Eneida (Pandelea)/Cartea 2: Căderea Troiei

CARTEA A DOUA

---

 

CĂDEREA TROIEI

---

 

INTRODUCERE (1—13).

Toți tăcură mâlc și-și pironiră cu luare aminte asupră-i privirile. După care, tatăl Enea de pe înaltu-i divan începu astfel:

— Imi poruncești, regină, să-mi reîmprospătez o groaznică durere, povestind cum au dărâmat Grecii puterea Troiei și jalnica-i domnie; toate nenorocirile, pe cari însumi le văzuiu și al căror părtaș am fost în deosebi. Cine dintre Mirmidoni și Dolopi^[1], sau chiar dintre ostașii crudului Ulise, auzind acestea, și-ar putea stăpâni lacrimile? Și iată că noaptea umedă se mistuie în înălțime, iar stelele, la asfințitul lor, ne îndeamnă la odihnă. Dacă ții însă așa de mult să afli suferințele noastre și să asculți, pe scurt, cele din urmă nenorociri ale Troiei, deși sufletul mi se înfioară la aceste aduceri aminte și se dă înapoi de jale, voiu începe.

VICLENIA GRECILOR: CALUL DE LEMN (13—198).

Infrânți în lupte și bătuți de soartă, în curgere de atâția ani, căpeteniile Grecilor întruchipează, după sfatul divin al Paladei, un cal cât un munte, ale cărui coapse le îmbină din scânduri de brad. Se prefac că acesta e un dar al lor pentru întoarcerea acasă: așa umblă vorba.

In adâncimile întunecoase ale acestuia însă închid pe ascuns războinici viteji dintre cei mai aleși pe cari i-au tras la sorți și umplu până ’n fund pântecele-i uriaș și toate scorburile cu ostași înarmați.

In față se află insula Tenedos, renumită pentru bogăția ei, pe vremea când domnia lui Priam era în floare. Acuma nu mai e decât un golf, un port nu tocmai sigur pentru corăbii. Grecii, ajunși aici, se ascund după țărmul pustiu. Noi rămânem încredințați că plecaseră și se îndreptaseră spre Micena.

Atunci întreaga Troie se ușurează de îndelunga-i grijă. Porțile se deschid înlături; plină de bucurie, lumea aleargă să vadă câmpia goală, unde fusese mai înainte tabăra grecească și țărmul părăsit de oști. Uite! Colea era oastea Dolopilor, colea și-întindea cortul crudul Achile. Colea e locul, unde poposia flota; colea luptau zilnic oștirile. Mulți stau înlemniți de mirare, înaintea calului uriaș, dar aducător de pierzare al fecioarei Minerva. Timetes cel dintâi îndeamnă pe Troieni să-ducă înăuntrul orașului și să-l așeze în cetățuie, fie din vicleșug, fie că așa era scris în cartea ursitei. Capis însă și alții, mai chibzuiți la minte, sunt de părere ori să arunce în mare darul acesta al Grecilor, care mirosia a curse, ori să-i deie foc. Dacă nu, să-i sfredeliască coastele și să caute prin adâncile-i scorburi. Norodul, nesigur, se împarte în tabere protivnice.

Iată însă că de pe deal, din cetățuie, pogoară în fugă aprigul Laocoon, însoțit de-o ceată numeroasă. De departe strigă:

— Nenorociți cetățeni, ce e nebunia asta? Socotiți că dușmanii au plecat? Sau credeți că poate fi lipsită de vicleșug vreo jertfă a Grecilor? Așa îl știți pe Ulise? Ori aicea sunt ascunși Greci, închiși înăuntrul acestei namile de lemn, ori asta e vreo mașină, făurită înpotriva zidurilor noastre, menită să ne spioneze casele și să ne amenințe, din înălțime, orașul, ori cine știe ce altă cursă se ascunde. De aceea nu vă încredeți, Troieni, în calul acesta. Orice ar fi, eu mă tem de Greci, chiar când aduc jertfe.

Vorbind astfel, înfipse cu o putere strașnică sulița-i uriașă în șoldurile calului și ’n pântecele-i de lemn, legat cu scoabe de fier. Lancea rămase înfiptă, tremurând în coastele înfiorate. Scorburile adânci răsunară, scoțând un lung geamăt.

Iată că’n acest timp niște ciobani troieni aduc la rege, cu mari strigăte, pe un tânăr cu mânile legate la spate. Acest necunoscut, întâlnindu-i, li se predase de bună voe, ca să puie la cale acest lucru și să deschidă Grecilor Troia, încrezător și hotărât în sufletul lui, pentru oricare din amândouă: fie că va reuși cu vicleșugul lui, fie că se va pleca neîntârziat morții. Tinerimea troiană se adună de pretutindeni, nerăbdătoare să-l vadă și înconjurând pe prizonier își bat joc de el pe întrecutele.

Află acuma cât de mișei sunt Grecii și ia aminte de toate nelegiuirile lor dela una singură. Astfel, când, turburat și fără arme, se opri în mijlocul mulțimei care-l privia și-și roti ochi asupra cetelor troiene:

— Vai, zise dânsul, în ce țară, pe ce mare mi-ași mai putea găsi un adăpost? Ce-mi mai rămâne, nenorocitul de mine? Printre Greci nu-mi găsesc niciun loc, iar pe deasupra iată că și Troienii îmi cer dușmănește sângele, drept pedeapsă!.

Sufletele sunt înduioșate de această tânguire și fierberea se potolește numaidecât. Il întrebăm din ce neam se trage și ce vrea dela noi; să ne spue dacă ne putem încrede în el, un prizonier. După ce-și veni in fire din spaima, prin care trecuse, vorbi astfel:

— Rege, orice mi s’ar întâmpla, îți voiu mărturisi tot adevărul. Nu voiu tăgădui, mai întâi, că sunt, din neamul meu, Grec. Dacă soarta cea crudă a făcut din Sinon un nenorocit, nevoile nu-l vor face mincinos și trădător. Va fi ajuns poate cândva la urechile tale numele gloriosului și vestitului Palamede^[2], urmașul lui Belus, pe care Grecii, în urma unei învinuiri neîntemeiate, l-au omorât ca trădător, deoarece se împotrivia la războiu. Acuma îl plâng, deși prea târziu. Tata, care era om sărac, fiind rudă de aproape cu Palamede, m’a trimis încă dela începutul războiului să-i fiu slujitor de arme. Pe atunci Palamede era tare pe tronul său și cu multă greutate în sfaturile regilor, așa încât și noi am dobândit oarecare renume și cinste. Dupăce însă, din pricina urei vicleanului Ulise — spun lucruri, pe cari toată lumea le știe — a pierit de pe fața pământului, căzuiu și eu: îmi târam acum viața în întunerec și jale, plângând năpastea ce lovise pe nevinovatul meu prieten. Nebunul de mine! Nu mi-am putut ține gura: am făgăduit că, dacă mi se va ivi prilejul și mă voiu întoarce teafăr la căminul părintesc, îl voiu răzbuna. Prin aceste vorbe răscolii ura nestinsă a lui Ulise. De aici vine toată nenorocirea mea. De atunci Ulise începu să mă prigoniască, aducând mereu în contră-mi tot felul de pâri, răspândind prin norod cuvinte cu două înțelesuri și, știind bine ținta ce urmăria, căuta arme împotrivă-mi. Nu s’a lăsat până când, însfârșit, cu ajutorul lui Calchas^[3]… Dar la ce să mai înșir în zadar aceste lucruri neplăcute? La ce să mai lungesc vorba, când toți Grecii sunt pentru voi tot una? Și când e de ajuns să auziți că cineva e Grec?.. Puneți-mă la chinuri fără zăbavă. Asta vrea și regele Itacei și Atrizii vă vor fi foarte recunoscători.

