis Dvornic.Rutgers University Press.1962.USA




Dunărea[modifică]

Cel mai important oraș al Bărăganului a fost din toate timpurile, cetatea Brăilii, denumită de Turci, Ibrail. Ungaria, întotdeauna, nu a avut ieșire la nicio mare, așa că cu toate că, poseda o mulțime de resurse naturale, nu le putea valorifica în cadrul unui comerț exterior. Marea Neagră în cursul secolului XIV, era teatrul unui comerț foarte înfloritor al Genovezilor, concurenții Venețienilor. Genovezii, din cetatea Caffa din Crimeea, porneau caravane, care ajungeau în China, de unde aduceau mătăsuri și mirodenii, și apoi, fiind aliați ai Bizanțului, treceau în Mediterana, prin Bosfor, și ocolind peninsula Italia pe la sud, ajungeau în Genova.

Trebuie de asemenea amintit că centrul mondial al comerțului, în secolul XIV, era Constantinopolul. Ca atare Ludovic I d’Anjou, fiul lui Carol Robert de Anjou, rege al Ungariei, cu concursul lui Nicolae Alexandru Basarab, a eliberat Bărăganul de Tătari, și a dat o diplomă Brașovului (Kronstadt), prin care îi acorda un coridor comercial, fără a plăti vamă, limitat la vest de râul Ialomița și la est de râul Siret. Prin acest coridor, mărfurile, spre și de la Marea Neagră, nu se aflau în siguranță, decât odată ce ajungeau la Marea Neagră, așa că negustorii brașoveni, aveau tot interesul, să străbată Bărăganul și calea de apă, a Dunării, cu cea mai mare iuțeală și să ajungă la Marea Neagră.

Nicolae Alexandru Basarab, fiul lui Basarab (învingătorul lui Carol Robert d’Anjou, la Posada și întemeietorul Țării Românești) avea din contra, tot interesul să încetinească viteza de circulație a mărfurilor pe teritoriul său, mai cu seamă pentru că era foarte interesat să poată obține, în special materiale feroase, dintre care cele mai importante erau armele. În acest scop, pentru a atrage pe negustorii brașoveni, care își încărcau mărfurile în corăbiile care îi așteptau, oriunde ancorate la malul Dunării, el le-a pus la dispoziție orașul-cetate Brăila, fără vamă, cu condiția ca atât la ducere cât și la întoarcere, negustorii să tranziteze prin orașul Brăila. Pe lângă scutirea de vamă, Voevodul Valah, negustorilor care utilizau portul Brăila, atât la ducere cât și la înapoiere, le oferea și o securitate sporită, nu numai în zona portului ci și în lungul căilor de comunicații. Brăila mai avea avantajul că controla trecerea peste Dunăre în Dobrogea, la Măcin, și de asemenea controla traficul fluvial atât pe Dunăre cât și pe Dunărea Veche. Dar avantajul cel mai mare, pe care îl prezenta portul Brăilii, era faptul că, era ultimul port la Dunăre, la care se se putea ajunge, cu corăbiile maritime, chiar în perioadele cu cele mai scăzute ape ale Dunării. Din comerțul Brașovenilor, făcea parte și comerțul cu lână și mai cu seamă co-merțul cu postavuri fabricate din lână. Postavurile erau fabricate de Brașoveni, cu lâna produsă de oierii Valahi care cutreerau munții Carpați, câmpia Bărăganului și Bălțile Dunării Acest comerț s-a dezvoltat în alt port, așezat unde astăzi este orașul Piua Petrii, la vărsarea Ialomiței în Dunăre, și care s-a numit în acele timpuri Cetatea de Floci (lână), de-numirea turcească fiind Folojd. De remarcat că numele actual al orașului, provine de la un fabricant de postav, Petre, întrucât Piua în limba românească înseamnă fabrică de postav. Un alt oraș pe Dunăre, mult mai recent, care în prezent se numește Călărași, și care mai înainte se numea Orașul Stirbei, a ajuns la o desvoltare maximă în anii comunismului, datorită construirii în acest oraș a unei mari uzine siderurgice. Această uzină siderurgică, exploatează Dunărea pentru apa necesara procesului de fabricație, primește pe Dunăre din import, minereul de fier și cărbunele metalurgic, procurat oriunde în lume, și exportă tot pe Dunăre, produsele sale metalurgice.

Am dorit să scot în evidență, că Dunărea, este factorul geografic cel mai important, pentru poporul Român, nu numai pentru cei din Muntenia și Moldova, dar și pentru cei din Transilvania, factor geografic pentru care s-a purtat războiul Crimeii in 1856, și care a determinat creerea unui stat românesc în 1859, al cărui curs inferior până la vărsare aparține Bărăganului românesc. La început, la întemeierea Țării Românești, în secolul XIV, Bărăganul nu era decât un culoar de trecere, dinspre Vest spre Est, și înapoi pentru negustorii brașoveni. Cine erau acești negustori brașoveni se poate vedea la Brașov, unde astăzi, unul din punctele turistice de atracție, este cartierul negustorilor Greci, stabiliți în Brașov.

Transhumanța Carpatică[modifică]

Mult mai nebăgat în seamă, decât traficul negustoresc, care avea nevoie de diplome regale și scutiri de vamă ale domnului Țării Românești pentru a exista, era fenomenul transhumanței carpatice. Transhumanța era, simplu spus, drumul oierilor români, care se revărsau din Carpati, Subcarpați și mai cu seamă din Transilvania, în căutare de pășuni în Bărăgan, în Bălțile Dunării, în Dobrogea, în Basarabia și în Transnistria. Transhumanța garanta evolutiv, creșterea unei națiuni pe spații întinse, și era primul act de unire, al Românilor, din care a decurs mai târziu și unirea politică. Transhumanța a determinat creerea unui tip omenesc, care nu existase înainte: Românul. Creerea acestui tip uman se datorește proteinei animale, furnizate de laptele și carnea oilor, din mersul pe jos mânând oile și din necesitatea de a rezolva, problemele puse de acest fel de viață, pastoral.

Drumurile în Bărăgan sunt numai de la Nord-Vest spre Sud-Est, asa cum este și direcția de curgere a râurilor din Bărăgan: Mostiștea, Ialomița, Călmățuiul și Buzăul. De departe cel mai important drum în Bărăgan, este cel ce străbate din Țara Bârsei, prin pasul Predeal, urmărind cursul râului Prahova, prin Ploiești, pe strada Drumul Oilor, până la confluența cu Ialomița, apoi la Urziceni, si Slobozia. Aici, la Slobozia, drumul se bifurcă spre Nord , spre Brăila, spre Sud spre Călărași

În trecutul nu prea îndepărtat, adică până în anul 1878, drumul cel mai important, era cel spre Brăila. Tot din Țara Bârsei, pe valea râului Buzău, pe la Nehoiu, venea prin Buzău, un drum care debușa tot la Brăila. Când România, a primit, Dobrogea, în 1878 în schimbul celor trei județe din Basarabia, drumul care venea din Vest și se bifurca, la Slobozia, continua, peste Dunăre, la Vadul Oii, și apoi mai departe, la punctul final, portul la Marea Neagră, Constanța. După realizarea României Mari, șoseaua Brasov-Slobozia-Vadul Oii-Constanța și calea ferată Brașov-Fetești-Constanța, au devenit cele mai importante artere de circulație a oamenilor și a mărfurilor din țară.

Brăila[modifică]

Silistra fusese predată Turcilor fără luptă, de ultimul Țar al Bulgarilor, Ion Șișman ( 1371 -1393). Iată cum descrie, Kiatip Celebi, Silistra, în anul 1648, în cronica sa: “Silistra este unul din orașele renumite de pe malul fluviului Dunărea, care străbate provinciile ghiaure, ca Țara Românească (Eflak) și Moldova (Bogdan)… precum și ținuturile Rumeliei (Bulgaria de astăzi). De aceia ea este socotită ca locul de reședință al acelor țări.” Ne spune în continuare că Brăila se află, față de Silistra la o distanță de 30 de ore, și că Brăila (Kasaba-i Eflak), este un cadiat, condus de un cadiu (judecător cu funcții laice și religi-oase), la rangul de 150 aspri, depinzând de Silistra.

