Frontierele românilor/Capitolul I

 

MOTTO:

Clasa boierească a existat în istoria României ca forță conducăoare, atâta timp cât a corespuns cel mai bine funcției de gospodărire a resurselor umane, din teritoriul ocupat de vlahi si în conformitate cu stadiul lor de evolutie.

Autorul.

Adăpost și hrană

Practic, societățile omenești sunt preocupate în mod exclusiv de obținere în mod optim posibil a tuturor mijloacelor materiale care permit supraviețuirea. Oricât pare de complicată viața modernă, la o analiză mai apropiată, se constată că toate nenumăratele bunuri și servicii, de care avem nevoie astăzi, sunt cuprinse ca și în toate celelalte epoci din dezvoltarea omenirii, în noțiunile atotcuprinzătoare: adăpost și hrană. Prin aceasta omul dovedește că este unul din animalele care populează globul pământesc, pentru că și animalele au nevoie de adăpost și hrană ca și omul. Desigur că se pot aduce unele argumente care să contrazică teza de mai sus, dintre care prima ar fi că omul are nevoie, pe lângă adăpost, și de haine, în timp ce animalele nu. Dar, dacă înglobăm hainele în categoria de adăpost, ceea ce mie mi se pare absolut normal, având în vedere funcția primordială a hainelor, atunci această excepție nu poate fi luată în considerație. Alte discuții le poate genera marea categorie a siguranței societăților omenești în contra atacurilor din afară. Dar ce fel de adăpost ar fi acela care nu asigură securitatea celor din adăpost? Sau, de asemenea, marea categorie a distracțiilor și a satisfacțiilor culturale - dar și această categorie nu poate fi despărțită în mintea nimănui de ideea de adăpost, în care te poți bucura în siguranță de toate binefacerile civilizației. Dacă luăm pe rând orice nevoie omeneasca în bunuri și servicii; oricât de sofisticată ar fi ea, până la urmă, aceasta se va încadra în nevoile de bază: adăpost și hrană, adaptate la epoca de evoluție din perioada de dezvoltare respectivă a omenirii.

Cu toate acestea, există o mare deosebire între om și animale, deosebire care nu a fost suficient sesizată, deși este atât de evidentă. Orice specie de animale evoluează numai prin modificare fizică, adică oricare dintre speciile de animale este capabilă să dea naștere unei specii noi, mai bine adaptată noilor condiții de mediu, un timp coexistă cu noua specie, dar după un anumit timp, întrucât concurează cu noua specie pentru aceleași resurse naturale, specia inițială dispare. Spre deosebire de animale, omul, Homo Sapiens, este capabil să se adapteze, prin modificarea sistemului nervos. În cursul evoluției sale, omului i s-au mărit creierul, craniul, precum și măduva spinării și orificiile vertebrelor, înfățișarea sa exterioară rămănând aproape neschimbată. Omul nu numai că este capabil să facă față schimbărilor de mediu, dar, mai mult decât atât dacă animalele pot fi salvate, salvarea lor vine tot de la om. Ideea cuprinsă în Biblie, prin povestea lui Noe, care a construit o corabie mare, în care a salvat toate speciile de animale de la înec este absolut reală. Omul salvează multe din speciile de animale, prin înființarea de rezervații naturale, grădini zoologice, repopularea zonelor de unde speciile de animale au dispărut și multe alte măsuri care, toate la un loc, spre cinstea omenirii, amintesc de Corabia lui Noe.

Libertate sau drepturi, înainte de Napoleon

Filosoful englez Thomas Hobbes (1588-1679), în Leviathan (carte publicată în 1651), scria:

„Drepturi sau libertate înseamnă, la propriu, absența opoziției - prin opoziție înțeleg cauze exteme de împiedicare a mișcării - și poate fi aplicată atât la creaturi lipsite de rațiune sau obiecte fără viață, cât și la cele raționale”

Cu alte cuvinte, o avalanșă care pornește la vale atunci când forța gravitației învinge echilibrul realizat temporar prin forțele de frecare, din punctul de vedere al legilor naturale are aceeași cauzalitate ca atunci când o plantă care răsare dintr-o sămânță străbate stratul de pământ ce o acoperă, sau când un păianjen prinde în plasa sa o insectă care se întâmplă să zboare prin spațiul controlat de plasa întinsă de păianjen, sau atunci când un pescar prinde în plasa sa o sumedenie de pești sau, pentru a duce ideea până la capăt, atunci când omul pune în lanțuri și-l duce în robie pe semenenul său sau, foarte recent, atunci când omul ridică zidul Berlinului și toți cei care sunt prinși în dosul „Cortinei de Fier” capătă un destin diferit de restul omenirii pentru mult timp.

Definiția de mai sus dată „Drepturilor” care, în concepția sa, sunt același lucru cu „Libertatea”, ar putea să-l situeze pe Hobbes în tabăra filosofiei materialiste, dacă el nu ar fi scris tot în „Leviathan” o altă idee: „Fiecare om se așteaptă ca semenul său să-i acorde același respect la care el crede că este îndreptățit; imediat ce apar semne de dispreț sau subevaluare, el întreprinde acțiuni de restaurare a prestigiului lezat, dar doar atât de departe cât îndrăznește”. Hobbes a trăit într-o epocă în esență creștină și a facut parte din rasa anglo-saxonă, așa că aceste două realități își pun amprenta pe modul său de gândire. El își dă seama de existența instinctului de recunoaștere a valorii proprii ca motor al acțiunilor omenești, dar restrânge puterea acestui instinct, admițând ideea creștină a „alegerii” în deciziile omenești și ideea practică a naturii anglo-saxone: „dar doar atât de departe cât îndrăznește”. Ideea, specific omenească, a instinctului de recunoaștere a valorii proprii, deși exprimată de Hobbes atât de blând, ne conduce fără greș la stabilirea, între ființele omenești, a unor relații de ierarhizare și, în consecință, la explicația stabilirii în societățile omenești a relației dominant/dominat sau mai clar stăpân/dependent. Filosofia marxistă a avut, într-o anumită epocă de dezvoltare a omenirii, forța de a convinge, atât intelectualitatea cât și masa muncitorilor și a țăranilor, a unei bune părți din populația globului și pentru o îndelungată perioadă (1917-1989), că din relația dominant/dominat nu au de câștigat decât cei care domină - deși mai corect ar fi fost să se spună doar că: „au mai mult de câștigat cei care domină decât cei care sunt dominați”. Dar ceea ce nu a fost nimeni în stare să convingă pe intelectualii și pe masele de muncitori câștigați la ideea revoluției comuniste, a fost că o clasă dominantă se va reface din primele zile ale revoluției comuniste, este drept cu alți oameni, dar care, în final, au devenit tot atât de odioși, dacă nu chiar mai odioși, decât vechea clasă dominantă, pentru că noii veniți au introdus metode „socialiste științifice”, nu numai de „exploatarea omului de către om”, dar și de exterminare a populației în masă pentru rezolvarea problemelor de suprapopulare. Istoricii, partea cea mai conștientă dintre intelectuali, nu puteau să ignore că revoluția franceză din anul 1789, izbândind în baza lozincii: LIBERTE, EGALITE, FRATERNITE, a instalat un regim imperial - napoleonean, cum n-a mai fost altul, care a servit drept model pentru imperiile: Țarist din Rusia, Austro-Ungar, German și Britanic, care au durat 130 de ani, până în anul 1919, adică până la sfârșitul primului război mondial. Nepoții celor care au făcut revoluția comunistă, în 1917, în Rusia și fiii celor care au facut revoluțiile comuniste în țările Europei de Est, în 1945, au fost cei care au făcut revoluțiile anticomuniste din 1989 și care au restaurat conceptul democrației în lume. Hobbes, în mod absolut logic și consecvent cu conceptul său (dominant/dominat), lansează o altă idee: un Contract cu care majoritatea oamenilor să fie de acord. Iată citatul: Oamenii „să renunțe la toate drepturile lor și să se mulțumească cu atâta libertate, câtă libertate le-ar acorda ei înșiși celorlalți”. Contractul propus de Hobbes este rezultatul constatării că, pentru a se ajunge la relația dominant/dominat, înseamnă că a existat o luptă, în care unul sau mai mulți dintre cei care se înfruntă au reușit să-i înfrângă și, ca atare, să-i domine pe ceilalți. Rezultă că în societățile omenești, la un moment dat, există „o luptă a tuturor împotriva tuturor”. Contractul menționat de Hobbes este Constituția oricărui stat modem din ziua de astăzi.