Atuncia noi, fără să bănuim vicleșugul Grecilor, sub care se ascundea o groaznică nelegiuire, ardem de dorința de a-l întreba și-a afla pricina plecării lor. Prefăcându-se speriat, Sinon vorbește astfel mai departe:

— Grecii, obosiți de un războiu așa de lung, doriau să părăsiască împresurarea Troiei și adesea au plănuit să fugă și să se întoarcă acasă. De-ar fi dat dumnezeu să o facă! De multe ori, însă, i-a oprit grozavele furtuni, ce bântuiau pe mare, iar austrul i-a îngrozit, în clipa când erau gata să plece. Mai cu seamă de când a fost durat calul acesta din scânduri de arțar, norii acoperiau tot cerul și tunetul bubuia fără încetare. Nedumeriți, trimetem pe Euripilus să întrebe oracolul lui Apolon, iar el ne-a adus dela templu aceste triste cuvinte: «Când ați pornit întâi cătră țărmurile Troiei, voi, Grecilor, ați îmbunat vânturile cu sângele unei fecioare^[4]. Spre a vă întoarce acum acasă, trebue să jertfiți sufletul unui Grec.»

Când răspunsul acesta ajunse la urechile norodului, inimile tuturora se strânseră și un fior de ghiață le trecu prin oase: Cine să fie oare cel pedepsit de soarta? Pe cine l-o fi cerând Apòlon? lată atunci că vine și regele Itacei, târând cu multă zarvă în mijlocul norodului pe preotul Calchas: îl întreabă, care sunt anume voințele zeilor. Mulți îmi preziceau nelegiuirea crudă ce se uneltia împotrivă mi și, fără s’o spue, ghiciau ce are să se întâmple. Timp de zece zile Calchas n’a vrut să vorbiască; închis în sine însuși, refuză să spună numele cuiva și să-l hărăziască morții. Însfârșit, biruit de multele strigăte ale lui Ulise, rupse tăcerea și, după cum era înțeles de mai înainte, spuse că eu eram ursit pentru altar. Toți încuviințară și lucrul, de care se temea fiecare pentru sine, îl primiau bucuros acum, când se întorcea împotriva unuia singur, aducând perzarea nenorocitului. Sosise acum ziua fatală; mi se pregătiau cele sfinte: făina amestecată cu sare și bentițele împrejurul tâmplelor. Mărturisesc că, spre a scăpa de moarte, mi-am rupt lanțurile într’o noapte întunecoasă și m’am ascuns în păpurișul noroios al unei mocirle, până când Grecii vor fi întins pânzele de plecare, dacă va fi să plece. Acum nu mai am nicio nădejde de a-mi mai vedea vatra strămoșească, dulcii mei copilași și pe bătrânul meu tată. Poate că Grecii se vor răzbuna asupra lor pentru fuga mea și vor ispăși această greșală cu sângele celor nevinovați. De acea, în numele zeilor cari știu adevărul spuselor mele, în numele dreptății neprihănite, dacă respectul ei mai durează printre muritori, te rog, fie-ți milă de atâtea chinuri, fie-ți milă de un suflet, care sufere pe nedrept.

Induioșați de lacrimile lui, îi dăruim viața; mai mult încă^[5], suntem cuprinși de milă. Regele Priam însuși poruncește să-i scoatem din mâni lanțurile cele grele și-i grăiește astfel cu vorbe prietenoase:

— Oricine ai fi, uită de acum înainte pe Greci; ei sunt perduți pentru tine. Vei fi al nostru dacă-mi vei spune adevărul la cele ce te rog: Cu ce scop au lăsat aici namila asta de cal? Cine e făptașul? Ce urmăresc ei? E oare o jertfă adusă zeilor, sau o mașină de războiu?

Astfel vorbi Priam. Sinon însă, meșter în prefăcătorii și deprins cu vicleșugurile grecești, își ridică spre cer mânile, slobode acum de lanțuri:

— Voi, stele veșnice și numele vostru cel neprihănit, fiți martori la spusele mele; și voi, altare și junghiuri sfinte, de cari am fugit și voi, bentițe divine pe cari le-am purtat ca victimă, acuma mi-e îngăduit să rup legăturile mele sfinte cu Grecii, să urăsc pe acești oameni și să dau la iveală, în auzul tutulor, toate uneltirile lor ascunse. Astăzi sunt dezlegat de orice datorie față de fosta mea patrie. Voi însă să vă îndepliniți făgăduiala și, dacă eu voiu spune adevărul, dacă vă voiu face un bine așa de mare și voiu scăpa Troia, să vă țineți și voi cuvântul. Toată nădejdea și încrederea Grecilor, în războiul pe care-l începuseră, a stat pururea în ajutorul Paladei. De când însă nelegiuitul Tidide împreună cu Ulise, născocitorul tutulor relelor, s’au pus să fure din templul sfânt statuea Paladei^[6] stăpâna ursitei Troiei, omorând pe străjerii înaltei cetățui și îndrăznind să zmulgă cu mânile pline de sânge^[7] chipul neprihănit al fecioarei și să mânjiască bentițile divine, din clipa aceea nădejdea Grecilor a dat îndărăt și s’a mistuit, puterile li slăbiră și fața zeiței s’a întors dela ei. Tritonia^[8] le-a dat să înțeleagă aceasta prin minuni în afară de orice îndoeală: abia a fost adusă în lagăr statuea ei, că scântei și flacări îi țâșniră din ochii încruntați și o sudoare sărată îi scaldă tot trupul: lucru și mai grozav, ea singură s’a râdicat de trei ori dela pământ clătinându-și scutul și scuturându-și lancea. Atunci Calchas ne vestește că trebue s’o luam la fugă pe mare, căci Pergamul nu va putea fi cucerit de oștile grecești, dacă nu vor întreba din nou oracolul din Argos și nu vor aduce înapoi statuea zeiței, pe care au dus-o pe pântecoasele lor corăbii dincolo de mare. Acuma, porniră cu vântul spre Micena lor strămoșească; aliații însă își pregătesc înainte armele și pe zeii lor ca, trecând din nou marea, să cadă asupra voastră fără veste. Așa a tălmăcit Calchas voința zeilor. Tot el i-a sfătuit de-au durat acest chip în cinstea Paladei, în cinstea zeiței pe care au mâniat-o, ca să-și ispășiască grozava lor nelegiuire. Calchas i-a îndemnat să facă din scânduri de stejar această namilă uriașă și s’o râdice până la cer, spre a nu putea intra pe poartă și a fi dus înăuntrul orașului; căci atunci ar ocroti poporul vostru, ca și mai înainte, cu aceiași credință. Altfel, dacă mânile voastre ar știrbi cât de puțin acest dar făcut Minervei, atunci un mare prăpăd va lovi pe Frigieni și țara lui Priam, facă zeii ca proorocirea asta sa se întoarcă mai bine împotriva celui ce a rostit-o; «dacă, dinpotrivă, acest cal ar fi suit în oraș chiar cu mânile voastre, Asia singură va porni cu mare războiu împotriva cetăților lui Pelops și soarta aceasta așteaptă atunci pe nepoții voștri.»

Numai prin aceste momeli și prin vicleșugul sperjurului Sinon, lucrurile, spuse de dânsul, au fost crezute. Am fost învinși de tertipurile și de lacrimile lui prefăcute, noi, pe cari nu ne plecaseră viteazul Tidide și Achile din Larisa, cei zece ani de războaie și cele o mie de corăbii.

MOARTEA LUI LAOCOON (198—250).