Situația de subordonare a Brăilii față de Silistra, a durat atâta timp cât, direcția principală de înaintare a Turcilor a fost de la Silistra, în susul Dunării, cu intenția clară de a cuceri Viena. Înfrângerea marei armate Turcești, sub zidurile Vienei în 1683, și celelal-te înfrângeri care au urmat, încheiate cu pacea de la Carlowitz (1699) si Passarowitz (1718), i-au convins pe Turci că, le sunt inferiori din punct de vedere al tehnologiei mili-tare, Austriecilor, astfel că au schimbat direcția de atac, spre răsărit. Față de Polonezi și Ruși, împreună cu Tătarii, mai posedau încă o superioritate numerică și de tehnologie mi-litară. Superioritatea lor se datora și faptului că Rusia și Polonia nu-și rezolvaseră încă, întâietatea în zonă.

Cetatea Brăilii, era cea mai importantă cetate turcescă de pe malul stâng al Dunării, și-și crease, pentru rațiuni de securitate , cât și economice, o zonă pe o rază de 60 km , unde se aplicau legile turcești, cunoscută sub denumirea de Raiaua Brăilei. Această situa-ție de extrateritorialitate a cetății și raielii turcești, a durat până în data de 15 iunie 1828, când armatele rusești de sub comanda feldmaresalului, prinț, Wittgenstein, au cucerit-o. Rușii au dispus dărâmarea cetății, iar populația creștină din cetate, s-a dedat imediat, cu mare entuziasm, la acțiunea de dărâmare a cetății, care făcea reîntoarcerea turcilor imposibilă, dar și pentru că materialele de construcție, rezultate din demolări, erau utilizate de localnici pentru construirea caselor lor proprii. "Sic transit gloria mundi" (Așa trece gloria în lumea aceasta). Cetatea turcească a Brăilii, de fapt cea mai mare garnizoană turcească în Principatele Românești nu mai exista.

Rușii, care aveau cert, intenții de anexare, a Principatelor Dunărene au luat măsuri pentru reconstrucția Brăilii dupa planurile Odesei. Pentru acest motiv Brăila posedă astăzi o sistematizare, similară cu cea a Odesei, în plan, semănând cu o jumătate de roată de car culcată, în care bulevardele pleacă de la Dunăre, au o formă semi-circulară și ajung în partea opusă tot la Dunăre. Iar străzile ca niște spițe, ale unei roți, pleacă din centru, spre periferie, intersectând bulevardele. La aceasta operă de reconstrucție, într-o fază ulterioară a contribuit și Nestor Filoti, străbunicul autorului, care era ‘Îndeplinitor de prezident al Municipalității Brăila’. Familia Filoti provine din satul-oraș Filoti din insula Naxos principala insulă din arhipelagul Cicladelor. Întemeierea satului Filoti din Naxos, este legată de evenimentele majore ale imperiului lui Alexandru cel Mare, după cum se va vedea din relatarea ce urmează.

== Satul Filoti din insula Naxos, arhipelagul Cicladelor ==.

În anul 334 î. e. n., atunci când regele Filip al II-lea al Macedoniei, se afla în fața falangelor adunate în capitala Macedoniei, și se pregătea să ordone, pornirea în expediția în contra Persiei, a fost asasinat, de cel mai bun prieten al fiului său, viitorul împărat Alexandru cel Mare. Spontan, Alexandru, a reacționat, omorându-l, pe loc, pe asasinul tatălui său. Imediat influentul general al lui Filip al II-lea, Filoti, s-a adresat armatei macedonene, proclamându-l pe Alexandru, rege în locul tatălui său. Falangele au acceptat numirea lui Alexandru, prin aclamații, așa că acesta a luat cuvântul, pentru a mulțumi pentru ale-gerea sa, și a ordonat, în locul tatălui său, ca armata organizată de acesta, să pornească în ceea ce va deveni, epopeia, lui Alexandru cel Mare, care va schimba fața lumii.

După scurgerea a opt ani, în 326 î.e.n., armata macedoneană, se afla pe malurile fluviului Indus, îl învinsese pe regele Porus, dar rămăseseră mult mai puțini, erau mai bătrâni cu opt ani, și fiecare dintre ei era posesorul unui tezaur, pe care ar fi vrut să-l ducă acasă, în Macedonia. În schimb, Alexandru cel Mare, credea că este cu adevărat fiul lui Zeus, nu al lui Filip al II-lea, avea nevoie de toate tezaurele pe care putea să pună mâna, pentru a ridica noi armate, și avea nevoie de veteranii macedoneni numai,pentru a instrui, nenumarați tineri soldați dintre Persani. Generalul Filoti, care, practic îl pusese pe tron, în calitate de parlamentar al armatei macedonene, îl sili pe Alexandru cel Mare, să ia calea întoarcerii. Acesta aparent se supuse voinței armatei, dar odată ajuns la Susa în inima imperiului Persan, îi execută pe conducătorii rebeliunii în cap cu generalul Filoti.

Familia generalului Filoti din Macedonia, de frica represaliilor lui Alexandru cel Mare se refugie în cel mai mare secret în insula Naxos unde întemeie satul Filoti. Trei ani mai târziu, în 323 î.e.n., spre norocul lor, Alexandru cel Mare, muri. Locuitorii din satul Filoti din Naxos, păstreaza dovezile originii satului în arhiva catedralei locale. Astăzi nu există nici-o familie cu numele Filoti în sat, singura familie Filoti, se află în România. Atât la Greci cât și la Români, în secolele trecute, un individ se identifica prin numele primit la botez. În cazul familiei Filoti, al doilea în genealogia anexată, se numea Ștefan, si era ‘fiul lui’ Ion – din – Filoti , și cu timpul, fiul lui Ion Filoti, iar la moartea acestuia devenea Ștefan Filoti. Este cunoscut faptul că Grecii din cartierul Fanar din Constantinopole, au căpătat numele ‘generic’ de Fanarioți, după locul de origină.

Familia Filoti au devenit români foarte repede, prin căsătorii cu românce. Dovadă că este așa stă faptul – constatat prin cercetarea arborelui genealogic din Adenda – că în generatia a III-a, doi membrii ai familiei Filoti purtau nume românești: Stoian și Stoica. În generația a IV-a, cea de a doua generație născută pe sol românesc, având drept tată pe Stoian, din nouă băieți, trei au nume pur românești: Fătu, Stan și Neagu, iar dintre celelalte 6 nume nici-unul nu este pur grecesc, toate in schimb fiind din tezaurul comun de nume, date de Biserica Ortodoxă: Ion, Mihalcea, Ioniță, Mihai, Constantin și Petru. În figura următoare este redată fotografia autorului, din luna aprilie 1997, la un semn de avertizare rutieră, înainte de intrarea în satul Filoti din insula Naxos din marea Egee.

Fig. 5 Autorul fotografiat în faţa unui panou rutier, înainte de intrarea în satul Filoti, insula Naxos, Grecia.

Plecarea lui Ion Filoti din Naxos și ajungerea sa în Țările Românești este urmarea, suirii pe tronul Moldovei a lui Gaspar Gratiani. În lucrarea antologică, a lui Mihail Guboglu, Cronici Turcești privind Țările Române, Ed.Academiei Republicii Socialiste România, București 1974, acesta publică cronica: Totalitatea Statelor, operă a lui Munenggiba-si, (Astrologul Curții Împărătești), din care la p.266 din Antologie redau pasajul următor:

"În anul mai sus arătat (dec.1619-nov1620), Iskender (Alexandru) Pașa, beilerbei de Oceakov, a distrus tabăra ghiaurilor. Cauza a fost următoarea: Afurisitul de domn al Moldovei numit Gaspar Gratiani; era la origină, unul din negustorii frânci (catolici). Cu ajutorul lui Iskender Pașa, îndeosebi cu ocazia încheierii păcii cu Austriecii, el aduse servicii mari, Înaltului Devlet (Divan) și fusese trimis cu misiune la austrieci. Apoi pentru serviciile făcute i se acordase insula Naxos."

"După aceia prin intermediul lui Iskender Pașa și cheltuind multă avere, el a obținut voievodatul Moldovei. După doi ani când a fost mazilit, el s-a răsculat și a cerut ajutor de la craiul leșesc, iar acesta i-a trimes îndată multă oaste…s-a luptat timp de o lună fără contenire. În cele din urmă, ghiaurii fiind infrânți, mulți dintre ei au fost nimiciți".