Filosoful englez John Locke (1632-1704) a dezvoltat ideile lui Hobbes în lucrarea sa The Second Treatise of Government (Ed. Bobbs Mei-rill Indianapolis, 1952), în sensul că omul are dreptul nu numai la viață și libertate, ci și la proprietate. Mai mult decât atât, într-o societate în care, prin efectul Constituției adoptată liber consimțit, „lupta tuturor împotriva tuturor” este desființată, o societate civilă astfel constituită, are drept scop de a-l proteja pe cel harnic și rațional, și, în consecință, de a crea abundență pentru toți, prin instituția proprietății private. Tot el mai proclamă dreptul cetățenilor de a se revolta în contra regelui (statului), în cazul că acesta încalcă total sau partial contractul de bază dintre stat și populație. Ideile lui John Locke au avut o mare influență în declanșarea revoluțiilor împotriva absolutismului din America (1772) și Franța (1789), care au înlocuit din temelii, în lumea creștină, ordinea monarhică bazată pe aristocrația feudală.

Teoria liberală a căpătat un mare impuls atunci când filosoful francez J. J. Rousseau proclama în scrierile sale că, pentru a fi fericit, omul nu are nevoie decât de hrană și adăpost, reduse la strictul necesar. Restul sunt deșertăciuni. Exploatarea resurselor naturale, în vederea îmbunătățirii calitative a vieții societăților umane, este de condamnat. Marele cusur al acestei teorii naive consta în faptul că, dacă s-ar încerca așa ceva, acest ascetism, această întoarcere la natură, ar fi trebuit să fie puse în practică, simultan și pe întreaga suprafață a planetei și menținute prin forță, pentru că, altminteri, pentru națiunile care s-ar fi pretat la o astfel de voluntară renunțare la propriile lor resurse naturale, această renunțare ar fi condus la sinucidere. Mai mult decât atât, în Emile ou Traité de l'education, el declară într-o frază: „urăsc cărțile, pentru că ele îi învață pe oameni să vorbească despre ceea ce nu înțeleg”. Dar Rousseau continuă: „Există o carte care, după gustul meu, furnizează cel mai potrivit tratat de educație naturală. Care deci este această carte minunată? Este Aristotel? Este Plinius? Este Buffon? Nu! Este Robinson Crusoe. „Daniel Defoe a scris cartea considerată de aventuri și pentru copii The Strange Surprising Adventures of Robinson Crusoe mariner, care are la bază un fapt real - un marinar scoțian Alexander Selkirk, certându-se cu căpitanul corabiei, a fost debarcat, la cererea sa, în anul 1704, pe una din insulele arhipelagului Juan Fernandez de lângă coasta statului Chile și regăsit, reîmbarcat și repatriat de un alt căpitan în 1709. În această carte Daniel Defoe trece în revistă fazele în care Robinson Crusoe ia în robie un polinezian, pe care-l scăpase de la a fi devorat de conaționalii săi. Relația dominant/dominat este analizată la perfecție. Prima mișcare a polinezianului salvat de la moarte a fost să se prosterneze la picioarele celui mai putemrnic, în semn de completă supușenie, iar următoarea mișcare a fost să se repeadă să taie cele mai bune bucăți din cadavrele polinezienilor împușcați de Robinson Crusoe și să le frigă chiar la focul aprins de cei care erau acum morți, dar care intenționaseră să-l frigă ei pe Friday și să i le ofere lui Robinson Crusoe. Dacă aceasta operă literară nu ar fi fost o opera de ficțiune, scena descrisă ar fi fost relatarea faptică a ceea ce se întâmplă pe câmpul de luptă: luptătorul se dă prins, salvându-și viața, dar devenind rob. Sate, orașe și națiuni întregi, ca urmare a pierderii bătăliilor în care erau angajate, intrau într-o relație de dominant/dominat mai mult sau mai puțin negociată în funcție de severitatea înfrângerii. Abia în 1864, Convenția de la Geneva, semnată de 26 de națiuni, care se obligau să respecte reguli umanitare, transformă pe prinsul de pe câmpul de luptă din rob în prizonier de război, posesor de drepturi umane.

Recunoașterea și instinctul de conservare

Filosofii citați până în prezent sunt cei mai reprezentativi dintr-un mare număr de gânditori care au trăit înainte de marile revoluții americană (1772) și franceză (1789) și care, prin scrierile lor, au contribuit decisiv la pornirea acestor revoluții și la întreaga epopee napoleoneană care a schimbat aparent relația dominant/dominat în sensul sporirii libertății clasei dominate. Filosoful care, însă, a fost contemporanul marilor evenimente ce s-au derulat începând cu revoluția americană și care a dominat cu gândirea sa toată perioada post napoleoneană, a fost germanul G. W. F. Hegel (1770-1831). El proclamă că istoria omenirii s-a terminat în anul 1806 deoarece, prin câștigarea bătăliei de la Jena, împăratul Napoleon consolidase cuceririle Revoluției Franceze din 1789 în așa măsură încât lupta pentru libertate încetase. Preocupat mai cu seamă de fenomenul imensului pas înainte făptuit de lumea creștină, cu privire la libertatea individului obținută la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, Hegel a căutat să descopere modul cum, istoric, s-a ajuns la relația dominant/dominat în lume. În lucrarea sa, The Philosophy of History, el emite ideea că: „Istoria omenirii nu este altceva decât progresul trezirii la libertate.” El este de acord cu Hobbes și Locke, în sensul că omul, pentru a fi liber, trebuie să fie eliberat de grija zilei de mâine, în ceea ce privește nevoile sale materiale, chiar dacă reduse la cele minime esențiale - hrana și adăpostirea. În ceea ce privește stabilirea acestui minim esențial, Hegel, în lucrarea Philosophy of Right, exprimă un simțământ general al epocii, în care, în lumea creștină toate privilegiile de clasă erau abolite: „In ceea ce îl privește pe individ, fiecare este omul timpului în care trăiește și ca atare filosofia este Timp condensat în gândire”. Cu toate că Hegel este de acord cu filosofii englezi, că libertatea nu poate exista fără să existe o minimă asigurare din punct de vedere material, el subordonează această condiție esențială, dar care nu este absolută, la ceea ce el numește nevoia de „recunoaștere” a valorii intrinsece a individului, sau a valorii intrinsece a colectivităților omenești. Acest instinct de „recunoaștere” a valorii intrinsece a individului sau colectivităților omenești este o însușire psihică și, deci, ca toate însușirile psihice sau fizice, variază de la individ la individ și de la colectivitate omenească la colectivitate omenească.

