Dumnezeul ungurilor

 

Vă dați la o parte, voi, cei mici la suflet,
Care în viitor și azi vă îndoiți, —-
Peste-a mea națiune cum-că provedința
Păzește în contin, a crede nu voiți.

A națiunilor Zeu trăiește și țara-mi
O scutește-n veci el cu sfânt brațul său;
Când zburat-au veacuri triste,-n-tunecoase
Peste noi, și atunci ne-a ocrotit mereu.

Timpul și vandalul gloatelor din lume
Cu desăvârșire ne-ar fi nimicit,
Dar el își întinse peste noi al său văl, —-
De orcan al nost' traiu a rămas scutit.

Cartea istoriei cetiți și-ți cunoaște
Pe orice pagină ochiul lui cel sfânt,
Tocmai ca soarele ce-n râu fața-și pleacă
Și nu-l părăsește nici spre un moment.

Astfel am gustat noi o mie de ani lungi;
Un mileniu oare pentru aceea-am trăit.
Că acum limanul când îl ajunserăm
Să gândim că-n valuri fi-va-al nost finit ?

Ba nu, să nu credem, să nu-l mai înjurăm,
Căci e defăimare să crezi așa-n el,
Nu, un Zeu ci un om chiar nu se-ndură
Să-și bată așa joc de un prunc mititel.

Națiunea maghiară noian de păcate
Avu și mult pentru ele a pătimit,
Dar și virtuți multe a nutrit și plată
În viitor dânsei s-a făgăduit.

Vei trăi ah, țară și în fericire
Al teu traiu s-a scurge de-azi neîncetat...
Finis-or de acuma a tale fatigii,
Căci azi bucuria ta a re-nturnat.

(Pesta, aprilie 1848)