Elegia oului, a noua

 

ELEGIA OULUI, A NOUA

Într-un ou negru mă las încălzit / de așteptarea zborului locuind în mine;/ stă unul lângă altul, nedezlipit,/ sinele lângă sine./ Sentimentul unei aripi îmi curge-n spinare,/ senzația de ochi își caută o orbită./ O, tu, întuneric mare,/ tu, dezgustată naștere încremenită / S-a așezat pe mine o idee / și mă clocește maternă./ Acum, tot ceea ce este e / rotundă căldură și fermă./ Sare din mine un fel de plisc / în toate părțile și deodată./ Refuză să fie un obelisc / șira intimă, curbată./ Sparg coaja pielii mele, arsă,/ lipită de-a dreptul pe suflet,/ ca să-mi rămână ne-ntoarsă / întâia încercare de umblet./ Sar cojile negre, oho! / Mai mare mă aflu și nezburat,/ lipit de acel încotro,/ cu o boltă de jur împrejur adăugat./ Scot ochi cu priviri nereale / la dreapta, la stânga, în sus și-n jos,/ născând șir de regi-animale,/ care știu cum se moare frumos./ Întind și o pană de os, irizată / atinge negrul concav./ Sar cojile negre deodată / și iată-mă, iarăși, suav,/ închis într-un ou mult mai mare,/ clocit de-o idee mai mare,/ gălbenuș jumătate, pasăre jumătate,/ într-un joc cu pași pe furate./ Ou mare! Silabă răcnită / într-o perpetuă creștere smulsă / fără tavan stalactită / sedusă./ Ouă concentrice, negre, sparte / fiecare pe rând și în parte./ Pui de pasăre respins de zbor,/ străbătând ou după ou,/ din miezul pământului pân'la Alcor,/ într-un ritmic, dilatat ecou./ „Sinele” încearcă din „sine” să iasă,/ ochiul din ochi, și mereu / însuși pe însuși se lasă / ca o neagră ninsoare, de greu./ Dintr-un ou într-unul mai mare / la nesfârșit te naști, nezburată / aripă. Numai din somn / se poate trezi fiecare, -/ din coaja vieții nici unul,/ niciodată.//

== Comentarii ==
Deși scrisă cu alt prilej și publicată deja în presa vremii - motiv invocat de editor pentru a exclude poemul din volum, la prima ediție, în 1966 - elegia oului s-a potrivit de minune în construcția acestui ciclu.

Hiperboreea este numele dat spațiului unde sălășluiește materia în timpul manifestării pasive a creației; iar elegia cu acest nume (a opta) descrie aspirația, idealul de zbor, ce se va transforma în pasăre, de îndată ce cojile oului negru se vor sfărâma.

În Elegia a noua obiectivul “aparatului de filmat” se focalizează pe oul germinativ ce plutește în “supa primordială”.

(Aflați într-o perpetuă căutare a pietrei filosofale, alchimiștii perseverenți ajung să descopere această taină prin experiențe de laborator, atunci când lichefiază “oul vitriolat” pentru a-l transforma în leac universal.)

Pentru a marca acest eveniment cosmic, Nichita apelează la mitul nașterii lumii dintr-un ou, mit comun multor civilizații antice. După părerea lui Mircea Eliade, centrul de difuziune al acestui mit trebuie căutat în India sau Indonezia, deși a fost atestat și în Iran, Grecia, Fenicia, Letonia, Finlanda, Africa occidentală, America centrală și coasta vestică a Americii de Sud. Toate variantele se referă la nașterea universului dintr-un ou embrionar.
Mitul vedic spune că Brahmā “a făcut întâi apele în care a lăsat un germen. Germenul a devenit un ou ca aurul strălucitor, la fel de strălucitor ca astrul cu mii de raze, iar din oul acesta s-a născut el însuși, Brahmā, strămoșul tuturor ființelor” (Manusamhitā, I, 8-9).
În opinia vechilor iranieni, “Ahura-Mazda a făcut lumea ca pe un ou de pasăre”, albușul echivalând cu cerul, iar gălbenușul cu pământul. Tibetanii credeau că din esența celor cinci elemente primordiale a rezultat un “ou gigantic”.

Mult mai poetici, chinezii își imaginau că omul primordial, după ce a dormit 18 milenii într-un ou, a spart cu un ciocan găoacea, a ieșit afară și a provocat astfel nașterea spontană a universului. În Africa (Sudan) există un mit al oului, care, scindat, dă naștere din ambele jumătăți, la două ființe universale care se urmăresc neîncetat, constituind universul viu (vezi Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989, p. 447).

Totalizând aceste credințe, Mircea Eliade opinează că mitul androginului sferic (simbol al perfecțiunii) se întâlnește cu acela al oului cosmogonic.

Simbolistica oului nu se oprește aici: perpetuarea speciilor, nașterea omului, renașterea naturii, regenerarea regnurilor - toate de la ou pornesc.

Mitul nașterii lumii dintr-un ou este cu mult mai poetic (și chiar mai veridic) decât cel biblic, în care Marele Creator, dumnezeul evreilor, făurește cu mâinile sale cerul și pământul, toate alcătuirile și viețuitoarele, iar pe om îl face din țărână după chipul și asemănarea sa.
Obosit, Demiurgul își privește creația: “Mă uit la păianjeni ca la mine însumi, mă uit la cămile ca la mine însumi (…). Mă uit la munte ca la mine însumi, la mare ca la mine însumi. (…) Ah, numai la mine nu mă uit ca la mine însumi”, stă scris în Al treilea testament. (ciclul Opere impersonale - din periodicele ultimilor ani, în Nichita Stănescu: Poezii, Editura Minerva, București, 1988, p. 324).