O altă însușire psihică, dar care este în direct contrast cu instinctul de „recunoaștere”, este instinctul de „conservare”, care variază și el în intensitate, de la individ la individ. Cu cât instinctul de „recunoaștere” este mai exacerbat, cu atât instinctul de „conservare” este mai atrofiat și invers. Instinctele antagoniste, de „recunoaștere” și de „conservare", sunt, după Hegel, acelea care determină nivelul libertății în societățile omenești și nu nivelul de satisfacere a nevoilor materiale ale omenirii. Din această cauză, omul și colectivitățile omenești, în anumite momente, sunt capabili să desconsidere lipsurile materiale, dacă sunt motivați de sentimente din domeniul „recunoașterii” și să se sacrifice pentru idealuri care-i satisfac instinctul de „recunoaștere” a valorii sale intrinseci. Supremul sacrificiu colectiv demonstrat de poporul român în primul război mondial, atunci când moșierii au promis să renunțe la latifundiile lor, pentru ca țărănimea să poată fi împroprietărită, iar țăranii au acceptat să amâne intrarea în posesia pământului promis până la înfăptuirea României Mari, este exemplul cel mai măreț, prin care românii au demonstrat că, într-adevăr, există momente în istoria unui popor când, deși mizeria este extremă, totuși nevoia de recunoaștere a valorii intrinseci, sau pentru „pur prestigiu”, trece înaintea satisfacerii nevoilor materiale. Întrucât recunoașterea valorii proprii e o noțiune care se poate cuantifica numai în relație cu valorile proprii ale celorlalți indivizi cu care individul vine în contact, este de la sine înțeles că omul cere nu numai „recunoașterea” valorii sale ci, la rândul său, după părerea sa, „recunoaște” valoarea celor cu care vine în contact. O rețetă mai completă pentru conflict nici că poate exista. Hegel susține că lupta pentru „recunoaștere” sau pentru „pur prestigiu” este universală și că ea este letală. Lupta pentru recunoaștere poate avea numai următoarele deznodăminte: a) să câștigi sau să mori și b) să te dai bătut și în acest caz nu poți evita să nu intri cu învingătorul într-o relație de dominant/dominat. Rezultă că situația de echilibru, în comunitățile omenești, este aceea în care societatea este ierarhizată în clase sociale și că ordinea socială poate fi schimbată numai prin revoluții. Hegel, fiind german, adică făcând parte dintr-un mediu puțin înclinat la compromis și fiind și contemporan al marii epopei napoleoneene, nu putea să ajungă la altă concluzie, decât că originea clasei dominante, în întreaga lume, este rezultatul luptei pentru „recunoaștere”. Astfel definită, originea claselor dominante, în fapt emanații ale poporului pe care îl domină, este nu numai legitimă, dar și benefică. Este de la sine înțeles că acest concept al instinctului de „recunoaștere”, în fond genetic nu cultural, explică și legitimizează toate elitele politico-economice, nu numai „moșierimea românească”, ci și „nomenclatura comunistă”, precum și actuala clasă „neocomunistă” din România.

Cu toate că explicația filosoficâ oferită de Hegel pentru existența în lume a fenomenului dominant/dominat este larg acceptată, având în vedere că este bazată pe o însușire psihică genetică, totuși explicația dată de Hegel este incompletă, întrucât el creează impresia că, pentru a obține recunoașterea semenilor săi, Primul om ajunge în poziția de dominant, numai prin forta mușchilor săi, îndemânare militară și cruzime. Cu alte cuvinte ceea ce nu poate fi contestat în teoria lui Hegel este faptul că, atât instinctul de „recunoaștere”, cât și instinctul de „conservare” sunt adânc implantate genetic în ființele omenești. Dar unele elemente esențiale pentru acceptarea teoriei instinctului de „recunoaștere” lipsesc din explicația dată de Hegel. Prima dintre acestea este problema profilului psihic și moral al omului care obține recunoașterea valorii sale. Cu siguranță că, pentru obținerea poziției de Voievod al Țării Românești comunitatea militară și boierească a voievodatului va acorda „recunoașterea” ei (alegerea domnului) în funcție de cu totul alte criterii decât acelea necesare recunoașterii (alegerii) Mitropolitului Țării Românești. Hegel mai constată că, pentru a avea loc fenomenul de „recunoaștere”, este necesar ca acesta să se petreacă în cadrul unei societăți omenești. Sau, și mai concret, pentru a exista o luptă din care să rezulte „recunoașterea”, este necesar să existe în luptă cel puțin doi indivizi. Atunci când se vorbește de doi indivizi angajați în lupta pentru „recunoaștere”, desigur că sunt incluse atât întrecerile sportive, artistice, în dragoste, sau de orice altă natură, dar și lupta zilnică pentru supraviețuire. Odată cu creșterea fenomenului democrației în lume, în timpul alegerilor, pasiunile politice ce se dezlănțuie cu această ocazie întrec în intensitate orice alte întreceri pentru „recunoaștere” din lumea modernă. Dar nicăieri în lume pasiunile politice, în timpul alegerilor, nu se dezlănțuie cu mai multă putere, decât în Statele Unite.

Un exemplu din istoria modemă de „recunoaștere” a valorii îl constituie ascensiunea la poziția de prim-ministru al Imperiului Britanic a lui Winston Churchill, ales special pentru conducerea celui de al doilea război mondial. Când, în dimineața zilei de 10 mai 1940, Germania a început Blitzkrieg-ul, invadând Belgia și Olanda, primul-ministru Chamberlain a demisionat și l-a propus ca înlocuitor pe Winston Churchill, care a fost imediat acceptat atât de Partidul Conservator, cât și de Partidul Laburist. Primul său discurs în Camera Comunelor, după numirea ca prim-ministru, rostit pe data de 13 mai 1940, a fost extrem de pesimist: „Nu am nimic de oferit decât sânge, trudă, lacrimi și sudoare. Este vorba de un război, pe care trebuie să-l ducem pe mare, pe uscat și în aer cu toată puterea și cu toată tăria pe care Dumnezeu ne-o poate da. Victorie - victorie cu orice preț. Fără victorie nu există supraviețuire”. Bazat pe încrederea pe care i-a acordat-o poporul englez, a câștigat războiul. Dar în 1945, după obținerea victoriei, spre stupoarea întregii omeniri, poporul englez i-a retras mandatul de prim-ministru, arătând prin aceasta că s-a bucurat de „recunoașterea” calităților sale de prim-ministru - de război - dar pentru reconstrucția de după război, britanicii au preferat Partidul Laburist. Deoarece am admis că lupta pentru „recunoaștere” poate avea loc numai în cadrul comunităților omenești, rezultă că, pentru a se declanșa o astfel de luptă, ea se va grefa pe o criză deja existentă în cadrul comunității - războiul cu Germania, ca în exemplul de mai sus - sau, tot ca în exemplul de mai sus, la sfârșitul războiului, printr-o criză special creată (alegeri).