Ion Filoti si fiul său Ștefan, scăpați din dezastrul militar suferit de Gaspar Gratiani, s-au refugiat la Brăila, devenind negustori de cereale (zaheregii).

Moșia Batogu din județul Brăila.[modifică]

Moșiile din fosta raia turcească, împreună cu satele ce se aflau în acest teritoriu, au trecut în jurisdicția Țării Românești, în anul 1828, ca efect al Păcii de la Adrianopole. Pentru reducerea cheltuielilor de la buget, parțial, proprietatea acestor pământuri dobândi-te prin desființarea raielii Brăila, au fost transferate Eforiei Spitalelor Civile sau altor instituții, care depindeau de buget. Moșia Batogu, a revenit Eforiei Spitalelor Civile. Con- tractele de arendare, pentru aceste moșii au fost adjudecate în conformitate cu legiuirile din acele timpuri. Nestor Filoti, cu siguranță un partizan al noii ordini, în calitatea sa de, "Îndeplinitor de prezident al Municipalității Brăila", a devenit arendașul moșiei Batogu. În aceste contracte de arendare, era o clauză de preemțiune, care s-a păstrat și astăzi în contractele de arendare în vigoare, prin care, arendașul, la preț egal oferit, câștigă licitația, în cazul că proprietarul scoate la vânzare, părți sau întreaga moșie. În acest fel, Nestor Filoti, arendașul moșiei Batogu, aparținând Eforiei Spitalelor Civile, la moartea sa surve-nită în 1869, stăpânea în indiviziune cu Eforia Spitalelor Civile, 1/3 din suprafața de 9.900 pogoane, a moșiei. În acest mod, satul Batogu a devenit locul de baștină al familiei Filoti, deși Nestor Filoti, mai avea și alte moșii în arendă.

Satul Batogu se afla așezat, pe râul sau mai curând, pârâul Călmățui, la 7 km în aval, de Cireșu, locul unde, magistrala de cale ferată, care deservește Moldova, venind de la Tecuci-Făurei, intersectează Călmățuiul, în drumul ei spre Constanța. Distanța satului Batogu, de orasul Brăila, este de 60 km. Exportul de cereale al României, în țările Europei Centrale, se făcea prin porturile dunărene, în susul Dunării. Dar când era vorba de exportul pe mare, acesta se făcea prin Galați,dar în special prin Brăila. Pentru acest motiv Bursa de cereale se afla la Brăila. Moșiile din județul Brăila, prindeau întotdeauna prețurile mai bune, de la început de sezon, un avantaj care s-a pierdut odată cu construirea podului Anghel Saligny, peste balta Borcii, în secolul XX, deoarece exportul de cereale nu se mai făcea prin Brăila ci prin Constanța, și Bursa de cereale s-a mutat la Constanța.

Călmățuiul are o luncă sărăturoasă, întrucât Călmățuiul izvorește din dealuri care în subsol, conțin depozite de sare. Pe ea crește vegetație specifică de sărături, singura vegetație lemnoasă intâlnită fiind cătina, care formeaza un fel de nuiele, dar care nu pot fi utilizate la confecționarea obiectelor atât de diverse și frumoase care se pot face din ră-chită. Pe această luncă, se văd și târle de oi, foarte rare, pentrucă producția de iarbă utilă pășunatului este foarte mică. De fapt oile, păscând de mii de ani, pe lunca pârâului Călmățui, au consumat ierburile bune de pășunat, care aveau în acelaș timp și o ridicată tole-ranță la solurile sărăturoase, așa că astăzi predomină un ecosistem cu plante care nu sunt bune de pășunat și care au transformat mii de hectare, în terenuri neproductive.

Numele satului Batogu, un sat vechi, este posibil să provină, de la cuvântul rusesc "batog", care era o nuia mai groasă (1,5-2 cm), în special din corn, cu care erau bătuți delincvenții, spionii sau prinșii de război, pentru pedepsire sau pentru extragerea de informa-ții. Victima era asezată pe sol, cu fața în jos și cu brațele și picioarele întinse. Călăii se așezau, unul pe brațele și pe capul prizonierului, față în față cu celălalt călău, care se așe-za pe picioarele victimei. Loviturile se aplicau ritmic, când unul când celălalt, ca la nicovală, până se completa osânda, sau prizonierul mărturisea… Pedeapsa obișnuită era de 25 de lovituri cu batogul. Rareori se murea din tortura cu batogul… dar o vorbă auzită tot în Batogu, spunea : “… usor 25 la spatele altuia” , exprimând disprețul poporului pentru cei care au puterea de moment, și pentru că au puterea, își torturează semenii.

Fig. 6 Maci în lan de grâu

Panait Istrati, este poate rapsodul Brăilii, care exprimă cel mai bine fatalismul, care se degajă din studierea trecutului; citez din Chira Chiralina, câteva versuri lăutărești:

"Dac-aș fi o ciocârlie,
Ca ea aș săgeta văzduhul,
Dar n-aș mai veni pe pământ,
Unde oamenii seamănă și seceră grâu,
Fără nici-un rost".


Câmpia pe care este așezat satul Batogu, este un pământ cumplit, peste care bate Crivățul. Apa freatică se găsește la adâncimi de 7-8 m, și se poate bea, deși este sălcie. Aici puțul cu cumpănă, este regula, ca și în câmpia de apus a țării. Forajele de adâncime, până în prezent, nu au dat rezultate, mai bune. Cu toate acestea, cred eu, că puțini sunt oamenii, care au trăit acolo și care siliți de împrejurările vieții, au fost nevoiți să-și ia lumea în cap și să plece pe alte meleaguri, și care vreodată ar putea uita, apelul profund, al acelor locuri, și care din aceasta cauză, rareori își pot găsi pacea sufletească, în altă parte pe suprafața pământului.

Cum aș putea uita vreodată, cât de repede se restabilea legătura sufletească dintre mine și tatăl meu, datorită ambianței, pe care o găseam în casa părintească de la Batogu, atunci când veneam în vacanță, după un trimestru pe care îl petrecusem intern, la liceul militar Mânăstirea Dealului. Dimineața abia se îngâna cu noaptea, când plecam de acasă, în docarul, în care, aerul proaspăt al dimineții nu reușea să risipească mirosul pătrunzător, de animale, al cailor și al câinilor, care știau că mergem la vânătoare, și erau la fel de excitați ca și noi. În familia noastră vânâtoarea de prepelițe cu prepelicari, era vânătoarea preferată, pentru că era un sport, în care nu se urmărea cantitatea de carne obținută, ci se punea în evidență viteza de reacție a vânătorului. Acest sport nu se mai regăsește astăzi, pentru că nici nu mai există prepelițe, decât în ferme, și care sunt vândute în supermarkete. Casa părintească de la Batogu, chiar dacă va dispărea de pe fața pământului, va rămâne întotdeauna, în mintea mea, cea mai scumpă amintire a copilăriei mele.

Fig. 7 Pajişte

Moșia Cornățele din județul Ialomița[modifică]

Spațiul geografic, care poartă denumirea de Bărăgan, cu centrul în Slobozia, are drept limite spre nord, vechiul hotar cu Moldova, la Siret; la sud salba de lacuri, formată de râul Mostiștea, din “…gura Bărăganului…” fixată de Alexandru Odobescu, la satul Paicu; la est pe talvegul fluviului Dunărea și la vest munții Carpați. Bărăganul, ca formație geologică, este rezultatul erodării munților Carpați, aluviunile în special de primăvară, fiind cărate de râurile care izvorăsc din munții Carpați; dar poate cel mai important aport, a fost cel al Dunării însăși. După uscarea depozitelor aluvionare, vântul,a transportat materialul fin aluvionar pe mari distanțe, formând roca (mumă) eoliană dominantă, loessul, care l-a rândul său a dat naștere sub influența factorilor climatici, cernoziomului, atât de valoros pentru agricultură.