Nenorociții de noi! In acest moment ceva cu mult mai de seamă și mai înfricoșător ni se înfățișă, îngrozindu-ne sufletele turburate. Laocoon, ales de sorți preot al lui Neptun, jertfia un taur năprasnic pe altarul, mândru împodobit, al zeului. Iată însă că doi balauri — mă înfior, aducându-mi aminte — pornesc din Tenedos pe marea cea liniștită și așternându-se pe apă în rotocoale uriașe se îndreaptă, umăr la umăr, spre țărm. Pepturile lor încordate, cari spintecă valurile și creștetele lor sângerii se râdică deasupra apei; partea dindărăt plutește pe mare, încolăcindu-și spinarea în inele gigantice. Vâjâind prin valurile înspumegate, ajung acuma la țărm, rostogolind niște ochi arzători, roșii de sânge și pară și-și lingeau buzele șuerând cu limbile lor pururi în mișcare. Toți o luarăm la goană, vineți de spaimă. Cele două dihănii însă se duc întins la Laocoon și mai întâi se încolăcesc pe trupurile celor doi copilași, mușcând cu lăcomie din membrele nenorociților. După aceea se aruncă și asupra bătrânului, care luase o armă și venia în ajutorul copiilor, înlănțuindu-l în cercuri uriașe. De două ori îl înfășură peste mijloc, de două ori își încolăcesc peste gât spinările lor solzoase și se înalță cu lungul lor gâtlej deasupra capului lui Laocoon. Acesta cearcă să-și deslege nodurile cu mânile, mânjit pe bentițile cele sfinte de bale și de veninul lor negru și în acelaș timp scoate răcnete înfiorătoare, cari se înalță până la stele, întocmai ca mugetele unui taur, care, scuturându-și după gât șovăelnica secure, scapă dela altar numai ușor rănit. După asta, cei doi balauri se târăsc până la templele de pe deal, îndreptându-se spre altarul crudei Minerve și strecurându-se pe sub picioarele zeiței se ascund sub rotundul ei scut.

Atunci o nouă spaimă năpădește în sufletele înfiorate ale privitorilor și toți spun că Laocoon pe drept și-a ispășit nelegiuirea, căci a prihănit cu sulița lui calul sfânt, înfigându-i în spate nelegiuitul fier al lăncei. Norodul întreg strigă, că trebue să ducem chipul acesta în templul zeiței și să ne rugăm pentru îndurarea ei. Atunci ne punem să dărâmăm zidurile orașului și să-i deschidem drum printre case. Toți se aștern pe muncă: unii îi pun sub picioare tăvălugi, cu ajutorul cărora îl fac să alunece, alții îl trag de gât cu funii de cânepă. Astfel trece peste ziduri mașina de perzare, cu pântecele tixit de ostași. In juru-i copiii și fecioarele fără prihană cântă imnurile sfinte și se simt fericiți că pot atinge funia cu mâna. Inaintând mereu ajunge amenințătoare până în inima orașului. O! patria mea! Troie, tu, lăcaș al zeilor și voi, ziduri, vestite în războaie, ale Dardanilor!… De patru ori s’a oprit chiar pe pragul porții^[9] și de patru ori armele zângăniră surd înlăuntrul pântecelui. Uitând însă de acest semn rău, orbiți de nebunia ce ne apucase, îi dăm zor și așezăm dihania purtătoare de nenorocire înaintea templului sfânt.

In acest moment Casandra,^[10] râdicând glasul, ne dezvăluie soarta ce ne așteaptă; din îndemnul zeilor însă, nu era niciodată crezută de Troieni. Nenorociții de noi, pentru cari ziua aceasta era cea din urmă, împodobim cu ghirlande ca într’o zi de sărbătoare toate templele din oraș.

CEA DIN URMĂ NOAPTE A TROIEI (250—506).

In vremea asta cerul se învârtește și noaptea ese din ocean, învăluind cu umbrele-i dese cerul, pământul și uneltirile Mirmidonilor. Troienii se împrăștie pe la casele lor; tăcerea se întinde peste oraș și somnul cuprinde trupurile obosite.

Oastea grecească plecă din Tenedos; corăbiile, gata de luptă, plutiau în liniște, călăuzite de lună, prietena tăcerei, îndreptându-se spre țărmul așa de cunoscut. Corabia regelui Agamemnon înălțase un felinar. Zărindu-l, nelegiuitul Sinon, acela care fusese ocrotit de zei și de soarta nedreaptă, deschide pe furiș coastele de brad ale calului și dă drumul Grecilor închiși înăuntru. Pântecele deschis varsă pe crudul Ulise și pe Tesandrus și pe Stenelus, șefii lor, cari es veseli din scobiturile de lemn și se dau jos pe o funie; apoi Acamas și Toas, Neoptolem Pelide^[11] și meșterul Machaon și Menelau și însuși născocitorul cursei, Epeu. Năpădesc orașul adâncit în somn și beție; măcelăresc străjile și deschizând porțile lasă să intre toți tovarășii lor, unindu-se astfel cu cetele, înțelese de mai înainte.

Era ceasul, când începe odihna pentru muritorii obosiți, când dulcele dar al zeilor se pogoară asupra tutulor. Iată că, prin somn, văd că mi se arată înaintea ochilor Hector, foarte trist, vărsând șiroaie de lacrimi și, întocmai ca odinioară, legat de oiștea carului, negru de pulberea amestecată cu sângele lui, cu picioarele umflate, prin cari era petrecută o curea. Vai mie!… In ce stare era!… Cât era de departe de acel Hector, care se întorcea împodobit cu prăzile lui Achile!… Sau care împroșca foc în corăbiile Grecilor!… Acum era cu barba zbârlită, cu pletele îmbâcsite de sânge, iar pe trup cu rănile grozave, pe cari le căpătase mai toate în preajma zidurilor străbune. Mi se pare că eu însumi am zbucnit atunci în plâns și îndreptându-mă spre dânsul i-am spus aceste cuvinte triste:

— O, tu, glorie a Dardaniei, nădejdea și încrederea Troienilor, care a fost piedica de-ai întârziat pân’acum? De pe ce tărâmuri vii tu, mult așteptatule Hector? După moartea atâtor viteji ai tăi, după atâtea nenorociri de tot felul suferite de Troia și locuitorii ei, cât de istoviți te întâmpinăm astăzi!… Dar ce împrejurare nevrednică a stropșit senina ta față? De unde aceste răni pe cari le văd?

El nu răspunse nimic la zadarnicele mele tânguiri; scoțând însă un gemăt dureros din fundul inimei:

— Vai, fugi, vlăstar de zeiță, grăbește de scapă din aceste flăcări. Dușmanul e stăpân pe cetate; Troia se năruie de pe înalta-i culme. Veleatul patriei noastre și a lui Priam s’a împlinit. Dacă brațul cuiva ar mai fi putut apăra Pergamul, brațul acesta ar fi fost mântuirea lui. Troia ți-încredințează vasele sfinte și penații săi. Ia-i ca tovarăși, cu cari să-ți împarți soarta; caută-le lăcașul glorios, pe care li-l vei statornici odată, după ce vei fi rătăcit însă pe multe mări.

Zicând acestea, aduce în brațe din tăinuitul altar statuea puternicei Vesta, bentițile și focul cel veșnic.

Deodată orașul e împânzit de tot felul de strigăte.

Cu toate că locuința tatălui meu Anchise era retrasă mai deoparte, singuratică și acoperită de o perdea de arbori, huetul se deslușește din ce în ce: zângănitul armelor se apropia mereu. Sar din pat îngrozit, mă urc pe acoperișul casei și ciulesc urechile. Ca focul când zbucnește într’un lan de grâu, întețit de bătaea vântului, sau când puhoiul își prăvale apele din munți așternându-se pe ogoare, culcând la pământ sămănăturile vesele — rod al muncei vitelor — și târând copacii desrădăcinați, iar ciobanul stă încremenit, ascultând hreamătul de pe vârful stâncilor înalte, neștiind ce este, așa stau eu și ascult.

