Eneida (Pandelea)/Cartea 3: Pribegiile Troienilor

 

CARTEA A TREIA

---

 

PRIBEGIILE TROIENILOR

---

 

ENEA ÎN TRACIA; MORMÂNTUL LUI POLIDOR (1—69).

Dupăce, cu voia celor de sus, a fost nimicită împărăția Asiei și gintea nevinovată a lui Priam, dupăce căzu mândrul Ilion și întreaga Troie a lui Neptun fumega la pământ, pornirăm, după îndemnurile zeilor, în pribegie depărtată, în căutarea unor ținuturi pustii. Mai întâi întruchipăm o flotă în josul Antandrului^[1], la poalele munților Idei din Frigia, deși nu știu bine încotro ne va mâna soarta și unde ne va fi dat să poposim. Adunaiu la un loc pe toți fugarii. Abia intrasem în primăvară și tatăl meu Anchise, supus ursitei^[2], dete poruncă să întindem pânzele. Lăcrămam, despărțindu-mă de țărmul patriei mele, de portul și câmpia, unde fusese Troia. Pornesc, pribeag, în largul mărei, împreună cu tovarășii mei, cu fiul meu și cu penații, zeii cei mari ai Frigiei.

La o mică depărtare, este un ținut, cu câmpii întinse, închinat lui Marte și pe care îl arau Tracii; odinioară domnise aici Licurg; cu Troia, pe vremea când ea era încă în putere, avusese o străveche legătură de ospeție^[3], iar penații lor erau tovarăși^[4]. Aici poposesc, împins de soarta mea dușmană și întemeiez pe țărmul acesta șerpuit cel dintâi oraș, căruia, după numele meu, îi dau numele de Eneada.

Făceam un sacrificiu mamei mele Dionee^[5] și zeilor, spre a ocroti lucrările noastre abia începute; tocmai jertfiam stăpânului atotputernic al locuitorilor cerului un taur alb pe marginea țărmului. In apropiere era o movilă, în vârful căreia se aflau niște lăstare de corn și un mirt sălbatic, cu ramurile dese. Mă apropii și caut să zmulg din pământ lăstărișul cel verde, ca să pun pe altar câteva ramuri înfrunzite, când văd o minune înfricoșată și, de negrăit. Din cel dintâi copăcel, pe care-l scot din pământ, dupăce-i rupsesem rădăcinile, se scurg niște picături de sânge negru, cari pătează pământul cu veninul lor. Trupul mi se cutremură de fiori reci de spaimă, iar sângele îmi îngheață de groază. Incerc din nou să scot afară tulpina mlădioasă a celui de-al doilea și să pătrund pricina ascunsă a acestui fapt; un sânge negru picură însă și din coaja acestuia. Cu sufletul bătut de mulțime de gânduri, mă pusei să mă rog zânelor câmpului^[6] și lui Marte Gradivul, care ocrotește câmpiile Geților să-mi întoarcă spre bine această arătare și să-mi fie un semn prielnic. Dar dupăce, pentru a treia oară și cu o sforțare și mai mare încă, înșfăc crengile în mână și mă înțepenesc cu genuchii în nisipul de dinaintea mea — să vorbesc oare mai departe, sau să tac? — un gemăt dureros se aude din fundu movilei și un glas îmi ajunge pânăla ureche:

— Enea, pentruce sfâșii pe-un nenorocit? Cruță-i mormântu cel puțin acuma. Ferește-te și nu-ți pângări mânile tale cucernice. Născut, ca și tine, în Troia, nu sunt un străin pentru tine, iar sângele acesta nu curge din copac. Vai!… fugi de țara asta sălbatică, fugi de pe țărmul unui zgârcit. Eu sunt Polidor. Pe locul acesta am fost străpuns; aici m’a acoperit apoi holda de fier a săgeților, cari au crescut pe trupul meu cu ascuțitele lor vârfuri.

Atunci sufletul îmi fu năpădit de-o îndoită groază; rămăseiu țintuit locului, cu părul zburlit, iar glasul mi se uscă în gâtlej.