Loessul are o particularitate, este macroporos, adică prezintă pori mari în structura sa, în care se acumulează apa, care la rândul său umflă particolele fine de argilă care for-mează loessul, îl transformă în noroi, și nu permite, filtrarea apei în adâncime. La Galați, loessul are o grosime de 400 de metri, cea mai mare grosime a loessului din țara noastră. În câmpia Bărăganului, stratul acvifer, apa freatică, se găsește întotdeauna la baza stratu-lui de loess, în aluviunile ce s-au acumulat, în erele geologice ce au precedat, epoca geologică în care s-a format depozitul eolian loessoid. La Cornățele, în centrul Bărăganului, unde a fost moșia de baștină a familiei mamei autorului, apa freatică (prima pânză de apă), se află la adâncimea de 80 de metri. Familia noastră, în secolul XIX, a adus puțari, oameni curajoși care, cu un hârleț cu coada retezată și călare pe o găleată, legată bine de o funie strașnică de cânepă, au săpat puțul până au dat de stratul acvifer. Pe măsură ce, găleata aceea, era ridicată în sus de nenumărate ori, plină cu pământ, se adâncea din ce în ce, puțul, până se ajungea la apă. Modul de săpare a puțurilor, a fost învățat de timpuriu, de poporul românesc, pentru că era utilizat și la săparea gropilor de cereale. Atât puțurile cât și gropile de cereale, se pot săpa numai în loess, pentru că numai loessul are însușirea de a forma pereți verticali care nu se surpă. Cu toate acestea, adâncimi ca aceia de 80 de metri, sau în altă rocă decât loessul, nu se săpau decât, dacă se utilizau, tuburi de piatră sau de beton, care se lăsau prin greutatea proprie, pe măsură ce gaura se adâncește, și sus se adaugă un alt tub de beton.

Familia noastră, a întreținut acel puț ca un serviciu public, pentru toată omenirea care lucra, vara în arșița soarelui, acele câmpii, și pentru toate animalele însetate, care erau aduse să se adape în jghiabul de piatră, lung de peste 10 metri, ce era umplut cu ajutorul burdufului din piele, scos plin cu apă, prin tracțiune cu un cal sau un măgar, adus de cel însetat, pentrucă burduful și lanțul se găseau în permanență, la dispoziția trecătorilor. De altfel nici nu s-ar fi putut, aduce un "vapor" (o locomobilă) care acționa o mașină de treerat, dacă nu exista o sursă de apă, în cantitate suficientă, pentru a întreține mașina și a potoli setea oamenilor și a animalelor.

Cornățele avea însă ceva, care era unic in Bărăgan. Avea o pădure de stejar, varietatea de câmpie, tufan, pentru care era pomenit de Odobescu în lucrarea sa, publicată în 1874, Pseudo-Kynegheticos:

"Mai adesea acest loc (de popas), e o cruce de piatră strâmbată în pioa ei, sau un puț cu furcă, adică o groapă adâncă de unde se scoate apa cu burduful. Trebuie să fii la Paicu, în gura Bărăganului, sau la Cornățele, în miezul lui, ca să găsești câte o mică dumbravă de vechi tufani, sub care se adăpostesc, turmele de oi la poale, iar mii și mii de cuiburi de ciori, printre crăcile copacilor. În orice alt loc al Bărăganului, vânătorul nu află alt adăpost, spre a îmbuca sau a dormi ziua, decât umbra căruței sale."

Familia autorului a posedat o bună parte din pădurea Cornățele, pe care însă tatăl autorului, în timpul marei crize economice din anul 1929, a fost nevoit să o taie, pentru ca prin vânzarea materialului lemons rezultat, să salveze restul moșiei, din mâna creditorilor. Au fost lăsați un număr de tufani, drept martori, a măreției fostei păduri, care astăzi sunt păstrați ca monumente ale naturii. Cel mai falnic, este cunoscut de localnici sub denumirea de: “Tufanul coanei Victoria”. Coana Victoria era Victoria Mihăileanu, proprietăreasa moșiei și a pădurii Cornățele și bunica autorului. Astăzi pădurea Cornățele, cea care este în proprietatea statului, în bună parte este și pădure de salcâmi, și este plină de vânat de șes: căprioare,vulpi, iepuri și fazani. Dar eu am apucat timpurile, în care, Tudor logofătul, astăzi îl pot deconspira, pentru că a murit poate de o jumătate de secol, îmi mărturisea că într-o iarna, a găsit pe câmp un cârd de dropii, cu aripile înghețate din cauza poleiului, le-a adus la conac, mânându-le din urmă ca pe oi, le-a sacrificat, le-a afumat, și a avut toată iarna, de mâncare, carne de dropie afumată. Pentru mine, conacul de la Cornățele, recons-truit de tatal meu, in 1930, unde se afla o casă de locuit pentru logofătul, care locuia aici tot anul, și o sumă de acareturi - clădiri cu destinație agricolă, era, în perioada cât eram elev la liceu, locul unde îmi petreceam, în fiecare an, câteva zile, găzduit de Voica, soția lui Tudor, de la începutul vacanței de Crăciun. Scopul pentru care eram trimis, de familie la Cornățele, era pentru a expedia la București, păsări vii în cuști, și porcul sacrificat pen-tru Crăciun. Acceptam misiunea, ca un sacrificiu pe altarul familial, dar scopul nemărtu-risit, pentru care acceptam această misiune, era pentru feeria pădurii cu ramurile încărcate de zăpadă sau polei, prin care rătăceam pe jos, sau în sanie, cu arma de vânătoare, era pentru întinderea de zăpadă nețărmurită și imaculată, și pentru singurătatea absolută, câteva zile, iarna în Bărăgan.

Dau glas din nou lui Odobescu, pentru că el descrie o perioadă și mai veche decât aceia pe care am cunoscut-o eu, anul publicării cărții sale Pseudo-Kynegheticos (1874) situându-se înaintea războiului de independență (1877) :

"Dar însă și eu am crescut pe câmpul Bărăganului. (Et in Arcadia ego!). Și eu am văzut cârdurile de dropii, cutrierând cu pas măsurat și cu capul ațintit la pază, acele șesuri fără margine, prin care aerul, răsfirat în unde diafane subt arșița soarelui de vară, oglindește ierburile și bălăriile din depărtare și le preface dinaintea vederii fermecate, în cetăți cu mii de minarele, în palate cu mii de încântări. […] Dinainte-i e spațiul nemărginit; dar valurile de iarbă, când înviate de o spornică verdeață, când ofilite sub pârlitura soarelui, nu-i însuflă îngrijarea nestatornicului ocean. În depărtare, pe linia netedă a orizontelui, se profilează, ca moșoroaie de cârtițe uriașe, movilele, a căror urzeală e taina trecutului și podoaba pustietății".

Figura 8. Exemple din flora Bărăganului: maci, rapiţă, albăstrele

Simion Giambașul a bătut primul parul la Gimbășani[modifică]

Slobozia se află, pe locul unde a existat un sat care a rămas în istorie cu numele Vai-de-eni. Acest nume le-a fost dat, pentru că în timpul expediției, Turcilor și Tătarilor, din anul 1595, sub comanda lui Sinan Pașa, întreaga zonă, a fost pustiită cumplit, locuitorii fiind luați în robie. Moșiile fără locuitori, care să le muncească, se numeau siliști. Traducerea documentului, din care dau câteva citate, se datorește lui Ilie Bărbulescu, și se află în Arhiva natională (DIR XVII, B II , p. 263-264). Documentul este un act de danie, al voevodului Radu Mihnea, din anul 1614, către marele postelnic Ianache, cu scopul ca acesta să purceadă la repopularea întregei zone. Oamenii pe care postelnicul Ianache, i-ar fi colonizat, ar fi fost scutiți, pe termen de trei ani, de orice: "… bir, găleți, oi, gorștină de porci, dijmă de stupi, și de toate mâncăturile, slujbele și muncile peste ani …". Documentul mai prevedea, că după trecerea a trei ani, "birarii să nu meargă în acel sat", ci "să-i judece bătrânii satului". A fost schimbat și numele în Slobozia, adică satul scutit de biruri.

Satul Gimbășani, se află pe malul drept al râului Ialomița, la 7-8 km distanță de orașul Slobozia, astăzi capitala județului Ialomița. La Slobozia, în aceiaș perioadă în care s-a construit marele pod peste Balta Borcii, a fost construit și peste Ialomița un pod de oțel, cu aceleași caracteristici de proiectare dar redus la dimensiunile, proprii locului unde a fost construit. Acest pod a înlocuit ultimul pod de lemn, ce deservea șoseaua care acum nu mai lega Silistra de Brăila, ci lega, orașul Călărași, de orașul Brăila, din cadrul noilor granițe ale României independente. Pentru a ajunge la Gimbășani, se folosea acest pod, dar imediat ce se trecea podul, se continua pe șoseaua care se desfășura pe malul drept, în sensul de curgere al Ialomitei. Astăzi, aici se află un pod din beton, funcțional, care asigură fluența traficului Călărași-Brăila. Podul de fier, acum atât de modest, prin comparație, servește numai ca să amintească, trecutul, care a permis clădirea prezentului.