Atunci s’a văzut cât prețuește credința Grecilor și s’au dat la iveală toate vicleșugurile lor. Casa cea înaltă a lui Deifobus, mistuită de flacări, se prăbușește la pământ; asemenea și-a vecinului său Ucalegon ardea. Flacările luminează până departe strâmtoarea lui Sigeu^[12]. Strigătele oamenilor se amestecă cu zbucnirile trâmbiților. Scos din fire, pun mâna pe arme, deși nu știu încotro să mă îndrept. Sufletul însă îmi arde de dor, să-mi adun o ceată de ostași și să alerg întru apărarea cetăței, alături de tovarășii mei. Mânia și dorul de răzbunare dau aripi hotărârei mele și mă gândesc cât de frumos este să mori în luptă.

Iată însă și Pantus, care tocmai scăpase de armele Acheilor, Pantus Otriade, preot al lui Febus și străjărul cetăței, în mână cu vasele sfinte și cu chipurile zeilor învinși, târând după dânsul pe nepotu-sau, un biet copil, cu care venia în fugă spre casa mea, nebun de groază.

— Cum merge lupta, Pantus? In ce stare e cetățuea?

Abia grăii acestea și el îmi răspunse gemând:

— A venit ziua cea din urmă și vremea de apoi a Dardaniei. S’au dus Troienii, s’a dus Ilion și gloria fără seaman a Troienilor. Neînduratul Iupiter a trimis norocul de partea Grecilor. Danaii sunt stăpâni pe orașul, dat pradă focului. Calul cel înalt ardicat în inima cetății varsă ostași înarmați, iar Sinon, învingator, ne insultă și lățește focul mai departe. Pe porțile deschise în lături intră cu miile. Niciodată parcă n’au venit atâți din Micena cea mare. Alții se ațin la strâmtorile drumurilor, împiedecând trecerea: stau strânși ca un zid de fer, cu săbiile scânteietoare, gata de omor. Numai străjării cei dintâi ai porților se mai bat și acuma, împotrivindu-se cu o furie oarbă.

Imboldit de aceste cuvinte ale lui Otriade și de voința zeilor, mă răped înarmat printre flacări, acolo unde mă cheamă duhul cel negru al luptei, hreamătul mulțimei și răcnetele, ce se înalță în văzduh. Se mai întovărășesc cu mine Ripeus și voinicul Epitus; și, călăuziți de lună, Hipanis și Dimas; la ceata noastră se mai alătură apoi și tânărul Corebus Migdonide. Acesta abia de câteva zile venise în Troia, aprins de-o dragoste nesăbuită pentru Casandra și, ca viitor ginere, adusese ajutoare lui Priam și Troienilor. Nenorocitul de el! Căci n’a voit să asculte de sfaturile inspiratei sale logodnice. Când i-am văzut strânși grămadă și năzuind cu îndrăzneală la luptă, le mai vorbii și eu, în acest fel:

— Tinerilor, dacă doriți întradevăr să mă urmați și să înfruntați până la capăt orice primejdie, aflați că toată vitejia voastră e în zadar acuma. Vedeți în ce stare este cetatea. Zeii, în mâna cărora stătea puterea noastră, ne-au părăsit cu toții, lasându-și templele și altarele pustii. Să zburăm în ajutorul Troiei, care arde în flacări, să dăm iureș și să murim în mijlocul oștilor dușmane. O singură scăpare e pentru învinși: să nu nădăjduiască nicio scăpare.

Prin aceste cuvinte înflăcăraiu sufletele lor tinere. Apoi, ca niște lupi prădalnici, pe cari pe-o negură deasă o foame cumplită îi scoate afară din întunericul vizuinei, părăsindu și puii, ce așteaptă cu gura arsă, dăm proașcă prin armele dușmanilor, înfruntând moartea și ținând drumul tot prin mijlocul orașului. O noapte neagră ne înfășură cu umbra-i deasă.

Cine-ar fi în stare să povestiască tot prăpădul și omorul din noaptea aceea? Cine-ar putea vărsa destule lacrimi pentru atâtea suferinți? Străvechiul oraș, care a domnit vreme de veacuri, acuma se năruie. Puzderie de trupuri fără viață zac în toate părțile, trântite pe uliți, prin case și pe sfintele praguri ale templelor. Dar nu numai Troienii își ispășesc păcatele cu sângele lor. Curajul se trezește câte odată și în sufletele celor învinși și atunci Danaii învingători sunt culcați la pământ. Pretutindeni jale grozavă, pretutindenea spaimă și peste tot coasa neîndurată a morții.

Cel dintâi care ne iese în cale este Androgeu, însoțit de o ceată numeroasă de Greci. Necunoscându-ne și crezând că suntem un pâlc dintr’ai lor, ne cheamă la dânșii cu vorbe prietenești:

— Grăbiți-vă, tovarăși. Ce e lenea și întârzierea asta pe voi? Troia arde, alții dărâmă și jefuiesc, iar voi abia acuma vă dați jos din corăbii!

Nu isprăvi bine și simți, după răspunsul nu tocmai sigur ce-l căpătă, că picase în mijlocul dușmanilor. Uluit de mirare, glasul îi amuți și se trase repede înapoi. Intocmai ca drumețul care, pășind prin niște mărăcini țepoși, calcă fără veste peste un șarpe și înfricoșat o rupe de fugă, văzându-l cum se râdică furios umflându-și gâtul albăstruiu, așa o ia la goană Androgeu, înfiorat de ce văzuse.

Noi ne aruncăm atunci asupra lor și-i înconjurăm în șiruri strânse. Cum nu cunoașteau locurile și erau toropiți de spaimă, repede-i doborâm. Norocul sprijină întâia noastră ciocnire. Atunci Corebus, foarte vesel de această izbândă și plin de încredere, ne grăi astfel:

— Să urmăm, tovarăși, calea ce ne-a arătat-o rezultatul întâiei noastre lupte, ori unde vom găsi prilej. Să schimbăm scuturile cu Grecii și să ne punem însemnele lor^[13]. Față de dușmani nu numai vitejia, ci și vicleșugul e bun. Ei înșiși ne vor da armele.

Vorbind astfel își pune în cap coiful cu surguciu al lui Androgeu, îi ia scutul cu frumoasele lui însemne și încinge sabia grecească. Plini de veselie, Ripeus și Dimas însuși și toată tinerimea fac acelaș lucru. Fiecare se înarmează cu prăzile dela dușman. Amestecați printre Greci, dăm proașcă printr’înșii, deși zeii nu erau de partea noastră; multe lupte dădurăm în întunericul orb al nopții, pe mulți Greci ii trimiserăm în iad. Unii atunci o rup de fugă la corăbii, căutându-și scăparea pe țărmul, mai sigur, al mării; alții, în groaza lor, se suie din nou, mișeii, în calul cel uriaș, ascunzându-se în scorburile așa de cunoscute.

