Elegia a opta, hiperboreeana

Jump to navigation Jump to search
A șaptea elegie A treisprezecea elegie de Dorin Ștef
Elegia a opta, hiperboreeana
Elegia oului, a noua


ELEGIA A OPTA, HIPERBOREEANA[modifică]

I. Ea mi-a spus atunci, văzând lucrurile fixe / ale alcătuirii mele:/ Aș vrea să fugim în Hiperboreea / și să te nasc viu,/ asemenea cerboaicei, pe zăpadă,/ în timp ce aleargă și urlă / cu sunete lungi atârnate de stelele nopții.// La frig cu noi și la gheață!/ Îmi voi dezbrăca trupul / și voi plonja în ape, cu sufletul neapărat,/ luându-și drept limită / animalele mării.// Oceanul va crește, desigur, va crește / până când fiecare moleculă a lui / cât un ochi de cerb va fi,/ sau / cu mult mai mare,/ cât un trup de balenă va fi.// Voi plonja într-o astfel de apă mărită,/ izbindu-mă de brownienele priveliști,/ într-o mișcare de spor, disperată,/ voi face zigzaguri: lovită / de mari, întunecate, reci molecule,/ adeptele lui Hercule.// Fără putință de-înec și fără / putință de mers și de zbor -/ numai zigzag și zigzag și zigzag,/ înrudindu-mă cu feriga / printr-un destin de spor...// Aș vrea să fugim în Hiperboreea / și să te nasc viu,/ urlând, alergând, zdrobită de zimții / cerului vinețiu,/ pe gheața crăpată în iceberguri / risipite sub cer vinețiu.//

II. Ea aprinse deodată-o lumină,/ de lângă genunchiul ei, verticală,/ sub o pălărie roșie / virginală./ Aruncă lângă glezna mea o carte / scrisă în cuneiforme./ Îngeri presați ca florile / se scuturau sfărâmați, pe platforme.// Îngeri înnegriți între litere,/ între pagina de deasupra și cea de jos,/ subțiați, fără apă în ei și răcoare,/ cu tăiș fioros...// Ca să mă tai cu ei de privirile / care fără să le-nvoiesc, mi-au crescut -/ când, togă virilă, tristețea mea aspră / cu o fibulă de gheață mi-o prind.// La Hiperboreea, acolo - ea mi-a spus,/ și luându-ne unul pe altul de ceafă / cu brațul drept, cel nezburând,/ ne vom cufunda pe sub gheață în apă.// Hiperboreea, zonă mortală / a mai marilor minții,/ loc al nașterilor de copii de piatră,/ din care sculptați sînt doar sfinții.// Hiperboreea, alb, - negru,/ aur-argint,/ revelație, nerevelație, tristețe / alergând și orbecăind.//

III. Ea își ridică deodată capul:/ deasupra ei aleargă globuri albe / și norii se destramă în fâșii verzui.// Se-arată-o sferă cu întunecimi ca munții,/ pe care păsările stând înfipte-n ciocuri,/ cu pocnet greu de aripi, o rotesc.// Desigur, idealul de zbor s-a-ndeplinit aici./ Putem vedea mari berze-nfipte-n stânca / mișcându-se încet. Putem vedea / vulturi imenși, cu capul îngropat în pietre,/ bătând asurzitor din aripi, și putem vedea / o pasăre mai mare decât toate,/ cu ciocul ca o osie albastră,/ în jurul căreia se-nvârte,/ cu patru anotimpuri, sfera.// Desigur, idealul de zbor s-a-ndeplinit aici,/ și-o aură verzuie prevestește / un mult mai aprig ideal.//

== Comentarii ==
Ultimele cinci elegii alcătuiesc un alt ciclu, iar tema se circumscrie unei anumite concepții privind nașterea, evoluția, moartea și ciclicitatea Creației, a Universului. Potrivit acestei concepții, nimicul n-a existat niciodată. Toate au existat dintotdeauna și vor exista mereu. Doar forma și alcătuirea sunt mereu schimbătoare.

Creația are două forme fundamentale de manifestare: activă și pasivă. Creația activă este forma de manifestare dinamică a Universului - suntem martori și contemporani ai acestui fenomen. Creația pasivă este starea de hibernare a elementelor constitutive (timpul, spațiul și materia).
Trecerea de la manifestarea pasivă la cea activă a creației corespunde cu momentul numit „nașterea universului” (Big Bang-ul), iar trecerea de la manifestarea activă la cea pasivă a creației corespunde cu momentul numit „moartea universului” (sfârșitul lumilor).
Creația, în virtutea legii ciclicității, trece de la o manifestare la alta în mod periodic. Universul este un sistem viu, o entitate. El s-a născut murind și va muri născându-se. El trebuie să se nască pentru a muri și va trebui să moară ca să se nască. Universul e profund masculin și feminin deopotrivă. El crește și va descrește, contractându-se în cele din urmă. Din praful stelelor ce mor, el va naște alte stele. Aceleași elemente ale materiei într-o altă alcătuire. Aceeași energie a atomilor într-o altă stare.