Comuna Cosâmbești, reunește sub aceiaș jurisdicție, satele Gimbășani și Mărcu-lești. Interesant este că aceste două localități rurale, Gimbășani și Cosâmbești, sunt denumiri de origină turcească. De la unchiul autorului, Constantin Ștefănescu, ne-a ramas următoarea relatare, privind numele comunei Cosâmbești: "Cei din Cosâmbești, care deobicei, adăogau la semnătură, cuvintele: ‘ot Cosâmbești’;…De aceea se vede treaba, că numele de ‘Cosâmbești’, vine de la un strămoș al logofătului Matache Cosâmbescu (omul sfințește locul) supranumit de Turci: ‘ Cazan-bas’ … de unde si Cosâmbești".

În ceea ce privește, denumirea Gimbășani, ea provine de la întemeietorul satului, un anume, Simion Giambașu. Străbunicul autorului, pe nume Gheorghe Gimbășanu, spune că pe la sfârșitul secolului al XVII-lea, Simion Giambașu, care era "…giambași la Turci, de cumpăra boi, cai și oi …" , împreună cu trei frați de ai săi, este cel care a bătut primul parul, acolo unde s-a aflat satul vechi Gimbășani. Tradiția familială, este confirmată de evenimentele istorice europene, care au urmat după înfrângerea Turcilor, sub zidurile Vienei în 1683. În anii următori victoriei de la Viena (1683), Austriecii, au urmărit sistematic armatele turcești în retragere, nedându-le niciun răgaz pentru a se reface. Veneția se alătură "Sfintei Ligi", formată de Austria și Polonia. Austriecii semnează pacea de la Regensburg, cu Franța. Trupele austriece, în 1686, eliberează Buda. Forțele otomane, predau Belgradul, austriecilor, în 1688. În felul acesta, armatele imperiale ajunseseră până în Macedonia. Populații întregi de bulgari și sârbi se alăturară armatelor austriece.

Evenimentul care oprește, dizolvarea puterii, Imperiului Otoman, în Balcani, l-a constituit, izbucnirea în apusul Europei, al celui de al doilea război dintre austrieci, ca membri ai Ligii de la Augsburg și Franța. Austria abandonează războiul cu turcii, și ca atare aceștia, sub marele vizir Fazâl-Mustafa pașa, Koprulu-zade, (1689-1691), reușesc să-i scoată, în 1690, pe austrieci din Bulgaria și Serbia. La 19 August 1691, prințul Ludovic de Baden, deși abandonat de austrieci, câștigă o mare victorie, în contra marelui vizir Fazâl-Mustafa pașa, Koprulu-zade, la Szcelankemen, unde marele vizir moare, și în acest fel înaintarea turcilor, este oprită. Sfântul Imperiu German, din cauza Franței, a ratat marea ocazie, care se prezentase, pentru ca reintrarea, populațiilor creștine din Balcani, în Europa, să li se datoreze lor. Creștinii din Balcani, au trebuit să aștepte, până în 1878, adică 188 de ani ca să poată fi eliberați, iar eliberarea lor să fie datorată Imperiului Rus.

Dar abandonarea cauzei creștinilor din Balcani, de către austrieci, determină emigrarea masivă a bulgarilor și sârbilor, de frica represaliilor turcilor. Marea majoritate a sârbilor (în jur de 200.000 suflete), in cap cu Patriarhul Arsenie Crnojevic au fost colonizați in Șrem (Sirmium) și Slavonia, unde printr-o diplomă a împăratului Leopold, li s-a acordat o largă autonomie. Rămășițele populațiilor din Cipravec – Bulgaria și Manasia Serbia, emigrează în Valahia lui Constantin Brâncoveanu, care-i colonizează, în jurul Bucureștiului și pe valea Ialomiței. Probabil că, Simion Giambașu și cu cei trei frați ai săi, formând în fapt o stână, să se fi răznit ulterior, de grosul emigranților, și să se fi așezat pe un loc nou, oferit de autoritatea statală, în cadrul programului de colonizare, sau să fi cumpărat "drepturi moșnenești", de la moșnenii din Cosâmbești, sat consolidat, la vremea când ei au sosit în județul Ialomița.

În volumul Ialomița, publicat în 1983, de Muzeul judetean Ialomița, Radu Ștefan Ciobanu, în studiul: Rolul câmpiei în concepția de cârmuire a țării de catre Brâncoveanu, arata că:

"…domnitorul a acceptat și practicat – rumânirea – ca un proces fundamental al epocii, necesar în vederea obținerii forței de muncă servile sau salariate în sens medieval…".

Din acelaș studiu citez:

"…mărirea numărului de locuitori în câmpie, au făcut ca în timpul său pe de o parte să sporească suprafața moșiilor boerești și negustorești, în dauna proprietății devălmașe țărănești, pe de alta, să crească prețul pământului în mod notabil de cel puțin două ori, odată în 1704 si altă dată în 1713, ajungând la o majorare a costului pogonului de circa două până la trei ori față de anul 1690."

In realitate, "divanitul" (partizan al Turcilor), Brâncoveanu, așa cum îl caracterizează, unii dintre istoricii noștri, era un retrograd, care a frânat evoluția normală a poporului românesc. De aceia nici nu este de mirare, că atunci, când trimisul sultanului care venise să-l ridice, doar cu câțiva însoțitori, nu numai că nimeni nu a ridicat niciun deget să-l apere, dar paza, pentru a-l împiedica să evadeze, a fost asigurată de Țara Românească. Tiranii se recunosc ușor după felul cum sfârșesc. Nici pentru Niculae Ceaușescu, și soția sa Elena, nimeni nu a ridicat un deget ca să-i salveze.

În încheierea studiului său, Vechimea rumâniei în Tara Românească și legătura lui Mihai Viteazul, Giurescu scrie următoarele:

"In secolul XVII, rumânia se afla în plină decădere…Pentru ca omul liber să ajungă rumân, el trebuie să se vândă printr-un act formal…Se ajunge astfel că în a doua jumătate a secolului al XVII(-lea), cea mai mare parte a țăranilor fără pământ erau oameni liberi…în vreme ce rumânul datorește stăpânului său lucru fără măsură, omul liber plătește numai dijmă, fără clacă…Această deosebire făcea ca libertatea să fie foarte prețuită; pentru ca să o dobândească, unii țărani susținuseră procese îndelungate, alții și-o cumpăraseră cu bani scumpi strânși cu greu"

O să încerc să descriu în câteva rânduri, ce a însemnat a bate parul "întâi", mai cu seamă că, dacă descrii începutul unui sat, de fapt, descrii începuturile tuturor satelor din România, în care se include și orașul-capitală al țării, București. La început Simion Giambașu, cu cei trei frati ai săi, asociați la negoțul de animale – aveau toate caracteristicile pe care le poseda o stână – mânând din urmă un mic cârd de oi, ceva vite cornute, căruțe în care se afla averea familiei, cai sau boi trăgând căruțe și eventual cai, pe care călăreau, câțiva câini, au tăbărât pe un loc foarte apropriat de cursul râului Ialomița. Nu există în tradiția familiei Gimbășanu, sau a satului Gimbășani, nicio aluzie, despre vreo atârnare față de vreun proprietar: domn, boier sau mânăstire. Dealtfel starea de "giambași" la Turci, arată starea lor de neatârnare. Întrucât, familia Gimbășanu a ieșit din devălmășie, abia în 1892, este învederat, că Simion Giambașu, împreună cu familia sa, angajații săi, și toți cei care într-un fel sau altul, au ajuns să se asocieze, cu această familie, au întemeiat satul, din județul Ialomița, care a ajuns să fie cunoscut sub numele de satul Gimbășani.