Apartenența la mit e limpede: “De la ou ni se trage…”.
De aceeași părere a fost și sculptorul Constantin Brâncuși, preluând mitul oului ca temă pentru lucrările Nou născut (vezi cele șapte versiuni) și Începutul lumii. Un exeget avizat al creației brâncușiene, Mircea Deac, este de părere că artistul român ar fi luat contact cu acest mit prin filosofia tibetanului Milarepa, dar și prin intermediul basmelor autohtone; folclorul românesc a conservat elementele unei mitologii străvechi, de o poezie dulce și o filosofie viguroasă, etică.

Evident că Nichita a preluat echivalentele simbolistice unanim uzitate, adăugându-le doar un tuș de lirism personal. Astfel, “pasărea” nu e decât un termen profan pentru “spirit”, așa cum “aripile” sunt ferestre spre alte lumi, iar “oul” este mormânt și leagăn al spiritului, un simbol al ciclicității deci.

În prima parte din Elegia a noua, undeva, pe Terra - o planetă oarecare din Univers - , e pe punctul de a se naște spiritul, conștiința și sinele unei viețuitoare vremelnice. Ființa care se naște spărgând coaja unui ou negru e jumătate om, jumătate pasăre (“sentimentul unei aripi îmi curge-n spinare, senzația de ochi își caută o orbită”; “sare din mine un fel de plisc”; “refuză să fie un obelisc șira intimă, curbată”), altfel spus materie și spirit deopotrivă, gravitație și levitație.

În a doua parte a elegiei, neabandonând metafora oului, Nichita dezvoltă tema aspirației spre perfecțiune, prin spargerea succesivă a cojilor neștiinței: “Sar cojile negre deodată și iată-mă, suav, închis într-un ou mult mai mare”. E legea ciclicității, a ascensiunii în spirală. Fiecare ciclu (creștere, apogeu, descreștere) înseamnă acumulare de informații și experiențe, deci evoluție. Apoi, după un popas în Hiperboreea, se declanșează un nou ciclu, pornind de data aceasta de la acumulările anterioare. Coaja oului e cu mult mai mare.

(La fel și lumile se nasc și mor fără încetare. Soarele apune și răsare. Râurile se varsă în mare, se fac nori de ploaie sau zăpadă, pentru ca firicelul de izvor să devină iarăși râu).
În virtutea legilor universale, componentele vii ale creației sunt plasate în sisteme deschise, evolutive.
 
Din această perspectivă, moartea propriu-zisă nu există, ci este doar o etapă ce marchează sfârșitul unui ciclu. După stadiul de repaus hiperboreean, va urma implicit, nu nașterea, ci re-nașterea. Reprezentarea grafică a sistemelor deschise este spirala. Taina acestei legi e închisă în corpul omului, căci structura moleculei de AND este răspunsul.

Nichita nu a fost străin de legea ciclicității: “Dar tot ce e viu pe pământ e supus veșniciei. Iarba de astă vară n-a pierit, a trecut simplu din ciclu în ciclu, din organism în organism și de unde să știm că ea nu este chiar pielea gingașă a noului născut” (Nichita Stănescu, în Album, 1984, p. 391).

Tema din elegia a noua o regăsim și în volumele ulterioare ale lui Nichita, poetul încercând să gloseze pornind de la această idee generoasă. Astfel, în poezia Mă asemui cu un copac (vol. Obiecte cosmice, 1967) imaginea ouălor concentrice e substituită cu salturi succesive în astral: “Atunci voi fi îngăduit de prieteni, de dușmani și voi schimba planeta (…). Apoi îmi voi schimba iarăși planeta, și-așa mai departe, ce monotonie…”.

Tot în 1967, apare volumul Roșu vertical, ce conține poezia Oul cu iris: “Sar cojile! La început, privirea dă din aripi în unda despărțită în delta pe care o face când se varsă în oră, secunda”. Un an mai târziu, poetul închide tema definitiv, constatând cu tristețe și o ușoară undă de pesimism, că perfecțiunea e intangibilă: “O, nu există nici un ou din care să se nască lumea trăită rău, din nou, în lumea cea visată și cerească” (Egg, în vol. Laus Ptolemaei, 1968).
== Alte comentarii ==

Alex. Ștefănescu pune degetul pe rană atunci când afirmă că “Elegia oului, a noua, conține, in nuce, schema din Iona lui Marin Sorescu, consemnând faptul că, prin depășirea unei limite a cunoașterii, nu reușim decât să ajungem în fața unei noi limite” (Alex. Ștefănescu, Introducere.., 1986, p. 107). Eugen Simion invocă imaginea barbiană a oului și a sinelui care locuiește în sine, imagine pe care Nichita o folosește pentru a simboliza creația și drama cunoașterii (Scriitori români azi, I, 1978, p. 181). Pentru Ștefania Mincu, “Elegia conține revelația unei nașteri a Sinelui din sine, o naștere care nu are în ea nimic artificial sau magic. E vorba, desigur, de o «a doua naștere», cea spirituală, văzută ca infinită pe scara umanului…” (op. cit. p. 100).