Într-un anumit moment al evoluției - starea, aproape fluidă sau mai mult decât fluidă, subtilă, a energiei devine capabilă să proceseze informațiile, generând fenomenul numit viață. (Entitățile umanoide sunt materie și energie superior organizate).

Elegia a opta propune o radiografie a manifestării pasive a creației. Aceasta corespunde cu staticul, nemișcarea, iarna, starea de sămânță (sămânță născătoare de alt univers); e cifra zero, punctul, anterior cercului; e sacrul pur, profund și nedezvăluit; e starea latentă a creației, starea de germene a ideii, starea de boboc a florii, starea de sămânță a ierbii, orizontul în așteptarea răsăritului, somnul bântuit de vise profetice, e repausul și odihna, infinitul și eternitatea, absolutul.

Manifestarea pasivă este Universul dinaintea Big-Bang-ului. Nu zborul, ci idealul zborului; nu soarele, ci lumina, esența sa. E lumina cuibărită în găoacele întunericului, în coji negre de ouă. Și dacă tărâmul în care aceste „semințe” ar purta un nume, cel mai nimerit ar fi să-i spunem Hiperboreea.

Elegia a noua, a oului reia și dezvoltă binecunoscutul mit al nașterii lumii dintr-un ou, în timp ce Omul-fantă ne propune o scurtă și palpitantă istorie a timpului. Abia în elegia a zecea asistăm la nașterea în plan fizic (boala și durerea sunt specifice acestui spațiu), iar a unsprezecea elegie dezvoltă tema aratului, a muncilor de primăvară, expansiunea - apogeul - colapsul universului și din nou starea de sămânță.

Toată această panoramare nu este posibilă fără dezvăluirea misterului ascuns în mitul literei Aleph, care „reprezintă punctul din Univers în care, dacă ești plasat, realizezi tot universul în mod global” (Respirări, 1982, p.115).

Acestui spațiu și timp genuin, Nichita i-a dat un nume legendar: Hiperboreea, maternitate divină, țara în care se nasc zeii. Întinderea de gheață, solemnă, e un teritoriu comun unde își au sălaș somnul și trezirea, moartea și nașterea: „Astfel ne trecea viața, astfel muream, deveneam transparenți, de gheață” (Cântec, Oul și sfera, 1967).

În alt loc, același spațiu încremenit și friguros e platforma pe care naște iubita: „O, totul se azvârle spre Nord, să facem loc în jurul nostru, liber, sub sori iconoclaști. Iar eu voi sta în mijloc, la plete dându-mi foc să fie luminată casa în care ai să naști” (Plonjeu, vol. Oul și sfera, 1967).

Hiperboreea e spațiul sacru în care se moare și se naște. Dincolo, în sud, e bucla vieții, zona profană a existenței. Hiperboreea e un ținut al cristalelor de gheață și de lumină, al începutului și sfârșitului de lume, e țara celor nemuritori, viteji și drepți: „Nu-ți fie frică de moarte. Adu-ți aminte de cum erai înainte de a te naște. Așa vei fi și după ce vei muri” (Lupta lui Iacob cu îngerul, vol. Necuvintele, 1969), ne spune Nichita.

Hiperboreea e un toponim pe care îl regăsim în mitologia greacă. Pentru vechii eleni, ținutul era un paradis îndepărtat, situat la extremitatea nordică a lumii cunoscute de ei; era țara viselor, a pruncilor și a vârstelor de aur. Se spune că Apollo, zeul luminii, și-a petrecut acolo copilăria și tot acolo s-a născut Leta, mama zeului. În viziunea grecilor, Pitagora ar fi fost reîncarnarea unui hiperboreean. Oracolul din Delfi ar fi fost întemeiat de un alt hiperboreean, pe nume Olen.

Ținutul e fabulos, iar locuitorii săi sunt legendari. Despre ei se spune că nu au frică de moarte, că trăiesc o mie de ani, sunt viteji dar pașnici, sunt oameni dintr-o bucată, dar drepți și cinstiți, ospitalieri și prietenoși.

Izvoarele istorice sunt generoase cu hiperboreenii. Îi pomenesc Hesiod și Herodot, apoi Pindar, Diodor din Sicilia, Pliniu cel Bătrân, Clement din Alexandria. Strabon a fost de părere că hiperboreenii locuiau „deasupra Pontului Euxin și a Istrului”. De altfel, în zilele noastre există un curent foarte puternic al împătimiților de istorie care valorifică izvoarele în sensul identificării acelui ținut fabulos cu spațiul trac. Astfel, Hiperboreea echivalează cu Ramania, Pelasgia, Geticus polus, Daksa, Tracia sau Țara zeilor.