Vai!… nimeni nu trebue să-și mai pună nădejdea in zei, odată ce-i sunt protivnici! Iată că fata lui Priam, Casandra, cu părul despletit, e târâtă afară din templul cel sfânt al Minervei. In zadar își râdică spre cer ochii scânteietori de lacrămi, ochii, căci mânile-i plăpânde sunt încătușate in lanțuri. Corebus, aprins de mânie, nu putu să rabde această priveliște și se repezi în mijlocul vrăjmașilor, hotărât să piară. Toți îl urmăm, năvălind în șiruri dese. Atunci se naște un înfricoșat măcel: înșelați de înfățișarea armelor și de coifurile noastre grecești, Troienii aruncă asupră-ne, de pe înaltul acoperiș al templului, o grindină de săgeți. De altă parte, Grecii, urlând de mânie că fata le fusese zmulsă din mâni, se adună din toate părțile, copleșindu-ne: printre cei dintâi aprigul Aiax și cei doi Atrizi^[14], mai apoi toată armata Dolopilor, întocmai ca niște vânturi cari se aruncă în vârtej, ciocnindu-se față în față, de vâjâie pădurile și Zefirus și Notus și Eurus, mândru că mână caii Aurorei și spumosul Nereu, care, cu înfricoșatu-i trident, răscolește până în fund apele mării. Răsar până și aceia, pe cari în întunericul orb al nopții și prin vicleșugul nostru îi pusesem pe fugă, împrăștiindu-i prin tot orașul. Ei cei dintâi recunosc scuturile și armele noastre mincinoase și bagă seamă graiul nostru cu un accent deosebit. Numaidecât suntem copleșiți de mulțimea lor. Corebus cade cel dintâi, lângă altarul zeiței puternice ’n arme, de mâna lui Peneleu: cade și Ripeu, omul cel mai drept dintre toți Troienii și cel mai credincios slujitor al adevărului. Zeilor însă le-a părut altfel. Pier și Hipanis și Dimas, străpunși de tovarășii lor; și pe tine, Pantus, nici evlavia ta cea mare, nici bentița sfântă a lui Apolon nu te-a apărat în contra vrăjmașilor!… Cenușă a Troiei, flacări cari ați izbăvit pe ai mei, sunteți martori că în noaptea de pierzare nu m’am ferit nici de armele, nici de loviturile vrăjmașilor și, dacă ar fi fost scris să cad, ași fi meritat-o pentru faptele mele. In sfârșit ne retragem cu Ifitus și cu Pelias; Ifitus îngreuiat de vârstă, iar Pelias mergând cu anevoie din pricina rănei făcute de Ulise. In acelaș timp însă suntem atrași de strigăte spre palatul lui Priam.

Aici văzurăm o luptă așa de uriașă, încât războiul din tot restul orașului era parcă o nimica. Moartea numai aici părea stăpână, atât era de înverșunată încăerarea și așa de furioși năvăliau Grecii asupra palatului, căruia-i dau asalt sub strașina de scuturi^[15]. Scările se lipesc de pereți, chiar înaintea ușilor și Grecii năzuiesc în sus, acoperiți de scuturile, pe cari le țin în stânga și cu cari se apără de lovituri, în timp ce cu dreapta s’agață de acoperiș. Dardanii prăvale asupra lor turnurile și învelitorile caselor. Cu aceste arme se pregătesc ei să se apere acuma, când văd că nu mai au altele și niciun chip de scăpare nu este: azvârle deci până și grinzile aurite, vechi podoabe ale caselor străbune. Alții, jos, cu săbiile scoase, stau zid înaintea ușilor, străjuind la intrare în șiruri strânse. Cu inima oțelită la vederea lor, alerg la palatul regelui, spre a veni într’ajutor apărătorilor lui și a da curaj celor învinși.

Era o ușă ascunsă, care slujia ca trecere între palatul lui Priam și casa dela spatele lui, pe unde, în vremurile cele bune, nenorocita Andromaca avea obiceiu de venia singură la socri, ducând de mână la bătrâni pe fiul ei Astianax. Intru pe aici și mă urc în vârful palatului, de unde nenorociții Troieni azvârliau la săgeți, fără folos. Drept pe margina acoperișului, parcă spânzurat de strașină, era un turn înalt până la cer de unde se putea vedea întreaga Troie, toate corăbiile Grecilor și tabăra achaică. Ne puserăm în juru-i cu niște drugi de fer să desprindem încheieturile șubrede ale caturilor de sus, îl zmulgem din adâncile lui temelii și-i dăm brânci. Prăvălindu-se deodată cu trosnete înfiorătoare, dărâmăturile îngroapă sub ele cetele Grecilor. Alții vin însă în locu-le și în tot timpul acesta nici bolovanii, nici vreun altfel de arme nu mai conteniau.

Chiar înăuntrul tindei și pe pragul ușii năzuia Pirus, ale cărui arme de aramă scânteiau în bătaea flacărilor, întocmai ca o viperă, care a stat ascunsă sub pământ tot timpul ernei, iar acuma, dupăce a năpârlit și s’a umflat, ghiftuindu-se cu buruieni veninoase, iese iar la lumină, strălucitoare de tinerețe, rostogolindu-și inelele i lunecoase, cu peptul râdicat mândru în soare și mișcându-și limba cu trei vârfuri. Impreună cu dânsul dau năvală asupra palatului și aruncă tăciuni aprinși în acoperiș uriașul Perifas, Automedon, purtătorul de arme și conducătorul cailor lui Achile, cum și toată tinerimea din Schiros. Pirus însuși, punând mâna pe un topor călit cu două tăiușuri, se repede în fruntea tuturor asupra ușorilor celor zdraveni și zmulge din țâțâni canaturile de aramă. Apoi, tăind un dulap, sparse ușa cea tare de stejar, făcând o gaură uriașă, prin care se zăria înlăuntrul casei: atriul^[16] cel lung era în fața lor. Se vedeau toate odăile lui Priam și ale bătrânilor noștri regi. Văzură și o ceată de soldați, cari străjuiau înapoia ușei.

Atunci toată casa răsună până ’n fund de gemetele și învălmășala nenorociților: camerile pustii urla de bocetele femeilor, iar strigătele lor fac să se cutremure stelele de aur. Atunci mamele îngrozite rătăcesc prin întinsul palat, agățându-se de ușile, pe cari le îmbrățișă și le sărută.

Pirus stăruie cu acea furie moștenită dela tatăl său. Nici drugii ușii, nici înșiși străjerii nu-i pot ține pept; ușa e făcută bucăți de loviturile neîncetate ale berbecelui; cad totodata și ușorii, zdruncinați din temeliile lor. Iși deschid drum cu sabia, dau navală înăuntru și ucid tot ce întâlnesc. Ostașii greci umplu tot palatul, întocmai ca un puhoiu spumatic, care-și rupe zăgazurile, iese din albie, biruie cu valurile lui tot ce-i iese în cale, se revarsă furios peste ogoare, târând grămadă după dânsul staulele și turmele de pe camp. Cu ochii mei am văzut pe Neoptolem^[17], în furia măcelului, intrând împreună cu cei doi Atrizi; am văzut pe Hecuba și cele o sută de nurori ale sale și pe Priam mânjind cu sângele lui altarul, pe care însuși aprinsese focul sfânt. Cele cincizeci de odăi, leagănul atâtor nepoți, ușile cele mândre împodobite cu aurul și prăzile luate dela barbari, se așternură pământului. Grecii pătrund peste tot unde focul n’a ajuns încă.

MOARTEA LUI PRIAM (506—567).

Vrei poate să afli însă cum a fost sfârșitul lui Priam.

Când a văzut nenorocirea: orașul cucerit, ușile palatului sfărâmate și pe dușman dând navală înăuntru, el, un bătrân care de mult se dezvățase de portul armelor, își împlătoșează atunci umerii gârbovi de bătrânețe, încinge o sabie, lui nefolositoare, și se vâră in mulțimea deasă a dușmanilor, hotărât să piară.

In mijlocul palatului era un altar mare, sub cerul liber; alăturea, un laur străvechiu se sprijinia pe altar, îmbrățișând cu umbra lui pe zeii familiei. Aici Hecuba și fetele ei se strânsese in jurul altarului, ca niște porumbițe suprinse de-o groaznică furtună și, stând jos, înghesuite unele într’altele, îmbrățișau statuiele zeilor. Când văzu că Priam însuși luase arme tinerești, zise:

— Nenorocite bărbate, ce gând grozav te-a îndemnat să încingi armele acestea? Unde te duci? Nu-i nevoie în momentul acesta nici de un așa ajutor și nici de apărători ca tine. Nu; chiar de ar fi aici și Hector al meu. Stăi colea; altarul acesta ne va apăra pe toți, sau vom muri împreună.