Devenind sedentari, Simion Giambașu, cu frații săi și moștenitorii lor, și-au construit case foarte modeste, cu o mică grădină de zarzavat lângă casă, cu atenanse pentru porc și păsări, fântână, câini de pază și cu timpul nelipsita boltă de viță, care asigura umbra, și care ca atare devenea locul de întâlnire al familiei pe timpul verii, pentru a lua ma-sa, și pentru orice alt eveniment, în comun, cu caracter familial, sau social de întâlnire cu vecinii și asociații pe care îi aveau. Copii mult mai târziu, când în viața satului a pătruns școala, tot sub bolta de viță se adunau în timpul vacanțelor, și dacă nu era nevoie să-și a-jute părinții la câmp, aflăm de la Panait Istrati, versurile pe care le repetau, chiar dacă nu credeau în ele, dar care exprimă setea înăscută de libertate:

"Nu vreau să’nvăț carte,
Vreau să fiu cioban,
Orice-o fi mai lesne,
Fie și Țigan".

Versurile ștrengărești, culese din mediul școlăresc, par a se potrivi unui scriitor atât de însetat de libertate, cum a fost Panait Istrati, dacă ne reamintim că în tinerețea sa a vaga-bondat prin toate porturile mediteraneene. Ca și Panait Istrati, mult mai celebrul scriitor american, Mark Twain, a vagabondat, și el ca și Panait Istrati în tinerețea sa, și ne-a lăsat în câteva cuvinte, părerea sa despre pasiunea de a călători:

"Călătoriile sunt fatale, pentru prejudecăți, bigotism și vederi înguste."

Terminația ‘bași’, face parte din multe cuvinte compuse turcești, întotdeauna având sensul de căpetenie, când este vorba de un grad militar, sau staroste, când este vorba de o funcție civilă, ca în cuvintele: buluc-bași = căpitan, sau comandantul unei companii (buluc) de soldați ; capugi-bași = comandantul gărzii seraiului; casap-bași= starostele măcelarilor din Istambul; su-bași, a căpătat sensul de primar. Cât privește cuvântul ‘giam-bași’, s-a încetățenit în limba Română, cu sensul și pronunția din limba turcă: giambaș, și înseamnă negustor de animale. Documentar, urmașii acestor patru frati Giambașu, apar, peste un secol de la momentul în care tradiția familială, fixează, ‘baterea parului’, ceea ce pare normal, în sensul că, ar fi fost necesar minimum un secol, ca niște venetici să se poată afirma.

După cum se va vedea așezarea în centrul Bărăganului, aproprierea de o sursă de apă, și de toate drumurile, a fost o alegere bună a, lui Simion Giambașu. În felul acesta, el era capabil să țină legătura cu crescătorii de animale, ‘cojani’ și ‘mocani’, să-i cunoască, și mai cu seamă să fie cunoscut, și să le capete încrederea, și în acest fel să poată face cumpărături anticipate, în sezonul mort, cu livrări decalate. În secolul XVIII, nu se cultivau furaje, pentru hrănirea animalelor în timpul iernii, decât în limite reduse, și pentru acest motiv, crescătorii de animale, toamna vindeau întreg stocul de animale, cu excepția animalelor care trebuiau să fete în primăvară. Ca atare angrosiștii turci, deși aveau mono-polul comerțului extern, aveau neapărată nevoie de ‘giambași’ Români, la fața locului, care să colecteze pentru ei animalele ce erau de vânzare, și care, dacă s-ar fi prezentat numai toamna, ar fi găsit foarte puține animale care nu erau deja năimite. Că așa stăteau lucrurile, sunt dovadă firmanele, ca cel din februarie 1742, prin care sultanul Mahmud I, poruncește domnului Mihail Racoviță, următoarele:

"Deși din trecut și până acum, au fost emise înaltele mele porunci obișnuite, pentru ca, până ce nu vor fi cumpărate și completate în primul rând oile miriei, niciun individ din afară să nu fie lăsat să ia măcar o oaie sau o capră, totusi…unii…acaparatori (muhtekir)…luându-le pe ascuns și împărțind dinainte banii printre raiale, sub forma de arvună …iar cand saigii… care aduc oi la Poarta fericirii mele, în vederea înlăturării strâmtorării credincioșilor lui Allah, se duc, la timpul potrivit, în acele părți și încep să cumpere oi, atunci ei spun că: aceste oi strânse sunt animalele noastre; dacă le doriți la prețul cutare, să le luați!" (Documente Turcești …Mustafa A Mehmed, Buc.1976)

Datorită, originii sârbești, membrii familiei de negustori Gimbășanu, cunoșteau mai multe limbi balcanice, dintre care limba sârbească și turcească, ceea ce le facilita îndeletnicirea de negustori. Educația primită în scrierea ‘chirilică’, limba cancelariei domnești, le-a permis obținerea de funcții boierești locale. I C. Filitti, publică lucrarea: Catagrafie Oficială de Toți Boierii Țării Românești, la 1829, care cuprinde cel mai vechi recensământ al boierilor, la numai 8 ani de la răzmerița lui Tudor Vladimirescu, care se presupune, că a pus capăt, epocii fanariote. Citez din lucrarea publicată de I.C. Filitti:

"Ordinul pentru întocmirea catagrafiei, pornește de la generalul Jeltuhin la 10 Sept.1829 și se transmite ispravnicilor de județe a doua zi. Se reînoiește la 22 Sept. și la 22 Noemv., iar la 5 Dec. se trimit volnici în județe pentru săvârșirea lucrării în – 24 ceasuri "

Recensământul se făcea în scopul stabilirii, boerilor , care urmau să fie scutiți de impozite, iar urgența decurgea din pericolul numirii de noi boieri, imediat ce s-ar fi aflat scopul recensământului. Catagrafia din 1829 a găsit în Gimbășani, pe:

"Mihai Gimbășanu, născut Gimbășani, 50 de ani, treti logofăt, al lui Tatul, șade în Gimbășani, plasa Hagienilor, stare proastă”. Și “Tudor Cucul, născut Gimbășani, 50 ani, căpitan za lefegii al lui Stan Gimbășanu, șade în Slobozia, stare bună."

Figura 9. Cioban

Ciobanul[modifică]

Ciobanul (‘cowboy’-ul românesc), și cowboy-ul american, sunt amândoi figuri legendare, unul al spațiului mioritic, iar celălalt, al preeriei americane. Atât ciobanul, cât și cowboy-ul, sunt figuri populare, cu caractere fie cavalerești, fie de tâlhari, așa cum sunt ciobanii din Miorița, si așa cum sunt cowboy-ii, din filmele cu John Wayne. Nu era prea ușor să fii cioban, în timpurile acelea, așa că ciomagul, cuțitul la chimir, cușma și sarica, erau parte din inventarul ciobanilor, după cum revolverul, lassoul, pălăria de cowboy și bandana, făceau parte din arsenalul cowboy-ului. Amândoi se făceau respectați, mai cu seamă, pentru curajul, cu care se împotriveau în caz că se simțeau amenințați. Un cioban, singur cu oile sale, și numai cu câinii săi, nu se putea baza în cele mai multe dintre ca-zuri, decât pe el însuși, așa că prin definiție, ciobanul nu putea să fie un fricos.

Ciobanul, chiar salariat fiind, este întotdeauna și un proprietar, întrucât între oile pe care la mâna se află și oile sale, însemnate pentru buna ordine, dar făcând parte din turmă. A fost o perioadă, cea mai lungă perioadă din evoluția poporului românesc, în care singurul român liber, de o parte și de alta a Carpaților, fiindcă pământul era stăpânit de altcineva, era ciobanul, fie proprietar de oi, fie angajat. În perioada când marile turme de oi sau cirezi de vite cornute, cutreerau Bărăganul, exista o organizare, care până la transformarea Bălților Ialomiței și a Brăilii în terenuri arabile irigate, se mai puteau găsi și în acele locuri, dar care astăzi se mai păstrează doar, pe pășunile din masivele muntoase.

Construcția principală, avea în centru o vatră, unde ardea un foc deschis și care iarna nu se stingea niciodată. La o distanță nu prea mare de vatra centrală, cel mult un metru, era construit un pat comun, circular, întrerupt numai în dreptul intrării unice.La capătul exterior al patului comun, lipit de pat se afla un perete, tot circular, care închidea complet clădirea. Acoperisul, ridicat spre partea centrala și în pantă descrescândă, spre exterior, era deschis în partea centrală, deasupra vetrei. pentru a lăsa să iasă fumul. Ciobanul, ieșit din tură, dormea pe acea laviță, învelit doar în șubă. Pe din afară, lângă pereții exteriori, erau stivuite lemnele de foc. Ciobanii veneau la stână numai ca să doarmă, și să mănânce, atunci când ieșeau din tură, după orarii stabilite numai de ei. În restul timpului, ciobanii stăteau în timpul nopții, la perdeaua de stuf sau la saivan, unde aveau o casuță sau colibă, neîncălzită, funcția principală a acesteia fiind, adăpost fată de ploi și nin-sori. Ciobanii erau angajați, numai dacă aveau unul sau mai mulți câini țepeni.