Pe acest Polidor nefericitul Priam, pe vremea când își pierduse încrederea în oștile Dardaniei și vedea că orașul lui este împresurat din toate părțile, îl trimisese pe furiș, c’o mare cătime de aur, la regele Traciei^[7], ca să-l crească el. Acesta, când văzu că norocul a părăsit pe Troieni și puterea lor e nimicită, s’a dat de partea lui Agamemnon și-a oștilor biruitoare, călcând cel mai sfânt dintre drepturi: omorî pe Polidor și puse mâna pe aurul lui. Blăstămată sete de aur, la câte nu împingi tu sufletele muritorilor!

Dupăce spaima mi se risipi, povestesc aceste minuni dumnezeiești fruntașilor aleși de popor și, înaintea tuturora, tatălui meu și-i întreb, care li-i părerea. Toți sunt într’un singur gând: să plecăm din acest ținut blestemat, în care s’a pângărit legea ospeției și să întindem pânzele în vânt. Prin urmare ne îndeplinim cea din urmă datorie față de Polidor: grămădim un morman de pământ deasupra movilei, râdicăm zeilor mani falnicele lor altare împodobite cu bentițe azurii și cu negri chiparoși; de jur împrejur Troiencele, după datină, cu părul despletit, plâng. Turnăm deasupra laptele cald din potirele spumegătoare și cupele pline cu sânge sfânt, îi închidem sufletul în mormânt și cu glas mare îl chiemăm pentru cea din urmă oară.

LA TEMPLUL LUI APOLON DIN DELOS (69—126).

După aceea, îndatăce ne putem încrede în valuri și vânturile potoliteau făcut marea oglindă, iar clipocitul blajin al austrului ne îndeamnă să pornim la larg, tovărășii dau corăbiile la apă, umplând țărmul cu mulțimea lor. Eșim din port; pământul și orașele fug înapoia noastră. In mijlocul mărei e o insulă sfântă, cea mai iubită de mama Nereidelor și de Neptun Egeanul; ea rătăcia prin preajma tuturor țărmurilor, până când zeul purtător de arc, recunoscător^[8], o legă între Ghiaros și înalta Miconos, menind-o, acum nemișcată, să fie locuită și să înfrunte vânturile. Suntem împinși într’acolo; liniștita Delos primește pe obosiții pribegi în portul ei sigur. Dându-ne jos din corăbii, cu toții preamărim orașul lui Apolon. Regele Anius, rege al oamenilor și în același timp preot al lui Apolon, cu tâmplele înconjurate cu bentițe și cu laurul sfânt, ne iese înainte; recunoaște pe vechiul lui prieten Anchise; îi strângem cu toții mâna ca oaspeți și intrăm în casă.

Mă duseiu să mă închin în templul zeului, tăiat într’o stâncă străvechie.

— Timbree^[9], dă-ne o locuință statornică; dă celor obosiți ziduri și odrasle și un oraș, care să dureze; mântuie în noi o cetate nouă a Troiei, în noi, cei scăpați din mânile Grecilor și a neînduratului Achile. După cine să ne luăm?… Incotro poruncești să ne îndreptăm? Unde să ne statornicim locuințele? Dă-ne, părinte, un semn și vino de sălășluiește în sufletele noastre.

Abia glăsuisem acestea, când deodată văzurăm că toate se cutremură: și templul și laurul sfânt al zeului; tot muntele se clătină în jurul nostru și tripedul sfânt gemu în altarul, crăpat de sus până jos. Ne aruncarăm zmeriți cu fața la pământ; un glas se înălță atunci în văzduh:

— Neînfrânților Dardani, țara în care s’au născut cei dintâi părinți ai voștri^[10], tot ea are să vă primiască, la întoarcere, pe mănoasele-i ogoare. Căutați dar pe străvechea voastră mamă. Acolo seminția lui Enea are să domniască peste toate țările, împreună cu fiii fiilor lor și cei cari se vor mai naște dintr’înșii.

Astfel grăi Febus și un hreamăt, amestecat cu uriașe strigări de bucurie, se înălță în aer. Toți întreabă, cari sunt acele ziduri spre cari Febus ne îndreaptă pribegii noștri pași și ne poruncește să ne întoarcem.