Primul om

Pentru a înțelege, în lumina explicațiilor hegeliene, consecințele determinate de instinctul de „recunoaștere”, va trebui să ne acomodăm cu conceptul filosofic Primul om. Acest tip uman este acela care preferă să-și riște viața, decât să-și piardă ceea ce el consideră mai valoros decât viața: propria sa stimă pentru el însuși. Nu înseamnă că toți oamenii fac parte din acest tip uman, ba chiar se poate spune că, cei mai mulți, au dezvoltat mai mult instinctul de conservare decât instinctul de stimă pentru ei înșiși. Conceptul Primul om nu s-a produs odată la începutul relațiilor umane, ba din contră, e un fenomen cu caracter permanent în lume, pentru că oameni inteligenți, curajoși, îndemânatici, cruzi, înșelători, cu precepte morale, cu tărie de caracter în fața adversităților, economi și harnici, care nu ezită atunci când se prezintă ocazia, sau care conspiră pentru a crea situații din care să profite, în scopul de a intra într-o relație de dominant cu semenii săi, se nasc permanent în lume, în toate locurile. Această luptă permanentă nu este sângeroasă întotdeauna - pentru că nu se petrece întotdeauna pe câmpul de luptă - dar să nu facem greșeala să credem că, dacă nu este sângeroasă, nu este nici mortală. Această luptă este întotdeauna mortală, dacă individul nu acceptă să intre cu antagonistul său în relația de dominat. Forma cea mai comună este moartea prin înfometare sau doar subnutriție, lipsa de îngrijire medicală, fenomen care se petrece sub ochii noștri în România post-decembristă cu pensionarii cu pensii mici, care nu mai au nimic de oferit, în afara votului lor. Iar votul lor, dacă nu este folosit, din lipsă de organizare, ca un bloc, nu-și poate atinge scopul de a-i apăra. Față de cele expuse, mai pare irațională acceptarea riscului de a lupta pentru recunoaștere, în comparație cu supunerea fără condiții?

O a doua caracteristică psihologică a Primului om este pasiunea. Hegel scrie în Philosophy of History: „pot afirma în mod absolut că nimic măreț nu a fost înfaptuit în lume, fară pasiune”. (Trans. J. Sebree, Dover Publications, Inc. N.Y. 1956, p. 23). Tot el scrie, mai departe, că: „pasiunea este în primul rând subiectivă”, de multe ori ruptă de realitate, fără corespondent material tangibil. Pentru cei mai mulți dintre noi, o astfel de abordare a problemelor puse de viață pare anormală și chiar perversă. Cu toate acestea, a alege o viață de dominat de frica pierderii mijloacelor de trai zilnic, le pare unora la fel de irațional pe cât altora li se pare de rațional să accepte o situație de dominat, în schimbul asigurării securității materiale. Dictonul latin: „Primo vivere, deinde rezonare” - întâi rămâi în viață și apoi poți să raționezi - este crezul celui care acceptă să fie dominat. Dacă, în prezent, lupta se duce între națiuni, dar mai cu seamă între grupuri de națiuni, așa cum au fost cele două războaie mondiale - în perioada de la sfârșitul Imperiului Roman în special - perioadă cunoscută sub denumirea de perioada năvălirilor barbare - luptele erau mai mult locale. Barbarii care atacau Imperiul Roman de Răsărit în Asia nu erau aceiași cu cei care atacau Imperiul Roman de Răsărit în Europa și nici cei care atacau Imperiul Roman de Apus nu erau aceiași cu cei care atacau în Europa Centrală. Față de aceste mici bande de barbari, apărarea trebuia să fie locală, fixă în castele sau orașe, sau mobilă prin retragerea în locuri greu accesibile.

Dar toate aceste apărări locale aveau nevoie, pentru a fi încununate de succes, de un conducător iscusit, care putea să întrețină o curte boierească în țările locuite de români, un castel în apusul Europei, dar și un corp de armată profesională în perioada dintre năvăliri. Hegel se bazează pe acest fenomen ca să explice apariția castei militare feudale prin nevoia unor apărări locale în fața unor bande mici de năvălitori. In aceste războaie locale, în care imperiul nu participa cu armatele întreținute din fondurile adunate prin impozite, întrucât în momentul năvălirii bandelor de barbari la un capăt al imperiului armata imperială se afla la celălalt capăt al imperiului, în cine știe ce expediție de cucerire sau pedepsire. Imperiul devenise o entitate care aduna impozite, dar nu oferea protecție eficientă. Aparitia noii aristocrații locale, formată fie din locuitorii imperiului, care s-au evidențiat în organizarea militară a populației locale, pentru a rezista în fața năvălitorului sau, mai ales, din șefii bandelor de năvălitori barbari care, după cucerire, ofereau protecție eficientă în contra altor bande de năvălitori, a dat naștere pe întreg întinsul fostului teritoriu ocupat de Imperiul Roman la conducători militari locali, sau nobilimea feudală. Istoria omenirii a demonstrat, încă de la începuturile ei, că soluția preferată de învingători, în luptele pentru supremație, este intrarea într-o relație de dominant/dominat cu învinșii, întrucât măcelărirea celor învinși nu este o soluție, deoarece nu mai rămâne nimeni care să-i acorde învingătorului recunoașterea superioritătii sale și, în același timp, îl lipsește pe învingător de veniturile care rezultă din înrobirea celor învinși. Dar dacă Primul om sau Primii oameni nu acceptă să se dea robi, atunci ei sunt măcelăriți.

Filosoful contemporan american Francis Fukuyama, pentru a facilita înțelegerea conceptului filosofic hegelian (Primul om), în lucrarea sa The End of History and the Last Man, într-un pasaj de la p. 312 (The Free Press Maxwell Macmillan, Toronto, 1992), aduce în discuție o serie de exemple din istoria mondială foarte recentă: „Revoluționarii care s-au bătut cu „Securitatea” lui Ceaușescu în România, curajoșii studenți chinezi, care s-au opus tancurilor în „Tiananmen Square”, lituanienii care s-au luptat cu Moscova pentru independența lor natională, rușii care și-au apărat Parlamentul și Președintele, au fost cei mai liberi și de aceea cei mai umani dintre oameni. Ei erau foști sclavi care au dovedit că erau dispuși să-și riște viața într-o bătălie sângeroasă, pentru a se elibera pe ei înșiși. Când, în sfârșit, ei reușesc, așa cum până la urmă trebuie să se întâmple, ei vor crea o societate democratică stabilă, în cadrul căreia nu va mai fi necesar a lupta și a activa la fel ca în vechea ordine și în care, în același timp, a fost desființată posibilitatea de a fi din nou la fel de liberi și de umani cum au fost în timpul luptei pentru eliberare. La începutul luptei, ei își imaginează că vor fi fericiți când vor atinge „tara făgăduinței”, întrucât multe dintre nevoile și dorințele neîndeplinite, care există în România și în China se vor îndeplini. În viitor, și ei vor avea mașini de spălat vase, VCR-uri și automobile proprietate personală. Dar când vor atinge aceste obiective, vor fi ei satisfăcuți cu ei însiși? Sau vor constata că satisfacția omului este opusa fericirii lui, întrucât ea izvorăște nu din realizarea obiectivului propriu-zis, ci din activitatea și lupta pentru atingerea obiectivului?”. Scriind acest pasaj, Fukuyama se dovedește a fi contaminat de conceptul american, înscris în Constituția Americană prin care se proclamă că unul din scopurile Constituției este să faciliteze cetățenilor obținerea fericirii personale. Acest mod de abordare a atingerii fericirii mi se pare cel real, întrucât fericirea pâmânteană nu este un punct fix cum ar fi, spre exemplu, Paradisul Ceresc și Viața Veșnică ci este o variabilă psihică individuală, care se modifică permanent, în funcție de schimbările de mediu ce survin și ele în mod permanent. Conceptul Primul om presupune apariția permanentă în lume a astfel de tipuri umane care sub diferitele înfățișări sub care se prezintă semenilor lor, fie că sunt oameni de știintă, politicieni, militari, sfinți ca Papa Ioan-Paul al II-lea și Maica Thereza, sau premianți ai Premiului Nobel, sunt cei care determină în cea mai mare măsură evoluția omenirii și care, ca atare, nu pot lipsi din cadrul lanțului evolutiv, pentru că una dintre legile naturale cu caracter general valabil este că evoluția nu poate fi stopată, ci numai întârziată, dacă se aplică suficientă forță, dar că, imediat ce forța care a produs încetinirea procesului evolutiv a încetat, sau s-a redus, evoluția continua. Primul om este noțiunea cea mai largă, care cuprinde sub umbrela sa ceea ce noi uneori numim: Erou, Superman, Tată, Mamă, Frate mai mare, Sfânta Familie, Sfânt, Profet, Rege, Președinte, Cler, Politician, Primar, Baci, Director etc. Primul om se află întotdeauna în fruntea unui proces evolutiv și este indiferent la noțiunile antagoniste de bine sau rău.