Recurg din nou la Odobescu, care are atat sigiliul autenticității, siguranța omului de cultură cât și dragostea pasionată față de Bărăgan:

"Dar câte una, una, căruțele sosesc la târlă sau la stână, unde vânătorii au să petreacă noaptea; un bordei acoperit cu paie, trestia și șovarul sunt scumpe în Bărăgan – câteva saiele și olumuri pentru vite, o ceată de dulăi țepeni, lătrând cu înverșunare și în toată împrejurimea un miros greu de oaie, de ceapă și rachiu, iată adăpostul și streaja ce le poate oferi baciul de la Radna sau cel de la Renciu… la vatra bordeiului, ospățul și paturile se gătesc, după cum pe fiecare îl taie capul …".

În anul 2002, am întreprins o căltorie, în Australia și Noua Zeelandă, unde printre altele m-am informat, pentru comparație, despre creșterea oilor pentru care aceste țări, (continent și insulă), sunt faimoase. În primul rând, oile pentru producția mixtă, carne, lâ-nă și lapte (brânză), sunt atât de puține, încât se poate spune că nu sunt un obiectiv economic.Rasele de carne (diferite rase) și rasele de lână (Merinos), se cresc în libertate în padocuri, limitate, fie de garduri vii, fie de garduri electrice, și înfine recent de așa numitele "garduri invizibile", adica raze laser. Pentrucă iarna este foarte blândă, iarba în padocuri stă verde tot timpul anului, iar grajdurile nu sunt necesare. Numai pentru cai, pentru că sunt din rase, foarte specializate (curse de trap și galop) sensibile la frig, in perioada de așa zisă iarnă, se recurge la, pături puse pe spinarea lor.

Marea inovatie, care ține iarba permanent productivă, este că o proprietate, cât de mare sau cât de mică, este împărțită în atâtea padocuri, câte trebuie, ca să asigure regenerarea ierbii, animalele nefiind admise în acelaș padoc, decât atunci când iarba este complet regenerată Desigur că sunt mai multe alte reguli. Una dintre ele, și cea mai principa-lă, este că nu sunt admise pe pășune mai multe animale, decât pășunea poate suporta în cadrul rotației. Altă regulă este că toate, pășunile sunt însămânțate cu amestecul de ier- buri optime, pentru situația specifică locală, întrucât o pășune cu o floră spontană locală, este posibil să nu fie pe gustul animalelor. Toate padocurile sunt alimentate cu apă de la o sursă centrală. Așa cum am amintit, într-un alt capitol, în Noua Zeelandă, se cresc, într-un mod identic căprioare, și este posibil ca ele să fie într-un număr egal cu numărul oilor de carne, pentru că în Europa și în America, consumul de carne de oaie este destul de redus.

Specializarea aceasta economică, a fost cauzată de marea depărtare de Anglia a acestor colonii. Ideia economică de bază fiind, ca un vapor să fie complet încărcat cu ace-laș produs, pentru ca și vaporul însuși să fie amenajat în vederea transportului specializat. Carnea animalelor din Australia și Neo-Zeelandă, agățată în congelatoare în cârlige pe monorail, trecea în vapoare congelatoare transpacifice, amenajate tot cu monorail, de mare capacitate, și ajungea pe piața europeană, cea mai ieftină carne, mult mai ieftină decât cea locală. Ca atare ciobanul Australian și Neo-Zeelandez, care nu vine la padoc decât în două momente ale procesului de producție: atunci când mișcă animalele dintr-un padoc în altul, si atunci când pe o rampă le urcă în camioanele, care le transportă la abator. El vine în mod obligator, însoțit de câinele său, dresat să adune oile și să le mute în alt padoc, sau să le mâie sus pe rampa de încărcare.

În comitatul McKenzie, din Noua Zeelandă, există un monument, o statuie a câinelui, lui McKenzie, care l-a salvat de la închisoare pe stăpânul său. Lucrurile s-au petrecut în felul următor. Câinele lui McKenzie, trimes de stapân, de la sute de km, a furat 1000 de oi, pe care încet, încet, dar destul de iute, le-a adus în padocurile lui McKenzie. Stăpânul câinelui, în tot acest timp, a stat cu prietenii săi, la ‘saloon’. După câtăva vreme, păgubașii, cu toată distanța au reușit să identifice oile lor în padocurile lui McKenzie, care a fost arestat și adus la judecată, unde a jurat că nu el a furat oile, și a adus ca martori pe prietenii lui, cu care-și petrecuse timpul la ‘saloon’. Atunci, a fost adus câinele lui McKenzie, în ziua judecății, pentru confruntare…și legenda spune, că spre stupoarea judecătorului, câinele nu a dat nici-un semn că l-ar cunoaște pe McKenzie. Bine înteles McKenzie, a fost achitat. Legenda și statuia câinelui, sunt în fapt dovada prețuirii de care se bucură, în Noua Zeelandă, dresura câinilor din rasa câinilor ciobănești autohtonă.

Sporirea populației, determinând intensificarea agriculturii, adică transformarea pășunilor în terenuri cultivate cu plante agricole, a atras și sedentarizarea ciobanului, transformându-l din păstor în crescător de animale, ca în Noua Zeelandă și Australia, sau dispariția sa, așa cum se întâmplă în prezent, în România și cum se va întâmpla din ce în ce mai intens în anii ce vin. Deja lâna este o curiozitate, care nu se mai poartă, fibrele artificiale obținute din petrol, înlocuind lâna cu mult succes. Nu mă aventurez deloc, spunând, că dacă în lume se va vinde un singur kilogram de lână, acel kilogram de lână va proveni din Australia sau Noua Zeelandă. Prezicerea mea se bazează nu numai pe calitatea lânii, ci și pe productivitatea a crescătorilor de oi din Australia și Noua Zeelandă.

Geopolitică bărăgăneană[modifică]

Dacă Bărăganul avea lipsă de apă în puțuri, spre norocul Românilor, în schimb avea un ‘plus de apă’, în Dunăre, pe care și-l disputau trei mari imperii: Rusesc, Turcesc și Austro-Ungar. În ordinea următoare: Unirea Moldovei și a Munteniei (1859), Independența României (1877) și Regatul României (1881), au avut drept scop, ca să împiedice acapararea, de către Imperiul Țarist, figurativ vorbind, a "plusului de apă", pe care Bărăganul îl avea în Dunăre. Războiul Crimei a fost dus, cu scopul ca Imperiul Țarist, din secolul XIX, să nu poată ocupa, cursul inferior al Dunării, care se afla în Bărăgan. Acapararea, cursului inferior al Dunării, le-ar fi deschis calea rușilor, atât la cucerirea Constantinopolului, cât și a Vienei. Ca atare, marile puteri europene, și-au unit eforturile, și au creiat, la Conferința de la Berlin, în 1878, o Românie, a cărei independență a fost garantată de toate cele cinci Mari Puteri europene (Anglia, Franța, Rusia, Germania și Austro-Ungaria). Garantarea independenței Regatului Românesc, a pus capăt "chestiunii orientale", și a asigurat pacea în Europa, timp de 36 de ani până în 1914, când a izbucnit primul război mondial.

În această perioadă de 36 de ani de pace, importanța "plusului de apă", din Dunărea care scălda hotarul de răsărit al Bărăganului, ca factor politic, s-a diminuat mult. În schimb a apărut în Bărăgan un "plus de petrol", sau "aur negru", cum îi spunea Cezar Petrescu. "Aurul negru" din Bărăganul României, era unic, în acelaș fel ca și gurile Dunării, prin faptul că în toată Europa nu exista, nicăieri un "plus de petrol", în afară de petrolul din Bărăganul României. În afară de faptul că era singura sursă de petrol din Europa, petrolul exploatat, în regiunea petroliferă Ploiești, la frontiera de vest a Bărăganului, mai avea alte două însușiri: era în cantități foarte mari și era de o calitate superioară recunoscută pe întreaga piață a petrolului. Între cele două războaie mondiale, producția de petrol a României, o situa pe locul patru în lume, fiind intrecută numai de Statele Unite, Venezuela și Irak.