Cu toate aceste apropieri măgulitoare, împărtășim părerea lui Jean Chevalier și Alain Gheerbrant, atunci când susțin că „precizarea geografică șa Hiperboreeiț nu are prea mare importanță pentru cunoașterea imaginației grecilor.” Cu siguranță, aceste crâmpeie de mitologie sunt reminiscențe ale unei religii nordice, primordiale, nepervertite de dogme, de o curățenie spirituală impecabilă. Aici e spațiul destinat purificării și ascensiunii, căci în curând va urma nașterea, începutul unui nou ciclu, al unei noi vieți.

Nu e exclus ca Nichita să fi gestat poezia preț de un an și jumătate, impresionat fiind de splendoarea nopților albe din Finlanda, țară pe care o vizitează în iunie 1964, pentru a participa la manifestări prilejuite de comemorarea a 75 de ani de la moartea poetului Mihai Eminescu.

Declicul s-a produs în decembrie 1965, în timpul autoexilului în „casa cu pământ pe jos”. Nichita povestește: „Venise iarna și Gabriela, care avea cei mai frumoși dinți și mai ostentativi din lume, avea un talent să clănțăne din ei aprig” (Antimetafizica, 1985, p.104). Cu certitudine că și dinții lui Nichita au clănțănit la fel de aprig, iar gura lui a exclamat: „La frig cu noi și la gheață!”. Atunci, ea, Gabriela, văzând lucrurile fixe ale alcătuirii sale, i-a spus: „Aș vrea să fugim în Hiperboreea și să te nasc viu, asemenea cerboaicei, pe zăpadă, în timp ce aleargă și urlă cu sunetele lungi atârnate de stelele nopții.” Camera se umple de „iceberguri risipite sub un cer vinețiu”, aidoma culorii buzelor celor doi îndrăgostiți.

Se înserează devreme. Ea aprinde o lumină de lângă genunchiul ei și aruncă lângă glezna lui „o carte scrisă în cuneiforme”, plină de mistere și legende, precum cea despre Hiperboreea, „zona mortală a mai marilor minții, loc al nașterilor de copii de piatră”. Gabriela își ridică deodată capul: „deasupra ei aleargă globuri albe”, căci se naște o lume, un univers. Planetele, sferele se prind în constelații și galaxii, legile se pun în mișcare. Undeva, o sferă cu osia albastră își desface patru anotimpuri, ca patru felii de portocală. Și-acolo, pe Pământ, în casa cu pământ pe jos, Nichita își îmbracă din nou trupul, trezindu-se și exclamând: „Desigur, idealul de zbor s-a-ndeplinit aici...” Gabriela, cu degetele paralizate de frig, notează pe o coală de hârtie ultimele cuvinte ale poemului Elegia a opta, hiperboreeana.

== Alte comentarii ==
Poemului i s-a acordat o atenție sporită din partea criticii, textul cucerind, în special prin invocarea acelui ținut mitic - Hiperboreea. „În acest spațiu simbolic - gnoseologic - are loc, de fapt, o nouă naștere a ființei ca ființă cunoscătoare; nu o naștere «absolută» ca până acum, ci ulterioară zămislirii propriu-zise, din «neant»: sinele «știutor» este (re)născut viu”, afirmă Cristian Moraru. (Nichita Stănescu - sistemul poetic, postfață la vol. Nichita Stănescu: Poezii, Editura Minerva, 1988, p. 358). În schimb, Eugen Simion îi atribuie poetului paternitatea acestui ținut, atunci când afirmă că în a opta elegie, „una dintre cele mai frumoase, (Nichita) creează o țară nouă, Hiperboreea, locuită de ideile pure și uriașe, un fel de peșteră platoniciană, unde sunt primiți și poeții” ( Scriitori români de azi, I, 1978, p.181). Despre „o nouă naștere a făpturii” a vorbit și Ion Pop, în monografia din 1980, apelul fiind rostit de Ea - „prezență anonimă, poate emblemă a maternității”. Altfel spus, „Hiperboreea este de fapt o zonă-limită între material și spiritual”, iar „elegia a opta (...) construiește (...) modelul unui act de inițiere angajat de acea voce anonimă - Ea – care e însuși principiul existenței, Muma arhetipală, mitică...” (Ion Pop, monografia, 1980, p. 62-63, 66). Ștefania Mincu apreciază că invocatul ținut este „simbolul unui spațiu al cunoașterii, un spațiu în care se plonjează cu sufletul «dezbrăcat» de trup într-un ocean primordial...”, dar „nașterea hiperboreeană e doar în minte, nu adevărată”, căci Nichita e un „poet al lucidității”, motiv pentru care refuză „visul și evaziunea”. Alex. Ștefănescu conchide: „Elegia a opta este un poem frumos luat în sine, fără apartenență la ansamblul elegiilor. Poetul exprimă un avânt către un Nord abstract”.