Spunând acestea, îl trase lângă dânsa și așeză pe bătrân pe scaunul sfânt.

Iată că unul dintre fiii lui Priam, Polites, scăpat din mânile ucigașe ale lui Pirus, fugia printre dușmani, printre armele lor și prin lungile portice, străbătând rănit atriul pustiu. Pirus, cu sulița întinsă, îl urmăria cu înverșunare. Era cât pe aci să pue mâna pe dânsul și să-l străpungă cu lancea, când, ajuns în fața părinților săi, cade la pământ și-și dă sufletul, vărsând valuri de sânge. Atunci Priam, deși el însuși cu un picior în groapă, nu-și putu ține gura, nici să-și stăpâniască mânia:

— Pentru nelegiuirea ta—strigă el—și pentru această cutezare fără pereche, să-ți dea zeii, dacă mai e în cer o dreptate, care ține seamă de toate acestea, răsplata ce ți se cuvine, ție, care mi-ai omorât feciorul subt ochii mei și ai întinat cu sânge fața unui părinte. Nu așa s’a purtat față de dușmanul său Priam acela, din care te lauzi că te tragi: Achile a avut respect pentru dreptul celui care se ruga și pentru încrederea lui, mi-a dat trupul fără viață al lui Hector ca să-l înmormântez și m’a lăsat să mă întorc în împărăția mea.

Astfel vorbi bătrânul și aruncă lancea lui neputincioasă, pe care scutul de aramă o respinse c’un zgomot surd, rămânând agățată fără folos de vârful buricului. Atunci Pirus:

— Du-te dar ca sol din parte-mi la tatăl meu, Pelide și spune-i toate acestea. Nu uita să-i povestești faptele mele cele urâte și să-i spui că Neoptolem s’a ticăloșit. Acuma mori.

Zicând acestea, târî până la altar pe bătrân, care tremura alunecând prin balta de sânge a feciorului său, îi înfipse mâna stângă în păr, iar cu dreapta râdică sabia-i scânteietoare, împlântându-i-o în coastă până la mâner. Astfel a fost sfârșitul vieței lui Priam; aceasta a fost soarta aceluia care domnise cu fală odinioară peste atâtea popoare și țări ale Asiei și care la urmă a ajuns să vadă Troia arzând in flacări și Pergamul nimicit. Trupul lui uriaș zace acuma pe țărm: un trunchiu, căruia i s’a zmuls capul din umeri, un biet hoit fără nume.

Atunci m’a năpădit întâia oară groaza și durerea. Rămaseiu înlemnit. Chipul scumpului meu tată îmi veni în minte, când văzuiu pe regele, de aceiași vârstă cu dânsul, dându-și sufletul în crude chinuri. Mi-aduseiu aminte de Creuza, lăsată singură, de casa mea poate jefuită acuma și de primejdia, în care se afla micul Iulus. Mă uit îndărăt să văd ce ostași mai sunt prin prejurul meu. Istoviți, mă părăsiseră cu toții: unii săriseră jos dintr’un salt, alții se aruncaseră, desnădăjduiți, în flacări.

 

ELENA IN TEMPLUL VESTEI (567—588).

Rămăsesem singur și rătăciam uitându-mă în toate părțile, la vâlvătaea roșie a flacărilor, cari luminau ca ziua, când deodată zăriiu pe Tindarida^[18] stând pe pragul templului Vestei, ascunsă în acest ungher retras și tăcut. Temându-se și de Troienii, cari o urau pentru nimicirea Pergamului, cum și de răzbunarea Grecilor și de mânia bărbatului înșelat, pacoste și pentru Troia și pentru patria ei, se ascunsese aici și ședea pitulată lângă altar. Sufletul mi se aprinse de ură; mânia mă îndemnă să răzbun pieirea patriei și să-i pedepsesc nelegiuirea.

— Cum!… Asta are să se întoarcă teafără în Sparta și în patria ei Micena!… Va pleca de aici ca regină, în triumf, urmată de mulțimea Troiencelor și de Frigieni, luați ca robi și-și va revedea casa, bărbatul, părinții și copiii!… Priam a murit subt sabie! Troia-i mistuită de flacări! Țărmul mării a rîurat de nenumărate ori de sângele Dardanilor! Nu. Deși nu-i de loc o cinste să te răzbuni pe o femee și o biruință de soiul acesta nu încape laudă, mă voiu mândri totuși c’am stârpit un șarpe și i-am dat pedeapsa meritată, voiu fi vesel că mi-am sărat inima arsă de dorul răzbunării și-am împăcat cenușa alor mei.

ZEII DĂRÂMĂ TROIA (588—632).

Așa mă gândiam, orbit de furie, când mi se arătă înaintea ochilor divina mea mamă, așa cum n’o mai văzusem până acum, strălucind în noapte într’o neasămănată lumină, ca o adevărată zeiță, așa cum se arată numai locuitorilor cerului. Apucându-mă de mână, mă ținu pe loc, apoi îmi vorbi astfel cu gura-i trandafirie:

— Fiul meu, de unde durerea aceasta așa de grozavă, care-ți răscolește nedomolita ta mânie? Pentruce-ți pierzi cumpătul? Uitatu-ți-ai orice grijă de noi? Nu te gândești în ce loc ai părăsit pe tatăl tău Anchise, îngreuiat de bătrânețe, dacă mai trăiește soția ta Creuza și copilul tău Ascaniu? Cetele grecești îi înconjurase din toate părțile și, dacă dragostea mea nu i-ar fi apărat, sabia dușmană i-ar fi străpuns și flacările i-ar fi înghițit de mult. Nu te lega de frumusețea Tindaridei din Sparta și de vinovăția lui Paris. Neîndurarea zeilor, numai a zeilor, răstoarnă împărăția asta și năruie Troia de pe culmea-i deodinioară. Privește: căci voiu sfâșia norul umed, care se întinde de jur împrejur, întunecând totul și împiedecând privirile tale muritoare. Tu însă nu te îndoi de spusele mamei tale și cată de ascultă de sfaturile ei. Colo, unde vezi niște mormane de dărâmături și bolovani grămădiți peste bolovani și fumul învârtejindu-se și amestecându-se cu pulberea, acolo Neptun cu tridentul lui cel mare sfărîmă zidurile, zguduindu-le din temelie și năruind întreaga Troie. La porțile scheiene stăruie cruda Iunona care, în furia ei, a încins sabia și cheamă din corăbii oștile grecești. Uită-te colo: Palas Tritonia într’un nor luminos, înarmată cu grozava Gorgona^[19] șade deasupra cetăței. Colo Iupiter însuși însuflă curaj Grecilor și le îndoiește puterile; el însuși ațâță pe zei să lupte în contra Dardanilor. Du-te acum, fiul meu; fugi și pune un capăt suferințelor tale. Eu nu te voiu părăsi niciodată; astăzi te voiu duce la casa părintească fără nicio primejdie.

Sfârșind, se învălui în umbrele dese ale nopții. Zării atunci chipurile grozave ale Furiilor și pe toți zeii cei mari, dușmanii Troiei. In clipa acea am văzut întradevăr cum întreaga Troie era mistuită de flacări: cetatea lui Neptun se prăbușia din temelie, întocmai ca un frasin străvechiu de pe piscurile munților, când, crestat la rădăcină, pădurarii zoresc pe’ntrecutele să-l doboare cu topoarele cele multe; copacul e gata să cadă pe fiece clipă; cu fruntea înfiorată, tremurând din tot trupul își tot apleacă coama, până când, biruit de răni, scoate cel din urmă gemăt și prăbușindu-se umple văile cu sfărâmăturile lui.