Ultimul om

Nietzsche, în lucrarea sa Thus Spoke Zarathustra (pp. 46-47, Penguin Books Canada, Ontario 1969) ne-a lasat un portret inconfundabil al Ultimului om:

„Sosește timpul celui mai de disprețuit om, omul care nu mai e în stare să se disprețuiască pe el însuși. Iată! O să vi-l prezint pe Ultimul om”
„Ce este aia iubire? Ce este aia creație? Ce este aia dor? întreabă Ultimul om și face cu ochiul. Globul pământesc a devenit mic și pe el țopăie Ultimul om, care transformă totul în meschinărie. Rasa sa este la fel de imposibil de exterminat ca și puricii; Ultimul om trăiește cel mai mult.
„Noi am descoperit fericirea spune Ultimul om și face cu ochiul... (p 46);
„înainte vreme, toată omenirea era nebună, declară cel mai isteț dintre ei și făcu cu ochiul. Sunt inteligenți și sunt la curent cu tot ce s-a întâmplat vreodată: așa că bășcălia pe care o fac nu se termină niciodata. Încă se mai ceartă, dar foarte curând se împacă - altfel le-ar provoca indigestie. Se bucură de mici plăceri în timpul zilei și de mici plăceri în timpul nopții: dar au respect pentru sănătate.”
„Noi am descoperit fericirea”, spun Ultimii oameni și fac cu ochiul. Primul discurs al lui Zoroastru, denumit și Prologul, se termină în acest fel, deoarece în acest moment strigătele și entuziasmul ascultătorilor îl întrerupseră. «O, Zoroastru, fă-l real pe acest Ultim om” - așa strigau ei - „transformă-ne în acest Ultim om! N-ai decât să ți-l ții, pentru tine, pe Primul om”. Și toți discipolii râdeau și făceau gălăgie. Zoroastru se întristă și vorbi către sine: ei nu mă înțeleg, degeaba îmi răcesc gura” (p. 47).

Zoroastru a trăit în secolul al VII-lea î. Hr. și este cel care a îmbogățit la început mitologia persană și apoi mitologia mondială, inventând principiul binelui (Ormuzd) și principiul răului (Ahriman), deci mai curând un moralist decât un întemeietor al unei religii. Orice ar fi fost, morală sau religie, principiile binelui și al răului nu au putut fi explicate prin nici una dintre științele naturale existente și, ca atare, aceste principii în lumea reală nu există (Ex nihilo, nihil). Nietzsche, în stilul său să zicem bombastic, adoptat în Thus Spoke Zarathrusta, explică în altă parte motivul pentru care a dat numele de Zoroastru moralistului său: „Zoroastru a creat primul această eroare care pare atât de demnă de încredere, moralitatea și, ca atare, el trebuie să fie și primul care să creadă în ea”. Este necesară și o altă explicație: începând de la Hegel și până astăzi, toți filosofii au considerat că istoria omenirii este o înșiruire de lupte între oameni, care au la bază motive foarte variate. Astfel, dacă vreodată s-ar ajunge la acel stadiu în evoluția omenirii în care, din cauză că au fost eliminate toate motivele care conduceau la lupte, luptele între oameni au încetat, deci realizându-se Pacea eternă și universală – în fond acesta este scopul suprem al ONU - atunci istoria omenirii ar lua sfârșit. Asta nu înseamnă că omenirea a dispărut și că, dacă s-ar ajunge vreodată la sfârșitul istoriei, omenirea nu ar continua să existe. Nietzsche, facând portretul Ultimului om, acel Ultim om care nemaitemându-se de concurență, sau de critica celorlalți oameni, pentru că orice luptă nu mai este permisă, pentru că „Noi am descoperit fericirea”, în fond face portretul oricărui Dictator. Recomand un exercițiu mintal, cum ar fi, spre exemplu, să înlocuim în textul scris de Nietzsche, în loc de Ultimul om, un nume, spre exemplu Ceaușescu, sau un altul care vi se pare mai potrivit. Sau înlocuiți-l cu noțiuni ca: regalistul, comunistul sau fascistul și, probabil, vă veți întreba cum a fost posibil ca Nietzsche, care a scris cartea bombastico-retorică Thus Spoke Zarathrusta, în anul 1853, să cuprindă cu gândirea lui și să facă evident pentru toată lumea că, oricâte convenții s-ar stabili între oameni (principiile morale, religioase, ideologice sau de drept), acestea nu pot altera legile naturale, care singure determină evoluția?

Rolul legilor naturale, contestat

Există o excepție notorie: neputința locuitorilor din țările islamice să contribuie la dezvoltarea științelor naturii, în acord cu restul omenirii. Se constată că țările islamice, cu tot numărul lor uriaș (o populație de peste 1 miliard de oameni) și posedând în teritoriile unde locuiesc cele mai bogate zăcăminte de petrol ale omenirii, nu sunt capabile, de un secol, de când se exploatează aceste zăcăminte și se obțin venituri imense, să întemeieze o industrie de armament proprie, care să le permită să aibă armate modern echipate, cu care să se facă respectate în lume. Cauzele acestei înapoieri cronice sunt două: șovinismul masculin și șovinismul femeilor trecute la vârsta a doua. Bărbații, bazați pe învățăturile Coranului, nu vor să renunțe la pozițiile de forță pe care le posedă în cadrul societătii. Femeile de vârsta a doua, după ce și-au petrecut tinerețea născând copii și muncind din greu în cadrul haremului, când să se bucure de poziția privilegiată, de senioare în cadrul haremului, fiind amenințate în existența lor prin desființarea haremurilor, devin cele mai aprige apărătoare ale ordinei existente, garantate de învățătura islamică. Familia de tip islamic perpetuează o diviziune a muncii, în care numai o fracțiune din populație este disponibilă, împiedicând astfel o diviziune a muncii la nivel național.

