După un veac

Jump to navigation Jump to search
După un veac
de Panait Cerna
Poezie publicată în "Convorbiri literare", nr. 5, 1912, pag. 481-484.


Hrăpareț neam de nord! călău cucernic...!
Nu te făli atât că ești puternic -
Nu-l încerca pe Dumnezeu!
Din ghera morții te-am scăpat odată,
Ș`am cunoscut atunci a lumii plată:
Înfipt-ai gheara`n mine și mai greu!

Dintre surori și druște tinerele,
Pe cea mai mândră fată-a horei mele
Cu braț păgân ai deslipit-o tu ...
Ș`ai pus în groapă trupu-i de zăpadă,
Și pe sicriu- un biciu de plumb ș`o spadă...
Dar ea nu-i moartă, nu!

Ș`acuma vrei să crești în pieptu-mi rugul?
Vii să presari cu flori târzii coșciugul,
Și`n chiot, dănțuind, să-l ocolești?
Ș`acum mai chemi și lume la serbare?
O, chiamă cât mai mulți! și strigă tare:
Jivinele din codrii tâlhărești

Își tăinuiesc ispăvile lor crunte -
Iar vulturul își duce prada`n munte
Ș`o sfâșie`n tăcere... Numai eu
Țin să vestesc, pe cele patru vânturi,
Că pot fura, nepedepsit, pământuri -
Că furtul este dreptul meu...”

Iată-i sosind pe rând - pe ei, ce-i doare? -
Ostași în fir, și preoți cu odoare,
Și Crivăț cel turbat...
Dar tristă-i sărbătoarea cea haină!
Căci un poftit de neam n`a vrut să vină:
Dreptatea cea cu ochiul ne`ndurat.

Ea șeade dincoace de Prut, de pază,
Și ochiul ei visează- ce visează?
Să`ntoarcă vremurile înapoi...
În mână ține-a neamurilor carte,
Și gându-i bate din aripi, departe
De veacul de obidă și noroi...

Îl vede`n văi pe Dragoș, după bourÎn
În urma lui norodul, vajnic nour,
Tot crește, ca dintr-un etern izvor:
Vin domnii, vin arcașii, vin păstorii,
Și vin domnițe rumene ca zorii -
Iar cântecul înseamană drumul lor...

Cu drag pământul își primește-aleșii!
Ici fug, abia scăpându-și craii, Leșii,
Colo se`ntoarnă trist un împărat -
Iar călăreți pletoși, gonind Tătarii,
Și-adapă`n scurtul lor popas fugarii
La gura Nistrului împurpurat...

Iar astăzi? cu fior se`nalță zâna...
- Stăpână-a vieții mele! vezi țărâna
Sfințită`n vremi de voievozi moldavi...
Azi geme subt copita muscălească,
Și fiii ei n`au voie să jelească -
Ci trebuie să cânte acești sclavi...

Să cânte - și să laude pe Domnul,
Că a trimes pe inima lor somnul
Ce uită de moșie și părinți...
Să strige că durerea lor e - raiul!
Că-s fericiți, când li se fură graiul
Cel plin de zâmbet și de suferinți...

Auzi?... Închină domnii-acum la masă...
Dar ce zăresc? te mânii tu, crăiasă?
Te doare și pe tine plânsul meu?
Ca viforul izbind, tu intri`n sală...
Mesenii toți pălesc și, muți, se scoală:
„Venit-am să ciocnesc și eu!”

În țăndări cad paharele spumoase,
Și`n zvon adânc de glasuri furtunoase
Palate și cetăți se dau afund...
Vii flamuri fulgerele desfășoară,
Iar tunetul, cu biruința, sboară -
Și munți și văi și piepturi mii răspund...

Și iar se mută pietrele`n hotare -
Iar trec străjeri moldavi în goana mare
De-a lungul Nistrului până la guri.

...................................
...................................

O visuri! visuri! amăgiri divine...
Trecutu-i mort - trecutul nu mai vine!
Sfărmat e cuibul de vulturi!

Moldova mea, Moldova mea iubită,
Ce judecată-a lumii, ce ursită
Te-a răstignit între tâlhari?
Batjocorindu-ți crucea ta de jale,
Pe haina sfântă-a câmpurilor tale
Sorți aruncat-au doi sutași barbari...

Moldova mea, Moldova mea iubită,
Cât sânge-a curs din coasta ta rănită,
De când sfărâmătorul de Tătari,
Lăsând pământul să mai hodinească,
S'a'nfășurat în haina-i ostășească
Și s'a culcat la Putna în altar...!

Tu, Doamne-al slăvii! Duh ce n-are nume ...
Tu, care-ai vrut să fim și noi pe lume,
Nu-ntoarce de la noi auzul tău!
Puțini suntem și slabă ni-i făptura,
Și dragostea mai mare ni-i ca ura-
Dar prea slujim, la dușmani, de ilău!

În ziua-nfricoșată-a răzbunării,
Auzi-ne, Tu, Doamne-al îndurării,
Încinge brațul nostru-ndoliat!
Revarsă-n el mânia ta cerească!
Fă dintre noi, o, Doamne, să pornească
O piatră pentru noul Goliat...