 

FUGA DIN TROIA (632—804).

Cobor la vale și călăuzit de zeiță pășesc printre flacări și prin mijlocul dușmanilor: săgețile se abat în lături și flacările se trag înapoi. Când însă ajunseiu la pragul casei părintești și intraiu in locuința noastră strămoșească, tata, pe care înaintea tuturora doriam să-l iau cu mine în munții cei înalți, tata, de care mă îngrijam mai mult ca de oricare altul, nu vroia să mai trăiască o clipă după nimicirea Troiei și să îndure pribegia.

— Voi, zise dânsul, cari sunteți în floarea vrâstei, ale căror puteri neștirbite sunt tari ca stejarul, voi, gătiți-vă de fugă. Dacă zeii ar fi vrut să trăiesc și eu mai departe, mi-ar fi ocrotit patria. Destul c’am mai văzut odată nimicirea ei^[20] și-am supraviețuit cucerirei cetăței. Rostiți cele de datorie trupului meu întins colea și plecați. Imi voiu face seamă cu mâna mea; vreunui dușman i se va face milă și-mi va despoia trupul. Cât despre lipsa unui mormânt, îmi va fi ușoară. De mult timp îmi tot târăsc fără folos anii, urât de toți zeii, din clipa când părintele zeilor și regele oamenilor m’a spulberat în vârtejul unui fulger, atingându-mă cu flacăra sa^[21].

Spuse acestea cu îndărătnicie, fără să se clintiască măcar din loc. Noi zbucnirăm atunci în lacrimi și soția mea Creuza și copilul nostru Ascaniu și toți ai casei. Il rugarăm să nu mai înăspriască nenorocirea ce ne lovia: fără dânsul totul ar fi pierdut. El nu ascultă însă de nimeni, ci se încăpățânează în hotărârea luată și nu vrea să se urniască din loc. In desnădejdea mea mă întorc din nou spre arme și râvnesc moartea. Căci ce altă hotărâre, sau ce cale îmi mai rămâne acuma?

— Cum ai crezut, tată, c’ași putea să te lepăd aicea, iar eu să mă trag la adăpost? Gura unui părinte a putut rosti păcatul acesta? Dacă zeii au hotărît să nu scape nimeni dintr’o așa de mare cetate, dacă și tu ți-ai pus în gând să adaogi pieirea ta și-a alor tăi pe lângă a Troiei, uite, ușa asta e deschisă morței. Pirus, mânjit de sângele lui Priam, trebue să vină, Pirus, care ucide pe fecior subt ochii părintelui și pe părinte înaintea altarului. Pentru asta dar, divina mea mamă, m’ai scăpat de foc și de săgețile Grecilor, ca să văd pe dușman în mijlocul casei noastre jertfind subt ochii mei pe Ascaniu și pe tatăl meu alături de Creuza, pe unul în sângele celuilalt? Arme, dați-mi armele, tovarăși; moartea cheamă pe învinși. Dați-mă înapoi pe mâna Grecilor; lăsați-mă să mă întorc iar la luptă. Astăzi nu vom muri toți nerăzbunați.

După aceste cuvinte mă încing din nou cu sabia, iau și-mi potrivesc scutul în mâna stângă și dau să ies din casă. Iată însă că soția mea Creuza se pune în prag, se agață de mine îmbrățișându-mi genunchii și întinzându-mi pe micul meu Ascaniu:

— Dacă te duci la moarte, ia-ne și pe noi cu tine. Iar dacă, dinpotrivă, pui vreo nădejde în armele ce porți, trebue mai întâi de toate să aperi casa asta. Cui lași pe micul Iulus, pe tatăl tău și pe acea, pe care-o numiai odinioară soția ta?…

Astfel striga, umplând tot palatul cu gemetele ei, când deodată ni se arătă o minune de negrăit. Pe când Iulus se afla în brațele și subt ochii îndureraților lui părinți, iată că i se vede o limbă de foc pe vârful capului, împrăștiind lumină în juru-i; flacăra nevătămătoare numai cât ii atingea părul moale, purtându-se prin prejurul tâmplelor. Galbeni de spaimă, ne grăbim să-i scuturăm pletele aprinse și să stingem cu apă focul sfânt. Atunci tatăl meu Anchise plin de bucurie își înălță ochii cătră stele și întinse mânile spre cer, grăind:

— Iupiter atotputernic, dacă rugăciunea cuiva poate să te înduplece, aruncă asupră-ne privirea-ți și, dacă credința noastră o merită, dă-ne atunci, părinte, ajutorul tău și întărește această proorocie.

Abia spuse bătrânul aceste cuvinte, că tunetul bubui cu putere la stânga lui^[22] și o stea se rupse din cer, alunecând în noapte și lăsând în urmă-i o lungă dâră de lumină. O văzurăm atingând în trecere acoperișul casei noastre, după care se ascunse, pururi strălucitoare, în pădurea de pe muntele Ida, arătându-ne astfel lămurit drumul. In urmă-i lunga brazdă mai luminează încă și tot locul de prin prejur fumegă și miroase a pucioasă. Atunci tatăl meu, învins, se scoală în picioare, înalță rugăciuni zeilor și adoră steaua sfântă.

— Nu mai încape zăbavă; merg și eu: oriunde vă veți duce, vă urmez. Zei ai familiei mele, apărați casa noastră, apărați-mi nepotul. Dela voi vine prevestirea asta, subt a voastră ocrotire e Troia. Mă plec voinței voastre. Fiul meu, nu mă mai împotrivesc să-ți fiu tovarăș de drum.

Astfel grăi Anchise. Acuma pâlpâitul focului se aude mai deslușit în oraș și vâlvătaea își rostogolește vârtejul tot mai aproape.

— Aide dar, tată dragă, suie-te în cârcă pe umerii mei: mă voiu apleca, ca să poți ajunge. Nu voiu fi de loc împovărat de greutatea ta. Orice se va întâmpla de aici înainte, una și aceeași primejdie va fi pentru noi și amândoi vom avea o singură cale de scăpare. Micul Iulus va merge alături de mine, iar Creuza va veni în urma noastră, la o mică depărtare. Iar voi, slujitori, țineți minte ce vă spun. Cum eși din oraș, pe deal, e un templu străvechiu, acuma pustiu, al Cererei; alăturea e un chiparos bătrân, păstrat cu sfințenie de părinții noștri vreme de ani de zile. In acest loc ne vom aduna cu toții, venind pe drumuri deosebite. Tu, tată, ia în brațe vasele sfinte și penații patriei. Mie, care abia eșii dintr’un așa de crâncen măcel și dintr’atâta vărsare de sânge, nu mi-i îngăduit să-i ating, până când nu mă voiu spăla cu apă vie.

După aceste cuvinte, arunc pe umerii mei lați și pe gâtul meu aplecat în jos o haină, iar pe deasupra o piele galbănă de leu; mă aplec să-mi râdic povara. Micul Iulus mă apucă de mâna dreaptă și pornește după mine cu pașii lui mărunței; în urma noastră vine Creuza. O luăm prin locurile cele mai întunecoase. Pe mine, care mai înainte nu mă înspăimântau nici săgețile aruncate asupră-mi, nici oștile grecești cari se adunau în fața mea, acuma orice boare de vânt mă înfricoșează, orice freamăt mă face să-mi sară inima, de grija copilului și a bătrânului din spate. Ne apropiam acuma de porți și se părea că scăpasem de orice primejdie, când deodată mi se păru că aud pași grăbiți în urmă-ne, iar tata, uitându-se îndărăt, începu să strige:

— Copile, copile, fugi mai tare: se apropie. Văd scuturile strălucind și scânteind armele lor de aramă.