Situația expusă mai sus, privind societățile islamice, se pretează pentru generalizare, adică se aplică nu numai țărilor islamice, ci oricăror societăți omenești, care nu vor înlocui loialitatea față de clan, trib, religie, națiune și ideologie politică, cu încrederea în progresul omenirii, bazată pe științele naturale. Simpla existență a unor resurse naturale, oricât de valoroase ar fi ele, nu va crea niciodată condițiile asigurării aprovizionării cu bunurile materiale, necesare hrănirii și adăpostirii populației, dacă aceste resurse naturale nu vor fi puse în valoare prin muncă, în cadrul unei societăți bazate pe o economie de piață liberă și cu un sistem politic democratic. Exemplul modern, care tinde să devină clasic, pentru ilustrarea legii cu caracter social, enunțată mai sus, îl reprezintă Coreea, divizată în două state, separate pe baze ideologice. La nord se află un stat cu o ideologie comunistă și care, prin urmare, are un partid unic și un dictator care își poate menține stăpânirea numai prin forță, adică dedicând toate resursele țării pentru a poseda o armată puternică. Tom O'Neill și Michael Yamashita în articolul Coreea divizată, publicat în „National Geographic” din iulie 2003, ne furnizează următoarele date: „Coreea de Nord are o armată de peste un milion de soldați, dintre care 70% sunt desfășurați la o distanță de 12 ore de la graniță. Suntem în bătaia a 10.000 de țevi de tun. Este o putere de foc de artilerie care ar putea să-i rușineze pe Stalin și Napoleon. În următoarea oră, căpitanul Brockman descrie sacul cu șmecherii al Coreii de Nord: submarine care să strecoare comandouri în spatele frontului; tuneluri săpate pe sub zona demilitarizată, dintre care patru au fost descoperite până la data scrierii articolului; celule de teroriști cârtiță, în interiorul Coreii de Sud; cea mai înfricoșătoare amenințare o constituie existența a 700 până la 1000 rachete balistice, care pot căpăta încărcături biologice, chimice și, posibil, chiar atomice. Amenințarea Coreii de Nord poate ajunge chiar și mai departe, pe măsură ce sunt gata rachete intercontinentale care pot atinge coasta vestică a SUA”.

Acest tip de economie centralizată, conformă cu ideologia politică comunistă, ca și în cazul statelor islamiste, împiedică organizarea naturală, a diviziunii muncii la scară națională, urmarea fiind suprapopularea și, din această cauză, sărăcia extremă endemică. S-au raportat în presă cazuri de canibalism, din cauză că populația, care nu participă la efortul militar al națiunii și care, ca atare, constituie un balast pentru statul comunist, este lăsată să moară de foame. Tot în articolul de mai sus se spune: „Experții estimează că cel puțin 2,5 milioane de coreeni din nord au murit din cauza înfometării în decada care a trecut. Este cert: Coreea de Nord supraviețuiește numai prin masive ajutoare internaționale. Dar și mai imoral este faptul că ajutorul internațional merge mai întâi pentru a asigura subzistența personalului militar și, dacă este în cantități suficiente, ajunge și la cei care au mai multă nevoie de el”.

Confirmări ale rolului legilor naturale

La sud se află un al doilea stat corean, cu o structură capitalistă, descentralizată, în care toate fortele națiunii descătușate arată adevărata valoare a poporului. Progresele realizate de aceasta națiune, fără resurse naturale proprii importante, sunt cunoscute poporului român direct, deoarece coreenii din sud au inundat întreaga lume cu producția lor industrială, atât de diversificată - de la automobile până la ace de cusut - devenind, în acest fel, un concurent important pe piața internațională.

O întrebare, care dă impresia că are un caracter retoric, este: dacă o societate care a pășit în era industrială, unde majoritatea relațiilor economice, sociale și politice se află sub imperiul legilor din domeniul știintelor naturale, de bună voie, se va întoarce vreodată la relații economice, sociale și politice de tip islamic sau comunist? întrebarea nu numai că nu este retorică, dar prezintă un interes deosebit pentru întregi populații din estul Europei și Asia. Nu voi încerca o analiză extinsă a acestei chestiuni, fiindcă ea singură este un domeniu vast de studiu, așa că mă voi mărgini doar la câteva considerente:

• de ce o populație de cel putin 2,5 milioane de turci islamici, din Germania, nu vor să se întoarcă în Turcia? Răspunsul este: pentru că se simt mai în siguranță în Germania;

• de ce o mulțime de națiuni turcice din Asia Centrală (Azerbaidjan, Turkmenistan, Uzbekistan, Tadjikistan, Kârgâzstan, Kazahstan), după eliberarea de sub jugul comunist, nu se întorc nici la formațiuni statale islamice și nici la formațiuni statale comuniste? Și în acest caz răspunsul este: pentru că se simt mai în siguranță pe calea „tranziției” spre un regim capitalist, care este singurul regim care le garantează o viață democratică;

• de ce o mulțime de alte națiuni creștine, din Estonia și până în Georgia și de la hotarul Germaniei până la Vladivostok, în frunte cu însăși Rusia, se străduiesc ca, trecând prin „tranziția” cea letală, să ajungă la relații de adevărată economie de piață? Răpunsul este că se simt mai în siguranță trăind într-un regim capitalist, reglat în marea sa majoritate de legile naturale, general valabile, descoperite și puse la îndemâna omenirii de oamenii de știință din domeniul științelor naturale.

Există și câteva excepții bine cunoscute, care sunt avertismente referitoare la ceea ce-i poate aștepta pe cei care doresc să se întoarcă la modelul statului islamic, sau care doresc să păstreze în continuare regimul comunist. Este vorba de Iran, în care, prin răstumarea regimului șahului Reza Pahlavi, clerul islamic a intrat în posesia, prin confiscare, a tuturor averilor regale și ale camarilei regale. Și, pentru că pofta vine mâncând, în continuare au pus mâna pe tot ce se putea pune mâna, utilizând metode inchizitoriale, ajungând, în acest fel, să posede aproape totul. Cu alte cuvinte, o proprietate de grup a devenit un monopol al vieții economice, care seamănă foarte mult cu comunismul, ca metode și rezultate. Noua proprietate se află, în momentul de față, sub asediul populației sărăcite prin suprapopulare și lipsă de oportunități. Frontul intem al celor care doresc o răsturnare și o reîmpărțire a averilor este foarte larg: de la extrema stângă (comuniștii), până la extrema dreaptă, de toate nuanțele.

În fața acestei opoziții care nu așteaptă decât o oportunitate precum cea din Europa anului 1989, regimul preoților islamici are o singură soluție - aceeași soluție adoptată de regimul comunist coreean -, cheltuieli maxime și prioritare pentru întărirea fortelor armate. Ca și regimul comunist din Coreea de Nord, Iranul este pe cale să construiască bomba atomică, crezând că prin șantaj internațional se va putea salva. Este o iluzie deșartă.