Atunci tatăl meu Anchise, depănând în sufletul său datinile vremilor străbune, zise:

— Ascultați, căpetenii, aflați acuma unde sunt speranțele noastre. In mijlocul mărei se găsește insula Creta; acolo e muntele Ida, leagănul marelui Iupiter și al seminției noastre. E o împărăție fără seamăn de bogată, în care înfloresc o sută de orașe mari. Acolo, dacă mi-aduc eu bine aminte de cele auzite odinioară, gloriosul nostru strămoș Teucer a coborât pe uscat întâia oară, la capul Reteu și și-a ales acest ținut ca scaun al împărăției. Pe atunci încă nu ființau orașul Ilion și cetățuea Pergamului, ci norodul locuia prin fundul văilor. De aici ne-a venit cultul Cibelei, mama zeilor și țimbalele coribanților^[11] și închinarea în pădurea Idei și tăcerea evlavioasă a misterelor zeiței și leii înhămați, cari trag carul stăpânei lor. Haide dar, să mergem acolo unde ne îndreaptă poruncile zeilor; să îmblânzim vânturile prin jertfe și să pornim spre împărăția Gnosiei^[12]. Drumul până acolo nu-i tocmai lung; dacă Iupiter ne ajută, peste trei zile flota noastră poposește în apele Cretei.

Astfel vorbește; după aceasta jertfește pe altare victimele cuvenite: un taur lui Neptun, un taur ție, frumosule Apolon, o oaie neagră^[13] Furtunei și una albă zefirilor prielnici.

Umbla vorba in acest timp, că nobilul Idomeneu^[14] fugise izgonit din împărăția tatălui său și țărmurile Cretei sunt pustii, Pagină:Eneida - Virgiliu (1913).pdf/96 Pagină:Eneida - Virgiliu (1913).pdf/97 Pagină:Eneida - Virgiliu (1913).pdf/98 Pagină:Eneida - Virgiliu (1913).pdf/99 Pagină:Eneida - Virgiliu (1913).pdf/100 Pagină:Eneida - Virgiliu (1913).pdf/101 Pagină:Eneida - Virgiliu (1913).pdf/102 Pagină:Eneida - Virgiliu (1913).pdf/103 Pagină:Eneida - Virgiliu (1913).pdf/104 Pagină:Eneida - Virgiliu (1913).pdf/105 Pagină:Eneida - Virgiliu (1913).pdf/106 Pagină:Eneida - Virgiliu (1913).pdf/107 Pagină:Eneida - Virgiliu (1913).pdf/108 Pagină:Eneida - Virgiliu (1913).pdf/109 Pagină:Eneida - Virgiliu (1913).pdf/110 Pagină:Eneida - Virgiliu (1913).pdf/111 Pagină:Eneida - Virgiliu (1913).pdf/112 Pagină:Eneida - Virgiliu (1913).pdf/113 Pagină:Eneida - Virgiliu (1913).pdf/114 Pagină:Eneida - Virgiliu (1913).pdf/115 Pagină:Eneida - Virgiliu (1913).pdf/116

1. Port în Asia Mică.
2. Fatis, luat ca ablativ.
3. Legământul ospeției era nu numai intre particulari, ci și între orașe.
4. Hecuba, soția lui Priam, era fiica lui Ciseu, regele Traciei, iar Ilionea, fata Hecubei, se măritase cu Polimnestor, regele Chersonesului tracic.
5. Dionea, fiica Oceanului și a zeiței Tetis, mama Venerei.
6. Acestea trăiau în trupul copacilor și muriau odată cu dânșii, după credința celor vechi.
7. Polimnestor, ginerele lui.
8. Zeița Latona, care fusese iubită de Iupiter, n’avea unde să nască: Iunona pusese toate țările și insulele să-i jure că nu vor primi-o. Atunci Neptun, zeul mărei, cuprins de milă, porunci să iasă din adâncuri o insulă, până atunci necunoscută: Delos. Pe această insulă născu Latona doi gemeni: Diana și Apolon.
9. Timbra, orășel în stăpânirea Troiei, avea un vestit templu al lui Apolon, de aci numirea de Apolon Timbreul.
10. Italia, patria lui Dardanus: Anchise înțelege însă Creta, patria lui Teucer.
11. Preoții zeiței Cibela.
12. Capitala Cretei.
13. Zeităților binefăcătoare li se jertfiau victime albe, iar celor răufăcătoare negre.
14. Căpetenie a Grecilor; apucat de furtună la întoarcerea din Troia, făcu jurământ că, dacă va scăpa, va sacrifica pe cel dintâi om ce-i va eși în cale. Fiul lui îi eși cel dintâi înainte. Il jertfi. In curând însă zbucni ciuma; Cretanii îl învinuiră c’a adus molima, prin fărădelegea lui și-l izgoniră.