Nu știu ce soartă dușmană mă făcu să mă turbur și să-mi pierd mințile; pornim în fugă pe niște drumuri rele, apucând prin locuri necunoscute. Vai!… Nenorocitul de mine!… Soarta mi-a răpit atunci pe soția mea, Creuza; s’a oprit din cauza ostenelii, sau a rătăcit drumul?… Nu știu; nici până astăzi n’am mai văzut-o. Nu m’am mai uitat îndărăt, așa că n’am prins de veste că s’a pierdut și nici nu mi-am întors gândul spre dânsa, până n’am ajuns la templul sfânt de pe deal a bătrânei Cerere. Abia dupăce ne-am strâns cu toții aici, văzurăm că ea singură lipsia, înșelând astfel așteptarea fiului său, a bărbatului și a tuturor tovarășilor.

Pe cine dintre zei și dintre oameni n’am învinuit atunci în desnădejdea mea? In întreaga Troie văzusem oare ceva mai dureros? Numaidecât ascund într’o vale șerpuită pe Ascaniu și pe tatăl meu Anchise cu penații troieni, lăsându-i în seama ostașilor și o iau înapoi spre oraș, dupăce mi-am încins din nou armele-mi sclipitoare. Sunt hotărît să trec iarăși prin toate, să răscolesc Troia întreagă și să-mi pun din nou capul în primejdie.

Mai întâi mă îndrept spre zidurile și porțile întunecoase, pe unde ieșisem; o iau pe ulițele pe unde mai trecusem odată și o caut cu ochii în toate părțile prin întuneric. Grozăviile ce văd pretutindeni și până și tăcerea însăși mă înspăimântă. Pornesc însfârșit spre casa noastră: cine știe, poate se va fi întors îndărăt. Grecii însă năpădiseră și aici și erau stăpâni pe tot palatul. Focul mistuitor, mânat de vânt, se întindea acum până la acoperiș; flacările se înălțau în sus și vâlvătaea umplea tot văzduhul. Pornesc mai departe, ca să mai văd odată palatul și cetățuea lui Priam. Sub porticele goale ale templului Iunonei, Fenix și crudul Ulise, păzitorii aleși de Greci, străjuiau prăzile. Aici adunase comorile Troiei: mesele zeilor și ulcioare grele de aur, zmulse din templele mistuite de flacări, cum și vestmintele furate. Prin prejur stăteau copii și femei îngrozite, într’un lung șirag. Am îndrăznit chiar să râdic glasul prin întunerec, umplând ulițele de strigăt, repetând îndurerat numele Creuzei și chemând-o în zadar de nenumărate ori. Pe când o căutam tânguindu-mă fără sfârșit prin toate casele din oraș, iată că mi-apare înaintea ochilor o nenorocită nălucă: era umbra Creuzei, era chipul ei însăși, doar că mai mare decât aievea. Rămăseiu încremenit; părul mi se zbârli pe cap și glasul mi se uscă în gât.

Atunci ea îmi vorbi astfel, alungându-mi grijile cu aceste cuvinte:

— Pentruce, dulcele meu soț, te lași năpădit de o durere așa de aprigă?… Lucrurile acestea nu se petrec fără voința zeilor. Nu e scris să te însoțiască Creuza mai departe și nici stăpânitorul înaltului Olimp n’o îngăduie. Te așteaptă o lungă pribegie, în care vei brăzda multă vreme întinsa împărăție a mării. Vei ajunge apoi în țara Hesperiei, unde Tibrul lidian, curgând domol, udă ogoare rodnice și populate. Acolo vei găsi o viață fericită, un tron și o soție de neam regesc. Șterge dar lacrimile ce verși pentru iubita ta Creuza. Eu nu voiu vedea mândrele palate ale Mirmidonilor și ale Dolopilor; Dardană și noră a zeiței Venus, nu mă voiu duce să fiu roabă femeilor din Grecia, ci mama cea mare a zeilor^[23] mă oprește pe aceste tărâmuri. Rămâi cu bine acuma și păstrează aceeași dragoste copilului nostru.

După aceste vorbe, deși aveam multe să-i spun și lacrimile mă năpădiau, mă părăsi mistuindu-se în văzduhul străveziu. De trei ori încercai să-i înconjur gâtul cu brațele, de trei ori strânseiu zadarnic o umbră, care-mi scăpă din mâni, întocmai ca o boare ușoară, întocmai ca visul fugarnic.

Așa îmi trecuiu toată noaptea; mă întorseiu apoi la ai mei. Aici, spre mirarea mea, dau peste un număr uriaș de noi fugari, cari curgeau de pretutindeni, femei și bărbați, norod nenorocit, tinerime gata de pribegie. Veniau din toate părțile, pregătiți cu puținul ce putuse scăpa, hotărâți să mă urmeze pe mare, ori în ce țară ași voi să-i duc.

Luceafărul răsăria pe vârful cel mai înalt al Idei: se crăpa de ziuă. Grecii străjuiau la toate porțile orașului; nu mai era niciun chip de ajutorare. Mă trăsei deci îndărăt, luai pe tata în cârcă și pornii spre munți.

1. Seminții grecești, venite la războiul Troiei sub căpitănia lui Achile.
2. Ulise, ca să nu meargă la războiul Troiei, se făcu că e nebun și ara nisipul de pe țărm. Palamede, fiul lui Nauplius, regele Eubeei, îi dădu de gol prefăcătoria, punând înaintea plugului pe micuțul Telemac. Ulise se răzbună, învinuind pe Palamede că vânduse Troienilor pe Greci, primind bani dela Priam. Grecii îl omorâră cu pietre.
3. Augur grec.
4. Ifigenia, fiica lui Agamemnon.
5. Ultro, după înțelesul arătat și de Servius.
6. Un oracol hotărîse că Troia nu va putea fi cucerită, atât timp cât Paladiul va fi în cetate.
7. Era oprit să pui mâna pe lucrurile sfinte, înainte de-a te fi spălat cu apă neîncepută.
8. Un alt nume al zeiței Palas.
9. A întâlni o piedică în cale, fie la intrare fie la eșire, era privit drept un semn rău.
10. Fiica lui Priam. Primise dela Apolon darul profeției.
11. Pirus, fiul lui Achile și nepot al lui Peleu.
12. Dardanelele de astăzi.
13. Podoabe, semne deosebitoare între soldați de alte neamuri.
14. Agamemnon și Menelau.
15. Testudo = broască țestoasă. Soldații își râdicau scuturile deasupra capului, spre a se apăra de săgeți și pietre, când dădeau năvală asupra zidurilor vrăjmașe, alcătuind astfel o adevărată streașină.
16. Atriul era încăperea cea mai însemnată dintr’o casă romană și în care intrai deadreptul din tindă. Aici se strângea familia, se puneau statuiele și chipurile strămoșilor, se așeza altarul zeilor casei și vatra.
17. Pirus.
18. Elena, fiica lui Tindar și a Ledei.
19. Scut, pe care era înfipt capul înfricoșatei Gorgona, care împietria pe oricine se uita la dânsa. Gorgona fusese omorîtă de Perseu.
20. Troia, după tradiție, mai fusese pustiită odată, de Hercule, când Laomedon n’a vrut să plătiască prețul învoit lui Neptun și Apolon, cari îi râdicaseră zidurile.
21. Iupiter ștersese cu fulgerul pe Anchise, fiindcă acesta se lăudase cu dragostea lui cu zeița Venus.
22. Semnele dumnezeiești, cari veniau din spre răsărit, erau privite ca vestitoare de bine; cum însă augurul roman se punea cu fața spre miază-zi, răsăritul ii venia la stânga, așa încât semnele, ce se arătau la stânga, erau aducătoare de noroc.
23. Zeița Cibela.