O altă întrebare, care pare a avea un caracter retoric, dar care, în realitate, este cât se poate de reală: este posibil ca în fața unui cataclism natural, sau în fața unui cataclism creat de mâna omenească, să se renunțe la o ramură industrială, sau să se abandoneze o regiune, în care există resurse naturale, dar care se pot exploata numai în condiții extreme? Un caz concret ar fî incendierea puțurilor de petrol din Kuweit de către Saddam Hussein, în anul războiului din Golf. Nu cred că se îndoiește cineva că, dacă nu ar fi intervenit Statele Unite și Canada, cu toată știința lor în a combate acel infern provocat de Saddam, un mare dezastru ecologic s-ar fi produs în toată regiunea Golfului Persic. Consecințele ar fi fost extrem de dezastruoase și pentru restul planetei prin faptul că resurse imense de petrol s-ar fi irosit, dar mai cu seamă că, prin eliberarea în atmosferă a imense cantități de bioxid de carbon s-ar fi subțiat și mai mult stratul protector de ozon.

Evoluția omenirii este globală

Având în vedere cele expuse până în prezent în acest capitol, în mod succint, voi scoate în evidență unele aspecte ale legilor naturale, general valabile și imuabile.

O primă astfel de lege este faptul că soarta omenirii este absolut „globală”. Incendierea puțurilor de petrol în Kuwait are repercusiuni în Antarctica, unde, prin subțierea și mai avansată a stratului de ozon, radiațiile letale de la soare vor pătrunde la sol printr-o „gaură” și mai largă. Am călătorit în Australia, unde am aflat că, în anumite zile, copiii poartă măști când ies în recreatie în curtea școlii. La Kyoto s-a ajuns la un acord prin care toate țările, în funcție de cantitatea de bioxid de carbon și a altor gaze nocive pe care le trimit în atmosfera terestră, trebuie să reducă gradat aceste emisiuni. În Canada au fost mari dezbateri pe această temă, deoarece Canada este o țară friguroasă, din care cauză consumă mult combustibil pentru încălzit, iar pentru că distanțele de parcurs sunt mari se consumă o mulțime de combustibil pentru transport în interiorul țării, dar și pentru aprovizionare cu fructe și legume ce nu pot fi produse în Canada și se aduc din sudul SUA sau Mexic. Lucrurile se complică și mai mult prin faptul că în Canada se produc mari cantități de aluminiu, industrie care este o mare consumatoare de electricitate. O altă consecință a destinului global al populației terestre constă în faptul că distrugerile materiale provocate de regimuri politice iresponsabile, nedemocratice, trebuie să fie refăcute sau reparate de restul comunității internaționale. Refacerea acestor pierderi materiale cere un efort mult mai mare decât dacă evoluția societății omenești ar fi fost normală. Din punctul de vedere al destinului global al populației pământești, este foarte important ca regiuni întinse, în care trăiesc un mare număr de oameni, să nu rămână rupte de progresul general al omenirii din cauza unor religii sau a unor ideologii politice, depășite prin evoluție și în care, datorită înapoierii culturale a acestor populații izolate de restul omenirii, elitele retrograde din acele țări pot desfășura o activitate tiranică, din lipsă de opoziție.

Ținând seama de riscul pe care-l prezintă pentru omenire instalarea de regimuri dictatoriale, având în vedere că legile naturale, general valabile, sunt obiective, nu ar trebui să se permită nici unei dictaturi să-și dezvolte propriile ei concepte politico-economice, care contravin dezvoltării naturale a societății și pe care apoi trebuie să le apere prin fortă, dar în final să recurgă la programe de înarmare cu mijloace de distrugere în masă. Nici nu ar trebui să se permită ca prin invocarea principiului „neamestecului în treburile interne” și cu ajutorul unei minorități extremiste, dispusă să acționeze în mod criminal, unele națiuni ale lumii să devină captive ale acestor tendințe dictatoriale.

Evoluția omenirii este direcțională

O altă lege naturală, general valabilă și imuabilă, care se desprinde din cele relatate până în prezent, este că istoria omenirii este direcțională, deci fatalistă și că poate fi, în anumite limite, nu numai previzibilă, dar și în mod real și efectiv prevăzută, pentru că aceleași cauze produc întotdeauna aceleași efecte. Din această cauză, unora li se pare că istoria omenirii se repetă, ceea ce este cu totul inexact. Ce înseamnă că istoria omenirii este întotdeauna direcțională? Întrucât această carte este în primul rând o carte despre biologie, pentru ca afirmația că istoria omenirii este întotdeauna direcțională să fie foarte clară din punct de vedere biologic, voi afirma că, la fel cu toți cei care cred în evoluție, și eu cred că niciodată omul din epoca atomică nu se va întoarce la vreunul din stadiile de evoluție pe care le-a depășit în cursul istoriei sale – deci istoria nu se va repeta - ci, în mod permanent, omul va intra în noi stadii de evoluție în mod direcțional, în funcție de destinul speciei Homo Sapiens. Dar pentru a nu crea impresia că evoluționiștii au dreptate numai atunci când spun că un creier în greutate de 1,3 kg al omului atomist nu va putea intra într-o cutie craniană a unui hominid, croită pentru un creier pe jumătate în greutate, însă cu politica lucrurile stau altfel, mă voi referi la recentele evenimente (1989), în care comunismul, ca dogmă de stat, s-a prăbușit. La un moment dat, atunci când U.R.S.S. și China erau state comuniste, în jur de aproape 1/2 din populația lumii trăia în comunism și omenirea rămasă liberă se întreba cât va mai dura până când și cealaltă jumătate din populația globului va trăi în comunism. Deodată, imensa gogoașă propagandistică, în contra legilor naturale general valabile și imuabile, s-a dezumflat de la sine. Cred că, după ce nici un politician nu a fost în stare să prevadă prăbușirea comunismului, cel putin, nici un politician nu va îndrăzni să susțină că totul se datorează hazardului și nu legilor naturale. Voi utiliza un exemplu, ușor de înțeles, prin care se pune în evidență caracterul imuabil al legilor naturale. Omul, prin forța mușchilor, aruncând o piatră, în sus sau în orice altă direcție, sau oricare alt proiectil, prin orice alte mijloace, constată că poate înfrânge legea naturală de bază, cea mai importantă, legea atracției universale, descoperită de Newton. Dar imediat după aceea, omul constată că proiectilul, căruia dacă i s-a aplicat destulă fortă, a putut înfrânge într-adevăr legea atracției universale, după un timp, cade din nou la pământ. Rezultă că gravitația restabilește starea de echilibru naturală pentru că este o lege naturală imuabilă, imediat ce forța aplicată inițial proiectilului se epuizează. Rachetele spațiale folosesc atracția universală pentru a străbate spațiile interstelare. Comunismul, care contrazice toate legile naturale, a putut să dureze în lume numai atâta timp cât dictatura proletariatului a fost impusă cu ajutorul forței. În U.R.S.S., Solzhenitsyn a calculat că au fost uciși 60.000.000 oameni, pentru ca să se mențină comunismul la putere, timp de 70 de ani.

