Dor (Panait Cerna)

Jump to navigation Jump to search
Dor
de Panait Cerna
Publicată în Convorbiri literare, XLIII, nr. 9, septembrie 1909.


Pustii sunt țările străine
De ce-am plecat de lângă tine?
Când tu ești binele meu unic,
În triste zări de ce mă-ntunic?

Necunoscute, oarbe genii
În graiul dulce al sirenii
M-au rupt de îngeru-mi de pază.
Pe drumuri fără nici o rază...
Și-a vieții tale stea, iubito,
În giulgi de nori au învălit-o:
În suflet bun ca o icoană
Deschis-au nemblânzită rană...
Trist, încărcat de plâns, ca norul,
Jelește-acum în mine dorul;
Dar toate lacrimile mele
De s-ar schimba-n eterne stele,
Tot n-aș putea răscumpăra
O clipă din durerea ta.

...Au cine-a spus că depărtarea
E soră dreaptă cu uitarea?
Nici despărțirea, nici mormântul,
Nici Cel ce ține-n mâni pământul

Nu pot să puie-mpotrivire
Acolo unde e iubire...
Renaște sufletu-mi, din pară,
Ca pasărea cea legendară,
Și mândru își pornește zborul
Spre sufletu-ți, mântuitorul...
În ceasul nostru de-ntâlnire
Sălbatec plâns va fi prin fire:
La dorul meu de ani, nestinsul,
Va da răspuns tot necuprinsul
În larg va cuvânta mereu
Furtuna sufletului meu...

Când nourii au să detune,
Eu suferința mea ți-oi spune;
Când va sclipi sub fulger firea,
Atunci mi-oi spune eu iubirea;
Când tot trecutul vei uita,
Blând două guri se vor căta:
Se vor căta, vor tremura,
Închișii ochi vor picura.

Pe pieptu-mi mâna ta vei ține
Răni vechi, răni multe să se-aline...
Stejarii de furtuni s-or frânge
Noi mai puternic ne vom strânge...
În tresărirea de lumine,
Atât de-aproape te voi ține,
Că trăsnetul de-ar fi să vie,
Am râde de a lui mânie.
Căzând pe unul, din înalt,
El ar lovi și pe cellalt,
Dar răzvrătirea lui deșartă
Tot n-ar putea să ne despartă.

Se-ntreabă inima-mi pustie:
De ce-am pornit în pribegie?
Când tu ești singurul meu bine,
De ce-am plecat de lângă tine?...