Ambele războaie mondiale, au fost duse de Germania, având ca sursă principală de aprovizionare, cu produse petroliere, câmpurile petrolifere de la Ploiești. Cei doi ani de neutralitate (1914-1916) au fost câștigați de România, pentru că au continuat fără greș, aprovizionarea Germaniei cu produse petroliere, în principal, și cu produse agricole, numai în secundar. Imediat ce România a declarat război Puterilor Centrale, Germania a intervenit cu cea mai mare forță și a înfrânt armata română, a ocupat și reconstruit zona petroliferă, și a tinut-o sub ocupație, până în momentul când a fost silită să se retragă. Cei doi ani de neutralitate ai României, au arătat Marilor Puteri (Anglia, Franța și Statele Uni-te), că pentru a păzi, ‘aurul negru’, de a nu mai cădea în mâinile Germaniei, este nevoie printre alte măsuri, de un stat românesc mai mare, și mai puternic, care să adune pe toți Românii la un loc, în baza unui ideal național, și care să le permită să se afirme în lume cu o politică națională proprie.

Țara Românească, a fost întemeiată, în secolul al XIV-lea, pentru că Regatul Unguresc, căuta ieșire la Marea Neagră, prin Bărăgan; Regatul României, s-a născut din cauza unui "plus de apă", la hotarul de răsărit al Bărăganului, iar România Mare, s-a născut, din cauza unui "plus de petrol" la hotarul de apus al Bărăganului. Nu cred, că altă regiune a României, are mai multă legătură organică, economică și de populație, cu cursul inferior al Dunării, și câmpurile petrolifere din județele Prahova, Dâmbovița, Buzău și Râmnicul Sărat, decât Bărăganul. Ca atare, pot afirma că Bărăganul a fost, începând din secolul al XIV-lea, întotdeauna locul de unde s-a realizat visul etniei românești de unire într-un singur stat: România Mare.

A survenit perioada comunistă. Bărăganului îi mai rămăsese să contribuie, și de data aceasta, ca și în trecut, în mod decisiv, la următorul obiectiv al României: realizarea revoluției industriale în România. Acest obiectiv de importanță covârșitoare, pentru înlă-turarea efectelor suprapopulării, și ca atare menținerea unității neamului, a fost realizat prin exproprierea timp de 45 de ani, a tuturor veniturilor, populației din Bărăgan, în vederea construirii României industriale. Dar mai presus de orice, a fost schimbarea, completă a îndeletnicirilor populației, din agricultori și crescători de animale, toate generațiile tine-re au fost transformate în proletari industriali, la sate rămânând doar bătrânii. Generațiile proletarizate, au fost în majoritate mutate în orașe, formând cartierele dormitor, din cartierele mărginașe ale capitalei București și a orașelor dunărene, și partial fiind transformați în navetiști industriali. Toate aceste transformări materiale, substantiale, au avut repercur-siuni, mult mai mari asupra sufletului Românului din Bărăgan, decât asupra acelora din restul țării.Cauzele pentru care și de data aceasta, Bărăganul a avut mai mult de contri-buit, decât restul țării, sunt două: agricultura Bărăganului a putut fi 100% motorizată, așa că prin motorizarea agriculturii, s-au putut obține recolte superioare tuturor regiunilor țării, și al doilea tot ca efect al motorizării, a putut fi obținută cea mai mare masă de proletari industriali, disponibilă. Din nou ca și în trecut, Bărăganul, a contribuit decisiv, nu numai, la cel mai important obiectiv industrial al țării: combinatul siderurgic de la Călărași, ci și la industrializarea întregii Românii. Din păcate, s-a creat o fractură, între trecutul țărănesc, al populației Bărăganului și prezentul și viitorul de proletari industriali ai fiilor și fiicelor acestei populații.

Dacă cineva străbate, satele din dealurile subcarpatice sau transilvănene, acolo unde motorizarea agriculturii nu a putut pătrunde, din cauza reliefului și ca atare forma de proprietate a pământului, parcelară, nu s-a schimbat prea mult în perioada comunistă, se observă că oamenii din acele locuri nu au simțit urgia confiscării produselor lor tradițio-nale, fân, țuică și animale. Ceea ce se observă în aceste sate este bună stare, evidențiată de faptul că în perioada de 16 ani, care a trecut de la revoluția din 1989 până în prezent, 50 pana la 90 % din casele care compun aceste sate sunt noi, sau renovate. Locuitorii acestor sate, în timpul regimului comunist, cel mai mult au suferit, din cauza legii care combătea așa zisa ‘îmbogățire ilicită’, adică specula cu produsele lor tradiționale, prin evaziune de la obligația de a le preda statului.

Locuitorilor din Bărăgan, dealtfel ca tuturor locuitorilor din zonele de șes, unde a intrat motorizarea agriculturii, li s-au ridicat direct de la combină cu camioane, producția de cereale, și transportată la silozuri, plătindu-li-se prețurile prestabilite, care aveau legătura numai cu bunul plac, al dictatorilor. Bine înțeles ca această confiscare sistematic organizată, a bogăției câmpiilor românești, timp de 45 de ani, a lăsat urme mai adanci, decât năvălirea lui Sinan Pasa din 1595, care a durat numai două luni și jumătate. Rezul-tatele se văd astăzi, când după 16 ani de la eliberare, în satele din Bărăgan, situatia este inversă ca în satele din regiunile unde motorizarea agriculturii nu a putut pătrunde. În a-ceste sate, 50 până la 90 % din casele locuitorilor, sunt aceleași case de dinainte de acapararea puterii de către comuniști. Majoritatea satelor din Bărăgan, din păcate, se pot numi astăzi Vai-de-ei. Întreg Bărăganul este o zonă defavorizată, dar de care nimănui nu-i pasă.

Cauza este simplă, dacă România ar avea producție agricolă suficientă, restul populației neagricole a României, ar trebui să plătească agricultorilor Români, prețurile mondiale. Dacă România nu are suficientă producție agricolă, atunci populația neagricolă a României, plătește, pentru produsele agricole din import, aceleași prețuri mondiale. Dar adevărata rațiune pentru care, în fapt, nu se doreste să existe productie agricolă românească, este pentru că agricultura românească actuală, nu este în stare să producă la prețuri competitive cu prețurile mondiale. În România de astăzi este mai ieftin să se importe alimente decât să fie produse în România. În cazul că producția agricolă românească ar fi suficientă, dar mai scumpă decât cea din import, atunci fie statul românesc, fie comunitatea europeană ar trebui să plăteasca diferența de preț.

Toți înaintașii autorului, multe generații în urmă, sunt originari din Bărăgan. Astfel: familia bunicii autorului, Alexandrina născută Iarca, sunt boieri din cuprinsul județelor Buzău și Râmnicul Sărat, care se regăsesc în Catagrafia din 1829; bunicul autorului din partea mamei, profesorul de liceu Gheorghe Popescu-Ciocănel, a făcut parte dintr-o familie de preoți și cărturari, originari din Ploiești. Singura excepție, a constituit-o, Transilvăneanul Ion Mihăileanu, tatăl bunicii mele din partea mamei, originar din comuna Bonțida de Cluj, unde se află castelul baronilor Bánffy, dintre care Dezideriu, în calitate de prim ministru al Ungariei (secolul XIX), a condus mulți ani politica de maghiarizare a Românilor din Transilvania, și de răul căruia a trebuit să se expatrieze Ion Mihăileanu și familia sa. În cursul lucrării, autorul va mai învia unele dintre înfăptuirile lor patriotice.

Rămân profund îndatorat, marelui om de cultură din secolul XIX, A.Odobescu, cu un ultim citat:

"…ca și Gogol, intr-o pornire de drăgăstos necaz, aș sfârși și eu zicând: ‘Dracul să vă ia câmpiilor, că mult sunteți frumoase!’, dar atunci ce s-ar mai alege din descrierea Bărăganului, pe care m-am încercat a o face eu românește?"


▲ Începutul paginii.


PD-icon.svg Această lucrare a fost eliberată în domeniul public de către deținătorul drepturilor de autor.