Pe data de 14 decembrie 2005, la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (APCE), exponentul Partidului Popular European, membru al APCE, de origine suedeză, Goran Lindblad, a depus un Raport, un Proiect de Rezoluție și un Proiect de Recomandare. Lindblad, în Raportul său scrie „dimensiunea criminală a regimurilor comuniste nu a fost rezultatul circumstanțelor, ci, mai curând, a fost consecința unor politici deliberate, elaborate de fondatorii acestor regimuri încă dinainte de a prelua puterea. Liderii comuniști istorici nu și-au ascuns niciodată obiectivele: dictatura proletariatului, eliminarea opozanților politici și a categoriilor de populație incompatibile cu noul model de societate”. In continuare, în Raport, Lindblad evaluează - prezentând cifre cu mult sub nivelul real – dimensiunea criminală a comunismului, după cum urmează:

• Uniunea Sovietică: 20 de milioane de victime;
• China: 65 de milioane;
• Vietnam: 1 milion;
• Coreea de Nord: 2 milioane;
• Cambodgia: 2 milioane (un sfert din populație);
• Europa de Est: 1 milion;
• America Latină: 150 000;
• Africa: 1,7 milioane;
• Afganistan: 1,5 milioane.

Apoi conchide spunând: „Ca raportor, cred că nu trebuie să mai existe nici o întârziere în condamnarea internațională a ideologiei și regimurilor comuniste”. APCE, prin rezoluția 1481/2006 condamnă ideologia comunistă, dar nu ia nicio măsură care ar putea conduce la acționarea în justiție a criminalilor care au format baza terorii comuniste.

Drama științelor naturale în comunism

Fenomenul mareelor se repetă de două ori pe zi, ridicând toate bărcile și corăbiile din port, fenomen natural necontestat, pentru că se petrece sub ochii tuturor de la începutul oceanelor, dar neexplicat până când „legea atracției universale” nu a fost enunțată de Newton. Există o altă categorie de legi naturale, care nu sunt atât de evidente ca fenomenul mareelor și care scapă observației simțurilor noastre și care, din acest motiv, trebuie mai curând înțelese cu ajutorul rațiunii. Unii dintre savanții care au înțeles cu ajutorul rațiunii aceste legi naturale, înaintea mulțimii, au avut de suferit pentru că oficialitățile, atât civile cât și religioase, nu puteau admite schimbarea dogmei. O să amintesc de suferințele polonezului catolic, Nicolaus Copernicus (1473-1543), care a sustinut primul în lume că pământul și alte planete se învârtesc în jurul soarelui. O să amintesc și de suferințele italianului catolic, Galileo Galilei (1564-1642), care, în calitate de susținător al teoriei lui Copernicus, a fost obligat, de inchiziție, să se dezică (1633). Aș fi putut spune că nu are rost să mai amintesc de suferintețe lor, deoarece evenimentele s-au petrecut în Evul mediu, când știința era considerată vrăjitorie, dar pentru că biserica catolică, prin glasul Papei loan-Paul al II-lea, în anul 2002, a găsit cu cale să recunoscă greșeala comisă cu patru secole mai înainte, doresc să arăt că, în contrast și, din păcate, nici un fel de dezaprobare nu a fost proclamată de regimul politic care a moștenit Rusia de la comuniști, pentru evenimentele pe care le voi descrie mai jos. Ele au început pe vremea lui Stalin și au continuat în timpul lui Hrușciov. Regimul politic comunist, instaurat în Rusia, în baza revoluției marxist-leniniste (1917), nu admitea prin dogma sa că există o moștenire genetică, pentru că toți oamenii sunt buni și că, dacă au devenit criminali și hoți, aceasta se datorează numai mediului de exploatare în care au fost obligați să trăiască de către regimurile burghezo-moșierești. Voi continua expunerea mea, considerând că toți cititorii mei știu și nu contestă că există o moștenire genetică. Drama distrugerii științei genetice în U.S.S.R. a început încă din timpul lui Stalin, când, în anul 1935, T. D. Lysenko îi denunța pe oamenii de știință genetiști, în frunte cu N. I. Vavilov, drept „bandiți trotkiști”, iar Stalin îl aproba. În 1940, Vavilov este încarcerat într-o celulă subterană, iar în 1942 moare din cauza malnutritiei și a condițiilor de detenție. În 1948, Stalin elimină din viața știmtifică a URSS pe toți genetiștii sovietici care mai supraviețuiseră până la acea dată, pe baza denunțării lor ca dușmani ai statului sovietic, de câtre Lysenko. Problema agriculturii sovietice, colectivizată, care nu putea să producă suficiente alimente pentru populație, pentru Partidul Comunist al URSS, devenise o problemă de supraviețuire politică. Dacă ar fi recunoscut falimentul ideii colectivizării în agricultură, ar fi trebuit să recunoască falimentul ideologiei marxist-leniniste. Ca atare se putea discuta orice îmbunătățire tehnologică, dar cu respectarea „tabu-ului” dogmatic: agricultura colectivistă. În consecință, Hrușciov a trimis o delegatie de specialiști agricoli în SUA, care, la întoarcere, au recomandat foarte corect, ca măsură tehnologică prioritară, să se semene pe întreaga suprafață ce se cultivă cu porumb, numai sămânță hibridă. În anul 1954, Hrușciov ordonă însămânțarea cu porumb hibrid a întregii suprafețe destinată culturii pommbului. Rezultatele au fost atât de bune, încât la o recepție cu ambasadorii din țările vestice (Kremlin, 17 noiembrie 1956), le-a declarat acestora în stilul său bombastic: „Vă vom îngropa, istoria este de partea noastra”. Numai că ceea ce părea o nevinovată măsură de ordin tehnologic și care, așa cum se dorea, se părea că nu aduce nici o atingere ideologiei colectivizării, era o extrem de periculoasă admitere a realității genetice, cu tot cortegiul de consecințe în ideologie, în fapt un „tabu” mult mai periculos decât chiar „tabu-ul” colectivizării. Ideologii Partidului Comunist au pornit lupta pentru recâștigarea terenului pierdut; l-au scos din nou pe Lysenko din uitarea din care se părea că nu va mai ieși niciodată și cu lozinci ideologice precum: „idealist Weissmanist”; „sărăcia pseudoștiinței burgheze”, „Mendelism, Weiss-manism, Morganism”, bineînțeles cu teroare în planuri multiple întreținută de K.G.B., campanie de presă privind patriotismul științific sovietic, au reușit să-l înfricoșeze pe Hrușciov.

Cu toată împotrivirea academicianului Kurchatov (șeful programului nuclear sovietic), a lui Lavrentiev (Fondatorul Academiei de Științe, Filiala Siberia), Kapitsa (laureat al premiului Nobel pentru fizică), 1-a numit din nou, în august 1961, pe Lysenko, Președinte al Academiei de Științe Agricole. În cartea sa, Khrushcev on Khrushcev. An Inside Account of the Man and His Era (traducere William Taubman. Ed. Little, Brown and Company, Toronto, 1990, p. 44 ), Serghei Hrușciov, fiul lui Nikita Hrușciov, care între timp a devenit cetățean american, scrie că el, împreună cu sora sa, o licențiată în biologie, au opus o rezistență îndârjită, încercând să-l determine pe tatăl lor să elimine ingerința ideologiei comuniste, de tip marxist-leninist, în știința biologiei sovietice, dar că tatăl lor în final le-a declarat că „nu va tolera în propria sa casă, purtători de cuvânt ai unei ideologii străine și că dacă vom insista, ar fi bine să nu-i mai întunecăm ușa din nou”. Numai în știință îți poti recunoaște greșeala, în politică nu se poate! Din această cauză, ca și multe alte regimuri politice înaintea lor, comuniștii au preferat ca mai curând să piardă puterea, decât să se reformeze.

▲ Începutul paginii.

Această lucrare a fost eliberată în domeniul public de către deținătorul drepturilor de autor.